Pagini de poezie (19) PDF Imprimare Email

SPECTACOL ÎN AER LIBER

Zburau...
El avea o aripă în stânga,
ea avea o aripă în dreapta,
ca un singur trup între două aripi
zburau...
Respirând între două aripi,
ea - plămânul lui drept,
el - plămânul ei stâng,
printr-un cer saturat de aur,
ca o lungă suveică de aur,
ca o cheie de aur descuind spaţii de aur,
zburau....
prin aur...
zburau...
prin aur...
zburau...

ÎN FERICIRE, de G. Bacovia

Sunt clipe când toate le am...
Tăcute, duioase psihoze -
Frumoase poveşti ca visuri de roze...
Momente când toate le am.


Iată, sunt clipe când toate le am...
Viaţa se duce-n şir de cuvinte -
Un cântec de mult... înainte...
Momente când toate le am...

CE ÎMBĂTRÎNEŞTE ÎN NOI, de L. Blaga

Ce îmbătrânește în noi
că neaşteptat ne simţim într-o dimineaţă
doritori să ne-ascundem
nume şi faţă?

Ce îmbătrânește în noi
că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă
ne găsim oameni de altădată,
străini printre cei de azi, umbre în ceaţă?

Nu-mbătrânește în noi valul de sânge,
nici inima cât bate, nici patima,
nici spiritul, nici răsunetul în ureche,
numai lacrima.

Omul bătrân plânge
cu lacrimi vechi.


AM LEGAT..., de Marin Sorescu

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi
le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un
hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de
nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu
un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi
tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la
ochi,
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti
acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai
ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi
toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

ADESEA..., de Nicolae Iorga

Adesea 'n nopţile de vară,
Când vântul parcă te desmiardă
Şi când a lunii albă pară
Pe geamuri vine să se piardă;
Când nu-i un glas în lumea'ntreagă
Decât o frunză ce se pleacă,
Ori un liliac cu-aripa bleagă
Ce prin frunziş vine să treacă,
Ţi se trezeşte-o amintire,
Un chip uitat de multă vreme,
Ce blând şi trist ca prin şoptire
În lumea-i cată să te cheme.
Un glas ce l-ai iubit odată
Pare că-ţi spune la ureche
O vorbă de demult uitată
Şi care-ţi pare-aşa de veche …
Te'ntorci atunci cu ani'n urmă,
Te faci iar om din alte dăţi,
Timpul trecut întreg se curmă
Şi cum erai atunci, te-arăţi.
În orice stea, ce trece-a lene,
Vezi ochi ce'n lacrimi i-ai lăsat,
Vântul ce tremură'n poiene
Îţi pare glasul cel uitat.
Şi când, trezit, îţi vii în minte,
Te miri obrajii cum sunt uzi
Şi cum în jurul tău cuvinte
De dor, ca'n vis, le mai auzi.

AR TREBUI, de Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...



CÂNTEC FEMEIESC, de Adrian Păunescu

 

Așa e mama și a fost bunica

Așa suntem femei lângă femei

Părem nimic și nu-nsemnăm nimica

Doar niște ele ce-i slujesc pe ei.

 

Ei neglijenți, iar ele foarte calme

Ei încurcând ce ele limpezesc

Ei numai tălpi și ele numai palme

Acesta e destinul femeiesc.

 

Și-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreț, nimic impunător.

Schimbându-și după ei și drum și nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

 

Cu-atâția pași ce au făcut prin casă

Și pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns și dincolo de cer.

 

Ei fac ce fac și tot ce fac se vede

Ba strică mult și ele-ndreaptă tot

Și de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc și nu mai pot.

 

Așa e mama și a fost bunica

Și că ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat și uneori copii.

 

Suntem veriga firului de ață

În fiecare lanț făcut din doi

E greu cu noi femeile în viață

Dar este imposibil fără noi...

 

ÎNTOARCEREA, de Marius Iordăchioaia

când eram copil

serile miroseau a vin nou

şi dimineţile

a pâine proaspătă...

 

la fiecare zvâcnet inima mea

lua viaţă din cer şi o aducea

pe pământ...

 

ştiam să trăiesc

-înainte de a mă naşte m-a învăţat Dumnezeu -

dar m-au înşfăcat

m-au tuns mi-au dat o uniformă şi

m-au escortat într-o clădire unde

 

mi-au confiscat ochelarii cu lentile de lacrimi

ai uimirii

şi mi-au dat ochelarii cu lentile de sticlă

ai ştiinţei

punându-mă să stau într-o bancă

cu mâinile la spate ca un acuzat

condamnat la 12 ani de şcoală

pentru infracţiunea

de a fi inocent...

 

mi-au luat metodic

tot ce era viu în mine

m-au golit lăuntric

de tot ce era de dincolo

cu o tenacitate surâzătoare

aşteptând să le mulţumesc

şi să le fiu recunoscător...

 

ah, cel mai greu e să uiţi

chipurile acelor oameni deplin satisfăcuţi că

au frânt şi au îngenunchiat

un copil ce alerga tot mai viu pe câmp

până cădea epuizat de bucurie în iarbă

cu inima bătând atât de tare încât

smulgea morţii din ţărână şi-i

arunca în cer......

 

eram om şi m-au făcut „om mare”

îndopându-mă cu temerile

şi prejudecăţile lor

 

un „om mare” ce încă mai caută

firimituri de copilărie

pe sub mesele înţelepţilor acestei lumi

cărora le put picioarele ca nişte hoituri

pentru că nu L-au lăsat

pe Iisus să le spele...

 

căci dacă L-ar fi lăsat

ar fi zbughit-o cu mine pe câmp

şi-ar fi alergat şi ei până

ar fi căzut epuizaţi

în iarba caldă...

 

iar după ce şi-ar fi tras suflarea

ar fi primit de la Dumnezeu

o bucată de pâine şi una

de peşte pe care

mâncându-le cu poftă

ar fi început să simtă iar în nări mireasma

de vin nou şi pâine proaspătă

de hram tainic

a vieţii

 

nebăgând multă vreme de seamă

că bucata de câmp pe care au cinat

e tot

mai

departe

de lume...

 

OBIECTE DE ILUMINAT, de Marius Iordăchioaia

noi nu avem becuri

pentru că iubim

lumina

 

dacă am iubi lumina

n-am avea nevoie de

becuri...

 

noi avem nevoie de becuri

pentru că iubim

întunericul

 

pentru că ne-a dat prilejul

să inventăm becul

şi să ne lăudăm

cu lumina lui

 

lumina rece a acestei torţe

ce ne ajută să mergem şi mai adânc

 

în întuneric....

 

ÎNDEMN LA LUPTĂ, de Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

 

Cât inima în piept îţi cântă

ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă

când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri,

sunt renunţările la vis.

 

METANIE, de Radu Gyr

Doamne, fă din suferinţă,

Pod de aur, pod înalt,

Fă din lacrimă velință

Ca într-un pat adânc şi cald.

 

Din lovirile nedrepte

Faguri facă-se şi vin.

Din înfrângeri, scări şi trepte,

Din căderi, urcuş alpin.

 

Din veninul pus în cană

Fă miresme ce nu pier.

Fă din fiecare rană

o cădelniţă spre cer;

 

Şi din fiece dezastru

şi crepuscul stins în piept,

Doamne, fă lăstun albastru

şi fă zâmbet înţelept.

 

CLXXXIII, Vasile Voiculescu

Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,

Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire

Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni

Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;

Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni

Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,

Minunile iubirii n-au stăile pe lume;

Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,

Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,

Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

 

VISĂTORUL, de Lucian Blaga

Spânzurat de aer printre ramuri

se frământă în mătasa-i

un păianjen.

Raza lunii l-a trezit din somn.

 

Ce se zbate? A visat că

raza lunii-i fir de-al lui şi

cearc-acuma să se urce

până-n ceruri, sus, pe-o rază.

 

Se tot zbate îndrăzneţul

şi s-azvârle.

Şi mi-e teamă

c-o să cadă-visătorul.

 

DOUĂ STELE, de Cincinat Pavelescu

În soarele ce moare se rumenește zarea

Și purpura amurgul și-o întunecă. Pe valuri

Se-nalță și recade și tragic urlă marea

Cu furie mânată de fluxu-i către maluri!

În ceața depărtării năluci de pânze pier,

 

Și cenușiu-nghite adâncurile-albastre.

Iar eu, privind cum noaptea cuprinde-ntregul cer,

Zăresc cum se ridică din umbră două astre!

Ce viu străluce unul și focul lui cel vast

 

S-aprinde-n cer deodată și-n tremurul de spume

Celălalt abia sclipește, și totuși ce contrast:

Cel mare este farul, iar cel mic e o lume!

 

CLVIII, de Vasile Voiculescu

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,

Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc

Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,

Opun intensu-mi geniu în care se topesc.

Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,

Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir...

Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,

Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.

Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:

Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,

Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie

În care, fără urme de pulbere târzie,

Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,

Pământul n-are margini, nici cerurile prag.

 

CU DRAGOSTE, Mariana Fulger

Ţi-a dat Dumnezeu această formă

ca să mă-nnebuneşti de tot, iluzie

cu ochi de iarbă şi buze de aramă,

să mă găsească zorile la geam

descâlcind, în bezna tot mai rară,

paşii tăi, şi pieptul, şi tâmpla,

şi să-ţi refac întregul de muză

din creştet până-n tălpi,

cu migală, cu dragoste,

cu suflet, cu sfială,

cu dragoste,

noi doi am fost uneori vioară

prin care destinul a făcut să ardă

clipele de mirare din rotundul ceasurilor

în anotimpul fericit al naşterii luminii

am trăit Învierea

înaintea împăraţilor şi credinţelor,

rugăciune a speranţelor

depline

adagio

pas… suflet… suflet

rotire…

cerul albastru, O2, N

umerii arborilor, creştetele clădirilor

poezie… inelele planetelor

subţiindu-se, albastru H2 reflectând lumina

pământul

spui că sunt înaltă

eu spun ca tu… pana

prin care destinul aşază

la intrarea în timpul viitorului

trunchiuri de consoane şi vocale

care mâine-şi vor spune arbori-cuvinte

şi vor umbri pământul cu dragoste,

cu suflet, cu sfială, cu speranţă

cu dragoste,

cu migală…

cu…

pace

 

ŞTIU CĂ SUNT LUT, de Radu Gyr

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine

mi-a pus în piept albine stranii,

să-mi scoată mir din mărăcine,

din bălării, împărtăşanii.

 

Minunea mea se-ntâmplă vie

din mofturi mici şi biete fleacuri…

Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,

o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

 

De nu strâng mările în braţe,

prin câte-o baltă tot deretic

şi gheara mea tot stă să-nhaţe

din orice taină câte-un petic.

 

Şi dacă-ncălecat pe-o rază

ea nu mă urcă-n cer, încalţe

de-o şchioapă-n aer tot cutează

peste coteţe să mă salte.

 

Simfonia ploii,Cincinat Pavelescu

E noapte de toamnă și plouă!

Ce trist e când plouă în noapte,

În plânsetul ploii nu-s șoapte

De flori sărutate de rouă,

Sunt lacrimi ascunse și mute

Ce nasc și ce mor neștiute.

 

În fiecare picătură

Ce picură din ramuri,

În fiecare picătură

Ce-alunecă pe geamuri,

Sunt voci de jale și de ură,

Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,

E o largă, surdă simfonie,

E toată sumbra tragedie

A sărăciei care geme

Pe bănci, sub poduri, prin grădini

Întunecând cu ochi haini

Și glasuri amărâte

Tăcerea plină de fiori

A nopților posomorâte!

 

Sub lustrul apei strada pare

Un râu statornic, fără val,

Și flacăra de felinare

E ca o lamă de pumnal.

Pe când visezi la pianu-ți, doamnă,

Și-asculți al sobei dulce cânt,

N-o să-nțelegi ce triste sânt,

Când plouă, nopțile de toamnă.

 

EU NU SUNT MAI MULT, de Costache Ioanid

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.

Un joc de cristale e trecerea mea.

Se scutură clipa din timpul deplin,

Surâde şi cade şi altele vin.

 

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng.

ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.

Ţărâna rămâne si uită de el,

şi alt fir se-nalţă şi moare la fel.

 

Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis.

Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.

Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,

Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu!

 

AUTUMNALĂ, de Mariana Fulger

n-aveam de unde…

ba aveam să ştiu

eram un fel de zvon

prindeam contur uneori

în ochii dimineţilor

mă risipeam apoi

în cercuri largi

tot mai largi….

oho, câte spaţii

câte spaţii cuprindeam

într-un crâmpei de real

până când lacrima blândă a mamei

m-aducea înapoi

şi mâinile când mă strângea

în ea lângă suflet să nu mă ia

mâna, mâna aceea sau fântâna

când celălaltul spunea nu acum

m-am lipit mai mult de adânc

să ştiu auzi bătăile inimii

pământul şi ultima stea

speranţa de prezent acum

şi atunci când doar ea una

va mai fi, aproape de început

 

bună dimineaţa, cerule din

oameni, ai mai îmbătrânit puţin

şi urma, glezna asta obosită

pe care sprijini universul parcă

 

firele de praf şi pufii de păpădie

îmi spun un pic grav, un pic râzând

arborii sunt gânduri verticale

se desprind serile

îi găseşti la ceas de poveste

printre visători, galaxii

cu braţele încărcate de flori

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei