Pagini de poezie (17) PDF Imprimare Email

VINO ÎN ȚINUTUL DE TĂCERE, CA UN ULTIM ȘI IERTAT CUVÂNT, de A. Păunescu

Vino să mai spunem despre arte

Și să ne iubim conspirativ,

În manej de substantive moarte

Vino să te cert fără motiv.

 

Vino unde cad dicționare

Și lirismu-i biciul de jocheu,

Vino unde verbul însuși moare,

Vino să tăcem în grajdul meu.

 

Vino să te simți neputincioasă

Când un hăț de mâini am sa-ți înnod,

Vino, vino să ne facem casă

În adverb de loc cu adverb de mod.

 

Vino unde mor încet gramatici,

Și întregul timp e-un dezacord,

Când absurzii agramați, apatici

Mor și ei, predicativ, de cord.

 

Vino unde inima te cere

Și cuvinte mor cu gâtul frânt,

Vino în ținutul de tăcere

Ca un ultim și iertat cuvânt.

 

ȘI NICIODATĂ NU VEI ȘTI, de Felicia Feldiorean

Şi niciodată nu vei şti

Că-n jurul mesei trei vom fi

În stânga tu,în dreapta eu

Şi-n faţa noastră... dorul meu.

 

Şi niciodată nu vei şti

Că tot ce-a fost nu va mai fi

Şi niciodată n-ai să speri

În adevărul altei veri.

 

Şi niciodată n-ai să crezi

Că-n jurul nostru sunt zăpezi

Şi niciodată n-ai să-mi ceri

Iubire,ca să poţi să speri.

 

Şi niciodată nu vei şti

Că visul tău se va sfârşi

Şi niciodată n-ai să speri

În infinitul altei seri.

 

Şi niciodată n-ai să pleci

Pe drumul plin de lacrimi reci

Şi niciodată n-ai să-mi dai

Un strop din colţul tău de rai.

 

Şi chiar şi-acum când s-a sfârşit

Când am plecat spre infinit

Tu niciodată nu vei şti

Că tot ce-a fost nu va mai fi.

 

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ, de Vasile Alecsandri

 

De-aş fi-n a tinereţii floare,

Când toate zilele sunt bune,

Pe când din inima cu soare

În veci lumina nu apune,

Multe-aş avea în taină-a-ţi spune

Ca să devii tu gânditoare.

 

De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,

Privind în faţă viitorul,

Când mă-ndrăgeam de orice fată

Ce-mi părea soră cu amorul,

Aş deştepta în tine dorul

Cu-a mea cântare înfocată.

 

Dar nu-s în floarea tinereţii,

Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!

Mergi dar, copilă-n calea vieţii

Întâmpinând zâmbiri amice.

Eu te-oi privi oftând, ferice,

Răpit de farmecul frumuseţii.

 

Şi însă de-ai vrea să ai parte...

Dar ce zic? Timpul ne disparte.

Tu eşti sosind, eu în plecare,

A ziorilor vie lucire

Nu poate, ah! avea-ntâlnire

Cu-apusul palid ce dispare!

 

DACĂ TU AI DISPĂREA, de A. Păunescu

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frângeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi !

 

LA TINE…, de Adrian Stanislav

La tine cum e ziua oare?
La mine florile zâmbesc,
Împrăștiind parfum și soare…
La tine cum e vremea oare?
Senin și liniște-ți doresc!

Azi cum te simți? Ești obosită?
Eu am aprins, iar, o țigară
La o cafea … Și stau afară
În liniștea nepângărită…
Tu nu ești, oare, obosită…?

Azi cum e vremea pe la tine?
Acasă roua râde-n soare
Și pomii-s încă plini de floare…
Și de mister… aici, la mine…
Cum o fi vremea pe la tine?

Pe tine cine te răsfață?
Pe mine, pala de răcoare
Ce mă mângâie-ncet pe față…
Pe tine … cine te răsfață
Și…. cin-te-alintă, astăzi, oare….?

Și ce gândești, ce simți, ce ești…?
Eu m-am abandonat luminii
Și-n pacea caldă a grădinii
Mă-ntreb…tu… oare ce gândești?
Ce faci, ce simți și … unde ești?

Cine-ti oferă-n dar o floare?
Și cine-ți scrie versuri mici,
Stârnindu-ți zâmbet și-n ochi soare?
La tine cum e vremea, oare?
De ce nu ești si tu aici…?

 

LUMINA,  de Lucian Blaga

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd – minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

 

TREI SFERTURI ÎN CER Mădălina Amon

În oamenii de pe aici
E Dumnezeu pesemne
Când ei în colţ cu paşii mici
Aduc în casă lemne

Şi e o linişte de rai
În gestul lor de-o viaţă
În care dau nutreţ la cai
Şi oile-şi răsfaţă

Dar mai ales în tot ce fac
E semn că nu li-i frică
Un suflet cald dintr-un copac
La ceruri se ridică

Şi uneori la focul mic
În casa lor sărmană
Iisus înduioşat un pic
Coboară din icoană

O capră şi-a zdrobit un corn
Sărind pe uşa spartă
Desenul fumului din horn
E operă de artă

Şi-n toate şipcile din gard
Un clopot mai tresare
Când vreascurile-n braţe ard
C-o mistică ardoare

Ninsorile nici nu mai cad
În viscoliri cu vaiet
Scânteietorul lor răsad
Pluteşte blând în aer

Respiră-n toate un mister
Ce satul îl îndrumă
Trei sferturi să se afle-n cer
Şi doar un sfert în humă

Şi nu se ştie, sunt ţărani
Sau îngeri sunt pe semne
Cei care de atâţia ani
Aduc în casă lemne

Şi suflă-n focul lor mereu
Sporindu-le nădejdea
Să-I fie cald lui Dumnezeu
Aflat în toţi aceştia

 

ŞI POATE CÂNDVA..., de Ionela-Georgiana Tofoleanu

 

Şi poate cândva ne vom reîntâlni,

pe aceeaşi cărare, la acelaşi ceas.

Vom şti că el bate şi acum,

doar pentru inimile singure.

 

Şi poate cândva vom alerga desculţi,

pe iarba plăpândă şi-nlăcrimată

de atâta dor, de atâta frig şi spaimă

de noi, de noi amândoi.

 

Poate cândva vom urca spre soare,

el va apune-n graba lui molcomă.

Însă noi, doar noi amândoi,

vom şti să rămânem acolo.

 

Şi poate cândva într-o seară,

ne vom plimba în parcu-îmbătrânit.

Vom recunoaşte frunzele căzute,

Apoi, ne vom recunoaşte pe noi.

 

Şi poate cândva vom învăţa

ce e iubirea, şi cum se naşte ea.

Privind la copaci sau la munţi;

Privind la noi, la noi amândoi...

 

INTEROGAŢIE, de Ionela-Georgiana Tofoleanu

Te-am întrebat ce pictezi.

Mi-ai răspuns că îţi vei picta sufletul

pe o pânză alunie sau gri,

arsă uşor, înnegrită,

la fel ca durerea din inima ta.

 

Te-am rugat mai târziu să pictezi iubirea.

Mi-ai răspuns c-o vei trimite la urmă în dar

într-un colet voalat sau albăstrui,

plin de şaradă şi împachetat,

încât să nu-l mai pot deschide.

 

Te-am întrebat de ce nu pot picta şi eu.

Mi-ai răspuns că pictorii nu sunt artişti

care se ocupă zadarnic cu pictura.

Ci sunt artişti care iubesc,

iar ei pictează iubirea.

 

Ţi-am spus că şi eu pot iubi.

Fie în alb sau în negru,

în culori cernite sau în dor sălbatic

de toamnă sau iarnă, de orice

anotimp însingurat

ca propria fire.

 

Te-am întrebat ce pictezi.

Mi-ai răspuns că îţi vei picta sufletul.

Dar totul va fi atât de înceţoşat,

încât nu-l voi vedea...

 

GERUL, de V. Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

 

MIEZUL IERNII, V. Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

 

FRUMOSUL MARTE, de Victoria Stoian

Se stinge trista iarnă, magia-n jur pluteşte,
Mă ia din nou cu tine, grăbeşte! timpul zboară,
Frumosul marte intră pe nesimţite-n ţară
Şi n-o să fim de faţă când taina se-împlineşte.
Desigur, ghioceii vor îndura arsura
Zăpezii-întârziate, vor sparge primii gheaţa
Să spună primăverii, un bună-dimineaţa,
Când magica-i baghetă va învia natura.
La primele acorduri din verdea simfonie,
Cântate moltto piano, tu strânge-mă în braţe,
Forsythia, cerceii pe ram o să-şi agaţe,
Iar corzile din suflet vor fi în armonie.

E ceasul rar şi tainic când se şoptesc poveşti,
Tu, spune-mi încă-odată că totuşi mă iubeşti...

 

GHIOCEL, de Victoria Stoian

Iubito, ştii ce nume mai poartă gingăşia?
E ghiocel - o floare ce pare de oţel,
Luptând sublim cu gerul, parcă ar fi un ţel
Să-nfrunte suferinţa; ofrandă e fâşia
De clopoţei cu albul petalelor în jos,
Privind către zăpada ce încă e stăpână,
Splendoarea lor umilă, o rugă rar îngână,
Când înger de lumină, cu puf în mână ros,
Înlătură fărâma de nea ce stă în creştet;
Mănunchi de raze calde se scurg înspre pământ
Se-nalţă din tulpină, căci au un legământ,
Să-aducă iarăşi viaţa în luminişul veşted.

Şi numai pentru tine, iubito, i-am adus,
Să-ţi spună că iubirea nu poate-avea apus.

 

FĂPTURA MAMEI, de Grigore Vieru

Ușoară, maica, ușoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe semințele ce zboară
Între ceruri și pământ.
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuși ești
Iarba știe cum te cheamă,
Steaua știe ce gândești.

 

COLIND, de Arhimandrit Ioanichie Bălan

În coliba întunecoasă
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoana ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu bolta de mărgărit
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult se bucura
Duhul Sfânt Se alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.

Și noi Doamne ne-am sculat
Colibele am curățat
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, Domnul te paște!
Suflete, școli și cunoaște
Luminos Prunc ca Se naste
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L tine,
Duhul Sfânt cu drag L-alina,
Îngeri cu raze se-nchina.
Nu dorm, trupul meu îmi spune
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugăciune
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.

 

CALUGĂRUL de Arhimandrit Ioanichie Bălan

Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite, singurel
Desculț, flămând
Și însetat
Te rog să ai milă de el
Că poate-i un călugăr!
De întâlnești la vre-o răscruce
Un om străin, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva în lume…
De-l vezi mereu
Oftând din greu
Să nu-l întrebi atunci de nume,
Ca poate-i un călugăr!
De vei vedea trecând prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traistă goală în mâna lui
Te rog acum
Să-i ieși în drum
Și un cuvânt mai bun să-i spui
Că poate-i un călugăr!
Sau când e frig și plouă afară
De vei vedea că așteaptă-n gară
Un călător înfrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist și-ngândurat
Că poate-i un călugăr!
De vei vedea în multe rânduri
Un om la muncă stând pe gânduri
Privind cu ochi-n depărtare,
Mereu tăcut
Și abătut
Nu-l întreba ce cată-n zare,
Că poate-i un călugăr!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, dacă tu vei întâlni
Un om în lume fără rost
Ce plânge-ades
Neînțeles .
Să știi iubitul meu c-a fost
În viața lui călugăr
C-acela care a trăit
Și-n mănăstire-a-mbătrânit,
Orice i-ai spune și i-ai da
Să nu socoți
Că o să poți
Să-i schimbi cumva inima sa,
Că el e tot călugăr!
De-i vei cânta de bucurie
De asta el nu vrea să știe
De jale de îi vei cânta,
El tot mereu
Oftând din greu
Plângând încet va suspina
Cu lacrimi de călugăr!
Deci nu căta să-i mângâi plânsul,
Ci roagă-te și tu cu dânsul,
Căci el de-atâta pribegie,
De toții uitat
Și-ndepărtat
Va suspina după pustie
Căci este tot călugăr!
Iar dacă lumea-l va-nșela,
Tu frate nu te bucura,
Nici să vorbești de el oricui,
Căci el oricând
Mustrat de gând,
Se va scula din calea lui
Căci încă-i tot călugăr!
Iar daca va îmbătrânii
Și-n lume frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormânt,
Și nimănui
Să nu mai spui
Că sub acest străin pământ
Se află un călugăr!

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei