Pagini de poezie (15) PDF Imprimare Email

LUMINA DE IERI, de L. Blaga

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri,
sub trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

 

NU TE-AI OPRIT ATUNCI ÎN CALE... de O. Goga


Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înţelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Şi dac-o blândă-nduioşare
Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai aşa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii,
Şi-n preajma morţii abătute
A picurat, pe neştiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

 

NU-MI CERE SĂ TE UIT, de Florina Cojocaru

Nu-mi cere să te uit când norii îşi caută drum în ceruri de pâslă!
Mi-e durerea pribeagă de nopţi înzăuate,
Mi-e paharul băut pe jumătate.
În amnezică primăvară,
În păr nisipiu, marea-mi curge de tine,
De lumini cânepii, într-o oarbă pădure,
Un verde păgân încă întreabă de mine.
Nu-mi cere să te uit,
pentru că nu pot să îngrop amintire de tine,
În pământ jilav, în dimineaţă opacă!
Nu-mi cere, te rog, să renunţ la trecut,
căci orice gând de-al meu, începe cu «dacă»!
Dacă te-aş fi văzut mai demult,
Dacă m-ai fi iubit înc-o vreme,
Dacă dorul meu ar putea să te cheme...
Nu-mi cere să te uit când se zămislesc răsărituri în pântec de pădure,
Şi pe o stradă de cer, lampadar dintr-o lună,
Întuneric de suflet încearcă să-mi fure!
Nu-mi cere să te uit în primăvară,
când sfielnic vlăstar de speranţă
mă face să aştept.... pentru a câta oară?
Nu-mi cere să te uit, iubite,
Pentru că doar amintirea de tine mă ţine în viaţă!
Cu tine în gând adorm, cu tine în gând, mă trezesc în pală dimineaţă
Nu-mi cere să te uit,
Nu-mi cere să nu sper
când noaptea îşi adună de stele înc-un cer!
Nu-mi cere să te uit,
Căci orice gând de-al meu începe cu «dacă»,
Şi în fiece clipă mă rog, iubirea mea, din drum, să te întoarcă!

 

SINGURĂTATE, de Iurie Oșoianu și Mihaela Botan

 

Cât de departe nu ar fi să plec,
Oricum aș fi alăturea de tine.
Și golul sufletului n-are loc în piept,
Și nici trecutul nu-mi mai aparține.

Aripi aș vrea să am și să tot zbor,
Prin albăstrimi de zări mereu spre tine,
Să înțelegi ce-nseamnă când adori,
O nostalgie care nu-ți mai aparține.

Pierdută-n adâncimi de amintiri,
Cu-atâtea interdicții de la tine,
Aș sta mereu înfiorat ca să admir
Un licărit de stea ce nu-mi mai aparține.

Și dacă nu m-oi regăsi nicicând
Printre abisuri efemer de clandestine
Tu să mă lași așa timid zburând
Pe-aripa unui vis ce nu-mi mai aparține.

 

CÂND AMINTIRILE…, de M. Eminescu

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrățișați
Șoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi își jurau
Credință pe toți vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valuri de izvor
N-au încetat să plângă,

Cum luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?

 

RĂMÂI ACOLO-N LUMEA TA , STRĂINE, de M.E.Kabbout

De mâine sunt doar eu ... şi-mi este bine...

Voi învăţa iubirea fără tine.

Nu ştiu la cine ea se va opri

Sau dacă am noroc s-o pot găsi

 

În sufletu-mi rănit mai e furtună

Dar numai azi . De mâine-i vreme bună ...

Închid acum o uşă peste tot

Şi mi te smulg din suflet . Sper să pot .

 

Rămâi acolo-n lumea ta , străine ‚

Trăieşte-ţi viaţa singur , fără mine ...!

Şi nu-ncerca-napoi să mai priveşti

Căci sunt doar lacrimi şi-ai să te căieşti ...

 

De mâine, voi fi eu . Aşa cum ştiu,

Nu cum am fost. Cum mi-am dorit să fiu .

Eşti fericit c-ai luat iubirea mea,

Străinule ... Rămâi în lumea ta !

 

DORUL, de Bogdan Petriceicu Haşdeu

 

Privind tăcuta undă,
Pe gânduri am rămas:
Cât este de profundă
La fiecare pas;
Şi totuşi izvorăşte
Din depărtate văi,
Apoi se risipeşte
Prin mii şi mii de căi!

Asemenea-i şi dorul
În pieptul meu sădit:
E depărtat izvorul
Din care mi-a venit,
Şi-n multe lumi străine
Cărările-i s-ascund,
Dar revărsat în mine
Cât este de profund!

 

ÎN URMA TA…, de Viorica Sălăjeanu

 

Am înţeles

Că nu te pot ajunge;

E-atât amar de drum

În urma ta...

Când să te-ajung,

Încet se frânge

Şi ultima speranţă

Ce te caută...

 

Şi-am înţeles

Că nu mă poţi ajunge;

E-atât amar de drum

Şi-n urma mea...

Ar trebui să poţi iubi

Şi plânge

Pentru femeia

Care te-ar avea.

 

AŞ VREA SĂ UIT AMINTIREA DIN MINE, de Mihai Florian Dumitrescu

Apus în răsăritul dorului de tine
Şi-un vers ce rătăceşte în uitare,
Amintiri uitate şi-atât de puţine
Îmi bântuie trupul într-o visare...

Şi-ascund o lacrimă-ntre uitări,
E tot ce mi-a rămas din trecut,
O scrisoare pierdută-n călimări
Şi-un dor uitat, parcă nenăscut...

Rescriu tristeţea-ntr-un poem,
Un cânt ce-mi răzbate-n timpane,
Parcă totul îmi sună a blestem,
O furtună de sentimente umane...

Mă-nchin să uit dorul, dar şi clipa
Ce mi-au răpit şi liniştea tăcerii
Sufletului ce fără-ncetare tot ţipa
Să-ţi audă şoapta dulce a iubirii...

Aş vrea să uit amintirea din mine,
Aş vrea să rătăcesc iar în visare
Şi să-mi amintesc uitarea de tine,
Să mă regăsesc într-o îmbrăţişare...

 

ZÂMBEŞTE TRIST CU RAZE RECI... de M. Eminescu

Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.

Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.

Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.

Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.

 

ATÂTEA NĂVĂLESC ÎN MINE SPARTE, de Gigi Stanciu

La margine de lac, lângă pădure,

Pe undele ce poartă creste sure

Printre –adieri albastre, fericite,

Îmi duc cu mine umbrele-alungite.

Sunt umbrele de gânduri şi de vise,

Sunt drumuri către rai cândva promise,

Când luntrea de argint se legăna

Pe lacul unde luna aţipea.

Atâtea năvălesc în mine sparte,

Ca valurile-n luntrea ce desparte

Un mal de altul, vis promis de fapte

Şi-un lac imens de stelele din noapte...

 

VEȘNIC COPACI, de Cosmin Badea

 

A fost, întâi, numai o boabă
În palma lui atât de fină
Precum copilu-n braţ de mamă
Ce-așteaptă laptele să vină.

Apoi, a fost tulpină suavă
Şi către cer se întindea
Copilul a-nvăţat să vadă
Şi lumea-ntreagă măsură.

Un copăcel se ridica
Udat fiind de-acel bătrân
Dar şi de ploaia ce era
Al vieţii semn, al morţii gând.

Copacul, tânăr și frumos,
Stăpân e peste creste.
Dar se întreabă, plin de dor,
„Bătrânul unde este?”.

De-i trece-odată prin livadă
Cu gândul la ai tăi părinţi
Spune-i, căci are să te creadă,
„Bătrânii dorm, în chip de sfinţi...”

 

UITARE, de Cosmin Badea

 

„Ai simţit, vreodată,
Mireasma acelui dulce trandafir
Ce, roşu - sângeriu şi purpuriu -,
A fost demult înnobilat?
Crezi, oare, c-a uitat
Măcar parfumul ce-l avea
În ziua tristă-n care ea
L-a mângâiat?

Ai gustat, vreodată,
Durerea norilor întinşi?
Au fost, demult, complet cuprinşi
Într-un pahar ce ea l-a sărutat.
Dar lor sărutul le-a fost refuzat.
Crezi, oare, că ea are habar?
Mai ştie ea de-acel pahar?
Ea i-a uitat...

Ai privit, vreodată,
(Desigur, e întotdeauna mată)
Singurătatea-nchisă toată
Într-un copac?
Demult, sta singur pe cerdac.
Ea l-a văzut şi l-a privit,
Şi-n ochii ei s-a oglindit
Acum ea l-a uitat...

Dar, eu, cu ce sunt vinovat?
Pe mine m-ai privit vreodată?
Pe mine m-ai simţit vreodată?
Nu - m-ai uitat...”

 

DIN ORICE LACRIMĂ MI-AȘ FACE O STEA, de Panait Cerna

Alături de genuni răsai, o, floare,
Și pari a fericirilor icoană...
Ce mână te-a sădit, încrezătoare,
Pe margini de prăpastie dușmană?

Din adâncime, Ielele-ți cântară
Chemări ispititoare, ca-n povești...
Și râd fermecător – și cântă iară...
Tu le asculți, senino, și-nflorești.

Asupra ta, prin neguri și furtună
Al morții duh adese a trecut
Ce farmece te-au ocrotit, ce scut,
De n-a putut nici el să te răpună?

Ca un răspuns al lumii pământești
La zâmbetul de stele al tăriei,
Tu te ridici din lumea vijeliei,
Privești văzduhul, cerul – și-nflorești...

O, floarea mea! Cu tremur și uimire
Salut avântul tău spre fericire.
De unde l-ai desprins, din ce lumină,
Surâsul dulce, plutitor în vânt?
Cum ai putut rămâne tu senină,
Nesocotind prăpastia vecină,
Ce pentru muritori ar fi mormânt?
Noi, de la rob la purtătorul stemei,
Trăim mânați în veci de dor aprins;
Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei
Ne zbate facla vieții pân’la stins...

...Noi alergăm, zburăm spre-o rază sfântă,
Pe care-am vrea s-o coborâm în viață;
Dar cea mai slabă piedică ne-ngheață,
Și numai gândul luptei ne-nspăimântă...
Și ne-nturnăm în propria rutină,
Cu inima-necată de suspin
Nebuni și orbi! De teama unui spin,
Lăsăm să moară roza pe tulpină...

Noi preamărim umana înțelepciune
Și care-i rodul?... Făurim
Atâtea umbre și-ntrebări nebune,
Prin care-a vieții spaimă o mărim:
Ce-i moartea? Pentru ce împărățește?
Ce ne așteaptă mâine? Mai târziu?
Ce-i taina care pururi izvorăște
De dincolo de leagăn și sicriu?

Și astfel viața ni se risipește;
În mâna care tremură de teamă,
Paharul darului ceresc se varsă
Și, până să-l lipim de gura arsă,
E gol – sau plin de-a lacrimilor vamă...
Nebuni și orbi! Nepricepuți ca vântul!
Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!

...Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare,
Neturburată de-al genunei glas
Sălbatecă și neștiută floare?
Surâsul tău în suflet mi-a rămas...

Aș vrea să mă avânt în lumi senine,
Dar țelul este sus și drumul greu;
Ce mult aș vrea să te răpesc cu mine
Să te sădesc adânc în pieptul meu!...

Tovarăș drag! Când voi păli de jale,
Străbate-mi gândul cu mireasma ta;
Când inima va tremura în cale,
Înclină-te, tovarășe, spre ea
Și spune-i taina fericirii tale...

Învață-mă disprețul de primejdii,
Și voi aprinde candela nădejdii,
Pe marginea mormintelor flămânde;
Dă-mi tu un cer spre care să privesc,
Când deasupra inimei plăpânde
Ai suferinții vulturi se rotesc;
Și-ncrezător în ziua care vine,
Din orice lacrimă mi-aș face-o stea...
Aș înflori, aș străluci ca tine
Aș fi însuși norocul, floarea mea!

 

UN FARMEC TRIST ȘI NE-NȚELES, de M. Eminescu

Un farmec trist și nențeles
Puterea mea o leagă,
Și cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.

E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătății mării.

Îngălbenit rămâne-n veci
Și-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.

Cu-atâtea tainici rugăminți,
Cu-atâtea calde șoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinți,
Vărsate zi și noapte,

I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ți alunge,
Dar el se-nalță tot mai sus
Ca să nu-l poți ajunge.

Va rămânea necunoscut
Și va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte

Și se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări și stepe
Și a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei