Pagini de poezie (18) PDF Imprimare Email

ÎMI PLÂNGE SUFLETUL CA UN COPIL, de Demostene Andronescu

Îmi plânge sufletul ca un copil.
Zvârlindu-si floarea de pe ramuri ciunge,
Si-ngenunchiat, cu el alături, plânge
Si-un înger trist din ceata lui Gavril.

O, suflet, suflet păcătos și șui,
Lunatic suflet spune ce te doare
De-ți risipești abia deschisa-ți floare
Petală cu petală vântului?!

Ce patimi crâncene, ce dor stufos
Te bântuiesc de freamăți ca pădurea?
Ce boală cruntă mușcă ca securea
Din trunchiu-ți desfrunzit și noduros?

Ți-e dor de cer, de pământesc ți-e dor?
Vrei sfânt să treci prin viață, vrei lumește?
Hai, suflete nemângâiat, vorbește
Și te-oi aprinde asemeni stelelor!

Ți-aș da să taci luceferi verzi, ți-aș da
Argint din lună, aur greu din soare
Și scuturând pe tine stog de floare
Ca pe-o pădure te-aș înmiresma.

Ți-as face din luceferi jucării
Și te-as căra în cârcă până-n stele,
Să le culegi ori să te joci prin ele
De-a v-ați ascunselea cu îngeri vii.

 

UNDE-S NEBUNII?, de Demostene Andronescu

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
E plin pământul de martiri și sfinți
Atinși de filoxera-nțelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nțelepți ca sfinxul
În fața lumii și-a nemărginirii
Și-ascultător de rânduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudește insul.

Scâncesc cuminții-n chingile durerii
Și, sângerând din răni adânci blândețe,
Lângă neveste mor de bătrânețe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Bolește omenirea ca o juncă
Și nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria și plânge,
Cu prora-nfiptă într-un colț de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Și evu-nțelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoții?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc sa mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminți se vor cu toții.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada și să taie nodul?
Tânjește după glorie norodul
Și nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne-n lume nebunia,
S-o răvășească și să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Și-acestui veac să-i surpe temelia!

 

SUNT UN PĂCĂTOS, PĂRINTE !! , de I. Minulescu 

La părintele Vintilă
Vine-Arvinte, cam sfios
Şi se roagă: - Fie-ţi milă
De un suflet păcătos!
Chiar în săptămâna mare
Când tot omul e smerit
Şi posteşte cu-ndurare
Uite, am păcătuit!
- Ai furat? Întreabă popa 
- Nu prea sfinte! Fără vrere 
M-am dat răului şi hopa
În grădină c'o muiere!
- Vai de mine, vai de mine...  
Greu păcat ai săvârşit...
Însă dacă-mi spui cu cine,
Poate vei fi mântuit.

- Nu pot, a răspuns Arvinte 
Să-mi fac chinul şi mai greu
Nu pot s-o divulg Părinte 
Că mă bate Dumnezeu!
... Era'naltă şi frumoasă, 
Părul blond şi ochi de jar,
Gură dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar...
- Nu cumva ai fost cu Tantzi
Din Smârdan, de peste drum?
- Nu pot s-o divulg că Domnul

Mă trăsnește chiar acum!
... Şi-avea flori la cingătoare, 
Trup de crin îmbobocit, 
Mijlocel de fată mare,
Numai bună de iubit... 
- Poate-ai fost cu Mitza Creatza
Cea uşoară că un fulg?

- Cere-mi tot, ba chiar şi viaţa,
Însă nu pot s-o divulg!
... Durdulie, 'mbujorată, 
Numai cântec, numai joc,
Când te-a strâns în braţe-odată, 
Ai simţit în vine foc! 
- Măi Arvinte-ai fost cu Leana
Care şade pe Neptun?
- Oh! Degeaba-mi zgândări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun!
O comoară tăinuită, 
Fruct în dragoste scăldat, 
Toată plină de ispită,
Toată plină de păcat!
- Bine, du-te, meditează,
Şi vii mâine mai dispus,
Domnul să te aibe-n pază!
- Sărut dreapta! Şi s-a dus.
Ajungând în colţ, ca vântu' 
S-a-ntâlnit cu Calistrat
Care-ntreabă: - Ei, Prea Sfântul 
De păcat te-a dezlegat?
- Încă nu!
Răspunse Arvinte
Foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la Părinte
Încă trei adrese noi!

 

TRISTEŢE, de Demostene Andronescu

De ce sunt trist mă-ntrebi ?…Sunt trist iubită,
Sunt dureros de trist pentru că ştiu
Că orice dragoste destăinuită
E-un vis frumos ucis de timpuriu

Sunt trist că cerul meu acum rămâne
C-o taină mai puţin, sunt trist că-un dor
Se stinge împlinit şi ştiu că mâine
N-o să mai am de ce să mă-nfior

Acuma ştiu că fericirea noastră
Abia îmbobocită va-nflori,
Se va deschide ca o floare-n glastră
Şi ca o floare se va vesteji.

Iubita mea, un vis ce se-mplineşte
E-un înger care cade, e o stea
Ce de pe cerul ei se dezlipeşte
Şi piere-n tină ca un fulg de nea.

Mă-ntrebi de ce îs trist ?… Sunt trist, nebună
Că florile acestea timpurii
Pe care le culegem împreună
Până diseară se vor veşteji.

 

FOCUL VÂNĂT E GONIT DE PUBLIC, de Serghei Esenin

Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…
de iubire-ntâia oara cânt,
la scandal renunț întâia oară.

Am fost crâng părăginit pe loc
La femei și votcă dam năvală
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viața fără socoteală.

E de-ajuns să te privesc tăcut
Să-ți văd ochii plini de tot înaltul
Ca uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poți pleca la altul.

Tu – mers gingaș, tu surașul meu,
Dac-ai ști, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Și cât poate de supus să fie.

Cârciumile le-aș uita pe veci
n-aș mai ști nici versul ce înseamnă
de-aș atinge-aceste brațe reci
și-al tău păr ca floarea cea de toamnă.

Veșnic te-aș urma pe-acest pământ
Depărtarea mi-ar părea ușoară…
De iubire-ntâia oara cânt
La scandal renunț întâia oară.

OCHII ALBAȘTRI A LUI DUMNEZEU, de Noni Răzvan Ene

Ochii albaștri ai lui Dumnezeu
În munți, acum, e-un fel de-nlăcrimare
Și lacrimile picură mereu,
De parca s-a-ntâmplat ceva ce doare
Și astăzi, plâng, în loc de fiecare,
Ochii albaștri ai lui Dumnezeu.

Noi stăm în ochii lui și-avem de toate
Și suntem așezați și călători
Și el cu-aceleași lacrimi ne străbate
Și-n ele, când altfel nu se mai poate,
Cădem și noi din ceruri uneori.

Sunt toate într-o ordine firească,
Se frânge tot ce se cuvine frânt,
E masca unde este loc de mască,
Pe noi, pe toți, din pleoapa lui cerească,
El, uneori, ne plânge pe pământ.

Acum, în munți, sunt lacrimi și e ceață
Și soarele s-a spart ca un deochi,
Vai, Doamne, tu ne dai această viață
Și o gustăm cu mila îndrăzneață,
Ce bine ne simțim la tine-n ochi.

Din ochii tăi, lumina lumii vine
Și tu chiar întunericu-l descoși
Și-am vrea să-ți fie totdeauna bine
Și, uneori, ne temem pentru tine
Să nu orbești de-atâția păcătoși.

Sunt toate într-o ordine firească,
Se frânge tot ce se cuvine frânt,
E masca unde este loc de mască,
Pe noi, pe toți, din pleoapa lui cerească,
El, uneori, ne plânge pe pământ

ÎNDOIALĂ, de Demostene Andronescu

lui V. Voiculescu


Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâș, pe coate
Şi-am smuls în cățărare-atâți luceferi
Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate
Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,
În râvna mea neasemuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am aşternut pe fiecare treaptă,
Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă
Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă...

Târâș, pe brânci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite crește;
Din tot ce-am fost mai sunt o picătură...
Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!

ÎN LOC DE RUGĂCIUNE, de Demostene Andronescu


În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sarea
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târâ prea jos.

Zădarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

 

DIMINEAŢA, de Frank O'Hara

Trebuie să-ţi spun
cât de mult te iubesc mereu
mă gândesc la asta în dimineţile
mohorâte cu gustul morţii

acoperindu-mi gura ceaiul
nu e niciodată destul de
fierbinte atunci şi ţigara
e fără gust capotul cafeniu

îmi dă fiori am nevoie de tine
şi mă uit pe fereastră
la zăpada tăcută de-afară

Noaptea pe cheiuri
autobuzele strălucesc ca
norii iar eu sunt singur
şi mă gândesc la flaute

mi-e dor de tine mereu
când mă plimb pe plajă
nisipul e umezit de
lacrimi care par ale mele

deşi eu nu plâng niciodată
şi te port în inimă
cu o foarte concretă
plăcere de care-ai fi mândru

parcarea este
aglomerată şi eu aştept
zăngănindu-mi cheile maşina
e pustie ca o bicicletă

ce faci acum
unde ai mâncat la
prânz şi era oare
o grămadă de anşoa mi-e

greu să mă gândesc
la tine fără să fiu şi eu în
propoziţie mă întristezi
când eşti singur

Azi-noapte stelele
erau nenumărate şi astăzi
zăpada e cartea lor de
vizită nu voi fi binevoitor

nu e nimic care să
mă amuze muzica e
doar o integramă
ştii cum e

când eşti singurul
călător dacă există un
loc departe de mine
te implor nu te duce

Ea nu vine când Amiaza peste roze se aşterne -
Prea luminos ziua străluceşte.
Ea sufletul nu-mi vizitează până ce după muncă şi joacă
El nu se odihneşte.

Dar când Noaptea peste coline se aşterne, şi măreţele Voci
Răsună dinspre mări line
Purtată de a astrelor, şi a candelelor şi a visului lumină
Ea la mine vine.

 

ÎNCREMENIRE, de Demostene Andronescu

A-ncremenit şi timp, şi necuprins

şi sufletul ni s-a sleit ca săul ,

nimicul ca pecinginea s-a-ntins

oprind pe loc şi binele şi răul.

 

Eternu-a pus pecete devenirii

şi s-a oprit din curgere durata,

ascuns pe undeva-n afara firii

destinul ciung nu-şi mai învârte roata.

 

Nimic nu se întâmplă şi nimic

Din câte sunt sub cer nu mai tresaltă,

Să rămână lume cu durerea-n spic

 

De Dumnezeu a fost lăsată baltă.

Pe fondul sur al timpului-mpietrit

Suntem antice basoreliefuri,

Tocite statuete de granit

Pe-alocuri cu reflexe de sidefuri.

 

LACRIMILE, de Lucian Blaga

Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
Trecea uimit și-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
Lumina, zarea, norii - și din orice floare
Îl săgeta c-o amintire paradisul -
Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
Cu suflet de copil întâiul om
Căzu cu fața-n pulberea pământului:
„Stăpâne, i-am vederea,
ori daca-ți stă în putință împăinjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci, vezi - lumina lor mă doare”.
Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare.

 

TRECEA UN OM PE DRUM, de Elena Farago

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară

Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum –?

Trecea şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

 

PAŞTELE, de Vasile Alecsandri

De Paşti în satul vesel căsuţele-nălbite
Lucesc sub a lor maluri de trestii aurite
Pe care cocostârcii, înfipţi într-un picior,
Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.

Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună
Flăcăi şi fete mândre ce râd cu voie bună;
Şi-n sunet de vioare, de cobze şi de nai
Se-ntoarce hora lină, călcând pe verde plai.

Bătrâni cu feţe stinse, români cu feţe dalbe,
Românce cu ochi negri şi cu ştergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
Iar pe-mpregiur copiii se prind la luptă-n joc.

Şi scrânciobul se-ntoarce, purtând în legănare
Perechi îmbrăţişate cu dulce înfocare,
Ochiri scânteietoare şi gingaşe zâmbiri
Ce viu răspund în aer electrice luciri.

 

LA PAŞTI, de George Topîrceanu

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.
Un ou alb abia ouat
Cu mirare le-a-ntrebat
„-Ce vă este, frăţioare?
Ce vă doare?
Nu vă ninge,
Nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă..
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă ...”
„- Suntem fierte!”
Zise-un ou rotund şi frez
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
„- Pân' la urmă tot nu scap”
„- Ne găteşte de paradă”
„- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă”
„- Ce ruşine! Ce dezastru!
Preferam să fiu omletă”
„- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru”
„- Şi eu unul violet”
„-- Eu mai bine-ar fi să tac
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui ca pe mine
M-a ouat un cozonac!”

 

CÂNTECUL ULTIMEI ÎNTÂLNIRI, de Ana Ahmatova

Stă pieptu-mi gata să se frângă,
Fără putere, înghețat,
Mănușa pentru mâna stângă
Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sui un munte, îmi păruse,
Și treptele erau doar trei ...
„Hai, mori cu mine !” toamna-mi spune
Ținându-mi calea sub un tei.

„Ursitele mi-au fost haine,
Și mă-nșelară zi de zi...”
Răspuns-am tristă: „Și pe mine !
Cu tine-odată voi muri”.

Aceasta-i ultima cântare.
Priveam spre casa de cândva -
Gălbuie și nepăsătoare
Lumina-n dormitor ardea.

 

DESCÂNTEC DE PLOAIE, de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să mă plimb cu ele în dinţi,
Să amuţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept,
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei...

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei