Pagina de poezie (23) PDF Imprimare Email

Scrisoare de bun rămas, de George Țărnea

Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.

 

Să-ţi rămâi credincios ţie însuţi!, de Ioana Voicilă Dobre

Adio, spun, copilului din mine
şi-mi dezbrac inima
de un cojoc, în plină iarnă!

Şi, nici nu ştiu, dacă e bine
sau dacă focul, adormit în ea
va rezista în iarna grea.

Dar, el nu vrea, să-şi ia, adio
şi mă petrec, în umbra lui
prin veri şi ierni, drum amărui.

Îl simt, de-a stânga cu-n surâs,
de bun străjer ce devotat,
prin graniţi multe m-a purtat.

Copile drag, cu ochii mari
şi inima, cât lumea toată,
ţi-am dat o viaţă adevărată!

Şi, fiindcă ai rămas cu mine
ţi-am împlinit, sublimul vis
ce îl purtai în suflet scris.

 

Să mai visăm, de Ion Ionescu-Bucovu

Să mai visăm un vis de-odinioară,

În ceasul tainicelor clipe de-nserare,

Când păsările trec acasă la culcare

Și noi ne-ntâlneam a nu știu câta oară.

 

Să mai visăm la timpul ce-a trecut,

Așa, târziu, cu mâinile la tâmple,

Tot așteptând ceva ca să se-ntâmple,

Înfiorați de clipa de-nceput.

 

Cum am putea surâde bunăoară,

Ca visul de atunci iar să-l trăim,

Uita-vom pe vecie să murim,

Schimbând o aspră iarna-n primăvară.

 

Azi ne-ascundem tristețea între file,

Iubind doar poezia și cu scrisul,

Poate c-așa dispare, sărman, visul,

Scriind poeme triste și umile…

 

De-aș putea să fiu, de Violetta Petre

Mi-s paşii adormiţi de-atâta umbră deasă
E plină iasomia de ţipete şi teamă,
Îmi cern nedumerirea şi dorul vrea să iasă
Pe cruce să mai plângă,în palme să adoarmă...

Şi liniştea mă doare şi lacrima se frânge
În pacea lor adâncă aş vrea să mă cobor;
E mult prea rece piatra şi cerul nu mai plânge
A obosit de rugă şi s-a ascuns sub nor...

A mai crescut o floare de piatră pe o cruce
Se uită cu tristeţe spre un mormânt uitat;
O mângâiere albă, cu dorul meu se duce
Şi floarea parcă-adună din rădăcini, oftat...

Nimic nu se mai naşte din nepăsarea morţii;
Doar suflete se plimbă, deasupra, peste ploi.
Şi de-aş putea să fiu mânuitorul sorţii
Aş scoate, azi durerea şi lacrima din noi...



Neiertător sfârșit, de Felicia Feldiorean

Eu te sărut cu ochii,căci buze nu mai am 
...Dar am zăpezi pe frunte şi flori de gheaţă-n geam 
Nimic nu mai opreşte torentul de ninsori, 
Şi nu mai e iubire şi nu mai sunt nici flori. 

Eu te sărut ca marea cu valurile-i reci 
Căci nu mai am cuvinte să te opresc să pleci 
Iubirea am uitat-o pe banca unde-am stat 
Şi unde-ntâia oară noi doi ne-am sărutat. 

Eu te sărut prin şoapte şi nu mai am puteri 
Să-ţi spun că Universul s-a prăbuşit de ieri 
Căci am pierdut iubirea,speranţa în zăpezi 
Şi nu mai e nici soare şi nu mai sunt amiezi. 

Eu te sărut cu lacrimi,eu te sărut în zori, 
Când stropii mari de ploaie sunt vitregiţi de nori 
Nimic pe lumea asta nu mai e bun şi sfânt 
Când moare şi iubirea,când totul e descânt. 

Eu te sărut cu seara ce trece peste noi 
Şi lasă-n urmă frunze,copacii trişti şi goi 
Şi-nseninarea doare şi gerul e cumplit 
În suflete şi-n inimi şi peste infinit. 

Eu te sărut de-a pururi,eu te sărut pe veci 
Şi-alerg mereu cu gândul pe urmele-ţi prea reci 
S-a terminat mileniul,avem sau nu dureri 
Şi totul e speranţă-ngropată în tăceri. 

Eu te sărut cu ochii şi nu te mai privesc 
Eu te sărut cu viaţa ca să îţi amintesc, 
Că am trăit odată cu Universu-ntreg 
Dar nu mai am puterea să te mai înţeleg.

 

Un pachet de biscuiți, de Adrian Păunescu

Nu știu dacă ați aflat cu toții, oamenii milostivi și înstăriți

De bătrâna ce-a furat de foame un banal pachet de biscuiți.

Ea de acolo își cumpăra sărmana, ieftin alimentul preferat

Până când cu prețurile astea, n-a mai avut bani și l-a furat.

 

Totuși cât de rea ești soro lume,

Ce cumplit spectacol îți permiți

Dacă s-a ajuns să moară oameni

Pentru un pachet de biscuiți

 

Nu știa să mintă și să fure, a trăit în cinste din puțin

Și-au văzut-o că e speriată, parcă o muncea un gând străin

Nici n-au apucat s-o controleze, că s-a și predat ca într-un joc

Și înnebunită de durere a căzut și a murit pe loc.

 

Totuși cât de rea ești soro lume,

Ce cumplit spectacol îți permiți

Dacă s-a ajuns să moară oameni

Pentru un pachet de biscuiți

 

S-au furat averi de miliarde, țări întregi au fost făcute praf

Nici n-ar fi mai potrivită sigla decât o ruină și un jaf

Iar acei ce le-au furat pe toate dau din cap profund dezamăgiți

Că bătrâna a murit umilă pentru un pachet de biscuiți.

 

Totuși cât de rea ești soro lume,

Ce cumplit spectacol îți permiți

Dacă s-a ajuns să moară oameni

Pentru un pachet de biscuiți.

 

Tăcerile plâng, de Elena Păduraru

Tăcerile petrec aleea dintre morminte...

Adierea trecutului
învăluie un singur mormânt,
pe clipele lui
ochii se odihnesc...

Două lacrimi curg,
se adâncesc în mormânt…
Una se-opreşte la tata
şi-i sărută obrajii ridaţi,
alta o mângâie pe mama,
îi sărută mâna,
mulţumindu-i pentru laptele dat.

Aud clinchet de vesel copil,
cu paşi mici măsurând drumul
dintre mirosul cozonacului,
abia scos din cuptor
şi mirosul lemnului proaspăt lucrat.
Neobservat un oftat, ba două,
sărută lutul-mormânt…

Două lumânări pâlpâie timid
în îmbrăţişarea brizei …
Ploaia, atinge obraz,
purifică trup…

Părinţii-mi zâmbesc:
„Hai, du-te copile, cărarea ţi-e lungă,
noi suntem bine, din nou împreună...”

Tăcerile plâng pe aleea dintre morminte...

Mii de flori, de Marian Burtoi

Porţi mii de flori frumoase-ascunse-n pleoape

Şi-ai vrea pe rând să-ntinzi spre fiecare

O mână, să le-atingi, să-ţi fie-aproape,

Mireasma lor să-ţi fie sărbătoare.

 

Cu ochi căprui sau negri, verzi, albaştri,

Cu păr bălai sau păr de miazănoapte,

Fac visele să-ţi zboare printre aştri

Şi-n nopţile tăcute s-auzi şoapte.

 

Cu trup felin, priviri de căprioară,

Surâsul cald şi glas catifelat,

Îmbie dorul şi a mia oară

Ascuns în gând se naşte un păcat.

 

Dar legea firii le-a urzit pe toate:

Pe cerul nopţii înfloreşte luna,

În piept ai doar o inimă ce bate

Şi dintre flori, a ta e numai una.

 

Furtuna, de Violetta Petre

 

Un amalgam de vise, pe punţi de întuneric

Se scaldă fără vlagă, mugind adânc în valuri

Se scutură dorinţa, se-amestecă feeric

Atâta nebunie adulmecând spre maluri.

Nimic nu mai contează, doar scâncete se-aud;

E tot albastrul-verde misterios, demonic

Ascuns tot mai adânc sub nebunescul nud

Al cântecului morţii, cu zâmbetu-i sardonic.

Secundele se-adună într-un mănunchi de doi

Nu-i cale de întoarceri şi-i pauză de stele,

Au mai rămas în noapte doar cântecul din noi

Şi visele nebune în dans de vânt şi iele.

Adună-mă din valuri şi dă-mi sărutul vieţii!

Mă tot scufund şi cerul se sparge-n amănunte;

Mai prinde-mă odată în pragul dimineţii

Şi-n amintiri albastre şi-n întrebări mărunte:

De ce mă ninge ploaia cu picuri de lumină

Când e furtună neagră în mine şi-n cuvânt?

De ce mai cântă luna când plouă-atâta vină

Peste furtuni şi lacrimi şi peste legământ?

 

Ultimul vals, de Felicia Feldiorean

Când toată iubirea acum s-a sfârşit

Şi noaptea se-aşterne în noi şi-nfinit

Se-aude în taină un trist,ultim vals

Dar noi ne-am pierdut chiar şi paşii de dans.

 

E totul pierdut în zăpadă din noi

Şi visul ce-a ars peste punţi,peste ploi

Am vrut să plutim într-un vals neuitat

Dar valsu-a murit şi noi doi ne-am uitat.

 

Se sting chiar şi flăcări când visele mor,

Când nu mai aştepţi nici un alt ajutor

Se rup chiar şi punţi care leagă iubiri

Se îneacă oftând dureroase-amintiri.

 

Şi dacă şi-a noastră iubire a fost

Să moară în zori,negăsind adăpost

Nu-i nimeni de vină,căci totul e zbor

Şi toate din jur se şi nasc,dar şi mor.

 

În seara aceasta s-aprindem făclii

Să ardă iubirea cât oameni vor fi

Şi ultimul vals să se-audă încet

Cântat pentru ultimul nostru banchet.

 

La poarta înserării, de Adrian Erbiceanu

Din adâncimi - pe ape dispersate
Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar -
Călăuzit de simţul meu primar,
Sui treptele de vis îmburniţate.

La poarta înserării gândul bate.
Incertitudini -trepte de altar-
Grăbite se preling pe minutar:
Nimicnicie şi... eternitate!

Aşa adun, corvoadă la corvoadă,
Inscripţii - tăinuind aspru consemn -
Vizibile, când n-aş vrea să se vadă.

Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn;
Doar ghemul care singur se deznoadă,
Să-mi lase mie, şi pe toate, semn!

 

El și Ea, de Teodor Munteanu

Lumea asta e duală:
Avem față dar și spate,
Închisoare, libertate.
Avem viu, avem și mort
Crud avem, avem și copt.

Și-uite-așa avem un El,
Fără frică de cățel.
Iar perechea lui e Ea,
Cum este soția mea.

Lumea asta e perfectă
Dacă-i ca o bicicletă.
Două roți, două destine.
Eu cu tine, tu cu mine.

El și ea sunt personaje
Scoase parcă-acum din basme.
El e-'nalt, bărbos, spătos.
Ea este un chip frumos.

El are putere-n brațe,
Ea te calcă și te coase.
El vorbește cu glas gros.
Ea subțire, recunosc.

El e tata, ea e mama,
Pe-amândoi să-i bagi în seamă.
El preferă o tărie
Pe când ea ceai cu lămâie.

Lumea asta e făcută
Să nu fie ușor ruptă.
Doua mâini, două picioare.
El și ea, același soare.

Lumea-i mai echilibrată
Când sunt două, nu o toartă.
Poți mai bine ca să duci
Coșul încărcat cu nuci.

El și ea, două emisfere,
Două linii paralele,
Linii care se-ntâlnesc
Când spui sincer „Te iubesc”.

 

Melancolie de toamnă, de Maria Luca

Petale ce mor zgribulite
Şi frunze purtate de vânt...
Speranţe pierdute în ceaţă
Ce-ascunde al toamnei veşmânt.

O muzică sumbră adie
Prin crengile goale, pustii...
Şi gânduri ce-aleargă în noapte
Să-nvie uitate amintiri.

Un cer care plânge ades
Cu lacrimi de ploaie şi dor...
Iubirea ce-şi caută-adăpost
Cu aripi deschise în zbor.

E toamnă... e-un tot ruginiu
Ce-a prins în tentacule viaţa...
Dar sus, după nori, e un Soare
Ce-aduce în suflet speranţa!!!

 

Contraste, de Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

 

Câţi ochi frumoşi şi visători, poete, de Al. Vlahuță

Câţi ochi frumoşi şi visători, poete,

N-or fi plângând pe versurile tale!

A, de-ai putea să le-nsoţeşti în cale,

Te-ai consola văzând cu câtă sete

 

Le sorb fecioarele sentimentale,

Cum te-ndrăgesc, zeu palid cu lungi plete,

Şi-şi torc iluzii, şi dorinţi secrete,

Şi basme dulci, din cântecu-ţi de jale:

 

Pe cartea ta se-nvaţă să suspine

Atâtea inimi gingaşe, curate...

Tu nici le ştii. Înstrăinat de tine,

 

De dor te mistui în singurătate;

Doar filele, de sufletul tău pline,

Strâng amintiri duioase flori uscate.

 

Paradox, de Ana Sofian

 

în aceeaşi lumină

gândul meu poate fi o-ntâmplare

ca un zmeu rătăcind pe o plajă

scăpat din prinsoare

când copilul priveşte în jur, după fluturi

 

şi eu las cuvinte,

las urme pe nisipul

ce-mbracă-n tăcere castele

pe care o altă întâmplare,

cu păr răvăşit de briza mării,

o-mbracă în alb, mistuind-o

 

să pot uita

să pot alunga orice gând

în file pe care doar cerul

le pipăie-ntre degete de sfinţire

cum petalele unei magnolii

se lasă-n mâna trecătorului pe străzi

 

în aceeaşi lumină

gândul meu poate fi o-ntâmplare -

psalm nerostit

de adâncuri

şi primenit de trecerea mea prin lume...

 

Și va veni o vreme, când toate se vor spune, de Adrian Păunescu

Și va veni o vreme, când toate se vor spune

Și ce-i banalitate, va deveni minune,

Și va urca iubirea la rangul ei cel mare

Și am să vin la tine, să cad de pe picioare.

Și ca să-mi fie bine, eu cred că e mai lesne,

Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne

Și încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină

Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...

Și când se lasă noaptea pe noi ca o arsură

Cu florile nebune, să te sărut pe gură...

Tu însuți mă vei pune pe foc, cum se cuvine

Dar când voi arde-n sobă, voi fi din nou cu tine.

Si n-ai să știi probabil, prin crivățul de sânge

De ce se uită focul în ochii tăi… și plânge…

 

Ţi-aş cere

Ţi-aş cere dacă ai putea să-mi dai o zi de acolo din trecut 
Nu ziua în care te-ai născut ar fi prea mult
nici ziua în care ai tăcut, ştiam tăcerile s'ascult 
Dă-mi ziua în care te-ai simţit curat, nevinovat,cu suflet cald 
Ţi-aş cere ... poate cer prea mult 
O zi în care ai renăscut şi poate ai un viitor spre care să plutim uşor 
Apoi să te opreşti şi să priveşti în palma mea un dor 
În schimb, eu aş putea să-ţi dau o zi din toamna mea 
Nu-i echitabil schimb, dar poţi să-ţi aminteşti acum de jumătatea cea de drum 
de locul unde crezi că poţi zbura, sta doar jumate din puterea ta 
...dar ştiu că toamna asta nu-i a ta şi n-o poţi da ...
nici pentru un ceas, nici pentru o zi, este pentru veşnicii 
rămân aici tăcerile s'ascult 
cer poate cer prea mult...

 

Testament, de Tudor Arghezi

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu săricile pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapă-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

 

Aş vrea să mor, de Diana Enachii

Aş vrea să mor...
O, Doamne, ce-aş mai dori să mor,
Să scap din astă lume,
De chinuri şi de dor,

Căci dacă aş muri...
Poate ar fi mai bine,
Că nu m-aş chinui
Şi n-aş mai şti de nimeni.

Însă judecând...
Un lucru nu mă lasă:
E greu să te desparţi
De viaţă, că-i frumoasă!

Şi-apoi, ceva mai este...
Dac-ai murit - tu ştii
Că niciodată-n lume
Nu ai să mai învii.

Mai bine ai trăi
O viaţă de poveşti,
Căci pentru a muri
Tot timpul dovedeşti...

 

Conductorul, de Petru Iugulescu

Am urcat în trenul vieții plângând
Într-o zi de noiembrie cenușie;
Undeva pe malul Mureșului șerpuind,
Într-o gara mică, pustie.

Aveam și eu un bilet în buzunar,
Ce mi l-au pus părinții la plecare
Așa cum l-au primit și ei - în dar -
Și nu știam că-i scris pe el: „PIERZARE”!

Pe cele doua sine: timp și spațiu,
Pornii, călătorind spre nicăieri -
Să sorb din cupa vieții cu nesațiu
Și parcă m-am urcat în tren, ca ieri.

Și legănat de roțile grăbit,
Lăsai în urma atâtea stații dragi:
Grădina - cu cireșele 'negrite,
Pădurea, cu potecile cu fragi;

La fiecare vârstă cu-a ei toane,
Când mă-nfierbântam mai mult la joc,
Eu auzeam un scurt: „Sus în vagoane”
Și trenul o lua din nou din loc
Grăbit lăsai în ulița pustie,
O minge, ce din cârpe mi-am făcut,
O undiță din ac și gămălie,
Băț de alun și ață de cusut.

Lăuta cu arcușul din tuleu
Și sania din iernile cu nea,
Și trotineta prietenului meu
Pentru că eu, nu o avem pe-a mea.

Lăsai o grădiniță cu jucăriile ei,
Câteva școli cu colegii mei
Iar trenul pe sine zbura -
Spre unde? Spre ce? Nu conta.

După vreo douăzeci de stații prin ani,
Când frunzele cad din castani,
O voce-mi spuse domol:
„Biletul, pentru control!”

Era un conductor blând
Ca soarele dimineții,
O Carte în mână ținând:
„Mersul trenurilor vieții!”

M-a întrebat, parcă-l aud și-acum,
C-o voce ce vibra ca și vioara,
De unde vin? Și unde-i al meu drum?
Treceam cu trenul meu prin Timișoara.

M-am deșteptat atunci ca dintr-un vis,
Căutând biletul meu prin buzunare
Dar am văzut că „IAD” pe el e scris!
Și-am plâns atunci cu lacrime amare.

El mi-a promis că n-o să m-amendeze,
Că nu-I aceasta slujba ce-a primit -
Ci să trezească, să avertizeze,
Să dea bilete roșii, gratuit!

Dar că în urmă vine, nemilos,
Un controlor cu chipul fioros;
Pe șapcă are ca emblemă-un craniu,
Iar vocea lui suna tăios și straniu:

„Cei ce nu aveți bilete roșii ci viza 'grație'
Veți coborâ cu mine la prima stație!”

Eu îl priveam și-l ascultam năuc
Și pentru prima dată întrebarea:
De unde vin? Și unde-o să mă duc?
Se ridică vijelios ca marea.

El mi-a vorbit din nou cu duioșie
Și sub lumina razei de lanternă,
Primi biletul de culoare purpurie,
Chelmac, via Golgota, viața eternă!

Mi-a spus dacă biletul am schimbat,
Îndată ce în gară-o să sosim,
Să schimb și trenul c-un accelerat
Din Timișoara spre Ierusalim!

Și-acel conductor blând a dispărut;
Și mi-l mai aminteam, doar după nume;
Dar și eu tot conductor m-am făcut
Împărtășind aceeași misiune.

Și de-atunci pe diferite rute
Călătoresc mereu, neobosit,
Să-mpart bilete încă nevândute,
Bilete pentru ceruri, gratuit!

Pe călători cu trupul obosit,
Ce nu știu unde merg căci dormitează,
Caut să-i trezesc strigând necontenit:
„Biletele vă rog. Veșnicia urmează!
Veșnicia urmează!”

 

De ziua  ta, de Felicia  Feldiorean

E ziua ta,iubite, o zi de-april cu flori

E ziua ta,iubite,cu soare şi amiezi

În clipa asta mare aş vrea să vin în zori

Cu flori de măr pe creştet,iar tu să mă dezmierzi.

 

Acum,iubite,lacrimi sunt pe flori

Şi lacrimi curg pe albii mei obraji

Şi sufletul mi-e invadat de nori

Şi plouă cu tristeţe şi pe brazi.

 

Şi ziua ta e cât un infinit

Şi ziua ta e cât o înserare

Şi azi,când mă gândesc cât te-am iubit

Aş vrea să nu mai fie sărbătoare.

 

În clipa asta suntem numai noi

Cei despărţiţi de munţi,dar cât de-aproape

Şi nu putem să ne-auzim de ploi

Şi nu putem să ne vorbim de ape.

 

În clipa asta eu aş vrea să fiu

În infinit sau poate mai departe

Şi să-ţi trimit cu sufletul pustiu

Mereu câte un plic până la moarte.

 

Tu ai deschide cel din urmă plic

Cu totul imprecis,dar liniştit

Şi ai vedea că nu ţi-am scris nimic

Şi doar atunci ai şti cât te-am iubit.

 

E ziua ta,iubite,o zi de-april cu flori

E ziua ta,iubite,cu soare şi amiezi

În clipa asta mare aş vrea să vin în zori

Cu flori de măr pe creştet,iar tu să mă dezmierzi.

 

Cântec de toamnă, de Paul Verlaine

Suspinele
Pe strunele 
De toamnă vin, 
În cord lovesc
Și mi-l rănesc
Cu-n searbăd chin.

Greu respirând
Și palid, când
Trec ore-n zbor, 
Mă simt pierdut
În drag trecut
Și plâng de dor.

Mă las plimbat
De-un vânt turbat
Ce mă poartă
De ici colo, 
La fel ca pe-o
Frunză moartă.

 

Să-mi fi fost, mereu, fulg!, de Ana Sofian

De sticlă să-mi fi fost tu, fulg nătâng,
Fereastră te-aş fi pus pentru-al meu cântec,
Când depărtările în ochi îmi plâng,
S-aşterni mereu balsam într-un descântec.

Aproape zării mele să-i fi fost,
Să mângâi umbre foşnitoare-n valuri,
Găsind zăpezii mele înc-un rost,
Când iernile se tânguie-n finaluri.

Şi strai de viscol de mi-ai fi purtat,
Te-aş fi primit în casa mea, cuminte,
În sipet cu iubire argintat
Te-aş fi păstrat în sfinte legăminte.

Dar ai plecat prin lume vis cărunt,
În cântecu-mi rămâne doar durere
Pe care-n vama serii o înfrunt,
Simţind cum albul freneziei piere.

 

Mii de flori, de Marian Burtoi

Porţi mii de flori frumoase-ascunse-n pleoape

Şi-ai vrea pe rând să-ntinzi spre fiecare

O mână, să le-atingi, să-ţi fie-aproape,

Mireasma lor să-ţi fie sărbătoare.

 

Cu ochi căprui sau negri, verzi, albaştri,

Cu păr bălai sau păr de miazănoapte,

Fac visele să-ţi zboare printre aştri

Şi-n nopţile tăcute s-auzi şoapte.

 

Cu trup felin, priviri de căprioară,

Surâsul cald şi glas catifelat,

Îmbie dorul şi a mia oară

Ascuns în gând se naşte un păcat.

 

Dar legea firii le-a urzit pe toate:

Pe cerul nopţii înfloreşte luna,

În piept ai doar o inimă ce bate

Şi dintre flori, a ta e numai una.

 

Dragul meu..., de Mariana Eftimie Kabbout

Să numeri câte stele sclipesc pe cer mereu
Le număr eu pe cele care nu-s …
Tot căutând lumina spre care eu m-am dus
Căci n-am ajuns acolo, dragul meu....

Să numeri anii toţi ce scrişi ne-au fost pe frunţi 
Îi număr eu pe cei care mai vin 
Şi între noi să faci un pod din flori de crin
Să-ncununeze ale noastre nunţi

Dac-ai să uiţi acum, aminte-am să-ţi aduc
De la-nceput s-o iei fără regret 
Purtându-ţi azi iubirea ca pe un sfânt secret 
Pe care nu l-a şters al vieţii truc

Când am să-ncerc să număr săruturile tale
Vor naşte-n mine clipe care nu-s
În timp ce tu, încătuşat, de remuşcări sedus
Vei bântui-n văzduhuri ireale

Arată-mi dragul meu, acum, cât m-ai iubit
Căci eu rămas-am astăzi cu nimic...
Doar mări învolburate am tot închis în plic
Temându-mă de valul răzvrătit

Şi de va fi să uiţi, mă poţi uita cu bine,
Eu am să uit doar ceea ce n-a fost...
Voi încerca să-nvăţ ca niciodată, pe de rost,
Să număr stelele, dar... fără tine...

 

Repetabilă povară, de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înșine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuțina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

 

Răvaș pe toamnă, de Gina Zaharia

Îţi scriu, iubită toamnă, răvaş de bucurie; 
Cu plecăciune, iată-ţi prind mâna aurie, 
Am pus în plete frunze, fereastra ţi-e deschisă, 
Revarsă ploi în mine, cu patima aprinsă! 

Aștern fântâni de vise pe vara ce-a trecut, 
Te strig uşor pe nume, eşti iarăşi început, 
Prin codri-adânci şi tainici lumina-i reverie, 
Sosesc în tine toamnă dar nu plătesc chirie! 

Pe cerul amăgirii se înteţesc furtuni, 
Te rog, mărită doamnă, prefă-le în minuni,   
Dă-mi liniştea din ape şi zbor înalt de cânt, 
Poarta cetăţii tale să-mi fie legământ. 

Când valul vieţii-n pace îşi plânge ţărmul trist 
Pune-mi pe chip  cununa de rege optimist; 
Și dacă setea clipei va-ngenunchea-n lumină 
Te rog mărită doamnă, dă-i suflet să revină! 

Mă regăsesc în tine, în tine m-am născut, 
Eşti un ocean de bine, feerie de-nceput, 
Îţi cânt din zori în seară cu ochi de rogvaiv 
Și-n cercuri de lumină alerg definitiv.

 

Celei din urmă, de Ion Minulescu

Ochii negri,
Părul negru,
Şi-mbrăcată-n negru toată,
A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate...
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
Cine-a fost fantoma-n doliu la al cărei tragic piept
Palpitau trei asfodele ca trei guri însângerate?...
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?...

A trecut...
Era-mbrăcată ca miresele lui Crist
Când coboară-ngândurată albul treptelor tocite.
Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist
Demon, smuls din întuneric
Şi-aruncat în plină ziuă -
Ochii ei, reflexul unor aiurări netălmăcite,
Se dublau ca-ntr-o supremă sărutare de adio.

A trecut...
Şi-n urma celei ce purta cu ea secretul
Frazelor turburătoare de seninuri fără pată,
Am rămas să-i sorb parfumul
Şi să descrifrez regretul
Asfodelelor fanate ce-i căzuseră din piept...
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?...

 

Icoane șterse, de Al. Vlahuță

Privesc de la fereastră, gânditor,

Cum soarele se lasă-n asfinţit,

Deasupra lui chenarul unui nor

Cu aur şi rubin pare tivit.

 

Albastrul cerului acolo-i şters;

Din nor bizare forme se desfac…

Cum le-aş aşterne-n ritmul unui vers!

Dar se topesc… Acum, parcă-i un drac,

 

În haină de argint înfăşurat,

Stă drept şi ţine-n mână un stindard.

Acu-i un urs… dar iată… s-a schimbat…

I-un popă pletele-ncâlcite-i ard.

 

O clipă-l văd cu braţele în sus,

Dar flăcările lacome-l cuprind,

Un nor de praf se-nalţă la apus,

Încet a nopţii umbre se întind…

 

În pacea asta sfântă din amurg

Ce trist lucesc a cerului făclii!

Iar clipele vieţii mele curg

Din ce în ce mai reci şi mai pustii.

 

Colindul frunzii în cădere, de Ana Sofian

Sunt umbră de frunză-n a serii povară

Şi toamna jungheru-mi înfige în piept,

Nu-mi trebuie ramuri, nu-mi trebuie scară,

Nu vreau înc-o toamnă, în iarnă aştept.

 

Să mângâi pământul c-o moarte perenă,

El vorba să-mi soarbă,  tu pasul să-mi scrii,

Rugina să-şi toarne hulpavă-n cangrenă

Aceleaşi regrete, iubiri timpurii.

 

Sunt umbră de frunză, mi-e timpul uitare,

Un semn de-ntrebare aleile prind.

Să nu mă mai cauţi, mi-e viaţa cărare,

Căderea-mi e cântec - eternul colind.

 

Zăpada  Sfântului Andrei, de Felicia  Feldiorean

Vă scriu în noaptea Sfântului Andrei,
Când primele ninsori au prins să cadă,
V-aduc un rai cu soare şi crâmpei,
V-aduc o rugăciune pe zăpadă.


Eu vă colind în nopţile cu stele,
Eu vă colind de viaţă şi de stea,
Mă dor toate credinţele rebele,
V-aduc dorinţa de a mai visa...

E iarnă peste brazi şi peste viaţă,
E iarnă peste sufletul meu gol,
E iarnă peste satele din ceaţă,
E-o simfonie într-un si bemol.

Eu vă aduc un dor de libertate,
Eu vă doresc s-aveţi colind frumos,
Se-aud din nou colindele în sate,
Şi ultimul colind etern, duios...

Într-o seară magică,
în care ninge atât de liniştit,
încât se aud şi stelele crescând.

 

Toamnă bacoviană, de Valentin Varan

Poteca stelelor se mută mai la sud,
Doar ciorile în pomi golași mai țipă.
E peisajul trist, bolnav de gripă
Din care mușcă bruma verde crud.

Pe Soare parcă a căzut un abajur
Prin care mai străbat raze cu dinți.
Cocorii au plecat spre sud cuminți.
Își plimbă ceața-n parc fuiorul sur...

Doar crizantemele prin cimitir mai dau
Senzația că ceva încă trăiește.
Sub cerul rece ca un ochi de pește
Numai copacii dezveliți contur mai au,

Iar timpul trist, parcă se ofilește...

 

Ultima noapte, de Mariana Eftimie Kabbout

Torenţială-i ploaia... Doamne, de ce nu curmă
În mintea mea sărutu-ţi din noaptea de pe urmă?
Al dezrobirii zâmbet mi-a-ncremenit pe faţă...
A mâinii tale urmă mă arde şi mă-ngheaţă.

Absurd mă soarbe vântul. Un dor îmi bea din sânge.
Sub gene-mi urlă cerul. Sub tălpi pământu-mi plânge...
De ce te-mpart cu noaptea când tandru-mi guşti fiinţa?
De câte vieţi nevoie mai am să-mi uit sentinţa?

Amanetez speranţa. Pe gratis dau odaia
Prin care umbra-ţi merge şi-acum la braţ cu ploaia...
Ultim va fi păcatul de-oi mai păstra în minte
Atingerea-ţi flămândă, pe sânul meu fierbinte...

Vând cea din urmă noapte unei năluci smintite.
Plăteşte cash (oh, Doamne!) cu chipul tău, iubite!
Mi-e fuga pas degeaba. Pe braţele-mi de ceară,
Născut vei fi de-o ploaie, a nu ştiu câta oară...

Şi chiar dacă iubirea-ţi în chinuri m-ar zdrobi,
De biciul ei lovită aş vrea să mai pot fi...

 

Nebun de alb, de Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,

De când mă simt tot mai bogat, de tine,

Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,

Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

M-aş jelui în fel de fel de jalbe

În care nici n-aş spune cum te cheamă,

Pătrate negre şi pătrate albe

Îmi covârşesc grădina şi mi-e teamă.

Şi, uite, n-are cine să ne-ajute,

Abia-şi mai ţine lumea ale sale

Şi-ntr-un perete alb de muze mute

Nebunii negri caută o cale.

Prin gări descreierate – accidente,

Mărfare triste vin, în miezul verii,

Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,

Ca să te-apropii şi ca să te sperii.

Jur-împrejur, privelişti aberante,

Copii fragili ducând părinţii-n spate,

Bătrâni cu sănii gri de os pe pante

Şi albatroşi venind spre zări uscate.

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul

În fiecare margine a firii,

În podul palmei, dacă iau nisipul,

Simt un inel jucându-se de-a mirii.

Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,

Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,

Iubita mea cu foarte mari probleme,

Cu chip slavon şi nume de regină.

Fiorul rece prin spinare-mi trece,

Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate

Că tu, de la etajul treisprezece,

Voiai să te arunci, să scapi de toate.

Dar tu-nţelegi, de fapt, că nu se cade

Să-ţi pui în cumpănă întreaga viaţă,

Că nu-s în joc abstractele rocade,

Ci sângele ce fierbe sau îngheaţă.

Neputincioasă, tristă şi frigidă,

Aşa ai fost şi apăreai senină,

Dar cel care-a ştiut să te deschidă

Nu-i fericit, ci îmbătat de vină.

De te lucram sârguincios cu dalta,

De te făceam din carnea mea, iubito,

Nu deveneai, cum astăzi eşti, o alta,

Pe care la căldură am trezit-o.

Lăsând ambiţiile de o parte,

Ne aruncăm în marea nemiloasă

Şi-mpreunaţi, ca filele-ntr-o carte,

Ne facem, din sudoare, sfântă casă.

Pe urmă, vin ceilalţi să ne-o distrugă

Şi ochii tăi mă caută întruna

Şi eu înalţ nefericită rugă,

Purtând pe tâmple soarele şi luna.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază,

Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,

Ca un nebun de alb ce capturează

Regina neagră, pentru veşnicie.

 

Depresie?, de Valeria Mahok

Mi-e frică-n viaţă de ceva …
De draci, de moarte, ori lume rea,
De ce nu mai pot îndura?
Şi linişte nu pot avea,
Căci n-am nimic, cu nimenea
Şi viața mea e grea.
Căci, doamne! Lumea e nebună,
Alergătură, zbucium, ură,
Îţi râd în faţă, în dos crimă,
Te dă deoparte, te sfărâmă,
Şi te-ar zdrobi, ţi-ar lua din mână,
Tot ce-ai mai bun,
Să n-ai odihnă.

Cât de prietenie, doamne!
O! Nici copiii, nu mai ştiu,
De mici, au răutatea-n ochi,
Pe buze, vorbe de ocară,
Şi te uimesc, când stau doi, trei,
S-asculţi, doamne!
Ce învăţară.

De-aceea, doamne, eu te rog,
Lumea-ncearcă a îndrepta,
Mi-e frică-n viaţă de ceva,
De care nu mai pot scăpa,
Şi să mă mint, nu pot,
Că liniştea-mi, voi căpăta,
O! Doamne sfânt.

 

Cântec vechi de lună nouă, de Nichita Stănescu

Ieşise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele şi de lut
ardea pe străzi şi nu l-am cunoscut.

În felinarele cu iz de scrum
ochi de pisică-mi licăreau în drum
şi pasul greu mi se-aşternea nătâng
... şi fluieram, aşa, ca să nu plâng.

Dar tot credeam că poate viermii moi
nu cresc în ochii mai pustii şi goi,
nici în surâsul meu nedăruit
şi tot credeam că poate n-am murit.

Ieşise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut şi, gol de gând,
trecui aşa-nainte, fluierând.

 

Toamnă, de Gabriela Chişcari

Toamnă calmă,
Cu accent pe struguri.
Îşi vindecă frunzele de verde
Şi pletele de căldură,
În vânt.

Toamnă tăcută,
Cu rugină-n vârfuri.
Îşi clatină crengile-n nucă
Şi dorul de umbre,
În leagăn.

Toamnă aridă,
Cu alint pe gene.
Îşi strânge muzica-n geamuri
Şi merele-n poală,
Cu zâmbet.

Toamnă nouă,
Cu anii în spate.
Îşi cântă verile stinse
Şi norii de ploaie
În baltă.

Toamnă dragă,
Cu brumă pe suflet.
Îşi ceartă iubirea de focuri
Şi paşii de vrere,
În veghe.

 

Nu ştiu cine eşti, de Marian Burtoi

Nu te cunosc şi nu ştiu cine eşti!

Ştiu doar că am iubit o vară tristă,

Doi ochi albaştri, cum nu mai există

Şi toate-acestea azi îmi par poveşti.

 

Îmi amintesc: iubeam cu disperare

Dar ce anume oare, nu mai ştiu;

Mi-s ochii goi, mi-e sufletul pustiu

Nesărutate, buzele-s amare.

 

Mă simt bolnav ca frunzele spre toamnă

Când vieţile îşi pierd, prin gerul crunt

Şi zile-au fost... şi zile nu mai sunt...

Şi că s-au dus nici nu mai ştiu ce-nseamnă.

 

De-mbrăţişări de vis îmi aminteşti

Când mi-era cald şi parcă mi-era frig

Şi-s mut de dor şi nu-ndrăznesc să strig;

Şi nu te chem, căci nu ştiu cine eşti!

 

De ziua sfântului Mihai, de Felicia Feldiorean

Îţi scriu în noaptea Sfinţilor Mihai

Când bruma rece peste munţi coboară

Şi te întreb pentru a suta oară

De vrei să pleci ori vrei ca să mă ai.

 

Să îndrăznim a ne iubi curat

Să îndrăznim a ne iubi divin

Dacă paharu-i gol sau dacă-i plin

Nu ne mai scoatem viaţa la mezat.

 

Aşteaptă-mă şi voi veni în noapte

Să îţi sărut obrajii-nlăcrimaţi

Nu-i bine să se vadă la bărbaţi

Că plâng,dar au şi ei nevoi şi şoapte.

 

Cine ţi-a scris acest poem dorit

Când omenirea doarme condamnată?

Cine să fie,o frumoasă fată

Puştoaica de la minus infinit.

 

Mă plimb... tăcut, de Gabriel Matrana

 

Prin labirintul vieţii

Cărări şi drumuri des se întretaie

Am mai trecut pe-aici...

 

Simt, parcă focul

Când inima-mi ardea cu vâlvătaie...

Mă-nvârt în loc

Şi parcă-mi văd trecutul

 

Împodobit cu pânze de păianjen

Să râd ? Să plâng ?

Să merg iar spre-nceputul

Ce-mi pare-acum redus la o clipită

 

Scânteie ce-a scăpat din foc căzând ?

Mi-e sete Să cunosc altfel de oameni

Mi-e dor Să-mi scald privirile în soare

Mizez pe bunătate între oameni

 

Şi dăinuirea ei, Parfum de floare...

Păşesc tăcut

Şi timpu-l simt hlamidă

De amintiri, lăsate mult, în urmă

Pe-un ţărm stingher

 

De tristă Atlantidă

Spălat de-a mării valuri

Fără formă...

Orice va fi, mă mână dorul

 

De-a pune capăt mersului haotic

Şi-a regăsi tărâmul plin

De semeni

Ce şi-au făcut un crez din dăruire

 

Şi-o ţintă

Din a oferi iubire

Acelora ce n-au ştiut vreodată

Că singur nu poţi să răzbaţi

 

Prin viaţă

Şi să cunosc-a vieţii împlinire...

În rest ? Doar drum deschis

Spre-a şti... Şi-a nu cunoaşte Din nou, dezamăgire !

 

Noapte de unul singur, de Adrian Păunescu

 

Aud un pian prin zăpezi cristaline

Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine

Chopin – un concert de pian oarecare

Şi calea e lungă şi noaptea e mare.

 

De iarnă mă satur, de plânset te saturi

Iubiri între noi în o mie de paturi

Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie

Voalul miresei în noaptea târzie.

 

Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte

Şi ninge himere şi ninge cu şoapte

Mi-e dor ca de propria-mi copilărie

De tine, aceea ce n-a fost să fie.

 

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine

Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine

Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case

Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.

 

Pendula ca ștreangul de moarte e gata

Se mişcă de parcă mă strânge cravata

Mă târâi pe coaste, te caut pe perna

Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

 

Şi uite ce grabnic se-arată şi trece

Şi sângele-n rana lovită e rece

Aud un pian, un Chopin de departe

De care n-ai parte, de care n-am parte.

 

Un mut pianist se răsfiră în stele

Şi mâinile lui bat în coastele mele

Atât aş voi să te văd înc-o dată

Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată

 

Şi când lângă focul ce-atât ne legase

În soba adânc păduraticei case

Ar fi să te văd pentru ultima oară

Aş pune pianul să-nveţe să moară.

 

Aşa cum acum eşti dusă departe

Bufneşte-un pian prin ulucile sparte

Şi-o lună roşcată însângeră plopii

Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

 

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare

Şi vreau să-l întreb de mai e vre-o scăpare

Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă

Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.

 

Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere

Şi restul e numai Chopin şi tăcere.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei