Pagini de poezie (13) PDF Imprimare Email
CASA DE OASPEȚI, de Rumi

Această ființă umană este o casă de oaspeți:
În fiecare dimineață, un nou venit.
O bucurie, o întristare, o josnicie,
O priză de conștiință trecătoare, toate apar
Precum un oaspete neașteptat.

Întâmpină-i și bucură-i pe toți!
Chiar dacă sunt un grup de regrete,
Ce-ți zguduie violent casa golită de mobilă.
Totuși, tratează onorabil fiecare oaspete.
El te poate conduce spre o noua încântare.
Gândul întunecat, rușinea, răutatea,
Întâmpină-le la ușă râzând,
Și invită-le înăuntru.

Fii recunoscător oricărui oaspete ce vine,
Căci fiecare a fost trimis
Ca un ghid de dincolo.


PUNCTUL COMUN, de G. Țărnea

Trec separat prin noi aceleaşi zile
Trec separat prin noi aceleaşi stări,
Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile
Plecarea mea îţi plânge-n aşteptări.

Nici unul nici altul nu se-ndură
Să pună capăt chinului din el
Deși sărutul ne-a-ngheţat pe gură
Şi frica de-mpăcare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleaşi clipe
Trec separat prin noi aceleaşi legi
Iubirea noastră-i plină de risipe-
Rămâne să-nţeleg şi să-nţelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Şi iată-ne constrânși la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudată
Pe seama separatelor iubiri.


ORION, de Geo Bogza

Nici o corabie nu s-a întors vreodată
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura și eleganta fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.

Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajiști de fin.
Oceane și munți îl văd primăvara plecând
și cerul nu-și mai află multă vreme stăpân.

Octombrie urcă din nou peste grădini
înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
și toată iarna, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.

Rege al constelațiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi înghețate
Așa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.


CREION, de Tudor Arghezi

Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.

Strânge slove, cărţi şi pană.
Dă-le toate de pomană.
Unui nou învăţăcel,
Să se chinuie şi el.

Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână şi te minte.

Când tristeţile te dor,
Uită tot şi tâlcul lor.


CÂNTECUL CĂȚELEI, de Serghei Esenin

Spre ziua, sub căpița de secară,
Pe auriul snopilor plecați,
Cățeaua, în vifornița de-afară,
Fătase șapte cățeluși roșcați.

Până-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfățat, lingându-i ne-ntrerupt.
Și se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbințeala pântecului supt.

Iar seara, când găinile s-așează,
Stăpânul casei a ieșit posac
Și unde mama pâlpâia de groază,
El pe toți șapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,
Cățeaua dă-n nămeții de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.

Apoi, când se-nturna șovăitoare
Și singură înspre culcușul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căței.

Străină, zgribulită și-n neștire,
Privea la chipu-i nalt și depărtat,
Iar luna plina, lunecând subțire,
După colini a dispărut treptat.

Și cum atunci, când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Cățeaua ochii triști și i-a prelins.


TIMPUL, de Ion Pillat

În sticlă nu-i, în ceasul cu nisip
Ce curge lin și sec aceeași oră.
Nu-i în apus și nici în auroră
Și urma-i pe pământ nu are chip.
Dar îl aud târziu, la foc de sobă,
Cum pasu-i apăsat își face drum
Venind din țara umbrelor și cum
În inimă îmi bate ca-ntr-o tobă.
Recheamă tot ce-a fost și o să fie;
Toți anii mei cu clipa lor învie
Din totdeauna, fără ieri și azi.
Simt mâna-i cum m-atinge ca o moarte —
Și în oglindă stă un alt obraz
Îngălbenind ca fila dintr-o carte.


GÂNDURILE UNUI MORT, de Lucian Blaga

De mână-aş prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu, inimă, eşti liniştită-acum!
Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineaţă
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge într-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.

Gândul meu şi veşnicia seamănă
ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute şi de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,
sau poate pe pământ e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?


ASTĂZI NE DESPĂRȚIM, de Șt.A. Doinaș

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...


ÎNCHINARE, de Virgil Maxim

Pe voi v-am pus în cartea mea să plângeţi,
cum plânge la Iordan o desfrânată...
Voi, care sufletul în două frângeţi
şi-amiază vă e mintea luminată...

Pe voi, călugări mari şi mici şi şterşi
de veacul rău, de ochii mei prea slabi,
pe tine, cin sfinţit, ca să reverşi
din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi...

În faţa voastră, când vă scriu, mă-nchin,
în faţa voastră, când vă cânt, mă rog,
voi, mâna Domnului muiată-n crin
şi Veşniciilor, aici, zălog...

În faţa voastră în genunchi mă plec
şi la picioare gândul vi-l depun...
Nu semne-aştept la cele ce vă spun,
ci pe Iisus să-mi daţi, să-L am întreg!...


OCTOMBRIE, de G. Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nouri de argint în valuri
Și cântă-a dragoste cocoșii.

Mă uit mereu la barometru
Și mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice și mai
Subtile…

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Și cum abia plutește-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Privește-n urma-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnișoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Și de emoție-a-nflorit
A doua oară…


ULTIMA SCRISOARE, de Mihai Beniuc

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.


MOMENT CINEGETIC, de Vladimir Streinu

Am scos din panoplie o veche carabină
Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;
Voi împăia o piele în pod sau de perete
Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină
Totala-ngălbenire ce va să se arate,
Adusă-n blăni de șuie sălbătăciuni roșcate.

Dar n-apucai oțele a tinde prin frunzișe
Că fulgeră o fugă sub corni - cărămizie;
Pe dâmburi și muscele, de unde nu se știe,
Norod de vulpi aprinse, când drept și când piezișe,
Gonea - și ca tutunul, va trebui sa spui că
O ginte mai măruntă din jder sau nevăstuică
Tălăzuia o mare de curgeri argiloasă.

Cuprins în îmbulzeala făpturilor de iască,
Privii cum seara urma le vrea să tăinuiască;
Și-atunci, din anotimpul prea galben de pucioasă,
Trăgându-mi la-ndemână o pungă de cu alice,
Ochii buimac în toamnă întunecimi complice,

Și-am slobozit din pușcă pe ceruri arzător
Un Orion și șapte-opt Cloști cu puii lor.



VIN, ÎNGERE!, de Virgil Maxim

... cine poate să cânte
cum cânt eu cu sufletul
când se coboară încet,
pe geana-amurgului,
îngerii trandafirii ai înserării?!..
Se scutură flori albe de salcâm pe streşini
de parcă ninge puf din aripile lor...
şi fumul-nalt din horn
se urcă-ncet,
ca fumul jertfei,
şi se-anină,
ca poduri, ca ostroave,
în marea-albastră şi înaltă
pe care se opresc să se-odihnească
sufletele care urcă-n cer...
O, Ce dor de Paradis mi s-a deschis în suflet!...
Ce dor, ce dor!...
Şi cât de necuprins!...
...Până nu pier,
vin’ îngere, şi ninge peste mine
nea de rugăciune,
să mor uşor,
să mă ridic ca fumul jertfei...
Până nu pier,
vin’ îngere, şi mă învaţă
plânsul rugăciunii!...


CUPA, de Radu Stanca

De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti
Nu cu săptămânile, cu anii.
Ca o cupă suptă în pierzanii
Dintr-o dată simţi că te goleşti.

Părul vechi cu care te-ai culcat
Seara, dimineaţa este altul.
Ai făcut pe negândite saltul,
Singur nu-nţelegi ce s-a-ntâmplat.

Totul a fost brusc, neprevăzut,
Cupa s-a ciocnit şi-acum e spartă.
Şi prin trupul tău, ca printr-o poartă,
Peste noapte doi s-au petrecut.

Doi drumeţi setoşi care-ar mai bea
Cupa ce stă-n ţăndări la o parte,
Unul vine repede din moarte,
Celălalt se-ndreaptă-ncet spre ea.

N-are nici un rost să-ţi mai sporeşti
Casa, acareturile, banii.
Nu cu săptămânile, cu anii,
De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti.


ÎN FAȚA MĂRII, de Virgil Carianopol

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot sa mai ies din el...


ȚARA DE PESTE VEAC, de Nichifor Crainic

Spre țara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.


RUGĂ, de Mihai Sava

poezie – suflet câmp!
Un Cuvânt,
mărite Doamne:
fă-ne roua sub mormânt,
plecăciuni cu iasomie
or să fie
lângă vânt.
Dorul care-o să rămână,
spulberă-l cu vraja-ţi tare
să ne treacă,
rând pe rând,
câte-o cifră, cât mai mare,
pe cioplitul legământ.


CONTABILITATE, de Marin Sorescu

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)
Fac două (Scriem una și ținem una,
Poate, cine ştie, există și viață de apoi).


BISERICUȚA TRANSILVANĂ, de Traian Dorz

Bisericuța Transilvană,
tu pari un psalm sfios și sfânt,
uitat de îngeri pe-o sprânceană
mai mult de cer ca de pământ.

Ce sfinți ți-au măiestrit ființa,
din ce divini stejari și brazi,
că tu ne-nvelești credința
și dragostea ne-o ții și azi!

Ce Soare ti-a sfințit aura
din vârful unghiului divin,
că și-azi, lumina și căldura,
întregi în noi, din El ne vin!

Ce taină-i orișice icoană,
ce jertfa-i orișicare dor,
că-n orice zid, când plânge-o Ană,
moare-un Manole-ntr-un izvor!

Ai numai lacrimi și iubire
la orice-ncheieturi de trunchi;
spre sfânta ta alcătuire
nu pot să vin, numa-n genunchi.

...Bisericuță Transilvană,
azi pari un grai tăcut și frânt,
a-nștiințare și-a dojană.
 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei