Pagina de poezie (20) PDF Imprimare Email

Mi-e dor de-un vis, de Șt. O. Iosif

Mi-e dor de-un vis așa curat
Și alb ca albul de hermină,
Să râd ca florile-n lumină,
Să uit că roș e de vermină
Copacul vie îi scuturat…
Mi-e dor de tine, cea de ieri,
Și iar visez că sunt cu tine…
Și-atât de bine și senin e
Când visul vine să m-aline
Cu dulci și line mângâieri!…
Visez ca zâmbetu-ți divin
În cale iarăși luminează-mi,
Ca iar la pieptu-mi vii să-ți razămi
Căpșorul scump, și-adormi în pază-mi
Ca-n vremile ce nu mai vin…
Visez… dar visurile pier
Curând, ca flori de brumă-atinse,
Iar visul meu din urmă stins e…
Cu brațe-ntinse-n gol și-nvinse,
Drag vis de ieri, în vânt te cer!
Și fără tine, viața mi-i
Deșartă ca un țărm de mare,
Pe care eu te chem din zare
Și caut dus de se năzare
Vreun semn pe apele pustii…

Te chem și zi, și noapte, dar
Tu nu-mi auzi în veci chemarea…
Și nu-i mai fioroasă marea
În zbuciumarea ei ca marea
Mea jale, chinul meu amar.

 

Boemă (fantezie), de Arthur Rimbaud

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate
Şi chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, şi-ţi eram vasal:
Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
Dar înşiram la rime, cufundat în vis.
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
Iar stelele-mi foşneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum şezând,
În serile acelea de septemvre, când
Simţeam pe frunte roua – vin ameţitor,

Şi când, rimând prin întunericul fantastic,
Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
Proptindu-mi inima cu un picior!

 

Oh, amurguri, de George Bacovia

Oh, amurguri violete...

Vine
Iarna cu plânsori de piculine...

Peste parcul părăsit
Cad regrete
Și un negru croncănit...

Veșnicie,
Enervare...
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie...

Vânt de gheată s-a pornit,
Iar sub crengile schelete, --
Hohot de smintit.

Nici o urmă despre tine,

- Vine, nu vine...

Oh, amurguri violete...

 

Zece membri de partid, de Alexandru O. Teodoreanu

Zece membri de partid 
Visau viaţă nouă 
Unul a vorbit în vis, 
Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid 
De marxism s-au copt! 
Unul s-a răscopt din ei, 
Şi-au rămas doar opt! 

Opt membri de partid 
Au trecut la fapte ... 
Unul a trecut la Tito ! 
Şi-au rămas doar şapte! 

Şapte membri de partid 
Fac afaceri grase, 
Unul a intrat la zdup 
Şi-au rămas doar şase! 

Şase membri de partid 
Au strigat lozinci, 
Unul a strigat greşit 
Şi-au rămas doar cinci! 

Cinci membri de partid 
Când au fost la teatru, 
Unul n-a aplaudat 
Şi-au rămas doar patru! 

Patru membri de partid 
Şi cam toţi evrei, 
Unul a plecat în Eretz 
Şi-au rămas doar trei! 

Trei membri de partid 
Vorbeau de război! 
Unul a vorbit cam mult, 
Şi-au rămas doar doi! 

Doi membri de partid 
Mândri ca păunul. 
Unul a înnebunit, 
Şi-a rămas doar unul! 

Un membru de partid, 
Cel mai lămurit. 
A plecat cu Onete-ul 
Şi n-a mai venit! 

ZERO membri de partid, 
Luptă pentru pace. 
Că partidul nostru drag 
Ştie el ce face!

 

Dor de Bacovia, de Adrian Păunescu

Acum, când cade toamna pe pământ,
Ca un coşmar al unei boli ciudate,
Acum să trecem prin acele sate,
În care merele în meri mai sunt.

Acum să ne iluminăm de tot,
Până-n adâncul inimii şi-al firii,
Ce disperare, cum se duc martirii,
Şi a-şi rosti plecarea nu mai pot.

Foioasele în vântul toamnei ard,
Muşcate sângeros şi trist de lună,
Şi turturelele se despreună
Acum, noi doi în focul revanşard
Acum, atât de singuri pe pământ,
Să recităm Bacovia, plângând.

Monosilab de toamnă, de George Bacovia

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.


Şi dacă... de Georgiana Ionela Tofoleanu

Dacă luna ţi-ar putea vorbi

crezi că m-ar da de gol

spunându-ţi ce se ascunde

în mine?

 

Dacă marea cu valurile reci

ar avea glas şi putere,

crezi că ţi-ar vorbi măcar puţin

de mine?

 

Dacă natura toată ţi-ar striga numele

nu-i aşa că ai şti

că mă ascund în spatele ei?

 

Şi dacă aş ruga vântul

să mi te aducă-n dar,

nu-i aşa că l-ai trimite-napoi

în mine?

 

Toamna, de Thomas Hood

 

De aur ud e-al Toamnei cer,
Si aleargă gârle lucitoare;
Dar ele-aduc iernatic ger
Si ceţi ce tabără spre soare.

Prin crângul tainic sturzi nu sunt,
Prin crânguri sturzul nu se-aude;
Ci frunze-s doar, zburând pe vânt,
Si zvon de vijelii zălude.

Sub pomi nu-i umbră, pâcle-s doar,
Ce cad pe văile-ntristate;
Flori zac pe fânul funerar,
Si-i rouă - lacrimi - peste toate.

 

Liceu, de George Bacovia

Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele...
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!

Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare...
Nimic nu mai vreu -
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare...

Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!

 

Dialog cu Dumnezeu, de Iulia Maria

O noapte de august,
Dormeam…
Am început să visez,
Cred…
O lumină stranie se apropia de mine,
Era atât de puternică
Şi totodată atât de plăcută,
M-am trezit în vis…
Vorbind cu Dumnezeu…
Ştiam că în curând mă voi trezi la realitate,
Aşa că L-am întrebat:
“De ce exist?”
Nu mi-a răspuns,
Am vrut să alung visul
Şi atunci,
În tăcere,m-a luat de mână…
M-am lăsat purtată în mâinile Lui.

Ajunsesem la o poiană…
Era acoperită de zăpadă albă,
Cu un gest simplu a împrăştiat toată zăpada,
Pe pământul maroniu s-a ivit stingher un ghiocel,
Am privit uimită,
Iar El mi-a zâmbit spunându-mi simplu:
“Iubesc florile.”
Atunci am înţeles,
Mă iubeşte, deci exist.

M-a luat de mână
Şi ne-am continuat drumul…
Am ajuns într-un deşert,
La câţiva metri stătea un om…
Era atât de sleit de puteri
Încât părea o păpuşă,
O păpuşă de cârpe, aruncată pe pământ…
L-am întrebat atunci pe Dumnezeu:
“De ce nu-l ajuţi pe omul acesta?
Spui că-l iubeşti…”
Din nou, Dumnezeu a tăcut.
În depărtare am zărit un alt om,
Se chinuia în oază,să umple o sticlă de lemn cu apă…
Am stat şi l-am privit…
În jurul meu nisipul era purtat tot mai sus de vânt,
Am căzut şi eu la pământ,inconştientă.

După câtva timp m-am ridicat…
Furtuna de nisip dispăruse,
Dumnezeu nu mai era…
În schimb,
L-am revăzut pe omul din oază,
Încerca să-şi croiască drum prin nisip,
Se oprise.
Am ştiut atunci că îl văzuse pe cel care leşinase,
la depărtare de câţiva metri…
S-a dus la el, stropindu-l cu apă…
Am zâmbit în sinea mea,
Existăm pentru că întotdeauna, în lume,
Undeva…
Cineva va avea nevoie de ajutorul nostru.

 

Ne ducem crucea, de Felicia Feldiorean

Suntem cuprinși de-o mare nebunie
Noi alergăm și totuși stăm pe loc,
Totul se-ntâmplă într-o Românie
Ce niciodată n-a avut noroc.

Cât am ajuns să fim de disperați,
Nevoile și lipsa ne omoară,
Muncim ca răzvrătiții, condamnați
Și sclavi suntem a tot ce ne-nconjoară.

Ne ducem crucea cât om mai putea
Ne mai împiedicăm și mai cădem,
A devenit din ce în ce mai grea
Aceasta cruce-a NAȚIEI-BLESTEM.

Vom merge să votăm a câta oară
Știind sau neștiind ce va urma,
Popor puternic, fă să nu mai doară
De-atâta suferință, LACRIMA

Praf de stele, de Petre Violetta

M-aş apleca spre tine să te-ating
Când plânge-n mine-atâta dor nestins
Pe-albastrul mării unde stele-au nins

Dar lacrimile tale îmi resping
Neînţelese întrebări din basme-albastre
Cu „pentru ce?” şi oare, pentru cine?
Cenuşăreasa s-a lipit de tine
Şi unde-s aşteptările sihastre?
Eu ţi-aş citi în ceruri şi în lună,
Când nu mai vrei să ştii nimic de tine...
Ştii? Am în palme doruri şi ruşine
Şi nu ţi-aş spune decât:noapte bună!
Un pic din ochiul meu de prin astral
Ţi-ar fotografia obrajii goi;
O lacrimă mai plânge între noi
Dar visul îmi zâmbeşte ideal...

 

Anotimpurile sufletului, de Tiberiu Varga

 

Ai intrat în toamna sufletului meu

Răscolind ruginiul trist

al frunzelor uscate...

de viață... de dor...

lacrima gândului tău,

picătura de dragoste

mi-a înmugurit

primăvara unui zâmbet

 

de-acum,

valul din sufletul tău

îmi udă țărmul cu drag

de-acum..

toamna din sufletul meu

își va plânge frunzele

a bucurie

ca o simfonie a sufletelor noastre

răscolind arpegii fierbinți!!

 

Coșmarul, de Geo Bogza 

Rătăceam parcă printr-un oraș al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe strada:

Unii într-o parte, alții în alta.
Toți purtau câte o servietă gălbuie
Si treceau, plini de importanta, intr-o parte si alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Si nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Daca din privirile pe care mi le aruncau
N-as fi înțeles ca servietele lor erau croite
Din piele de om.

Dar ce divin e să iubeşti!...

 

De ce priviri adânci ne-ai dăruit..., de Goethe

 

De ce priviri adânci ne-ai dăruit
Ce prind în viitor ani grei să-nşire,
Iubirii, pământesc vis sorocit,
Nicicând să-i credem sfânta amăgire?
De ce ne-ai dat, Destin, un simţământ
Ce, inima mereu scrutând, o neagă
Şi prins în vălmăşagu-i orice gând
Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă ?

Dar câte mii de oameni îşi cunosc
În bezna trudei, propria fiinţă?
Plutesc încoa şi-ncolo fără rost,
Gonind fără nădejdi în suferinţă,
Şi-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neaşteptate
Noi doi doar, bieţii, într-atâtea mii,
Iubind, ni-s bucuriile furate,
Iubim şi voia nu ne-o-mpărtăşim ;
Sărmanul gând cum poate să cunoască ?
În noi vedem ce nu putem să fim,
Mereu prinşi de visarea nelumească,
Mereu privind spre tot mai proaspăt vis
Dar şovăim pe drumu-ntredeschis.

Ferice-i cel ce vis deşert nutreşte,
Ferice-i de socoate sorţii vani.
Căci clipa ce-o-ntrevezi adevereşte
Destinul: visele surpa-vor ani.
Deci spune-mi – soarta ce ne pregăteşte?
Ne leagă lanţul unui tainic rost?
Din vremi trecute parcă-n gând mijeşte
Că soră ori soţia mea ai fost.

De-a fir-a-păr îmi cunoşteai făptura
Şi freamătul simţirii prinsă-n zbor,
Clipind, îmi desluşeai căutătura
Cetită greu de ochiul muritor...
Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte
Şi-i cârmuiai nestăpânite vreri!
Blânzi îngeri, braţele porneau s-alinte –
Şi piepu-mi răvăşit prindea puteri;
Uşoare vrăji îl ferecau în şagă
Şi farmecele îl învăluiau.
O fericire fără seamăn dragă,
În desfătări ce mă îngenuncheau.
Cresc împletite inimi laolaltă :
Cum simţi că eşti mai bun, mai omenesc,
Când simţurile luminos tresaltă
Şi volburile sângelui pălesc.

Pluteşte pe trecut doar amintirea,
Prin semne turburi inimii şoptind;
Un adevăr adânc, străvechi cât firea
Vădit e astăzi, gândul năruind...
Însufleţirea noastră pare stinsă,
Amurg ne pare dalbul răsărit...
Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă
Să ne preschimbe, tot n-a izbutit!

 

Învață-mă să ard întunecat, de Ana Blandiana

 

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău,
În lumina feroce
Învaţă-mă să ard întunecat,
Modelează după forma aripilor
Flacăra mea
Şi purific-o de orice culoare.
Sau,
Şi mai bine,
Dă-mi o sămânţă de întuneric,
S-o îngrop în pământ
Şi-nvârte mai repede anotimpurile
Să crească,
S-o seamăn din nou.
În lumina feroce
Ar fi atunci păduri şi lanuri,
Crânguri, livezi, pajişti şi codri de noapte.
O beznă tandră
În care am putea muri oricând am vrea,
Un întuneric în care
N-am mai fi frumoşi, nici buni,
Ci doar singuri,
Şi nemaitrebuind să privim,
Închizând ochii, am putea vedea.

 

Au trecut, de Stoica Ana-Maria Gabriela

 

Noapte-i lunga, e așa liniște,
Stelele îi dau de știre
Prin a lor falnică licărire
De a noastră despărțire.

Dar steaua noastră cea mai mare
Și-a pierdut puternica strălucire
De când tu ai luat-o pe alta cărare
Și m-ai aruncat in uitare.

Rar mai luminează ca atunci,
Rar o mai zăresc printre uluci,
Parca simte, parca ar ști
Că la mine nu mai vi.

Pe tărâmuri atât de abstracte
Picăturile de ploaie cad triste
La fel ca lacrimile pe obrazul meu;
Și sălciile plâng cum plâng eu.

Pe câmpii florile par multe
Așa și aceste scurte minute,
Căci uneori timpul ne duce în altă dimensiune
Și pare că momentele sunt infinite.

Roua mângâie o petală de floare,
Pe chip mă atinge o rază de soare,
În suflet mă chinuie o durere
Și regret a noastră despărțire...

Steaua noastră, îți amintești?
Ea era dintre toate astrele cerești
Cea mai mare, frumoasă,
Mă călăuzea mereu spre casă.

Vântul pielea mi-o atinge încet
Și tu prin gând îmi treci lent
Timpul a trecut, frig se face afară,
Parca prea repede nu mai este vara...

 

Glasul dorinței, de Ariana Azul

 

Totul subtil...
Nimic umil.
Jumătate eu...
Jumătate tu.
Nimic ei...
Totul noi.
Iubire măiastră...
Noapte albastră.
Totul frumos...
Trupul gustos.
Ceas târziu...
Geam fumuriu.
Așternut subțire...
Gânduri depline.
Privire ascunsă...
Vorba surprinsă.
Mișcare fugitivă...
Mângâiere jucăușă.
Pat dezvelit...
Trupuri învelite.
Totul închis...
Nimic deschis.
Inocența pierdută...
Dorința gândită...
Dorință arzătoare...
Dorință pierdută.

 

Requiem, de George Bacovia

Eram să te aştept prin parc,
Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit...
Dar, mereu aceleaşi uitări!
Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?

Filosofia vieţii mi-a zis:
Undeva este, cu mult mai departe...
Atâtea şi-atâtea... lasă!
Visezi, ca din carte!

 

Cine sunt eu, de Florentina Crăciun Fabyola

Eu sunt ce sunt şi scriu mereu,
Îndrăgostită-ntruna de himere.
Sunt o culoare-n curcubeu
Sau steaua ce se stinge in durere.

Sunt şoapta-nlăcrimată-a unui val,
Ce antice epave pe dedesubt ascunde,
Şi chiar suspinul înecaților aduşi la mal,
De liniştea periculoasă-a unei unde.

Eu sunt un drum către mistere,
Sunt fulgul mic de nea topit în gene,
Sunt viaţa născuta din durere,
Şi încă sunt stăpâna visurilor mele.

Mai sunt ceva ce încă voi nu ştiţi,
Sunt susurul de apă ce curge liniştit,
Sunt spaima acelora mereu minţiţi,
Acelora ce plâng şi nu mai vor nimic.

 

Eu sunt...

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei