Pagini de poezie (11) PDF Imprimare Email
RĂMÂI SĂ MAI CIOCNIM O CUPĂ, de Eusebiu Camilar

Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare

...Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău...

...Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime...
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii...

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...


SINGURĂTATEA OMULUI, de Omar Khayam

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, 'nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, - ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în țărână.
Bea - şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă - şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.


DIN CÂNTEC..., Yeats

Din cântec mi-am făcut o haină
Împodobită cu broderii
Din vechile mitologii
De la călcâi și până-n gât
Nebunii însă au descoperit-o
Au purtat-o în văzul lumii
De parcă ar fi brodat-o ei
Cântec , lasă-le-o lor
E mult mai curajos
Să umbli gol.


AM ÎNCEPUT SĂ AȘTEPT, de Ileana Mălăncioiu

Am început să aştept, se apropie
În vis sufletul face exerciţii de ieşire
Din trupul care stă nemişcat
Întunericul pare în afară de fire

Şi de timp şi de orice iluzie
Încăperea mea este un ţinut pustiu
Prin care se roteşte căutând ceva
Şi bucuros că e încă viu

Face în taină salturi ireale
Împrejurul meu şi în sus şi în jos
Să afle cum va fi desprins de trup
Şi să se-ntoarcă iarăşi în cutia de os

Făcută anume pe măsura lui
În care îi era cald şi bine
Şi în care de trei ori pe zi i se îngăduia
Să se apropie de tine.


CIUDATĂ ESTE FERICIREA, de Haidar Mahmoud Haidar

Puține sunt
zilele noastre frumoase!
Repede trec
precum visele
sau precum umbra trece în întuneric
Zilele pe care le dorim lungi
se duc repede
foarte repede
și îmbătrânim în copilărie.
Astăzi
noi le vedem înainte de a se naște!
Zilele noastre
le îngropăm înainte de-a le întâlni
surâzătoare
zilele noastre frumoase
mai bune decât celelalte zile.

Ce rost mai au lucrurile
când crengile înverzesc toamna
și florile se ofilesc
primăvara?
Ce rost mai au lucrurile
dacă vine vara
în plină iarnă!
Ciudată este fericirea,
bizar este calvarul,
sucit este jocul, ieșiți din comun sunt învingătorii
stranie este victoria!


UN BUCUREȘTI TURCIT, de Adrian Păunescu

Un Bucureşti ca o raia turcească,
Resistematizată bolşevic,
Aleargă năucit, din mască-n mască,
Dar nici dolarii nu-i mai spun nimic.

Gălăgioase, curvele pe stradă
Se-agaţă cu privirea de agenţi,
Guvernul tinde, zi de zi să cadă,
Cu toţi miniştrii lui incoerenţi.

Se-aude că Văsescu vinde base
Şi Parlamentu-i va veni de hac,
Dar cică nu, Băsescu vinde vase,
Ce şi lui Roman foarte mult îi plac.

Nu se cunoaşte cine fură potul
Şi cine dijmăreşte-acest abuz,
E unul, Severin , ce vinde totul
Şi va sfârși intr-un arest confuz.

Turcirea ne-a cuprins ca o beţie,
Băieţi subţiri s-au strâns la Alcatel,
Dar telefonul foarte bine ştie
Ce Instanbul e-n fiece hotel.

Şi din Neajlov se scoală Sinan Paşa,
Să pună dinţi întregului harem,
Ba roşie, ba verde-i e cămaşa,
Depinde ce politică avem.

Democraţia nouă dă din coate,
C-aşa e-n orice marş, pe orice drum,
Mai mult decât atât nici că se poate,
Nici mai puţin decât atât, oricum.

Ce televiziuni oligofrene
Poţi prinde cu antena-satelit,
Ce viaţă din dughene în dughene
Şi noi ce româneşte ne-am turcit!

Ce ţară de privăţi privatizate,
Şpisica din cultură face: Spiess!
Dezastrul nostru merge ca pe roate,
Nu poate fi nici zis, nici contrazis.

Renasc elanuri homosexuale,
De ce-i normal, tot omul e sătul,
Nu e aşa că fiecare cale
Ajunge, orişicum, la Istanbul?

Nici eu nu las nădejdea să renască
Şi mă complac să cad în sinea mea,
Să gust rahat, să beau cafea turcească,
Să dau bacşiş, să fac o temenea.

Guvernul va cădea, când el, prea bine,
Se compromite, fără de istov,
Măcar să aibă pierderea de sine
De a cădea, ca Sinan, în Neajlov.

Ce Bucureşti turcit şi ce cadâne!
Ce baclava. Ce bâlci sulemenit!
După atâtea încleştări păgâne,
O veste, doar o veste mai rămîne:

Imperiul Otoman a biruit!


FĂRĂ NUME, de Magda Isanos

O carte-mi ține-ades tovărășie
Și-a mai rămas pe rândurile ei,
Ca pulberea de soare străvezie,
Lumina unui gând din ochii tăi.

Stau astfel vremea fără s-o mai număr;
Mă-nșală visul bun și mă gândesc
Că-mi urmărești lectura peste umăr,
Și, dacă taci, e pentru că citesc.


ELAN, de Ion Barbu

Sunt numai o verigă din marea îndoire,
Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar
Un roi de existenţe din moartea mea răsar,
Şi-adevăratul nume ce port e: Unduire.

Deci, arcuit sub timpuri, desfăşur lung ţesut
De la plăpânda iarbă la fruntea gânditoare,
Şi blondul şir de forme, urcând din soare-n soare,
În largul vieţii revarsă un trecut.

Din călătoarea undă, din apele eterne,
Îmi însuşesc vestmântul acelor care mor,
Şi înnoit şi ager alerg – subtil fior –
Prin săli orgolioase ori umede caverne…

Şi astfel, în pământuri croindu-mi vaste porţi
Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,
Aduc Înaltei Cumpeni povara mea, bogată
De-atâtea existenţe şi tot atâtea morţi.


AETERNITAS, de Octavian Goga

Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-şi aprindă,
Şi ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare;
Noi stăm la mal uitaţi alături, când veşnica povestitoare
Nemărginirea ei şi-o frânge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.

Amurgu-şi flutură-n albastru năframa cu argint ţesută,
Şi tot mai rar îşi bate marea răsufletul domol de pace;
Noi ocrotim atâta cântec acum, când buza noastră tace,
Când mâinile îngemănate se strâng şi-şi spun povestea mută.

Pribeag ni-e sufletul pe ape, şi marea ni-e acum stăpână,
Căci ne-am topit de mult visarea în uriaşul piept de unde,
Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde...
De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămână.

...“Şi ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub pleoape,
Dar va zâmbi întotdeauna senina veşniciei soră,
Va răsuna iubirea noastră în mândra valurilor horă,
S-a legăna pe-aceleaşi unde, va plânge în aceleaşi ape.

Şi poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră,
Când noi vom fi demult ţărână, vor poposi doi inşi la mare.
Neştiutori s-or prinde-n braţe, se vor strivi-n îmbrăţişare
Şi nu vor înţelege, bieţii, că strâng la piept iubirea noastră.


IAR, de Marin Sorescu

Ne scapă mereu câte ceva în viaţă,
De aceea trebuie să ne naştem
Mereu.

Soldaţilor le scapă mai ales
Pacea,
Obişnuiţi să doarmă
În zgomot de tobe, de tunuri,
La prima linişte deschid ochii,
Atât de larg îi deschid,
Că intră-n ei iarba şi păsările
Ca în craterele vulcanilor stinşi.

Somnambulilor le scapă nevăzută
Luna
Şi se trezesc în mormânt
Şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor
Şi se suie-n vârful unui fir de iarbă
Care-i aruncă afară
La gălbenuşul ciudatei planete.


OROLOGIUL, de Ana Blandiana

Nu stă în puterea orologiului
Să-şi aleagă orele.
El e obligat să le spună
Cum vin la rând,
Ceas rău, ceas bun,
Fără să ştie ce spune
Atât de sonor
Şi în grabă:
Ceas bun, ceas rău,
Ceas indiferent.
Cine întreabă,
Când totul e timp
Trecut, Viitor,
Niciodată Prezent.


DORINȚA, de Aleksandr Pușkin

Trec zile-ncet urzind melancolii
Şi orice clipă-n pieptul trist adună
Toată durerea dragostei dintâi
Şi toată nebunia de pe urmă.
Eu însă tac: nici blestem, nici invoc;
Eu însă plâng: mi-i plânsul mângâiere
Şi sufletu-mi captiv de nenoroc
Amar se-alină-n lacrimi şi durere.
O, ceas al vieţii! du-te nălucind!
N-aş regreta neantul să te rumpă;
Iubirea mea-i o caznă mult prea scumpă -
Şi aş muri, numai să mor iubind!


IUBIRE-MBĂTRÂNITĂ, de V. Voiculescu

De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,
Îşi ia de-acum toiagul şi pleacă-ncet spre schit,
Cu sila smulge-i floarea ce-n mâna ei se roagă
Şi ţăndări fă oglinda în care s-a privit;

Sfâșie-i lung hlamida, despoaie-o de inele
Şi-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi,
Ucide-n cuib perechea de sure turturele
Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;

Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:
Când va veghea în miezul tăcerii din chilii
La iezere de apă cu negură şi seară,
Din sloiul ei să-şi toarne urâtului făclii.


ULTIMUL CUVÂNT, de Ionuț Caragea

Am scris în piatră numele de-o șchioapă
Și versuri rupte file din poveste
Tot ce-a rămas din viață este-o groapă
Și crucea care-mi dă de veste.

Frunze se-aștern pe iarba ofilită,
Anii adorm pe ale tâmplei creste,
Inima se zbate-n piept mototolită,
Plâng ceara lumânările neveste.

Ceasul rămâne stană pe perete
Cu limba prinsă într-un cui
Privindu-mă ca o pecete
Iscălitura nimănui

Patul mă-mbracă în veșminte
Croite lungi pân la pământ
Albe ca neaua pe morminte
Și reci ca ultimul cuvânt. Adio!


ULTIMUL CUVÂNT, de Popescu Gillda Magdalena

Iartă-mă că am uitat să mai trăiesc,
Că n-am mai vrut să mai privesc spre soare.
C-am adunat în gândul meu ceresc,
Stele pentru a mă pierde-n depărtare.

Eu am murit atunci când ultimul cuvânt
S-a spart în mii de zări de ametist,
Când îngerii și-au pierdut aripile-n vânt
Și au căzut prea goi din visu-mi trist.

Nici n-am știut că zâmbetul din mine
S-a ridicat pe nori purtați de dor
Și n-am știut c-am adunat senine
Prea multe vise de smarald ce mor.

În întunericul vieții ce-n noi se adâncește
Mă mai nasc azi o dată prea plină de păcat,
Având în ochi durerea, în brațe doar misterul,
Acelei clipe-n care de vină m-am spălat.


RUGĂ TĂCUTĂ, de A. E. Baconsky

Mă rog luminii să coboare
Umblând peste pădure ca o boare. –
Brazilor adormiţi mă plec să le sărut
Bărbile lungi – frunzişului căzut
Paşii mei rari îi povestesc în şoapte
Spaimele cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
Să poarte printre lacuri mai departe
Viaţa de pasăre a frunzelor moarte –
Mă rog pădurarilor să lase
Deschise uşile colibelor joase,
Cărărilor mă rog să mă caute poate
Când noaptea va fi dusă jumătate,
Şi-ntr-un-târziu mă rog Craiului Nou
Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
Când raza lui halucinantă, rece,
Pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui –
Va creşte pe arbori muşchiul verzui,
Şi frunzele-au să plece şi-au să vie
Cu nesfârşita lor monotonie.


IARNA, de I.L. Caragiale

Negreşit că, sus în ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astăzi ne-a coprins.

Negreşit ! focul din soare
Nu-l plăteşte Dumnezeu,
Însă noi plătim, sârmanii,
Lemne şi cărbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pământul îngheţat
Ca să vezi cât e de jalnic
Să tot tremuri neîncetat.

Tu, care-ţi iubeşti făptura,
N-ai mai zice un cuvânt
Şi-ai opri crivăţul aspru
Să mai sufle pe pământ!


CONTRASTE, de Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...


CRONICARUL, de Mateiu Caragiale

Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie
În care raza zilei se cerne tainic, lin,
Departe de orice zgomot, ferit de ochi străin,
Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.

An după an înşiră, domnie cu domnie,
Rănit de soartă însă, de părtinire plin,
El pana-nverşunată îşi moaie în venin,
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie

Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări,
Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri

Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând,
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.


JUDECATA, de Petre Ghelmez

Privește, drept în dreptul privirilor mele,
Și răspunde-mi, Poezie!

- Ai mințit?
- Am mințit. Am numit stelele
Ochi neiertători ai Universului,
Și ele nu sunt altceva
Decât niște biete furtuni de materie incandescentă,
Pierdute în spațiu.

- Ai furat?
- Doar sufletele oamenilor și ale lucrurilor,
Așezându-le în turnurile mele de abur.
Cum aș fi avut inimă
Să văd frumusețea pierind,
Fără să lase vreun semn,
În trecerea-i,
Măcar cât urma unei umbre?

- Ai ucis, vreodată?
- Doar uneori, cu uitarea. Altminteri,
Mi se întâmplă ceva foarte ciudat:
Chiar și tiranii care-și meritau moartea,
Pierind în ștreang de pedeapsa mulțimii,
Sub cuvintele mele de foc
Au înviat, traversând peste secole.
Sunt blestemată precum regele Midas,
Tot ce ating se preface.

- De mine ți-ai râs?
- Cine nu ia numele Domnului în deșert?

- Poate ca te-ai și desfrânat câteodată?
- Cel mai pur și cel mai strălucitor nufăr
Are o vână groasă,
Umflată de seve,
Adana implantată-n noroi.
Am coborât în mocirlele lumii,
Mânjindu-mă cu-ntuneric pe trup
Și pe cer s-a înălțat câte un luceafăr alb,
Cu aripile galeșe,
Îndulcindu-ne văzul.

- Ți-am simțit sila și dezgustul
În vorbă și-n priviri, când și când...
- NU de fiecare dată
Când sila și dezgustul mi-au călcat sufletul,
Ca niște turme lungi de mistreți,
Lăsând în urma lor
Murdăria și adâncitura copitelor!
De-atâtea ori veacurile se-aseamănă-ntre ele...

- Ești trufașă, Poezie!
- Nu mai mult decât o mama, care-și alăptează fiul.
Crezându-l cel mai frumos
Și mai binecuvântat de pe lume.

- Mărturii strâmbe ai depus?
- Doar judecătorii au socotit că sunt strâmbe,
Oprindu-se,
Din teamă, sau din nepricepere,
La suprafața lucrurilor.

- Spune-mi,
Care este planta pe care o iubești cel mai mult
Pe pământ?
- Firul de grâu,
El ar fi trebuit să se numească Arborele Vieții!

- Ai ținut zilele de odihna ale oamenilor?
Zilele tale de odihnă le-ai ținut?
- Ne putem odihni în viață?
Odihna-i doar înaintea începutului,
Și după sfârșitul sfârșitului încă...
O flacără, când se odihnește,
Se neagă pe sine,
Fără putința de a reveni.

- Ai călcat legile! Te condamn
Fără drept de apel, Poezie!
- Mi se întâmplă și acum
Acel lucru ciudat
De care am mai spus că sufăr:
Simt, mai mult ca oricând,
Că în pieptul meu dureros,
Crește suflet de om.


SAD NIGHT AT THE AIRFIELD (Fly from here), by Yes

There are no ground staff in the empty corridors
Is no one sleeping?
No one awake?

I'd start an engine in the night
If only just to break the silence
That last intake of...
Air...

The clouds in the night as we breathe
Too late for even the night breathes to me

We can wait for dawn
To carry on
Then we can fly from here

I want to be the one
Who always gives you shelter
Finds you waitin'
Keep you warm

I want to be the one
Who's always there beside you
But we both must
Face the dawn...
Alone...

So cruel like the world that we leave
Too late for even the night breathes to me

We can wait for dawn
To carry on
Then we can fly from here

Only ghosts are in the empty corridors
They're all strangers
Never cared

I know them from some other life
When things were different
And we both were in the end

Turn yourself around (turn yourself around)
Turn your life around (turn your life around)
Turn your world around (turn your world around)
Turn this ship around (turn this ship around)

So turn your wheel around
I watch the sky

All defenses down
I watch the sky
I watch the sky
 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei