Pagini de poezie (9) PDF Imprimare Email
PE CRUCE, de Vasile Voiculescu
Iisus murea pe cruce. Sub arșița grozavă Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii Părea că varsă lavă.
  Și chiar în clipa morții huliră cărturarii 
Cu fierea oțelită îl adăpau străjerii…
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii Și-l ocărau tâlharii.
  
Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria Și-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă, Țipa văzând urgia.
 
  
Departe ucenicii priveau fără putere… N-aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nădejdea lor întreagă Și fără mângâiere.
  
Târziu, porni mulțimea în pâlcuri spre cetate Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu fețele smerite Și bărbile-argintate.
 
Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul, Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.
 
MELANCOLIE, de Gabriela T.
Am ridicat din praful amintirilor, Scrisorile tinereţii.
Ale primelor zboruri, Ale primelor mistere.
  Ce bun erai, Doamne, când Te arătai Şi mă ţineai de mână
Pe marea înspumată A vieţii:
Doi pedestraşi netemători.
Câtă trufie – aplauzele mele! Câtă durere – lacrimile tale!
Unde-ai plecat? Pe unde Te-ai ascuns?
  
Privindu-mă cum mă scufund, Stăpâne, De Te-ai dus în zarea nevăzută,
Să nu dai drumul mâinii mele stângi!
AUTOBIOGRAFICA, de Grigore Vieru
Mama mea viata-ntreagă
A trăit fără bărbat.
Singurei eram în casă
Ploi cu grindina când bat.
Mama mea viața-ntreagă,
Stând la masă, ea și eu,
Se așază între mine
Și Preabunul Dumnezeu.
Oh, și crede-asa într-însul,
Ca-n albastru văzul ei
Chipul lui de pe icoana
Se străvede sub scântei.
Și eu țin atât la mama,
Că nicicând nu îndrăznesc
Dumnezeul din privire
Să mă vâr să-l mâzgălesc.
 
AZI CÂND AM AUZIT PRIMA OARĂ PAȘII ÎNGERULUI MEU, de Liliana Ursu
Azi am auzit prima oară paşii îngerului meu. Mergeam eu repede, iuţea si el pasul.
Mergeam eu încet, încet mă urmau şi paşii lui uşori. Atunci m-am oprit şi l-am întrebat :
 “Unde-ţi sunt aripile ? 
cum de calci pămîntul cum îl calc şi eu ?”
iar el nevăzutul şi neauzitul mi-a a grăit aşa : 
“Cum să te apăr dacă nu-ţi cunosc poteca, drumul şi calea ?
Dacă nu ating cu picioarele mele pământul şi piatra pe care calci tu
şi omeneşte să simt poticneala pasului tău şi să-ţi văd urma lacrimilor în ţarină pierzindu-se
şi înflorind-o iar. Şi mai merg eu cu tine
să-ţi opresc stihia gândului şi a grijilor celor multe Apa vie a rugăciunii să o las spre tine blând
ca o ploaie dupa o zi în deşert. Sufletul să ţi-l înviu
nerăspîndit şi limpede
 precum cleştarul apei
 străbătut de raze.”
 
UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?..., de Nichifor CrainicÎntrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnița: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.
 
CÂNTEC DEPLIN, de Radu Gyr
N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.  
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine. 
Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară
 
 ANTI-DACĂ, de Kostas Vamalis
De poţi să faci pe prostul cînd altul te repede
Făcînd-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi;
De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt şi de-nţelept,
De te te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesu-ţi îl sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel;
De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu?, poţi altele scorni,
De poţi să faci întruna dintr-un cîştig, o mie,
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,
De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii
Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,
Şi sub nehotărâre, plecându-te ca servii,
Când toţi strigă: Nainte!, doar tu strigi: Înapoi!,
Dacă, stând în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,
Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întâiul, dar NICIODATĂ OM.
SUFLETUL SATULUI, de Lucian Blaga
Copilo, pune-ți mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
și dacă ți-ai sângerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
 
TREBUIE SĂ PLEC ASTĂ-SEARĂ..., de Magda Isanos
Trebuie să plec astă-seară
sau mâine. Un înger de pară
lângă patul meu va veni :
scoală-te, nu zăbovi.
Îngere, lasă-mă pe pământ.
Strânge-ţi aripile pline de vânt
şi priveşte :
totu-nfloreşte şi creşte.
Lasă-mă să-mi mai trec umbra pe-aici,
peste ape-n tremur şi potici,
Să culeg flori, să-mpletesc cununi…
Iată, nu cer multe minuni.
Ia o ramură şi prefă-o-n femeie,
Du-o-naintea dumnezeului tău să steie ;
ea va răspunde nevinovată
despre viaţa mea toată.
ARDERE DE TOT, de Virgil Maxim
...Aici răsare-n mine o chilie 
În care s-a sfinţit un pustnic blând... 
Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând 
Şi-n ochi purta smerită bucurie... 
De priveghere lungă - albă floare -
Se rezema cu fruntea de pervaz 
Şi luna-i săruta sfinţit obraz 
Când i-asculta cuvântul ca o boare: 
„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă 
Cu tine visul, peste unda moartă..., 
Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă 
În Crama-Împărătească, rod-de-viţă!..." 
De funia nădejdii viu s-agaţă 
Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie..., 
Amiezile simţirilor descuie 
Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă. 
L-au îmbrăcat cu-a cerului armură..., 
Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins 
Purificându-i duhul, înadins, 
Să fie-asemeni lor, chip şi măsură!... 
Un înger a făcut un semn în cer!... 
El vede Faţa lumii Nevăzute..., 
Cuvintele aude..., nenăscute, 
Cu inima topeşte vămi de ger!... 
De câte ori pământul, fără splină, 
Se duce, taur negru, rostogol, 
De câte ori îl săgetează-n gol 
Harapi cornuţi, mereu în nehodină?... 
Un sul de carte-i cerul strâns cu nod 
Şi ultim semn pământu-n alfabet... 
Altarul Viu al Marelui Profet 
Primeşte jertfa, Ardere-de-tot!... 
În Rugăciunea-focului, adoarme... 
Târziu, lumina candelei se stinge... 
Un înger furişându-se-n chilie 
Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!... 
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!... 
Movilă-i stă nisipul lângă uşă... 
A tot crescut rugina pe zăvor, 
Uleiul a-nflorit într-un ulcior, 
Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă...
Pe-o laviţă, alături, rânduite 
Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov, 
Scrisese el sfinţitul lui hrisov 
În patru rânduri, vorbe aurite: 
„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog, 
C-având puţină treabă azi cu Domnul 
M-a biruit în rugăciune somnul 
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog..." 
Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat, 
Cu mâna l-am atins peste veşminte... 
Se risipi cenuşa lui fierbinte 
Şi, sărutând-o..., am plâns îngândurat!? 
 
DOAMNE, N-AJUNG PÂN'LA  TINE?, de Magda Isanos
Doamne, n-ajung pân'la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum eşti tu atotştiutor,
să fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcuş pentru copiii îngheţaţi,
câte puţin din lumina celor bogaţi,
câte puţin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripaţi se ţin.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom 
al tuturor speranţelor pământeşti,
şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniştit,
că te-am băut fără să ştim...
N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,

ci ai fi mers împreună cu noi
şi te-am fi pus între coarne la boi, 
ca pe-un ciucure frumos de mătasă 
să ne-ajuţi la plug şi la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm 
şi seara, obosit şi făr' de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici, 
printre copii şi pisici,
într-un colţ de vatră luminat.

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi 
şi-ai zburat ?
POETUL, de Adrian Păunescu, 
Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge. NUMAI POETUL, de Mihai Eminescu Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.


Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări. O TOAMNĂ VA VENI, de Lucian Blaga O toamnă va veni cândva târziu,
Când tu iubito-mi vei cuprinde gâtul tremurând
şi strâns vei atârna de mine cum atârnă o cunună
de flori uscate
de stâlpul alb de marmoră al unei cripte. O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie
de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul
şi-ţi va răpi petalele şi zorile
lăsîndu-ţi doar amurgurile grele şi pustii. O toamnă va veni şi maşteră
din toate florile ce le-ai avut vreodată
numai pe-acelea n-o să ţi le ia,
ce-o să le-aşterni peste mormîntul tuturor,
acelora, care se duc pe veci
cu primăvara ta. GÂND, de Elena Chiriac

am înțeles greșit. se schimbă ora și îngropat mi-e gândul în zăpezi, a nimănui și tu al tuturora... prin vălul iernii cum să mă mai vezi? am înțeles greșit. sunt vâsle-nvinse ce-abia mai trag împotmolite-n val. am rătăcit pe mările promise și nu mai simt pe-aproape nici un mal. am înțeles greșit. se-nvârt nisipuri și mie-așa pustie mi-am rămas... un beduin mai trece în răstimpuri s-adape ora ce se zbate-n ceas. am înțeles greșit. e-un rest de lume ce-mi mai atinge gândul din zăpezi, prin preajmă zurgălăii-ncep să sune chemând lumina mugurilor verzi. doar gândul meu, zăpezii dăruit, toamnei s-ar vinde...am înțeles greșit?



NOPȚILE,
de Octavian Paler

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi, totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna, îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu, totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte, hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi, totdeauna ca în prima noapte a lumii şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii, totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună, totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile, totdeauna dragostea ameninţată de alţii şi de noi înşine, totdeauna sub acest soare negru care ne luminează, când se ating, mâinile, totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre vor ajunge la capătul dragostei noastre şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii, dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte. Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt, ea, care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă, şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră, va muri nu din pricina nopţii ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.



DORUL-DOR, de Lucian Blaga

Cel mai adânc din doruri
e dorul-dor.
Acela care n-are amintire
și nici speranță, dorul-dor.

Pe-un drum ne duce dorul-dor
pe-un drum
ce dincolo de orice călător
mai are-o prelungire.

Nesfârșit e dorul-dor.
Bate-n valea tuturor.



ÎNGERE PALID, de Mihai Eminescu Îngere palid, îți e mister Cum că a lumei valuri și șoapte Este durere și neagră noapte Pe lângă cer? Nu știi, tu, înger, oare să zbori,
Să lași pământul, trista ruină? De-ți place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pământul încă te ține În niște lanțuri țesute-n rai. De mult zburai tu în lumi senine - De nu iubeai.


ȘCOALĂ, de Radu Gyr Măi, filosofia noastră e ca iarba încâlcită.
Tot pândim de la fereastră dacă cosmosul palpită.

Cu compasuri şi lunete fruntea-ncearcă să măsoare câte unghiuri şi catete geometria lumii are. Cântărind şi timp, şi spaţii, noi dăm clipelor carate,

schimbând viaţa-n ecuaţii, ceru-n rădăcini pătrate. Măi, dar toată buruiana şi lăcusta văd mai bine vieţii cum să-i afle vrana, cărei taine să se-nchine. Şi-acest biet gândac de treabă, înţelept fără să ştie, metafizica n-o-ntreabă cum să treacă-n veşnicie. În smerita-i dimineaţă, pentru toate i-a dat cheie dascălul care-l învaţă fără hartă şi condeie. L-a-nvăţat ce nu e-n carte: cum să bea lumina pură şi cum lin să intre-n moarte ca-ntr-o floare de răsură. Scuturându-şi umbr-albastră pe catedre şi pupitre, el ia taina lui şi-a noastră ca polenul pe elitre. Numai noi, de prin formule, scoatem zilnic o năpârcă şi tot ducem, nesătule, îndoielile în cârcă. Numai noi, cu microscopul, punem moartea la examen şi uităm să bem din stropul fericirii de-a fi oameni.


TRECUT-AU ANII, de Mihai Eminescu

Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,


Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri-
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.


Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;


Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulcea-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!



FIUL CÂINELUI, de Serghei Esenin

Anii stinşi prind iarăşi să se-nchine
Şi foşnesc ca romaniţă, mult. Azi mi-am amintit de acel câine Ce mi-a fost prieten, de demult.
Tinereţea mea e azi cuvinte, S-a uscat ca paltinul golaş.
Dar de-o fată-n alb mi-aduc aminte,
Pentru ea-mi fu câinele poştaş.
Nu oricine poate să se-nşele; Fata ceea cântec îmi părea, Pentru c-ale mele scrisorele De la zgardă nu le desprindea.
Niciodată n-a citit vreuna, Scrisul meu rămasu-i-a străin, Dar visa la nu ştiu ce întruna Lângă iazul galben, sub mălin.
Sufeream...doream răspuns anume... N-am primit...plecai ...şi iat-apar După ani...poet cu mult renume Şi-s la casa părintească iar.
Acel câine-i mort de-o veşnicie, Dar în locu-i, sprinten şi zglobiu, Cu lătrat smintit de bucurie Iese-n cale-mi tânărul lui fiu.
Măiculiţă! Câtă-asemănare! Creşte-n suflet dureros ecou. Că sunt iarăşi tânăr mi se pare Şi bilete mai c-aş scri din nou.
Dus ascult cum cântă amintirea. Nu lătra, nu mai lătra zorit!
Vrei tu, câine, să-ţi sărut privirea,
Pentr-un mai, în inimă trezit.
S-o sărut , să te cuprind îndată Ca pe-un frate, singur nu ştiu cum... Da, iubeam o fată-n alb, odată, Dar iubesc pe una-n roş, acum.



MELODIE FĂRĂ SFÂRȘIT, de N. Dabija

De-acum când trecui de moarte
mi-a fost dor de tine foarte. I-am zis morţii, moarte hai, cât n-am fost ajuns în rai sau la belzebut zălog,
lasă-mă s-o văd, te rog, măcar cu un ochi, cumva- că mi-i tare dor de EA. Moartea-mi zise, surâzând: - O să treacă, şi- curând... Trece-o zi şi-o săptămână- moartea mă poartă de mână şi, ca pe-un prunc, mă dezvaţă de lumine şi de viaţă. -Lasă-mă doar o clipită s-o mai văd pe cea iubită, teamă mi-i- de-această pară- c-am să mor a doua oară. Starostea-mi cuvântă, blând_ -O să treacă, şi curând... Trec de iad şi trec de rai, - Lasă-mă, mortiţă, hai, pe cea binecuvântată s-o mai văd măcar o dată... Ea-mi răspunde, îngânând_ -O să treacă, şi curând! Trece-un an şi înc-o sută: tânga mea e şi mai multă. Şi-nc-un secol a trecut- dorul meu e şi mai mult. - Ardere-ai, moarte, să arzi- cum ard fulgerele-n brazi, să te aibă lutul rece, că dorul meu nu mai trece. Hodoroaga-mi zice,-ncet:
- O să treacă...
- Nu te cred!!!- strig din somn morţii trezind. Domnu-n rugăciune stând îl aud din cer oftând_ - Nu mai trece-aşa curând. Nu mai trece-aşa curând. .......................................

De-acum când trecui de moarte
mi-a fost dor de tine foarte.
NU ȘTIU CUM S-A FĂCUT, de Magda Isanos

Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat
Nu mai e mândru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunătoare, vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase-nainte.
Lumina egală nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.

Toate fructele spre care-am râvnit s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.
Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele, ca-n nopţile copilăriei mele.
BILET PENTRU ULTIMA STAȚIE, de Mariana Eftimie Kabbout În trenul fericiri-am luat bilet
Dar era plin şi loc n-am mai găsit. Spre cel al nemuririi, în secret,
M-am furişat, dar nu am fost primit.

Cum nici acolo n-am avut noroc Mă uit la bani... ce poţi să faci cu ei ? La ce sunt buni, când nici măcar un loc
Nu poţi găsi acolo unde vrei ?
Murdari, fără valoare şi meschini Te fac să crezi că gloria e-a ta
Dar crede-mă, cu ei cumperi doar spini
Iar dincolo, chiar n-ai ce cumpăra!
Biletul fericirii l-am păstrat Dar trenu-n gara mea n-a mai oprit...
Nici nu mai ştiu, de ce l-am aşteptat,
Când niciodată-n el n-am fost primit?


ULTIMUL CUVÂNT, de Adrian Paparuz

în cimitirul cuvintelor tale
de veghe stau îngeri răniţi
o Madonnă cu tălpile goale
desenează pe ziduri smintiţi

e prima ninsoare din lume
şi fulgii de zăpadă mă orbesc
aş vrea să te strig iar pe nume
dar demult am uitat să vorbesc

doar mă târ pe aleile mute
din inimă mi-am făcut lumânare
printre cruci o mie de ciute
vor să fie din nou căprioare

un cuvânt să fi lăsat cu mine
să mă legăn cu el peste vise
să-mi amintesc uneori despre tine
dar le-ai vrut pe toate ucise

în cimitirul cuvintelor tale
inima îmi arde mocnit
un gropar pământ mai prăvale
peste ultimul tău cuvânt răstignit


RONDEL DEDICAT POEZIEI, de W. B. Yeats

Te-aş fi iubit de nu-mi erai stăpână,
Dar te-aş urî de m-ai lăsa străin
Şi nu ştiu cât distanţa ne amână
Un ultim pas – destin înspre destin
Ascult şi mă asculţi ca o fântână
Prea plină de ecoul ei prea plin;
Te-aş fi iubit de nu-mi erai stăpână,
Dar te-aş urî de m-ai lăsa străin
Cu greu, reîntruparea ţi-o menţin,
Dau viaţa mea, târziu, pe-o altă mână
Şi voi plăti cu drumurile până
Ne vom plia amiezile ce vin
Te-aş fi iubit de nu-mi erai stăpână…


ROCHIA, de Magda Isanos

Din lada mirosind a molii și-a parfum
a scos o rochie din tinerețea ei bunica.
Subțire-i și ușoară ca un fum,
de parcă-ar fi țesută din nimica.

Ce trist foșnește crinolina de mătase,
volanele i se destramă și se taie,
și-n joc de raze, siluete grațioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.

Revede balul cel dintâi bătrâna,
își recunoaște rochia de fată
și-i tremura pe-atlasul rece mâna,
de-nduioșare multă-nfiorată.

Și cum își pleacă fruntea tot mai tare,
i-așa de gârbovă bunica-n vechiul sal...
Ce s-a făcut frumoasa dansatoare
care-a plutit în rochia de bal?

Picioarele ușoare și micuțe,
și ochii, și surâsul strălucit,
în trupul gârbovitei bunicuțe
cum, oare, pe vecie de-au murit?

Și mi-au răspuns mătăsurile moarte
sau poate chiar bătrâna-n vechiul șal:
nu, n-au murit, dansează mai departe,
mereu în alte rochii, primul bal...


AM CĂUTAT, de Nicolae Labiș

Am căutat şi caut. Căutând
M-am pomenit greşind. Din când în când
M-am pomenit din vina mea flămând
Şi m-am însângerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.
Dar dacă cineva gigantic ar veni
Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neştiut decât de mine...
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărâre i-aş răspunde: - Nu cred!
De poţi schimba secara-n trandafir,
De-mi poţi schimba viaţa, nu mă mir:
Chiar de-ai schimba bătrânii în copii,
Drum drept şi neted tu nu poţi să ştii -
Şi chiar de-ai şti, păşind în urma ta
Nimic n-aş mai simţi şi n-aş vedea.
Eu sunt aici, cu fraţii mei în jur,
Cu ei mărşăluiesc şi râd şi-njur,
E-un soare faţa-n raze să ne scalde,
Păşind spre el străbatem ţinuturi tot mai calde
Iar de priveşti atent la cercetare
Şi nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
E drumul greu. Străbatem prăpăstii şi cascade
Şi suferim, dar ştim c-aşa se cade.
Ţinuturile-acestui veac lung, clocotitor
Vreau doar cu paşii mei să le măsor.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei