Pagini de poezie (16) PDF Imprimare Email

FUGIM DE IUBIRE, de Iulia Radu

„Ne temem de ploaie, ne temem de vânt,

Ne temem de vorbe, ne temem de gând,

Ne sperie visul, si-apoi îl visăm,

Ne temem de lacrimi și-apoi le vărsăm,

Ne sperie vorba, și-apoi o rostim,

Fugim de iubire, și-apoi o dorim,

Ne temem de ,,teamă”, dar n-o ocolim,

Ne sperie viața, dar tot o trăim”

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU, de N. Dabija

Chiar acum când ninge pe Moldova,

veste mi-a sosit din Cernăuți

că de-acolo Eminescu – tânăr

a pornit spre Chișinău, desculț.

Cu desaga plină de poeme

să se-adeverească-a pornit –

dacă mai suntem la locul nostru

și să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieșim, pe viscol, înainte

care cu o carte sau o floare:

pașii din omăt să i-i culegem

și să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă

și-l purtăm pe drumuri de un veac:

ba copiii mor în Bucovina

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiță, să îi spunem,

că ades – cum veacul e-n delir

ai fost oaspete în casa Ta

și în țara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă

vinul când curgea gârlă la vale –

la dureri veneai să fii cu noi

și-ți simțeam prezența Dumitale.

Ne-au bătut și cerul și pământul,

vremuri grele au trecut pe-aci,

ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,

fără poezie-om mai trăi.

Multe am pățit în acest secol

care neschimbându-se ne schimbă,

deseori ne-am rușinat să spunem

că vorbim cu Tine-aceeași limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii

care deschideau volumul Tău

și găseau poemele ciuntite

și cârpită soarta Ta, mereu?!

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,

parcă nici nu mai avem destin,

pân-şi ceasurile noastre arată

şi măsoară toate-un timp străin.

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:

cei care în cuie te-au bătut

nu străini au fost, sosiţi din lume,

tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută

că visând să-şi numere arginții

– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,

vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă

asta fiind al vieţii unic rost –

chiar ar face revoluţii, numai

să rămână şerbi precum au fost.

Și atâţia plaiul ne-au prădat,

iar acum căinţele le vin:

nu le e ruşine c-au furat,

ci ruşine – c-au furat puţin.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,

suferim, în parte, fiecare,

pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,

doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi, aşa-i de la un timp -

dacă-ngheaţă via sau puieţii -

pentru tot ce se întâmplă-n ţară -

nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,

dar de astăzi, împlinind un rost,

să sperăm că-n fiecare casă

va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

…Chiar acum când ninge pe Moldova,

când nămeţi prin cerul ei se-alungă,

Eminescu a pornit spre noi,

Și - să dee Domnul să ajungă!

ÎMBĂTRÂNIM ÎN FIECARE IARNĂ, de Felicia Feldiorean

Îmbătrânim în fiecare iarnă
Ce trece peste inimi,peste noi
Şi nici nu ştim că mai avem nevoi
Îmbătrânim în fiecare iarnă.

În primăvară-ntinerim puţin
Şi ochii ni-s înlăcrimaţi de soare
În fiecare zi e-o sărbătoare
În primăvară-ntinerim puţin.
Şi vara vine să ne păstorească
Să ne-ncălzească creştetele reci
De-atâta viscol,nins în veci de veci...
Şi vine vara să ne păstorească.

Tomnateci aşteptăm să se-nnopteze
Prin frunzele udate plâng dorinţi
Ne căţărăm visând pe metereze
Şi ne simţim curaţi ca nişte sfinţi.

E-atâta anotimp şi suferinţă,
E-atâta fericire în cuvânt
E-atâta lacrimă în nefiinţă
Că ne ajunge până în mormânt.

ATÂTA MAI POT SĂ TE ROG ȘI SĂ STRIG, de A. Păunescu

Va veni iarna, miroase a fulg, -
Țăranii pun lemne-n șoproane,
Și sfinții din mistice taine se smulg
Și încărunțesc în icoane.
Va veni iarna, la munte fac foc
Muntenii uitați de guverne,
Ei care nu au nici salarii, nici loc,
Ci doar existențe eterne.
Va veni iarna și apele curg
Trăgând după sine obârșii
Și-n scurtele zile cu vânăt amurg
La geamuri de case bat urșii.
Va veni iarna curat și rapid,
Un rug pe sub brume se stinge
Și gura spre cer dacă vreau s-o deschid
Aș spune, dar gura mea ninge.
Va veni iarna, iubito, e frig,
Un frig ce spre cergă ne mână,
Atâta mai pot să te rog și să strig,
Dă-mi aspra mănușă de lână.
Va veni iarna, ba nu, a venit,
Căldura eu n-o voi găsi-o,
Ci trist am să plec, gârbovit, ostenit,
Prin munții ce cântă: Adio !


SUNT NUMAI EU CARE MI-ADUC AMINTE… DIN TOATE-AI DISPĂRUT, NU TE MAI VEZI, de A. E. Baconsky

Aicea totul seamănă cu tine

Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare -
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.

Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Și parca însăși noaptea uneori
Cu ochii tai de-aproape mă privește.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Și neaua cu sclipiri de nenufăr
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.


MI-E MILĂ ȘI SĂ-MI AMINTESC, DAR NICI SĂ UIT NU MĂ INDUR... de Constanța Buzea

Acolo unde cred ca ești
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simți și taci
Adăugat la rest mereu
Și nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă și eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Și alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aș recunoaște-acum
Desperecheat și fără nimb.

Mi-e milă și să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greșeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un șal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mișcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Și fi-vor brazii îngrădiți
Acolo unde cred că ești
Printre barbari meteoriți.

În fiecare an aștept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă privești, daca asculți
Dacă mai înțelegi ceva.


DEPARTE SUNT DE TINE, de M. Eminescu

Departe sunt de tine și singur lângă foc, 
Petrec în minte-mi viața lipsită de noroc, 
Optzeci de ani îmi pare în lume că am trăit 
Că sunt bătrân ca iarna , că tu vei fi murit.
Aducerile aminte pe suflet cad în picuri
Redeșteptând în fața-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul lovește în ferești,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,
S-atunci pe dinainte-mi prin ceață parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi , cu mâini subțiri și reci;
Cu brațele amândouă de gâtul meu te-anini
Și parca-i vrea a-mi spune ceva... apoi suspini....
Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sărutări unim noi sărmanele vieți...
O glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut ,
Să uit cum după-o clipă din brațele-mi te-ai smuls....
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!


MĂ NING CUVINTELE, ÎN POIEZIE, de Leliana Stancu

Mai ninge, uneori, cu nostalgie,

Când nopţi şi zile se gonesc alene,

Mă ning cuvintele, în poezie,

Ninge cu stele ce-mi sclipesc sub gene.

Sub paşii mei grei, neaua plânge-n şoapte,

Iar omul de zăpadă-i dus cu gândul

Către un vechi miros de mere coapte,

Pe care-l poartă, printre streşini, vântul.

Ferestre zăvorâte mă-nconjoară,

În care bat atâtea triste-amurguri,

Cuvinte aruncate într-o doară,

Şi luna agăţată printre ţurţuri.

Căuşul mâinii îl închid, cu sete,

Câteva lacrimi se preling prin palme,

Un fulg de nea străbate prin sonete,

În care vântul, obosit, adoarme.


GRĂDINA IUBIRII, de William Blake

Am mers în Grădina iubirii.
Şi am văzut ce nu văzusem nicicând:
O Capelă stătea ridicată,
În verdeaţa în care crescusem jucând.

Intrările Capelei stăteau ferecate,
Şi „Să nu” zăcea scris peste poartă;
Aşa m-am întors la Grădina iubirii,
Cu dulcile-i flori încărcată;

Şi am văzut-o grea cu morminte,
Şi-n loc de flori, pietre de căpătâi;
Pioşi treceau preoţi în negre robe,
Legând în trandafir sălbatic dorinţa-mi dintâi.


DUMNEZEU DEPARTE E DE TINE..., de Camelia Ciobanu

Să nu-ți dorești de mine să-ți mai amintești,
Să nu ajungi iubirea-mi să ți-o mai dorești!
La crudele-ți cuvinte și-n vis să te gândești,
În ziua când spre mine vei mai dori să pornești!

În căutarea adevărului s-alergi,
Pentr-a ta  inimă nimic să nu culegi.
Să-ți fie dor de al meu vers,
Și obligat să fii, să nu te poți opri din mers.

Să-ți amintești cat eu ți-am fost de-aproape,
Chiar și așa cât eram de departe.
E mai mult ca posibil asta să-ți dorești,
Și-atunci pe mine să nu mă mai găsești.

Să-ți simți inima pustie,
Să vrei să crezi și să nu poți, c-așa a fost să fie,
Caci Dumnezeu departe e de tine,
Acum când nu mai sunt eu lângă tine!


DIVINĂ-I ARTA DE-A UITA!, de Friedrich Nietzsche

Zvârle-ţi povara-n adâncuri!
Dă, omule, uitării totul!
Divină-i arta de-a uita!
De vrei să zbori,
De vrei să vieţuieşti în slăvi:
Azvârle-ţi greutatea-n mare!
Iat-o: aruncă-te pe tine-n mare!
Divină-i arta de-a uita!

PREFACEREA, de Demostene Andronescu

Am cerșit un timp lumina
Pe la uși străine,
Neștiind că luna plină
Prinsă-i toată-n mine.

La răspântiile vieții
Stăm cu mâna-ntinsă
Și mă miluiau drumeții
Cu lumina stinsă.

Când și când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită,
Îmi părea calea lactee
Mie dăruită.

Și treceam așa prin viață,
Miluit de lume,
Ca și ea cătând prin ceață,
Nu știu ce anume.

Dar, odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porțile închise.

Și rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit așa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.

Și am tresărit deodată,
Căci văzui ca-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Și mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Și-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtură,
A țâșnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieții mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândru soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când malul se adună
Și-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.

 

CUM SĂ TRĂIEȘTI FRUMOS FĂRĂ IUBIRE...? de G. Țărnea

Cum să trăiești frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniștea din zori
Și pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoți prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Și viața ta să-și afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple-
Cu simplitatea unei adieri-
Când de lumină sufletul se umple,

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri
Ghețarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-îi vei afla iertarea nicăieri.

NIMIC NU MOARE, MI-AI ȘOPTIT, de Magda Isanos

Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,

verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”

Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.

LUNA ÎN CÂMP, de Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,

sub cortul adormiților gutui

și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,

văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,

zvelți vânători, în arcuiții lei

din goana calului, cum își subție arcul.

0, tinde-ți mâna stângă către ei

si stinge tu conturul lor de lemn subțire

pe care ramurile I-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi si-n jur să șterg copacii

In ochii tai cu luna mă răsfrâng

... si ai putea, uitând, să ne strivești în gene

dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.

DE POȚI SĂ FII, de Ana Speranța

De poţi să fii precum un „cerşetor”,

Doar c-un bănuţ să mai trăieşti o zi,

Şi totuşi să gândeşti că-n viitor

Comori in ceruri vei agonisi...

De poţi sta în genunchi fără ruşine,

Cu mâinile întinse, să primeşti

De la străinul cel de lângă tine,

Bogat in har, şi-apoi să înmulţeşti.

De poţi să ţii în mintea ta icoana

De-a pururi Născătoarei de Lumină

Şi mulţumi, frângându-te, de hrana

Jertfirii unui Fiu fără de vină.

De poţi să-mparţi, la rându-ţi, cu oricare

A flămânzit pe treptele făpturii,

Şi chiar răbda în blândă ascultare

Pe cel ce-mparte din prisosul urii.

De poţi vedea prin găurile hainei

Cum trupul tău se face tot mai mic,

Înfrigurat în măreţia Tainei

De-a exista şi de a fi nimic.

De poţi simţi Fiinţa Suferinţei

Pe crucea ce te-apleacă la pământ,

Înaintând pe calea pocăinţei,

Vestind că numai Domnu-n tine-i sfânt.

Atunci primeşti... şi-acela este Darul,

Ce-i pregătit de veacuri tuturor:

Chiar Duhul Sfânt te va-ncălzi cu Harul;

C-ai fost, de Har, smeritul “cerşetor”

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei