Pagini de poezie (14) PDF Imprimare Email

ȘTERGARUL, de Costache Ioanid

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. - Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? - Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? - Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet - a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

 

AR TREBUI, de Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

 

ZI DE TOAMNĂ, de Rainer Maria Rilke

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.
Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare
şi vânturile pe câmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;
mai dă-le două zile de la sud,
îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,
şi toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.
Cel singur va fi singur vreme lungă,
va sta de veghe, lungi scrisori va scrie
şi prin alei mereu va rătăci, neliniştit,
când frunzele s-alungă.

TOAMNA, de Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârșit de blând.

 

ULTIMA SCRISOARE, de Mihai Beniuc

Sfârșitul a venit fără de veste.

Ești fericită?

Văd că porți inel. Am înțeles, voi trage dungă peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă.

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Știu, voi aveți în viață altă normă.

Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată.

Mai mult în drumul tău nu am să ies.

Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată

Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.

A fost, desigur, numai o greșeală.

Putea să fie mult - nimic n-a fost.

În veșnicia mea de plictiseală

Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Și totuși, totuși, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli.

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,

Pe frageda ființa-a ta de lut,

Sună în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creații de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalță

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalță

Și-ngenunchiate rânduri, submisiv,

La soclul tău dumnezeiesc așteaptă

Să le întinzi cu zâmbet liniștit

Spre sărutare adorata dreaptă

'Nainte de-a se șterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă roză auroră

De neînțeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Și nici nu știu de ai să mai citești

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aș fi putut să spun: „Ești ca oricare”,

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindește beat de pofte tăul

Ce-l ține candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neîntinată,

Te voi iubi mereu, fără cuvânt,

Și lumea n-o să știe niciodată

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,

Scăldată-n apa visurilor, lină,

Vei sta, iubită, ca-ntr-un colț de cer

O stea de seară blândă și senină.

Iar când viața va fi rea cu tine,

Când or să te împroaște cu noroi

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi acolo singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemaiscrise te mângâi.

În dulcea lor cadența legănată

Te vei simți ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,

Să plec de-aicea, de la voi, curând,

Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Iar de va fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare,

M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

CÂND ÎNFLORESC CACTUȘII, de Marin Sorescu

Vârsta nu există ca și ani,

Iar timpul nu există ca și disperare,

Mai bine în iubire să trăim golani

Decât ca ignoranți ai vieților gregare!

 

Bătrâni sau tineri, dar oare mai contează

Când poarta fericirii ne așteaptă?

Să ne oprim în jilțuri cu speteaza

Tot gheboșind a noastră mincinoasă faptă!

 

Părinții se așteaptă la copii

Imaginea ce au visat-o-n tinerețe;

Un vis străin de tine să devii:

O mască mortuară fără fețe!

 

Pretindem unicul ce l-am primit

La naștere, de ursitoarea noastră;

Și nu frustrarea spânului pripit

Cu reci concluzii într-o noapte-albastra!

 

Am obosit și-n cercuri lenevesc

Pline de gloata ce se naște mai mult decât moare;

Sunt marele artist ce parvenitul îl strivesc

Sunt gheața veșnică solidă lângă soare!

 

Pretind a fi moralul rătăcit

Printre cadavre deghizate-n viață,

Mă consolez nevrotic și spășit

În altă lume ce-o aștept de dimineață!

 

Să nu uităm de ceasurile reci

Și zilele de vară abundente,

Când țesem planuri din gândurile seci

Și exaltăm între dorințe indecente!

 

Nu regretăm că suntem ci c-am fost

Un leagăn, cu armonii fără regrete;

Și tot sperăm că norii, fără rost

Ca Geii ni-i se va face sete..!

 

DUREROS DE DULCE…, de Marin Sorescu

Numește-mi Tu Doamne călăii
Ce pedepsesc talente irosite,
Căci ei nu știu ce-s bunii și ce-s răii
Își cern filosofia prin haine ponosite!

Nemernic sunt, merit osânda;
Fără de milă să mă-ngroape,
Plânge fără ochii, plăpândă
Vasta și eterna noapte!

Plâng și eu atunci cu ea,
Ne înecăm în doruri multe;
Se sprijină cu bolta de o stea
Și le-admirăm pe altele căzute!

Întuneric si pasteluri îmi oferă…
Eu doar sclipirea ce-mi dă entitate,
Nu e puțin pentru ființa-mi efemeră;
Dar lupta cu noaptea e fără echitate!

Dorința ezoterică renaște acum,
Iubirea de a arde-n iad e-mbătătoare;
Cu toții ne așternem pe un drum
Puterea nebuniei noastre-I uimitoare!

Vă las vouă mâna mea cea dreaptă
Și inspirația și munca și credința…
Conjur să moșteniți o dependentă faptă
Purcedeți să vă găsiți biruința!

Aerul îmi pare vâscos ca și necazul,
Plin de molecule fără suflare,
Hilar îmi provoc cu sila hazul…
Mă mint frumos că nu mă doare!

 

LACĂTE, CINE TE-A ÎNCHIS..., Tudor Arghezi

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

 

Tăcerea ta…, Octavian Goga

 

Mai ţii tu minte noaptea-ntâie,

O noapte umedă, albastră...

În pacea ei înfiorată

Vorbea numai tăcerea noastră...


De-atunci atâtea nopţi trecură,

Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte...

Din câte-alături povestirăm

Nimic nu-mi mai aduc aminte...


Dar până-n clipa de pe urmă

Fermecătoare-o să-mi rămâie

Şi-o să-mi vorbească totdeauna

Tăcerea ta din noaptea-ntâie...

Când am iubit am fost urât..., Ion Minulescu

Ce-am fost cândva azi nu mai sunt...
Dar ce sunt azi îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu -
Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt...

Când am urât am fost iubit,
Când am iubit am fost urât...
Şi-n viaţă n-am cântat decât
Romanţa Celui răstignit...

Tot ce-am sperat rămas-a vis,
Şi-am dobândit ce n-am visat...
Dar ce-am fost ieri am şi uitat -
Un titlu de volum nescris...

Şi-azi, dacă sunt un chip de Sfânt,
Aşa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu -
Să fiu tot altul... Şi să-l cânt mereu
Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt...

 

AȘTEPTARE…, Octavian Goga

 

Trei trandafiri într-un pahar,
Trei trandafiri în floare,
Curaţi ca de mărgăritar,
Te-au aşteptat ieri în zadar
Să-i prinzi în cingătoare...
Te-au aşteptat, sărmane flori,
În liniştea mea moartă,
Şi,-ngălbenite de fiori,
S-au scuturat de câte ori
Foşnea un pas la poartă.
Amurgul vineţiu de-april
Îmi rătăcea prin casă,
Când frunzele tiptil-tiptil,
Ca nişte lacrimi de copil,
Cădeau încet pe masă.

 

NU POT GĂSI CEEA CE CAUT, Tagore

 

M-am trezit şi am găsit mesajul tău o dată cu dimineaţa.

Nu ştiu ce-mi aduce, pentru că încă nu am învăţat să citesc.

Voi lăsa savantul neştiitor al cărţilor sale şi n-am să-l întreb:

ştiu eu dacă ar putea el să-l înţeleagă?


Mi-am atins fruntea cu scrisoarea ta, am apăsat-o pe inima mea,

iar când noaptea va veni mută şi stele se vor arăta

una câte una, am s-o deschid pe genunchii mei şi voi sta tăcut.


Frunzele murmuitoare mi-o vor citi cu glas tare;

râul grăbit mi-o va fredona şi cele şapte stele

ale cunoaşterii mi-o vor cânta în ceruri.

Nu pot găsi ceea ce caut; ceea ce aş vrea să învăţ nu înţeleg,

dar această veste pe care n-am izbutit s-o desluşesc

mi-a ridicat povara, şi gândurile mele s-au preschimbat în melodii.

 

LASĂ-MĂ SĂ MĂ AȘEZ LÂNGĂ TINE…, Tagore

Toată dimineaţa am încercat să-mpletesc o cunună, dar florile-mi lunecau dintre degete. Erai aşezat departe de mine şi mă priveai pe furiş.

Întreabă ăst ochi întunecat de răutate – a cui e vina?

Încerc să cânt un cântec – zadarnică încercare. Un zâmbet pierdut tremură pe buzele tale. Întreabă-l de ce – nereuşita mea? Lasă-ţi buzele surâzătoare să-ţi spună cum glasul meu s-a întunecat în tăcere ca o albină nebună de beţie în sânul unui lotus.

E seară. E timpul ca florile să-şi închidă petalele. Lasă-mă să mă aşez lângă tine şi porunceşte buzelor mele să îndeplinească astă slujbă a nopţii, la lumina stelelor îngândurate!

 

ȘOAPTE, George Topîrceanu

 

În noaptea tristă care ne desparte,

Tu poate simți în jurul tău suspine

Și fâlfâiri de aripi și de șoapte...

E dorul meu ce vine de departe

Și ostenit adoarme lângă tine,

Cuminte ca un fluture de noapte

Ce s-a lăsat la capul tău, pe-o carte

Închisă de la sine

Când ai simțit că somnul ne desparte...


CÂND, de Virgil Carianopol

 

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Şi nu mai poţi străbate de desiş,
Închide ochii şi-ai să vezi departe
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei să fii de depărtări aproape
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,
Te depărtează şi mai mult de toate,
Că depărtarea-apropie mereu.

 

TREI LACRIMI RECI DE CĂLĂTOARE, de I. Minulescu

Şi-ai să mă uiţi -
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

 

E TOTUL RÂNDUIT SĂ SE ÎNTÂMPLE… de George Țărnea

Cum să trăieşti frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniştea din zori
Şi pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoţi prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Şi viaţa ta să-şi afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple -
Cu simplitatea unei adieri -
Când de lumină sufletul se umple,
Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri
Gheţarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-ţi vei afla iertarea nicăieri.

 

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei