Pagini de poezie (12) PDF Imprimare Email
POVESTE, de George Bacovia

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră întunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuraticei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?


ȘI SUFLETUL ȚI-ERA, de Pedro Salinas

Și sufletul ți-era
deschis și-atât de clar
încât eu niciodată
nu am putut să intru.
Am căutat cărarea îngustă,
trecerea înaltă și dificilă...
Dar spre sufletul tău
duceau drumuri largi.
Am pregătit scara -
visam ziduri înalte
veghindu-ți sufletul -
dar sufletul tău
era fără de pază,
de ziduri și zidiri.
Am căutat ușa
îngustă și joasă,
dar sufletul tău
de clar ce era
nu avea intrare.


O ÎNTÂMPLARE
, de Nina Casian

Ieri am văzut fantastica luptă
dintre o femeie care iubea și un bărbat
care n-o mai iubea, și părul ei agitat
și gura ei, de albul dinților întreruptă.
Vorbea și vorbea, el tăcea, ea vorbea agitat,
lovind cu vorbele în timpul revolut.
Nu-i răspundea nici un sunet de scut.
Timpul era total dezarmat.
ea avea argumente, el nu avea,
el pleca spre o femeie străină;
el era de vină și străina era de vină;
și nevinovată era femeia care iubea.
Vorbele ei aveau o noblețe firească,
noroiul patimii lăsase doar aurul cast.
El își privea mâinile ca să nu o privească
și constata între ele un oarecare contrast.
A fost o fantastică luptă nedreaptă.
Aerul șuiera parcă păstrând în el
trecerea a o mie de săgeți neajunse la țel.
Totul în jur cădea mai jos cu o treaptă.


POT SĂ SCRIU VERSURILE CELE MAI TRISTE ACUM
, de Pablo Neruda

Pot să scriu versurile cele mai triste acum.
Să scriu de pildă:”noaptea-i înstelată
Și tremură sub gheață, în depărtare, aștrii
Vântul nopții se rotește prin ceruri și cântă”.
Pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea asta.
Da, am iubit-o și, uneori, și ea m-a iubit.
În nopți precum aceasta, am avut-o în brațele mele
Și, sub cerul fără margini, am sărutat-o de atâtea ori.
Ea m-a iubit și, uneori și eu am iubit-o ;
Cum să nu fi iubit nemișcarea marilor săi ochi.
S-ascult imensa noapte, mai imensă fără ea.
Și versul cade-n sufet ca roua peste iarbă.
Ce importanță are că dragostea mea n-o mai poate păstra ?
Noaptea e plină de stele și eu sunt fără ea.
Aceasta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Cu această pierdere sufletul meu nu se poate împăca.
Ca și când ar dori s-o apropie, ochii mei o caută.
Inima mea o caută, și ea nu e cu mine.
Această noapte leagănă aceiași arbori,
Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiași.
N-o mai iubesc, e adevărat,
Dar cât am iubit-o !...


CĂTRE CITITORI
, de Lucian Blaga

Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
Și așteptați să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre ori și ce poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii care ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plângă și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele.
de-aceea - lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși.


TRENUL SPRE NEANT
, de Adrian Păunescu

Eu vin cu toată viața mea și gulerul deschis
Și pe peron aștept un tren ce merge spre abis
De-aici încolo nu mai sunt nici gări și nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari și pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau și inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se țipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant și mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aștept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toți au murit cândva,
Eu sunt de-o viață în neant și nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer,
M-așez la geam în trenul meu și simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.


VARA LA ȚARĂ, de G. Topârceanu

Locuința mea de vară
E la țară...
Acolo era să mor
De urât și de-ntristare
Beat de soare
Și pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viața ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.

Nu există berărie,
Nici regie...
Doar un hoț de cârciumar
Care are marfă proastă
Și-o nevastă
Ce se ține c-un jăndar'.

Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi:
Trec, mișcând domol din coadă
Spre livadă
Ale satului cirezi.

Și te poartă subt escortă
O cohortă
De țânțari subțiri la glas,
Înzestrați la cap c-o sculă
Minusculă
Cu pretenție de nas...

Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Și-l întreabă fără noimă:
- Ce-ai cu noi, mă ?
Pentru ce să dăm cu var?...

Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat...
(Am văzut aci-ntro noapte
Niște fapte
Care m-au scandalizat!)

Lângă foc, o babă surdă
Și absurdă
Spune, ca și alte dăți,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeana,
Plină de banalități.

Doarme-apoi adânc comuna...
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare și rurală,
La iveală
Dintr-o margine de lan.

Când și când un câne urlă
Ca din surlă...
Carul-mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit...

Dar în zori încep cocoșii
Păcătoșii,
Ca să facă iar scandal, -
Să te saturi de viața
Și dulceața
Traiului patriarhal!

D-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie altă cură
În natură,
Să mă duceți cu alai!

Meargă pictorii la țară
Ca să piară
De căldură și de praf!
Mie dați-mi străzi pavate,
Măturate, -
Dați-mi cinematograf!

Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor așa?
Nu mai vreau țărănci naive,
Primitive...
Mie dați-mi altceva!

Dați-mi, dați-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viața mai din plin,
Cu trăsuri, femei cochete
Și cu ghete
Încălțate cel puțin!


MĂRTURISIRE, de Mateiu Caragiale

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți,
Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăți.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera și mușchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătății trist veghează pe colină,
Și în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriștii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.


CÂNTEC, de Nichita Stănescu

Amintiri nu are decât clipa de acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se știe.
Morții își schimba tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Exista numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Exista numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.”


DE CE DAI VOIE VÂNTULUI?
, de Radu Stanca

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău și să ți-l răvășească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meștere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îți dau jos buchetul de pe umăr?

De ce lași vântul ca să-și pună palma
Oriunde vrea și-ncolăcindu-ți sânul,
Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă
Și vrea să-ți sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă -
Pe el îl lași... iar mie, nu-mi dai voie...


RUGĂCIUNEA DIN AMURG, de Nichifor Crainic

Mă rog și pentru viii și pentru morții mei.
Tot una-mi sunt acuma părtașii și dușmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Și dragostea și vrajba le-am împărțit cu ei.

Pe morți în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceștia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi și-au fost și pogorăminte.
Puțin în fiecare, în toți am fost întreg.

De viforele vieții ei sunt acum deșerți,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugăciune la mila ta, Stăpâne,
Sunt și eu printre morții rugându-mă să-i ierți.

Și adunându-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună
Târzia-nțelepciune din tristul meu amurg.


NOAPTE DE VARĂ, de G. Bacovia

Noapte-ncet, țicnit se lasă
Poezie, sau destin
Luna urcă, somnoroasă,
Vino, vin!

Este liniște, răcoare,
Codrul e de farmece plin
Pe sub teii încă-n floare,
Poezie, sau destin.

În suavele parfume
Poezie, sau destin
Ori pe unde-ai fi în lume
Vino, vin!

Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin
Ah, ce clară noapte-albastră,
Poezie, sau destin.


IARNA TRANSILVANĂ
, de Alexandru Cristian Miloș

Ninge-n Transilvania frumos
de parcă ninge pentru-ntâia oară,
cerul pe fulgi se lasă lin în jos
și cerne alb lumină către seară

În Transilvania ninsorile se-aștern
mai albe, împletind din dor cunună,
pe case și în inimi, ca un semn
al oamenilor buni, cu ochi, din lună

Peste câmpii trec păsări mari și albe
te iau, te duc, te mută-n Paradis,
iubești ca într-o bucurie nouă,
muzica ninsă parcă, dintr-un vis.

Ninge-n Transilvania frumos
de parca ninge pentru-ntâia oară,
cerul, pe fulgi se lasă lin în jos,
și cerne alb lumina către seară.


PASUL ABSENT..., de Octavian Paler

Doar un pas ne desparte.
Nu știu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
și între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
și între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.


CÂND, de Virgil Carianopol

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Şi nu mai poţi străbate de desiş,
Închide ochii şi-ai să vezi departe
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei  să fii de depărtări  aproape
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,
Te depărtează şi mai mult de toate,
Că depărtarea-apropie mereu.


CU CIOBU MINȚII MELE, de Virgil Maxim

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele
în bojdeuca mea…
Şi… nu ştiu ce-am făcut
fiindcă,
din ziua
şi chiar din ceasu-n care-am început,
i se cojesc pereţii
şi cade toată tencuiala ei de lut!...

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele…
Şi-acum, zidirea mea,
pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiesc
şi-aşez Icoană,
Chipu-Împărătesc,
Al Celui-ce-a-făcut,
cu darul Lui,
Din ciobul minţii mele
Tron Ceresc!...


DREPTUL LA TIMP, de Nichita Stănescu

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.


ELEGIE, de I.L.Caragiale

Sărac, fără putere,
În lume sunt ursit
Prin valuri de durere
Să trec necontenit

Am suflet... dar suspine
Printr-însul trec mereu,
Precum trece prin vine
Al morţii fior greu;

Căci el dacă iubeşte
Un dulce nenufăr,
Iubirea-i se umbreşte
De un dispreţ amar!

În van vreau prin iubire
Ferice să mă fac:
Vai! nu e fericire
Aici pentru sărac!...

O zi n-avui senină
În care să trăiesc;
Viaţa-mi azi declină,
Ca floarea mă pălesc!

Durerea mi-este mare,
Profund e al meu dor!...
O! lacrime amare,
Grăbiţi! căci voi să mor!


UMBRA, de G. Bacovia

mă prăfuise timpul dormind peste hârtii
se întindea noianul de unde nu mai vii
o umbră-n odaie, pe umeri, m-apasă
vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era

poți să te culci, e ora și noaptea-ntârziată
vei scrie, alta dată, orice, și tot nimic
o umbră ești acuma, și pot să te ridic
lăsând odaia goală, și lampa afumată.


OCHI STRĂLUCITORI, de A. Vlahuță

Ochi, strălucitoare stele,
Ochi frumoşi ce-mpodobiţi
Cerul visurilor mele,
De ştiţi şi voi să minţiţi,

Voi, icoana-nsufleţită
A ascunselor simţiri,
Unde-i vecinic zugrăvită
Taina omeneştii firi.

Dacă sunt amăgitoare
Lacrimile ce vărsaţi
Şi văpăile-arzătoare
Şi iubirea ce-arătaţi,

Atunci, amăgiri-s toate...
Ziua-i noapte, noaptea-i zi.
Atunci... însă nu se poate!
Ochi !... Voi nu puteţi minţi!
 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei