Pagini de poezie (10) PDF Imprimare Email
SUNT UN OM VIU, de Nichita Stănescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinerețea mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.



DESPĂRȚIRE, de J. W. Goethe

Îmi iau adio din privire,
Căci gura nu-l poate rosti,
Prin locurile de iubire
Mă-ntorc să le găsesc pustii.

Ce tristă e făgăduinţa
Chiar credincioasei amintiri!
Ţi-i rece mâna, iar fiinţa
Încremenită-n reci simţiri.

Barem o caldă sărutare
Atâta m-ar fi fermecat,
Precum ne bucură o floare
Culeasă-n Martele-nnorat.

Dar vai, vreo orhidee rară
Să ţi-o culeg eu nu mai ştiu;
Când pentru tine-i primăvară,
La mine-i toamnă, şi-i târziu.


TĂCEREA TA, de Octavian Goga

Mai ții tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umedă, albastră...
În pacea ei înfiorată
Vorbea numai tăcerea noastră...

De-atunci atâtea nopți trecură,
Tot nopți cu șoapte și cuvinte...
Din cate-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte...

dar până-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămâie
Și-o să-mi vorbească totdeauna
Tăcerea ta din noaptea-ntâie...


BĂTRÂNĂ CÂND VEI FI..., de W.B. Yeats

Bătrână când vei fi şi somnul mut
Te-ndeamnă lângă foc cu povestiri,
Adu-ţi aminte blândele priviri
Pe care ochii tăi cândva le au avut.

Mulţi i-ai vrăjit cu ochii-ţi de-ametist
Şi-adesea frumuseţea ţi-au dorit...
Dar unul doar în suflet te-a privit
Şi te-a iubit când chipul ţi-era trist.

Şi-n timp ce-adormi, întinsă lângă foc,
Vei regreta amorul cum s-a dus
Păşind pe munţii drepţi înspre apus,
Şi printre stele şi-a găsit un loc.


TÂNJEȘTE DUPĂ UN PETEC DE RAI, de W.B. Yeats

De-aş avea straiele brodate ale cerului,
Poleite cu sclipiri de aur şi de-argint,
Straiele albastre, de înserare şi de-ntunecare
Ale nopţii, ale zilei şi ale înserării,
Ţi le-aş aşterne, iubito, la picioare:
Dar eu, sărac fiind, port visurile mele;
Le-am aşternut, iubito, la picioare;
Păşeşte uşor, păşeşti pe visurile mele.


VOR TRECE NORII-N OCHII TĂI ALBAȘTRI, de Daniel Copil

Hai să tăcem de vorbele rănesc,
să nu ne mai ucidem în cuvinte.
Destul ne-am chinuit așa prostesc
cu-a tale rugăminți... fără de minte.

Hai, gata dialogul ăsta-anost
în care deliram ca și nebunii,
în care orice-am spune, iese prost,
însingurați în hainele minciunii.

Destul cu-atâtea autoamăgiri
ce se pitesc în dosuri de cuvinte
să submineze temple de iubiri
cu dinamita-aducerii aminte!

Să renunțăm la vorbele ce-n rapt
ne-au tot însângerat c-o întristare,
comunicând pe rupte, dar de fapt
vorbind atât de singuri fiecare.

Ci înveliți în toga nostalgiei
cu mantii de tăcere pe abis
ne crească-n sân un mușchi al veșniciei,
ne-nlănțuiască iedera cu vis...

Ca altădată sub rotiri de aștri
în foamea de iubire de demult,
vor trece norii-n ochii tăi albaștri
și vântu-n părul tău am să-l ascult.

Voioșii greieri o să-ți sară-n poală
și iarba va-nflori așa ciudat
pe mâinile cuminți, pe coapsa goală,
pe-obrazul tău de ani și ploi spălat.

Și să tăcem prin veacuri împreună
pierzându-ne privirea-n celalalt...
cu patima din florile în luna
ce năzuie spre veșnicul înalt.

Da, să tăcem... și veacurile toate
să ne preschimbe-n marmura visând,
ca gemene statui îmbrățișate
în templul dragostei fără cuvânt.


O LACRIMĂ, de Octavian Goga

De-ar fi să-ți împărțești odată
Tu bogățiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ți-as cer-o lacrimă să-mi dai.

Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare...


MORGENSTIMMUNG, de Tudor Arghezi

Tu ți-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt, fără să ştiu că te aud cântând

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mănăstirea mi-a rămas descuiată.

Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Și-ntreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat în mine vaporos -
Nedespărțit - în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morți.


PRIVEȘTI CUM ZBOARĂ NORII, de Al. Philippide

Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază...

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!


RĂMAS BUN, de Mattew Arnold

De greaua mea povară-am vrut și eu
Odată, pe vecie, să mă rup;
Ca nimeni alta, mi-am dorit mereu
Ca inima-mi să plece în alt trup.

Am așteptat și eu atâta vrere
Ca dintr-o dată chinu-mi să se curme;
Râvneam și eu, din neagra mea durere,
Tăria celor care dom-alungă fără urme.


CĂLUGĂRIȚA, de Mateiu Caragiale

În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.

Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A ţării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat –
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.

Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii ;

Din şea îl prăbuşiră hangerele haine -
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.


LA O FOTOGRAFIE, de Virgil Carianopol

Mă uit privind fotografia
În care chipu-ţi stă cuprins
Şi de pe care vitregia
Nici o lumină n-a desprins.

Eşti tot aşa ca altădată,
Precum erai şi te-am visat.
De ramă veşnic apărată,
La tine timpul n-a intrat.

Prin marginile ei de piatră
Cu care dârz te-mprejmuii,
Chiar de-ar fi vrut să te lovească,
Duşmanul n-a putut lovi.

Privesc la tine, cea de-afară
Ce-n nici o ramă nu te-ai vrut
Şi peste care timpul, fiară,
Ca toate fiarele-a trecut.

De-ar fi să te găsesc acuma
După portret şi nu te-aş şti,
Aş răscoli întreaga lume
Şi nu te-aş mai putea găsi.


CĂRUNTĂ AZI... de W.B. Yeats

Căruntă, picotind lângă cămin,
Ia cartea asta şi citind, visează
Privirea caldă, umedă şi trează
A ochiului cândva adânc, senin.

O, câţi, cu dragoste sau cu minciuna
Nu ţi-au iubit al frumuseţii har,
Dar unul numai sufletul hoinar
Şi chipul de dureri schimbat întruna.

Te pleacă peste jarul de surcele
Şi trist şopteşte c-a zburat iubirea
Mai sus de munţii fraţi cu nesfârşirea
Ca să-şi ascundă chipul printre stele.


CÂND SPUN ALBASTRU, de Benoni Catana

Când spun albastru
Spun vis, speranță și dor…
Când spun albastru
Văd visele cum devin adevăr…
Când spun albastru
Aud muzica îngerilor din Betleem.
Literele acestei culori
Parcă sunt sunete
Din simfonia timpului meu împlinit.
Dacă ar fi să-mi fie dat
S-ă și pipai albastrul
Atunci voi fi
În sfârșit
Fericit.


CÂTE GÂNDURI, de Marin Sorescu

Cate gânduri îmi trec prin cap
Le las să-mi treacă.
Este plăcerea lor
Să se stârnească din senin,
Ca norii,
Și să se destrame la întâmplare,
La marginea orizontului.

Unele revin,
Cuprinse parca de-o remușcare:
Au uitat să se atingă de cuvinte!
Cuvintele le îmbrățișează,
Le cuprind in potir de flori carnivore.

Si eu mă pomenesc punând pe note
Plânsul gândurilor fără ieșire.

UMBRA, de Adrian Păunescu

Eu umbra aceasta pe care
o semeni în sufletul meu
cu milă și tristă mirare
voi duce-o cu mine mereu
Iar într-o zi oarecare
în care-mi este cel mai greu
voi pune-o în vechi calendare
duminica trupului meu.

Flămând de iubirea întreagă
pe vremi cu-amurg mohorât
când zorile noaptea-și dezleagă
mă satur c-o umbră și-atât.
Și sufletul meu te mai roagă
magnetic catarg doborât
tu umbră tăcută și dragă
așează-ți fularul la gat.

O umbră se-nchide în mine
o umbră prin mine trecu
e-atât de mult rău că e bine
e-atât de mult da că e nu
Bacovia-și iese din sine
și râde în a și în u
o umbră se-nchide în mine
și umbra aceea ești tu

Fiori prin mine umblă și nu am trebuință
te rog pe tine umbră să redevii ființă


MI-AȘ VREA VEȘMÂNTUL RUPT DIN CERUL PUR, de Yeats

Mi-aş vrea veșmântul rupt din cerul pur,
Ţesut din aur şi argint şi umbre,
Tivit cu soare, noapte şi azur,
Şi cu paing de raze şi penumbre,
Şi la picioare-aş vrea să ţi-l aştern,
Dar sunt sărac - şi nu am decât vise!
Să calci uşor când visele se cern,
Căci calci pe vise - şi pot fi ucise!


NEPOTRIVIREA NOSTRĂ, de Benone Burtescu

Tu fiecărei clipe-i storci savoarea
Eu prăpădesc vecia să cresc floarea
Tu fiecăruia îi ceri plăcerea
Eu umblu lumea să-i trăiesc durerea
Tu te oprești să vezi cât e de bine
Eu trec grăbit, nemulțumit de mine
Tu râzi acolo unde să râdă toți se strâng
Eu peste miez de noapte mă lupt să nu mai plâng
Tu-ncerci s-aprinzi un foc din oricare scânteie
Eu sting o vâlvătaie cu-n foc, cu o idee
Tu strângi ce ți se dă, trăiești printre oferte
Eu risipesc ce am destinul să mă certe
Te muți acolo unde-i consum de fericire
Eu meșteresc aici la rostul de iubire

Și vom rămâne-așa, frumoasă neunire
Tu arșița plăcerii, eu unda de iubire
Și vom rămâne așa, poem fără cuvinte
Aprindere sublimă și stingere cuminte...


DUREREA E-UN OCEAN, de Petöfi Sandor

Durerea e un ocean.
Şi bucuria, oare?
O perlă mică-n marele noian.
Sus până s-o aduc, poate, sfărmată, moare.


BĂRBATUL, de Adrian Păunescu

Am dat un telefon la mine acasă
Am spus „Alo!” și-apoi am așteptat
Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă
O voce sugrumată,de bărbat.

Și am închis și-am mai format o data
Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt
Și-n mine ca-ntr-o mina inundată
Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.

Era băiatul meu, o, doamne sfinte,
Și eu care uitasem că-s bătrân,
Că am ajuns și eu un biet părinte
Și-o amintire, doar, am să rămân.

„Alo,băiatul tatii,masa-i gata?”
Și el mi-a zis să vin cât mai curând
Și l-am simțit în trupul meu pe tata
Cu o cazma de purpură săpând.

Așa ne îngropăm la noi în oase
Pe-naintașii ce se sting mereu
Și încă sun la telefon acasă:
„Tu,spune-mi ce mai faci, băiatul meu?”


SFÂRȘIT DE JOC (!)

Am vrut să înțeleg ce vrei
De astăzi, nu mai vreau nimic
Orice ai face, orice-ar fi
Jocul nostru s-ar opri.

Gata! Nu vreau să înțeleg!
De astăzi nu mă mai implic,
Jocul nostru s-a sfârșit
Să-nțeleg nu vreau nimic!

De-acum, jocul s-a oprit
A murit un vis și-atât..
Totul, totul s-a sfârșit
N-ai să ști, nici cum, nici cat.

Te iubesc și te-am iubit
Nicicând n-ai să știi
Cum... Cât...


ULCIORUL, de Omar Khayam

Rămâi să mai ciocnim o cupă
La hanul vechi de pe coclauri
Căci pentru vin și pentru tine
Mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să-nmormântăm tristețea
Și setea fără de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare.
Știi tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurată
E făurit din taina sfântă
Din taina unui trup de fată.
L-a făurit cândva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din taina unui trup de fată
Frumos și cald ca trupul tău.
Înmiresmează-te, frumoaso,
Ca pe-un altar de mirodenii
Cât zarea-i plină de albastru
Și lumea plină-i de vedenii
Și-atât cât drumurile vieții
Mai au pe margini bucurii
Că mâine în zadar vei bate
La porți de suflete pustii.
Iubește-mă acum căci anii
Nebănuiți vor pune frâu,
Iar clipele iubirii noastre
Se scurg ca undele pe râu.
Că mâine-om putrezi-n morminte
Uitați, nepomeniți de nimeni,
Că mâine vor veni olarii
Să fure lut din țintirime.
Iar trupul tău care mi-e astăzi
Cel mai iubit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumeții pe la hanuri.


COLINDUL ULCIORULUI, de Adrian Păunescu

Omar Khayyam mai duce dorul
Femeilor de pe la hanuri,
Ce fi-vor în curând ulciorul
Menit a potoli elanuri.

Acolo unde el sfârșește
Povestea lui cu cai și iepe,
Ca-ntr-un coșmar, diavolește,
Povestea mea abia începe.

Tu te vei naște iar din lutul
În care-ai coborât întreagă
Că te trezește sfânt sărutul
Care din toate te dezleagă.

Și-așa cum tu fuseseși vasul
Din care au băut drumeții
Ca un bolnav trezit mi-e glasul
Chemând din nou heralzii vieții.

Acești drumeți care băură
Din trupul tău, și vin, și sânge,
Și care cu-o duioasă ură
Știau la piepturi a te strânge

Vor fi și ei curând ulcioare
Din care o să torni cu milă
Un vin în birturi populare
În moi tacâmuri de argilă.

Frumoaso, pune-ti altă haină
Că vor urma aceleași chinuri,
Dar tu alege-n mare taină
Pe cel mai negru dintre vinuri.

Și, cum suntem cu toți la masă,
Și vii și morți, tot împreună,
Tu, prin purtarea ta aleasă,
Trecuta moarte ți-o răzbuna

Și-n brațele căldurii tale
Să-i porți pe cei ce te cântară,
Poeți ce deveniră oale
Și un Omar Khayyam de ceară.

Că el, care-ți dusese dorul,
Și-n lut a zis că-ți vine bine
Omar, să fie el ulciorul,
Din care să te bem pe tine.
 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei