Pagini de poezie (8) PDF Imprimare Email

CE FRUMOASĂ EȘTI, de Adrian Păunescu

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?



CÂND NE-AM URÂT ȘI NE-AM IUBIT PLÂNGÂND, de G. Țărnea

Rememorarea de-ntâmplări confuze
Copii crucificaţi ca nişte Crişti
Cu paznici veseli pentru îngeri trişti,
La marea invadată de meduze.

Ţi-am poruncit brutal să nu te mişti
Pînă-ţi culeg tot frigul de pe buze,
Cerîndu-ţi mai apoi din suflet scuze,
Pentru minciuna că, oricum, exişti.

Dar n-ai să fii niciunde mai cuminte
Şi mai supusă altuia nicicând,
Cum doar în noaptea oarbă şi fierbinte,

Cînd ne-am urît şi ne-am iubit plîngînd,
Fără s-avem nevoie de cuvinte,
La cîtă moarte adunam în gînd.



SFÂRȘITUL TOAMNEI, de Rainer Maria Rilke

De la un timp văd parcă,

cum totul se preschimbă.

Ceva urcă și umblă

ucide și ți-e milă.



Dintr-o clipă-n alta

grădinile s-au schimbat;

ofilite galben s-au uscat

pân-la aceasta

cât de mult am umblat.



Acum pe goale cărări

le pot desluși multe și lungi.

Până la depărtate mări

și sub grele, grave zări,

cerul nepătruns prin crengi.



TOAMNĂ NOUĂ, de Octavian Goga

Atât de tristă-i dimineața
Acum când plânge-o toamnă nouă,
Când cade din copaci viața
Și frunze galbene mă plouă.

O lume-ntreagă simți cum moare
Într-o tulpină ce se-ndoaie,
În orice zvon o așteptare
Și-un vis în fiecare foaie.

Abia o brumă fără milă
Și vara mi-a fugit departe,
Răsar, movilă de movilă,
În jur de mine frunze moarte.

Ce taină le-a desprins în șoapte
Mai multe azi ca altădată,
Ce visuri au murit azi-noapte
Cu-atâta frunză spulberată?

Icoane negre mi s-arată,
Și nu știu cum, dar mi se pare
Că-n noaptea asta-ntunecată
S-a prăpădit o fată mare.

DIN BUCATA MEA DE PÂINE (cântec al Ionelei Prodan)
Din bucata mea de pâine,
Am crescut un om și-un câine,
Omul azi m-a părăsit,
S-a dus și n-a mai venit,
Câinele mă recunoaște,
Omul nu mă mai cunoaște.
Doar câinele mi-a rămas,
Mă apără de necaz,
Nu doarme zi și nici noapte,
Mă păzește cu dreptate,
Îl bat și îl dau afară,
Sare gardul, vine iară.
Omul e și dușmănos,
Chiar de vorbește frumos,
Te vorbește-n față bine
Și-n spate lovește-n tine,
Ce ai, omule, cu mine?
Nu-ți fac nicio stricăciune.
Când am bani și o duc bine,
Toată lumea e cu mine,
De n-am bani și o duc rău,
Nici cel neam nu-i neamul meu,
Și atunci te-ntreb pe tine:
Care-i om și care-i câine?
 

	

ALB ȘI NEGRU, de B. P. Hașdeu

Blânda toamnă dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,

Totu-i alb şi rece-i totul: jos, omătul, bruma, sus.
Moartă-i lumea sărbezită, peste care, fără faţă
Fără nori şi fără soare, greu atârnă alba ceaţă.
Şerpuieşte-n aer fumul şi se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite,ca sicriu lângă sicriu.
În zădar privirea cată negre benghiuri în albeaţă;
Pân’ şi umbrele sunt albe pe cea marmură de gheaţă
Însă iată, ca şiraguri de călugări în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe şes cobor
Şi de spinul chip al iernei, vesel croncănind, s-agaţă…
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viaţă!
 
BALADA MORȚII REPETATE, de G. Țărnea
 Spune-mi că vrei și pot să zbor
 Printr-un vârtej amețitor,
 Până răsar la tine-n prag,
 Să-mi mori de dor, să-ți mor de drag…
 Spune-mi ca vrei si pot s-ajung
 Pe-un drum,oricat ar fi de lung,
 Doar ca sa-ti vin in ajutor,
 Sa-mi mori de drag,sa-ti mor de dor.
SIMFONIA PLOAIEI, de Cincinat Pavelescu,
E noapte de toamnă şi plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploaiei  nu-s şoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse şi mute
Ce nasc şi ce mor neştiute.
În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale şi de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă, simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini,
Întunecând cu ochi haini
Şi glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopților posomorâte!
Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic fără val,
Şi flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.
Pe când visezi la pianu-ţi, doamnă,
Şi-asculţi al sobei dulce cânt,
N-o să-nţelegi ce tristă sunt
Când plouă, nopţile de toamnă!
ÎN SCHITUL INIMII, O CHILIE, de Dan Galbina
O, suflete al meu din compilații,
te-ncolonezi în viață ca-n armie,
când ți se pare că te mai îmbie
un piept infatuat de decorații.
Până și moartea vine fistichie,
și se arată nuri și roze grații
și în elegii de ce mai vrei să bei tărie
să ștergi cocleala de pe bioinstalații.
Chiar îngerii au cotiere, birocratii,
și pudici își ascund culoarea colilie
se-anunță ploi care vor uzurpa inflații
deși tu mergi din aporie-n aporie.
Pe țărmuri noi adâncii, înecații,
își rod din trupuri vulpile în vie…
în schitul inimii, umilă o chilie
ne luminează doar părinții, frații.
 
APUNE TINEREȚEA, de G. Lesnea
 Apune tinerețea, începe iarna-n păr,
 Tot mai departe-i cerul făgăduit de viață,
 Trec zile de cenușă, trec ore reci de ceață
 Și gândul bea otravă crezând că-i adevăr.
 Ca un lințoliu vine o nouă dimineață,
 Nu pune visul îngeri în florile de măr,
 Râd apele luându-mi nădejdea în răspăr
 Gălbuie, coaja vremii îmi degeră pe față…
 Cu lumânarea stinsă a beznelor în mână
 Curând eu mă voi duce spre schitul de țărână,
 Dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai să mergi? Mă tem…
 Știind cã trist și singur și dincolo tot suferi
 În loc să lunec pașnic în buruieni sau nuferi,
 De grija ta în groapă va trebui să gem.
 
NU ȘTIU, de G. Lesnea
 Nu ştiu pentru cine adun
 Cuvinte de foc pe zăpada hârtiei.
 Trebuie ceva adânc şi puternic să spun
 Înainte de a intra în cripta veciei.
 Trebuie să moi pana în inima mea,
 Să scriu despre toamna din gândurile mele,
 Să apuc de sfoara ei de raze o stea
 Şi s-o atârn la cercevele.
 Trebuie despre oameni şi lume să cânt,
 Cât mai e vreme…
 Să-mi ridic sufletul de lângă pământ,
 Să-l fac să învie-n poeme.
 
REMINISCENȚĂ, de Elena Farago
În serile de toamnă,
 Când îngerii întind
 Pe-nchişii ochi ai zilei bolnave
 Vălul serii,
 Ne pomenim adesea
 Gândind,
 Plângând,
 Iubind,
 C-o dragoste smerită
 Şi-adâncă
 Şi târzie,
 Pe bunii duşi
 Pe duşii ce n-au să mai revie
 Şi i-am lăsat să plece,
 De tot,
 Fără să ştie
 De-a fost cândva o clipă
 În care le-am pătruns
 În tainiţa comorii
 Ce ne-o jertfea pe-ascuns
 Iubirea lor adâncă
 Şi tristă
 Şi sfioasă…
 ………………………
…În serile de toamnă,
 Când liniştea din casă
 I-atât de priitoare neliniştei din gând,
 Ne pomenim adesea
 Că-ngenuchem, – plângând
 Cu-o remuşcare-adâncă
 Şi tristă
 Şi târzie
 Pe bunii duşi,
 Pe duşii ce n-au să mai revie
 Şi i-am lăsat să plece
 De tot,
 Fără să ştie,
 Măcar că-n taina unei
 Târzii
 Şi vane seri
 Îşi vor afla răsplata
 Durutelor tăceri…
 Că va veni-ntr-o toamnă
 O vară tristă-n care
 Pioasa şi târzia
 Şi vana remuşcare
 Îi vom iubi şi-om plânge
 În prada unui dor
 Mai trist,
 Şi mai zadarnic
 Decât a fost al lor…
 
TOAMNA MURIND, de George Bacovia
Toamna în grădină îşi acordă vioara.
 Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
 Şi-n goala odaie acorduri ajung…
 Şi plâng în odaie, şi eu din vioară…
 Plâng strunele toate lung şi prelung.
Fereastra e deschisă… vioarele plâng…
 O, ninge… şi toate se sting…
 Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit…
 Îmi cade vioara şi cad ostenit,
 Iar toamna, poetă, cântând a murit.
 
FRUNZA, de G. Călinescu
Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ţi-am pus în carte una,
Bătând în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.
E moale ca atlazul,
Şi ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.
Precum într-un ghioc
Asculţi al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu şoşot.
Auzi foşnirea lină,
Suspinul lor uşor,
Atunci când prin grădină
Le-mpinge un picior.
Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri şi-n oraşe,
Cântând pe tot pământul
Preludii uriaşe.
O, Til, ţi-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.
 
TINEREȚE, de G. Lesnea
 Mi-a mai rămas puţină tinereţe,
 Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
 Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,
 Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.
 În mine plopii-şi suie fremătarea,
 Ca în adâncul inimii să mâie,
 Obrajii mi-i sărută înserarea,
 Împrospătând cu stele şi cu grâie.
 Cu doina apei curg spre totdeauna,
 Cu ciocârlia inima mea zboară.
 Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
 Ca pe un pui ucis, de căprioară.
 Ades simt ghioceii duioşiei
 Că-mi înfloresc din piept şi din privire,
 Când bălţile-s ferestrele câmpiei,
 Prin care văd departe,-n amintire.
 Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,
 În frunze viitorul meu suspină.
 Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
 Scăpând din plisc grăunţe de lumină.
 Pare-un surâs al soarelui pământul.
 Aleargă cerul după rândunele.
 Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
 Se plimbă printre gândurile mele.
 Ca o icoană-ncepe să s-afume
 Făptura mea de stinse curcubeie.
 Zădarnic însă locul meu în lume
 Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.
 
FERICIREA, de George Filip
 Când a fost să plec în lumea largă
 Şi destinu-n cârcă să mi-l port
 Fericirea a rămas acasă,
 Fericirea n-are paşaport.
 Că aşa-i în ţara nimănuia,
 Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
 Să nu iasă clandestin din Ţară
 Nici un strop din tot ce-i omenesc.
 Numai dorul s-a ascuns în mine
 Şi blestemul de a fi poet,
 De aceea umblu printre oameni
 Scotocind prin suflet – indiscret.
…Lume bună, unde-i fericirea?
 Dorul greu în suflet de ce-l port?
 Fericirea ne-a rămas acasă,
 Fericirea n-are paşaport.
 
REFLEX 13, de G. Țărnea
În ochii tăi mă vindec
și mă scald,
Ne ținem, unul altuia,
de cald
Sau noaptea, poate,
numai de urât…
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborât,
Tu nu ma-ntrebi cat stau
și unde plec…
Și,uite-asa,trec zilele,
cum trec,
Și, uite-așa, vin nopțile
cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai țin,
Din când în când,visând,
pe brațul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Și-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuși, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul și de-nalt
Privit, prin somn,cu ochii celuilalt.
 
DESTIN, de George Lesnea
 Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
 Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
 De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
 Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
 În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
 Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
 Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
 Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
 Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
 Şi doruri îngropate în cântece adânci.
 Port doine şi litanii, ucisele iubiri
 În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
 Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
 Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
 Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
 Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
 Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
 Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
 Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
 Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
 Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
 Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
 Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
 S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
 Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
 Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
 Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
 Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
 De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
 Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
 Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
 În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
 Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
 Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
 Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
 Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
 De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
 Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
 Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
 Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
 Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
 Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.
 MELANCOLIE, de Lucian Blaga
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.
 
AR FI MAI BINE, de Ion Alexandru
Copac uscat în plină toamnă
Nimeni nu ştie că nu te-ai mai trezi,
Te desfrunzeşti cu cei vii deodată
Dar mort în fiecare zi.
Fluieră vântul prin rămurişul sterp
Ca şi ceilalţi te desfăşori sub stele,
Copac uscat eu nimănui nu spun
Că tu eşti mort în codrul existenţei mele.
Azi-noapte te-am văzut sleit
cum te ştergeai de lacrimi cu degetele goale,
Nechezul unui cal smintit
lovea în scoarţa ta în rotocoale.
Lampa mea stinsă prin geamuri auzea
Ultima rugă îngenunchiată-n zare
Pământul străveziu din tine cobora,
Ardea un plop a primă lumânare.
Până la primăvară nimeni nu va şti
Că tu eşti mort de un amar de vreme,
Pădurarii te vor îngriji
Topoarele te vor ocoli
Norii vor binecuvânta
Moartă neliniştea ta.
Şi tu uscat, încremenit acolo-n zare,
N-ar fi mai bine să-i spunem de-acuma primăverii viitoare?
Văzduh să nu mai împartă
Pentru coroana ta moartă,
Vânturile albastre să şi le retragă
Din căpăţâna asta bolnavă,
Să şi le-năbuşe, cuvânt de cuvânt,
Stelele depuse la temelia ta în pământ.
 
SCRISOARE CĂTRE PĂRINȚI, de Romulus Chelbegeanu
Dacă ar avea părinții ochi să vadă
Și sufletul le-ar fi mereu atent,
În ochii pruncilor cu viața fadă
Ar descifra mesajul cel urgent:
“Vă rog, iubiți-mă inteligent!”
Nu glume, nici minciuni – bomboane-amare;
Nu vreau bunici și nici televizor,
Nu-mi trebuie nici lux, nici îmbuibare …
Puțin îmi pasă de trăiesc sau mor
Dar vreau să fiu al vostru, nu al lor!
Eu știu c-aveți profesii elevate
Că sunteți la curent cu date noi,
C-aveți servici ca eu să am de toate
Dar fiindcă vă iubesc pe amândoi,
vă spun:
“Eu am nevoie doar de voi”
Aș vrea ca jucărie OCHII MAMEI
Nu ochii-ndepărtați ai vreunui unchi.
Când ne-ntâlnim atrași de glasul foamei
Și nu pot sta la TATA pe genunchi,
Mă simt ca o mlădiță fără trunchi.
Nu vreau să fiu un deget ce acuză,
Găsind olarul singur vinovat.
Am gând curat, și inima refuză
O bombă cu efect întârziat:
Vreau să devin un OM adevărat!
De-aceea vreau părinții mei să vadă,
Să aibă sufletul mereu atent,
Ca-n ochii mei umbriți de viața fadă
Să descifreze strigătul urgent:
“Vă rog iubiți-mă inteligent!”
 
DATORII...DATORII...DATORII...,de Paraschiva Rădoi
Vreau, Doamne, să Te prind, cumva, dator,
Dar orice-aș face…Tu îmi răsplătești!
Și-atunci - gânduri de spaimă trist mă dor
Că, poate, pentru foc mă pregătești!…
Te risipești în daruri și-mi tot dai
Minunile lucrate prin Cuvânt,
Fără să merit, pus de Tine-n rai-
Vremelnic paradisul de pământ!
Pentru puținul bine plata toată
Mi-o dai aici?!? Să nu am ce să zic?
Că dincolo, la sfânta judecată
Să poți fi drept, nedatorând nimic?!?
Precum un hoț, pe toate le dosesc:
În inimă, în suflet, pe sub tâmple…
Măcar atât, atât s-agonisesc,
Afară-nchis de-o fi să mi se întâmple!
În ochi am cer, în buzunare stele,
Sub haină o aripă dintr-un nor,
În inimă un zbor de rândunele,
Iar în urechi o șoaptă de izvor!…
Și câte n-am ascuns în gânduri, Doamne!
Dintru ale Tale toate am furat:
Nopți și zile, primăveri  și toamne
Le-am dosit, pentru că nu le-am meritat!
Sunt fur de Milă și Iubire, Tată!
Nădejdea-n mine ades Ți-am rispit,
Nici de țărâna care mi-a fost dată- 
De raiul ei- nu m-am învrednicit!
Dar…șterge-mi datoria, părintește,
Acum, aicea și când va să fie!
În Raiul cel de sus mă re-primește
Și iartă! Și fă milă! Și mă-nvie!
 
PSALM, de Lucian Blaga
O durere totdeauna mi-a fost singurătatea Ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu Tine
și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
și fără să-mi fi fost vreodată aproape
Te-am pierdut pentru totdeauna
în țărână, în foc, în văzduh și pe ape.
Între răsăritul de soare și-apusul de soare
sunt numai tină și rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coșciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viață,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pamânt ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să știu ce-aștepți de la mine.
Să prind din văzduh sulița veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu dorești nimic?
Ești mută, neclintită identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeți.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o lași în drum.
 
NOI, NU! de Nicolae Labiș
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci -
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
 
VENI-VOR IARĂȘI NEGRE RÂNDUNELE, de Gustavo Adolfo Becquer
Veni-vor iarăşi negre rîndunele
 ce în balconu-ţi cuiburi şi-or găti,
 şi înc-o dată, cu-aripi jucăuşe,
 în geamuri ţi-or lovi;
 dar cele ce se-opreau din zbor să vadă
 la tine – nuri, la mine – bucurii,
 cele deprinse cu-ale noastre nume…
 acelea… n-or veni!
Veni-vor iarăşi mîndri caprifoi
 grădinii tale zidul a-i sui,
 şi înc-o dată, chiar mai plini de vrajă,
 pe seară-or înflori;
 dar cei scăldaţi de boabele de rouă
 al căror tremur stam a-l iscodi,
 şi ce cădeau ca lacrimi ale zilei…
 aceia… n-or veni!
Veni-vor iarăşi în auz să-ţi sune
 ale iubirii şoapte-atît de vii;
 din somnul ei adînc inima-ţi poate
 atunci o vor trezi;
 dar mut, răpit, în sfîntă-ngenunchere,
 cum la altar pe Domnul l-ai slăvi,
 cum eu te-am fost iubit…, nu-ţi face vise:
 aşa nu te-or iubi!
 
EU SUNT TU, de Gabriela T.
De n-aş şti cine sunt, mi-aş spune moară,
 greu măcinând a clipelor povară.
 
  Dar de când ştiu că Tu veghezi în mine îmi spun potir, ca dulce amintire.
  
Mă lasă să viez asemeni Ţie, În clipe dulci, cu gust de veşnicie,
  Să văd în viaţa mea, cândva sălcie, 
Motiv de râs, de joc, de bucurie!
  
Eşti singurul meu rost acum sub soare Şi Unicul răspuns la întrebare.
 
DACĂ AȘ FI UN BOB DE GRÂU..., de monahia Necodema Stoica
Dacă aş fi un bob de grâu, aş aştepta cuminte Ca să mă coc, răbdând smerit în arşiţa fierbinte.
  Apoi, legat cu fraţi de-ai mei, la moară de m-ar duce
De pietre m-aş lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce.
 Când m-aş vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorinţa:
Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurăriţa.
Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie, O, Doamne, ce frumos aş creşte, s’ajung la Liturghie!
  Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios,
M-aş preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos.
Şi dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne: Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine.
ȘI CU ASTA CE-AM FĂCUT?..., de C-tin Tănase
Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?
Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?
 
 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei