Pagina de poezie (22) PDF Imprimare Email

Un suflet larg să mă-nţeleagă, de A. Vlahuță

Un suflet larg să mă-nţeleagă,
Să fiu al lui, să fie-al meu,
L-am căutat o lume-ntreagă,
Şi-l caut, şi-l visez mereu.
Te-oi fi-ntâlnit vreodată-n cale,
Prietin pururi aşteptat,
Sub raza gândurilor tale
O clipă poate-am lunecat…
O clipă, şi în juru-mi iarăşi
Pustiu şi noapte s-a făcut,
Ca-n loc să fim pe veci tovarăşi,
Pe veci să-ţi fiu necunoscut!

Octombrie..., de George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic, 
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile, 
Mai nestatornice şi mai
Subtile…

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză, 
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit a doua oară…

 

Rămâi, de Florentina Crăciun Fabyola

„E iarăşi noapte şi iar aprind pe cer o stea.

Cuprind cu ochii un infinit ce-al meu l-aş vrea.

Te las şi iar în gândurile-mi toate te adun,

Rămâi tot ce eşti astăzi, chiar de ar fi un vis nebun.

 

Te voi chema de-a pururi în şapte veşnicii,

Te las, mi-e dor şi iar te chem să vii.

E tristă fără tine viaţa chiar şi în Paradis.

Acuma cred că tu ai fost şi eşti al vieţii mele vis!

 

Ce n-am ştiut şi încă încerc să aflu de la zei,

Este de ce să ţi se ia ce ai deja, şi-atât de mult tu vrei?

Eu sunt poet, te caut mereu in versuri de iubire

Şi mor, așa cum Veronica în versuri scrise

de Mihai murea de fericire!

 

Ies uneori afară privind cruciş la Luna,

Doar ea e vinovată că viaţa mea nu-i bună.

Aş vrea s-o rog să-mi ia din haruri măcar unul.

Şi să îmi dea în schimb un vis, singurul vis...”nebunul”.

 

Chiar de rămâi doar vis, să fii un vis frumos.

Zâmbeşte sorţii tale, alintă-mă duios,

Şi nu uita că mai presus de toate şi de Zei,

E fericirea ce mereu o voi citi in ochii tăi.”

 

Rămâi mereu ce eşti acum... iubirea mea,

de vrei!

 

Iartă-mi, Doamne, de Cristina Onoiu

Iartă-mi, Doamne, necredinţa,
Iartă-mi nerecunoştinţa,
Iartă-mă c-am desfrânat,
De păcat nu m-am lăsat.

Iartă-mi, Doamne, răutatea,
Iartă-mi bârfa, nedreptatea,
Iartă-mă c-am judecat,
De păcat nu m-am lăsat.

Iartă-mi, Doamne, nebunia,
Iartă-mi ura şi mândria,
Iartă-mă că m-am mâniat,
De păcat nu m-am lăsat.

Iartă-mi, Doamne, lăcomia,
Iartă-mi,Te rog şi furia,
Iartă-mă că m-am întristat,
De păcat nu m-am lăsat.

Iartă-mă că am minţit,
Iartă-mă că am smintit,
De părinţi n-am ascultat,
De păcat nu m-am lăsat.

Iartă-mi şi făţărnicia,
O, iartă-mi sălbăticia,
Iartă-mă că n-am ascultat,
De păcat nu m-am lăsat.

Iartă-mi, Doamne, nerăbdarea,
Iartă-mi,Te rog ,nepăsarea,
Iartă-mi păcatul cel greu,
Iartă-mă, o, Domnul meu.

Iartă-mi pierderea de timp,
Că în orice anotimp
Zăceam într-o boala grea,
Lenea, ce mă stăpânea.

Iartă-mi rugăciunea falsă,
Doar o vorbă goală adusă,
Iartă-mă că nu am râvnă
Când mă rog, să iau cunună.

Iartă-mi vorba cea deşartă,
Iartă-mi pofta desfrânată,
Iartă-mi păcatele grele,
Nu mă duce-n iad cu ele.

Uită-le, Doamne, pe toate,
Nu le scrie în Sfânta Carte,
Scrie doar numele meu,
Cu drepţii din Sânul Tău.

Te rog din suflet mă iartă
Şi-ai milă la Judecată,
Să mă pomeneşti pe mine
Cu cei ce au făcut bine.

Iartă-mă că n-am smerenie,
Nu-mi duc viaţa în sfinţenie,
Recunosc că-s păcătoasă,
Dar vreau să mă-ntorc acasă.

Ştiu că o să mă primeşti
Pentru că Tu mă iubeşti,
Dar trebuie să mă îndrept,
Să mă smeresc şi să iert.

Ştiu că nu merit iertare,
Că-s o păcătoasă mare,
Dar ştiu, Doamne, că eşti Bun,
Iartă-mă din suflet Îţi spun,

Că regret că am greşit,
Regret c-am păcătuit
Şi-acum cerşesc de la Tine
Iertare să-mi fie bine.

Cerşesc mila Ta, Stăpâne,
Iartă-mă şi mă supune,
Fă-mă ca să mă smeresc
Şi Ţie sa Îţi slujesc.

Ascultă, o, Împărate,
Rugile Maicii Curate
Şi mă iartă c-am greşit,
Patima m-a stăpânit.

Am nădejde ,am speranţă,
Că o să m-aduci la viaţă,
Prin iertare ce mi-o dai,
O să mă ridici la Rai.

Te rog ,să faci o minune,
Cu păcătoasa de mine,
Să mă pomeneşti, Părinte,
În Locaşurile Sfinte. Amin

 

Pantera, de Rilke
Jardin des Plantes, Paris

Privirea ei, de bare perindate,
nimic nu mai reţine, atât a obosit.
Par gratii mii şi mii, iar după toate,
întreaga lume parcă a pierit.

Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,
în cercurile tot mai mici rotită,
e ca un dans de forţă ce ocolește
un centru cu voinţa amorţită.

Vălul pupilei rareori tresare,
neauzit. Străbate un chip deodată
a trupului tăcere încordată
şi în adâncul inimii dispare.

 

Visul unui slujbaș, de Șt. O. Iosif

Visam deștept pe jumătate…
Era o liniște în casă,
Și ziua în amiaza mare
Părea că-i noapte luminoasă…
… Și se făcea că am o mie
Monede-n aur… o comoară!
Trântit pe canapea alene,
Sorbeam cafea, fumam țigară…

Copiii mei, în loc de zdrențe,
Purtau veșminte noi, alese,
Nevasta mea era mai mândră
Ca cea dintâi dintre prințese.
Chiar eu schimbasem redingota
Cea roasă-n coate și cu pete;
Perdele scumpe-aveam la geamuri,
Și ce covoare, ce tapete!
Ba-i dasem unui biet prieten,
Acuma chiar, un pumn de lire,
Și cum îmi mulțumea, săracul,
Plângând d-atâta fericire…
Tresar… Cine-a bătut în ușă?
Mă pipai… Unde-s banii mei?
Bărbate, scoală , uitași de slujbă?
Hai, uite, că-i trecut de trei!

 

Lenea de după-amiază, Alexandru Andrieș

Dacă ai telefon
Şi aparatul n-are ton,
N-ai nici o treabă:
Nimeni nu poate suna,
Stai liniştit în casa ta,
N-ai nici o treabă!

Vecina ta de sus,
Nu ştii unde s-a dus;
Ai auzit în schimb paşi pe podea,
Putea fi chiar ea...
Ai stat după perdea
Şi ai văzut-o cum mergea:
Vecina ta
Se grăbea...

Cafeaua s-a răcit,
Ceasul a-nţepenit,
Muzica doar te mai ţine treaz,
Ţi-e necaz...
Iar vine cineva...
O fi poştaşul, ce-o mai vrea?
Sau n-o fi poştaşul...
Cine-o fi?
N-ai cum să ştii...

 

Surâsul soarelui, de Felicia  Feldiorean

Azi Soarele a răsărit,
Ca să ne dea o sărutare,
El, fiecare Infinit,
Îl încălzeşte cu răbdare.

Lumina Lui mângâie blând
Şi chipurile dimineţii,
Cu Soarele în noi arzând,
Să ne-nchinăm în faţa vieţii.

Lumina este libertate,
Lumina Soarelui e-n noi,
Cu fiecare pumn de Viaţă
Să ne spălăm pe ochii goi.

Veniţi cu toţii spre Lumină,
Nu vă ascundeţi după nori,
Şi lumea asta va fi plină 
De miliarde de culori.

Glasul durerii, de Veronica Micle

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfârşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e făcută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

 

Nu ştiu cum s-a făcut, de Magda Isanos

Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.

Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele,
ca-n nopţile copilăriei mele.

Aud, de Ana Blandiana

Aud cum păşeşte cineva după mine în lună
Şi pune seminţe de flori în urmele tălpilor mele,
Un pas înţelept - albăstrele,
Un pas greşit - mătrăgună.

Aud cum păşeşte cineva după mine în soare
Şi pune ouă de păsări în urmele tălpilor mele,
Un pas înţelept - turturele,
Un pas greşit - cântătoare.

Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie
Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele,
Un pas înţelept - ghilimele,
Un pas greşit - poezie.

 

Abur simplu de amăgire, de Ana Sofian

Nefastă-i clipa când se trece

Dintr-o livadă, iar, ninsoarea,

Când îmi rămâne-n palmă rece

Nestingherită-n moarte – floarea.

 

Topită-n amintiri cu îngeri,

Va odihni de-acum ‘nainte

În glas de clopote şi plângeri

La braţ cu tainele – cuminte.

 

Rămâne-n taler de balanţă

Un zbor de fluture, subţire

Să scrie-n verde ignoranţă

Când, spânzurat sub coviltire,

 

Va înţelege că iubirea

E ca un ghem ce înfăşoară

Pe firu-i simplu amăgirea,

Apoi se-nchide-n călimară...

 

Niciodată, de Adrian Păunescu

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atâtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimic.

 

Ofranda, de Radu Gyr

Din rănile și'nfrângerile noastre
Întindem punte noilor destine
O punte de mărgean peste dezastre,
S'o urce pașii lumii care vine.

Cu orișicare rană care doare,
Din orice răzvrătire mai adâncă,
Am pus o za pe piepturi viitoare
Și-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.

Iar dacă-am plâns, din lacrima măiastră
Va crește-o mângâiere de mătase
Pe care mâine unii au s'o lase
La alte frunți ce cresc din fruntea noastră.

Iar dacă'n noaptea smârcului și-a roatei
Închidem lanțuri, inima și rana,
Din dăruirea noastră subterană
Va crește pâine pentru foamea gloatei.

 

Te voi chema..., de Florentina Crăciun Fabyola

Tu aşterne-n vise stele

 

Dacă aş veni la tine gândurile să-ţi petrec

Şi să-ţi ferec amintirea între gene cu dorinţi,

Tie ţi-aş lua durerea cu un simplu te iubesc

Rămânând la fel de singuri tot în doi, si tot cuminţi.

 

Dacă sufletu-mi va spune să te ţin închis în mine

Intr-un loc unde iubirea nu-i atinsă de dureri,

Am să stau privind cum ochi-ţi sting în ei făclii divine

Rămânând ai mei de-apururi şi iubind ziua de ieri.

 

Eu aş vrea ca noi să ştim de vom fi mâine-mpreună

Pe cărarea mult umblată unde zorii vin zglobii,

Aş veni acum la tine să-ţi pun stelele în mână

Şi să mă strecor în vise unde vreau mereu să-mi fii.

 

Tu aşterne-n vise stele fă din ele lung covor

Şi aşteaptă-mă pe mine să te-mbrăţişez pe ele.

Buzele să ţi le ferec cu-n sărut izbăvitor

Mulţumiţi să fim în ceruri, pe pământ feriţi de rele.

 

Je t`aime, m'haine, de Georgiana Ionela Tofoleanu

 

Îmi doresc să te pierd,

să te pierd în gândurile brăzdate

de dor, de chin, de amar,

să te alung şi ca pe un puroi

să te curăţ, vindecându-mă

de tine.

 

Şi ca pe un ac să te scot

ca pe-un şiret să te dezleg

să rog sfinţii să te gonească

din mine.

 

Eşti o aşchie bine-nfiptă

în carnea sufletului meu.

De ce nu ieşi, de ce nu pleci?

Je t`aime, m'haine,

Je t`aime, mon amour.

 

Îmi doresc să te pierd

dar m-am pierdut pe mine

în negrul ochilor tăi.

De dor, de chin şi vreau

să te alung din mine.

 

Îmi doresc să te pierd

Mais je t`aime, m'haine,

Mais je t`aime, mon amour.

 

Balaurul verde, de Alexandru Andrieș 

În vremuri vechi, pe un vast teritoriu,
Trăia un împărat notoriu
Ce-şi conducea poporul spre victoriu
Cu fiecare gest şi vorbă-a sa.

Dar într-o bună zi, ne spune slova,
C-a început să bată-n ţară toba
Şi ducea vestea care-âncotrova:
„Balaurul cel verde-i la hotar!”

S-au încercat metodele normale:
Ameninţarea cu voinici în zale, 
Convingere pe căi mai mult verbale,
Balaurul cel verde nu pleca ...

Şi-atuncea ca să nu se işte sfadă 
Şi să nu fie panică pe stradă, 
Cel împărat dădu ordin degrabă 
Ca să se ia măsuri urgent:

În fiecare piaţă - conferinţă,
Să se explice cum e cu putinţă 
Şi de ce, de balaur, trebuinţă
Avem în mod plenar şi evident!

Cum creşte astfel în popor curajul, 
Cum scade astfel implicit şomajul
Şi cum reiese limpede-avantajul
De a avea un scop precis de urmărit!

Balaurul însă întoarse coada 
Zicând „Na, că v-aţi bucurat degeaba!
Cam mirosisem eu că asta-i treaba,
N-am nici un chef să fiu iară nimicit!

Mai bine plec, şi plec acum, şi plec în grabă,
Am materiale, am proiect şi-am dat şi şpagă, 
Îmi fac castel în tundră, n-ai tu treabă,
Şi domniţe fur c-aşa e mai cinstit...”

 

Cântec de leagăn, de Radu Gyr 

Dormi copilul mamii, nani, nani,
a plecat și ultimul lăstun.
Ruginiră plopii și tufanii
și din temnița ce-i surpă anii
nu s-a mai întors tăticul bun.

Dormi copilul mamii, toamna plânge
dezgolindu-și umărul rănit.
Cade frunza, cade și se frânge,
orice frunză-i lacrimă de sânge
și tăticul nu a mai venit.

Nani, nani, mâini de crin plăpânde,
La fereastră păsări plâng și ploi.
Lupii beznelor rânjesc la pânde,
Țara-i toată temnițe flămânde
și tăticu-i dus de lângă noi.

Nani, nani, tata nu mai vine, 
maica stă cu sufletul răpus.
Cine să-ți mai spuie basmul, cine
să-ți sărute pleoapele senine ?
Maica plânge și tăticu-i dus.

L-au svârlit în temniță dușmanii
pentru sfânta-i lege din străbuni.
Or să-i ningă peste tâmple anii,
să crești mare, puiul mamii, nani,
Neamul și părinții să-ți răzbuni.

 

Protest în săptămâna mare, de Felicia Feldiorean

Jucăm în fiecare zi un joc stupid,
Să ne-ncadrăm în planurile lumii,
Iar viaţa noastră este un bolid,
Ce trece peste noi cei vii,postumi.

Jucăm pe-o carte-n fiece minut,
Şi condamnăm curajul şi-omenia,
Cel bun şi competent se dă bătut,
La rangul cel dintâi este prostia.

Trăim într-un milenium de nimic,
Când discrepanţe tot mai mari ne-apasă,
În România Omul e prea mic,
Şi să respiri e greu la noi acasă.

Sunt unii ce trăiesc cu-n colţ de pâine,
Şi cu o firmitură de-adevăr,
E greu să se gândească la un mâine,
Ei nu întrezăresc vreun ajutor.

Căci cei de sus sunt ocupaţi cu toţii
Să viziteze ţările din vest,
Iar oamenii de jos şi-ngroapă morţii,
Fără-a crâcni şi fără un protest.

Speranţa ne e ultima salvare,
Dar chiar şi ea s-a înecat demult,
Noi am avut o ţară roditoare,
Dar nu a rămas prea mult din ce-am avut.

Ce-am mai putea să facem să-nviem,
Şi să ieşim din bezna asta mare?
Noi vom cânta un ultim Requiem,
Şi-om trage clopotele a salvare.

 

Cum cântă marea, de Dimitrie Anghel

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Şi-ascult ce straniu cântă tumultoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă desprind de ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca sub imperiul unei porunci secrete,
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete,

Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creste
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.

 

Strofe de-a lungul anilor, de Lucian Blaga

Când prin oraş calci lin pe străzi
sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult -
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos
ne bucurăm de câte sunt
şi cântă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeaşi stea -
mai e nevoie de destin?

 

După ploi, de Nichita Stănescu

Aruncă-ti văpăile negre din gene
hotarul din tine şi mersul alene,
dă-mi mina şi hai să fugim din hotare
copila mea dragă, e soare, e soare…

Noroiul cărării de-ţi scuipă despoiul
nu pasul, ci ochiul ţi-atinge noroiul
şi nu-ntoarce geana să vadă, rebel
cald single nostrum cum tremură-n el.

Privirile dacă ţi-s arse de soare
nu ochiul, ci drumul sub talpă te doare
şi nu-ntoarce geana să vezi prin noroi
nici umbrele noastre cum fug după noi.

Dă-mi mina şi hai să fugim înainte
copilă mlădie, copilă fierbinte
La capul cărărilor şerpuitoare
e soare în ierburi, în ramuri e soare…

 

Români prin Europa, de Adrian Păunescu

Pe această uşă,
Astfel scriu stăpânii:
Interzis să intre
Câinii şi românii.

Umblăm prin Europa ca bezmetici,
N-avem de lucru, n-avem bani de pâine,
În vremurile când nu mai contează
Deosebirea dintre om şi câine.

Acesta e şi continentul nostru,
Plutim incestuos din ţară-n ţară,
Copiii-nvaţă multilingv, cerşitul,
Cum pot şi omorî şi să şi moară.

Şi nimeni nu ne mai întinde mâna,
Decât cu viclenia jucăuşă,
De-a ne o prinde şi de-a o închide,
Cu minimum de riscuri, în cătuşă.

Noi suntem infractorii de serviciu
Ai Europei, care stă la pândă,
Aşa cum e cu alţii iertătoare
Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.

Părinţii şi copiii mor, prin ţară,
Şi noi de noi ne-străinăm cu toţii,
Purtând pe umerii trudiţi şi gârbovi
Cămaşa rece a străinătăţii.

În plină degradare, zi şi noapte,
Invidia şi dorul ne apasă,
Ne lenevim, ne pervertim, ne ducem,
Că n-avem loc şi rost la noi acasă.

Umblăm prin Europa fără ţintă,
Ca nişte zilieri, de azi pe mâine,
Furăm şi siluim, mai şi ucidem,
Români la rangul dintre romi şi câine.

 

Te văd cum îmi zâmbești, de Florin  Petrache

Când lumea tot mai tare se afundă,

Eu mă ridic încet la suprafaţă,

Dar mă lovesc de o negare blândă

Şi lacrimi de durere-mi curg pe faţă.

 

Mâhnit, pe braţ, eu capul mi-l aşez,

În jurul meu e linişte deplină;

Mi-e gândul doar la tine, te visez,

C-un chip divin şi-n jurul tău, lumină!

 

Te văd cum îmi zâmbeşti fermecătoare

Şi braţele spre tine le întind,

Dar clipele nu iartă, sunt fugare,

Nu mai am timp în ele să te prind.

 

De-aceea nu mă-ndur să mă trezesc...

Sunt fericit aşa şi-mi este bine.

În vis şi chiar aievea te doresc

Şi totdeauna-mi va fi dor de tine.

 

Te văd cum îmi zâmbeşti fermecătoare,

Dar ce păcat... sunt clipele fugare!

 

Fugi, de Veronica Micle

 

“Fugi”, îţi zic, căci a mea minte

Prevesteşte numai rău;

“Nu te du”, şoptește-n taină

Sufletul şi dorul meu.

 

Tu cunoşti câtă iubire

Pentru tine eu păstrez,

Şi-apoi cu cuvinte rele

Cum mereu te depărtez;

 

Şi nu ştii cui a te-ncrede

Vorbelor ce ţi-am rostit,

Sau iubirii făr’ de margini

Ce tu-n ochii-mi ai cetit.

 

Vai! Şi eu nedumerită

Mă muncesc cu mult mai mult

Căci nu ştiu ce-a fi mai bine :

Mintea, inima s-ascult?

 

Amurg violet, de G. Bacovia

Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
- Apostoli în odăjdii violete -
Oraşul e tot violet.

Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.

Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Oraşul tot e violet.

 

Doina promisă, de Felicia Feldiorean

Du-mă la izvor de nuc

Unde cânt-un pui de cuc

Cântă, cântă şi suspină

Inima-i de lacrimi plină.

 

Du-mă la izvor de tei

Unde pasc frumoşii miei

Să nu plângeţi, dragii mei...

 

Du-mă la izvor de dor

Unde-i omu' călător

Iarba tace şi îngână

Câinii latră pe la stână.

 

Doru-i dor şi tare-aş vrea

Să m-aşez frumos pe-o stea

Şi să cânt şi să îngân

Lacrimile să-mi infrân'.

 

Doină, doină, cântic drag

Du-mă la izvor de fag

Unde-i omu' călător

Prin lume rătăcitor.

 

Cântă, cântă şi suspină

Inima-i de lacrimi plină

Inima-i de lacrimi plină...

 

Boala, de Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred ca m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

 

Dureri ascunse, de Dimitrie Anghel

Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare,
Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai ştie?
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Şi totuşi veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioşi, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, şi azi vârtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…

Ca ei, ţii minte, stam alături… Dar tu nu poţi să mai ţii minte:
Ochii închişi nu mai visează şi foile ce mai-nainte
Erau o floare roşie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viaţa re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.

Aşa mor florile-n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina
Şi-n preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?

 

A revenit frumoasa primăvară, de A. Vlahuță

A revenit frumoasa primăvară;
Copacii parcă-s ninși de-atâta floare;
Dorinți copilărești, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară ....

Iubire e în razele de soare,
Și farmec în a codrului fanfară,
Și visuri dulci în liniștea de sară:
În cer și pe pământ e sărbătoare.

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumusețea asta-mi pare
Că niciodată n-are să mai fie!

Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.

 

Ia-mă în brațe azi, de Ana Sofian

Ia-mă în brațe azi,
să mă-mbolnăvesc de primăvară.

Să mă doară capul
când salcâmii îmi acoperă fruntea cu floare
și moarte albă să-mi îmbete trupul
cuprins în menghina unui braț.

Minte-mă că mugurii nu mor -
drogați de frumusețe se vor desface
respirând cum caii
obosesc alergând prin lumina poveștii,
minte-mă că haina asta verde cu care mă-nconjori,
nu va mai ucide fluturii alungându-i pe șine de tren
unde strigătul se face una cu piatra.

Ia-mă în brațe azi
și încercănate priviri
să se limpezească sub sărutul tău
de Iudă,
minte-mă că primăvară asta nu e ultima
ocazie când pot să mă îmbolnăvesc de tine...

nu vreau să mă vindec de iubire…
nu încă...

 

Unei  fete, de Ion Minulescu

O, nu mă mai privi întrebătoare
Cu ochi-ţi mari şi plini de-atâta milă,
Căci niciodată n-o să poţi, copilă,
Pătrunde jalea inimii ce moare.

Tu pari născută-n ţara primăverii
Cu cer senin şi mare de smarald
În valurile căreia îşi scald
Tremurătoare umbre palmierii.

Şi nu cunoşti posomorâte valuri
Bătute veşnic de ocean şi vânturi
În preajma căror n-auzi alte cânturi
Decât eternul zbuciumat de valuri.

Întoarce-ţi, dar, privirile spre soare
Spre orizonturi pururea senine
Şi nu căta să reînviezi în mine
Apusul vis ce încă tot mă doare.

 

Miros de coasă, de Adrian Păunescu

E amurg și mai rămân
Lângă foc și amintire,
Mă adun din risipire,
Și încep să cânt păgân.

A fi fire și nefire,
Nu mai știu ce mai îngân,
Umblă cineva la fân,
Simt venind miros subțire.

Taie cineva lucerna,
Cu o coasă veche, grea,
Ca și când și-ar repeta
Că doar moartea e eternă.

Parcă-aș sta, parcă aș pleca
Parcă sunt altcineva.

 

O, tu, cu ochi albaştri, de G. Călinescu

O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Aşa desigur sunt făpturile cereşti,
Pe care le vedeam, copil, întraripate,
Cu câte-un crin în mână şi pletele pe spate.
Când te cuprind de mijloc îmi pare că e vis,
Că mi-a picat un înger de sus, din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura,
Gustându-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetluiește buza-ţi trandafirie,
Mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
Mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti.
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!

Mângâie-mă cu mina ta cea copilărească,
Îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
Ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
Cu un miros de cinam şi frunze de lumină.
Fă-mi cerc pe după gât cu braţul tău subţire,
Aşa cum se cuvine smeritului tău mire,
Şi lasă-te uşoară când cu un salt vânjos
Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos,
Neprihănită, goală, zvâcnind fără veşmânt
Să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ.
În raiul tău suav mă-mbii şi mă sfințești,
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!

 

Nu plânge, de Veronica Micle

Nu plânge că te dau uitării,

Și nici nu plânge ca te las…

Sosit-a ceasu-nstrăinării

Și ceasul bunului rămas.

 

Se rupe-un lanț plin de tărie

Ca firul cel mai subțirel;

Când soarta vrea așa să fie,

Zadarnic vrei să faci altfel.

 

Și nu mai e nimic în stare

Să-ntoarcă vremile-napoi

Și-acea iubire-atât de mare

Ce-a fost odată între noi.

 

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,

Rămâi cu suflet liniștit…

Un dor se duce și-altul vine

Și vei uita că te-am iubit.

 

Miroase-a Dumnezeu, de Felicia Feldiorean

Când îngerii vestesc,
Miroase-a Dumnezeu !
Viața dăruiesc,
Miroase-a Dumnezeu !

Cu pace ne rugam,
Miroase-a Dumnezeu !
Iubirii,azi cântam,
Miroase-a Dumnezeu !

Cu lumânări în mâini,
Miroase-a Dumnezeu !
Cu îngerii cei buni,
Miroase-a Dumnezeu !

De Paște noi venim,
Miroase-a Dumnezeu !
Nădejdea reînviim,
Miroase-a Dumnezeu !

Cireșii înfloresc,
Miroase-a Dumnezeu !
Iubire dăruiesc,
Miroase-a Dumnezeu !

La învierea Lui,
Miroase-a Dumnezeu !
Cristosul Neamului,
Miroase-a Dumnezeu !

 

Decembrie, de George Bacovia

Te uita cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, privește –
Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește.

Și mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele — totuna –
As vrea să le-nvăț simfonia.

Mai spune s-aducă și ceaiul,
Și vino și tu mai aproape; –
Citește-mi ceva de la poluri,
Și ninge… zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine.
Și toate din casa mi-s sfinte; –
Te uita cum ninge decembre…
Nu râde… citește înainte.

E ziuă și ce întuneric…
Mai spune s-aducă și lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Și-a prins promoroaca și clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi și nainte,
Te uită cum ninge decembre,
Nu râde… citește înainte.

 

Dragoste, de Dimitrie Anghel

Miroasă iarba pătulită a sânziană ş-a sulcină,

Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;

Şi-n mine, când e întunerec şi când se face iar lumină,

Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

 

În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă,

Şi vântu-i bălsămat şi dânsul ca o năframă când o scuturi;

Purcede-un cânt din creangă-n creangă ş-un susur blând din mladă-n mladă,

Pe unde trece el pe gânduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

 

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mişcat-alene,

Pe somnul tău ş-alintă-n aer gingaşa ei apărătoare.

La vârsta ta tihnit e somnul, şi ochii-adorm curând sub gene

Când are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.

 

Tu dormi, şi eu visez pe gânduri, că trec şi zilele de vară

Şi că la anul, poate, fruntea ce-acum aşa de blând ţi-o razimi

De braţul meu, n-o s-o mai razimi, şi gândul ăsta mă omoară,

Că drag mi-i sânul tău cel dulce şi alb ca miezul unei azimi…

 

Cu iarba ne-a crescut amorul, şi cade-acum cu ea sub coasă!

Ah! gând mâhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină

Şi că-şi deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,

Ş-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sânziană şi sulcină?

 

Frumoasele zile..., de Dumitru Popescu

 

Grădini mereu schimbătoare

desfăceau cozi de păun.

Eram ucenicul cuminte

al unui demiurg nebun.

Cerul îmi spunea basme,

etern nevăzut moşneag,

raze îmi botezau fruntea

ca pe un steag.

Alaiul năzdrăvan

trecea pe cai de lemn şi de oase,

minunile mă adulmecau

cu boturi credincioase.

Apa somnului

se tulbura în uragane;

zorile spaima o tăiau în albe iatagane.

Fluturi auriţi

mă visează în muzee de ceară.

Plăpânzi, noi am trăit

doar o primăvară.

 

Ajunge, de Ana Sofian

Se scurg întrebări, nu caut răspuns,
Strivite sub ziduri de umbre-au ajuns
În semne ce zac dormind, sub zăpezi,
Când arborii scriu ruginite dovezi.

Se sting răsuflări de ceaţă-n amurg -
Tristeţi expandate în aer de burg,
Ofrandă luminii, un aer de sud
Se suie-n coloane spre cerul meu crud.

Şi păsări ne dor, e cântecul surd,
E vina uitată în jocul absurd
Să nu îţi mai fiu... Ajunge! Atât!
Sub porţi de-ntristare... tu m-ai zăvorât.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei