Pagini de poezie (7) PDF Imprimare Email

ORICE COPIL, de G. Țărnea

Orice copil are un nume,
Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,
Orice copil are părinţi,
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al paşilor cuminţi.

Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Şi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe “ieri”.

Orice copil se poate face
Şi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.

Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum.



CÂNTECUL POTIRULUI. de Nichifor Crainic

Când holda de seceri tăiată fu gata
Bunicul și tata
Lăsară o chită de spice ‘n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele’n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica și mama
Scoțând-o sfielnic cu semnele Crucii,
Purtau parcă moaște cinstite și lucii
Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e fața lui Domnu Cristos.

Și iată potirul la gură te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,
Hrănește-mă carne de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice și mustu’n ciorchine
Esti totul în toate și toate prin Tine,
Tu pâinea de-apururi a neamului meu.

Din curpenul viței ce’nfășură crama,
Bunica și mama
Au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:
-Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La caznele Domnului nostru Cristos!

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul și tata
In joc de călcâie jucând nestemate,
Ce lasă ca rană șiroaie’nspumate,
-Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iatã potirul la gură te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,
Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice și mustu’n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate și lanuri mănoase,
Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Privește-Te’n vie și vezi-Te’n grâne
Și sângeră’n struguri și frânge-Te’n pâne.
Ca bobul în spice si mustu’n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, viața de-apururi a neamului meu.



ÎN VECI ORTODOCȘI, de Adrian Păunescu

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserica străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’.
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.



BALADA VEȘTILOR DIN PLOI, de G. Țărnea

Multumește-te să-mi scrii
Câteva cuvinte calde,
Când va fi să mi se scalde
Umbra vieții-n aporii.

Eu voi sta,oricum,atent,
Sprijinindu-mă de-o rază,
La-nțelesul viu de frază
Și la frigul tău latent.

Dacă tot mi-e dat să mor
Inainte-ți cu o vreme,
Voi ajunge, nu te teme,
Să-mi transform plecarea-n nor.

Și-or să cadă mai apoi,
Dinspre mine către tine,
Vești de dragoste, știi bine,
Risipite-n niște ploi.



MAMA, de Vasile Militaru

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”!

A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire și de drag;

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Și-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.

Înăuntrul casei mele, -câtă brumă-am adunat,
Da prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndraznește nici să intre, cu opincile-n picioare,
Și cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.

Eu o-ndemn să nu ia seama și să calce drept, în lege,
Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Și de-abia o fac să șadă pe-un divan cu scoarța nouă…

-”Mi-era dor de tine, maică…Ți-am adus vreo zece ouă,
Nițel unt, iar colea-n traistă niște nuci, vreo două sute…”
Și, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:

-”Poate mor, că sunt bătrână și-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfârșite…mâine poate-și curmă firul
Și-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar și deșteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-așteaptă…

Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu frații-acasă
Și să-mparți agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin să-i dai pământul de la moară și cu via;
Vaca și-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria;
Lui Mitruș să-i dai zăvoiul de răchiți dintre pâraie;
Carul, boii și cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, că mai cu stare decât frații ziși pe nume,
Să iei casa-n care ție ți-a fost dat să vii pe lume…
Când și când, în miezul verii sau de Paști, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toți anii, la căsuța mea baiatul
Și-având tihnă și odihnă, la venire sau plecare,
S-aprinzi și la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…

A tăcut apoi bătrâna și-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.



SIHASTRUL, de Vasile Voiculescu

Sălaşul lui pe râpile surpate
Este demult un orb cotlon de mină,
Cu beznele de-apururi îngheţate
Sihastrul arde-ades ca o lumină.

La răsărit el face o-nchinăciune
Cu ochii închişi pe radiosu-i vis
Și intră încet smerit în rugăciune
Ca în pridvorul cerului deschis.



NĂDEJDE, de Ștefania Baltag

Eu sunt căzut,
îngenuncheat de rău,
dar nu sunt încă dat pieirii,
în noaptea sufletului meu
mai pâlpâie-o scânteie, aceea a iubirii...

aceea a iubirii Tale
față de tot ce-i slab și e sărman.
Nu mă lăsa să zac pe cale
ca cel bătut de-al său dușman...

Știu bine că eu sunt de vină
de starea sufletului meu...
O,vierme, ce te scalzi în tină
și încă te agăți de Dumnezeu...

Nu-mi pierd nădejdea în iubire
oricât de tare-aș fi lovit...
Atâta timp cât este pocăință,
la Tine, Doamne, sunt binevenit...



RUGĂ PENTRU PĂRINȚI, de Adrian Păunescu

Enigmatici și cuminți,
Terminându-și rostul lor,
Lângă noi se sting și mor,
Dragii nostri, dragi părinți.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că și-așa au dus-o prost,
Și fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poți întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viața lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinții care mor.

Ia priviți-i cum se duc,
Ia priviți-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, și parcă ning.

Plini de boli și suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiați-i pe părinți.

E pământul tot mai greu,
Despărțirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviți așa,
Fata mea și fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc și eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetița mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetița mea.



EGLOGA EROULUI NECUNOSCUT, de G. Țărnea

Sunt un român nehotărât,
Ţin bunăstării de urât,
Eternităţii de prepuţ
Şi dau mereu din lac în puţ,
Apatic ca un bolovan,
Mă pune soarta paravan
La fel de fel de-ncurcături
Din partea unor secături,
Care declară c-ar avea
În grijă,sărăcia mea,
Spetindu-se în mod frecvent
S-o guverneze mai atent,
Şi mai decent,şi mai frumos,
Pân-o ajunge şi mai jos,
Cu lumea-n cap şi vremea-n piez…
Mă-mpinge dracu să visez
Comori ascunse-n bălegar,
Hrănindu-mă ca un măgar,
Cu mierte fierte şi răbdări,
Supus continuei prădări
Care îmbracă forme noi,
Până la taxe pe gunoi,
Şi pe tuşit,şi pe băşit,
Încât mă-ntreb,ce-o fi greşit

În eul meu interior,
De prea sunt prostul tuturor…
Făcut,anume,să dea-n gropi,
Momit cu steaguri şi cu popi
Şi cu citate din strămoşi –
Deştepţi,puternici şi frumoşi,
Întregi la minte şi la trup –
De-mi vine ,Doamne,să mă rup,
În câte părţi e necesar,
Numai s-ajung să mai şi sar
Peste ingratele corvezi
De lup la Capra cu Trei Iezi
Sau de guvide patriot,
Flămând şi cu cârligu-n bot…
Sunt un român meditativ
Predestinat,fără motiv,
Belirii sacre, dacă cer
Să fiu stimat măcar în cer
Şi protejat cu nişte sfinţi,
Când simt că-mi ies de tot din minţi.
Pe mine toţi mă pun la jug,
Să-şi care partea lor de crug,
Din ce era,cândva,al meu,
Cum, Doamne,să nu-mi cadă greu
Şi să nu-njur,ca un birjar ?
Prea mulţi aleşi mă pun pe jar
Şi mă obligă să-mi asum
Anonimatul de consum…
Prea multe glume mi se fac
Şi eu,ca blegul,rabd şi tac,
Şi mă trezesc exfoliat

De câte-un sincer Goliat,
Venit să fure de pe-aici
Pământ,şi apă,şi gagici,
Şi miere,şi căcat,şi unt…
Comportamentul său e crunt
Dar cui,anume,să mă plâng,
Eu,cel netot şi cel nătâng,
Că tot în mine dau cu pari
Judecătorii planetari
Şi mă obligă să-mi reprim
Accesele de june prim.
Sunt un român intransigent,
Ajuns la gradul de sergent
Şi la poziţia de mut,
După acelaşi azimut
Notat,pe hărţile mai noi,
C-un semn cazon pentru gunoi,
La care,încă,fac apel
Toţi purtătorii de drapel,
Când schimbă cisma pe condei
Şi-ajung în criză de idei.
Nu-mi place să invoc nimic
Din ce-i prea mare sau prea mic,
Din ce-i prea lung sau e prea lat.
Sunt un român imaculat,
Adică numai bun de pus
Sperietoare la Apus
Şi grănicer la Răsărit
De toată vara dogorit,
De toată iarna dat prin frig

Să nu-mi mai ardă să tot strig,
Să-mi vină zeii-n ajutor,
Când mi se strică vreun motor
De la maşina de ghicit…
Sunt un român preafericit,
Prea emotiv,şi prea egal,
Adept al Imnului Regal
Şi al tocanei la borcan,
Cu gust profund republican,
De-aceea,poate,nici nu pot
Decât să-mi dau cu pumnii-n bot,
Când mi se face să vorbesc,
Despre cum sunt şi ce gândesc.



MIEZONOPTICĂ, de Valeriu Anania

Cine-mi bate-n fereşti?…

Doamne, Tu eşti?

Cu braţele cruciş pe piept,

De când Te-aştept,

De când Te-aştept!

Mi-era dor să Te văd, să Te-aud

Ca Zaheu pe creanga lui de dud,

Să Te simt în suflet, comoară,

Cum Te-a simţit vecia-ntâia oară,

Când stelele nu aveau nume,

Când nu-ntinseseşi cortul peste lume,

Când din praştie nu azvârliseşi luna,

Nici stele multe, una câte una,

Când, ne-ncăput, urzeai din abur lut

Şi, neînceput, urneai un început…

Dar tu parcă n-ai fi Tu!

Prin ce-nţeles se prefăcu

Veşmântul tău de in

In strai de aur şi rubin?

Cununa ta de spini, cununa ta,

E cuşmă de diamant şi catifea!

De când ţi-ai pus panglici şi zurgălăi

Să te slăvească cerşetorii tăi?

Picioarele tale, desculţe, sărace,

Pe cine-ai pus să ţi le-mbrace

În ciuboţele negre, lustruite?

Eu le ştiam zgâriate, prăfuite,

Sfinţite de osândă, miruite

Cu lacrimile păcătoasei din Magdala.

Cin’ ţi-a schimbat frânghia cu beteala

Şi trestia, cu cârja de argint,

Şi rănile, cu bumbi de mărgărint?

Nu, nu, tu nu eşti Tu!

Tâlharii tăi

Nu sunt nici ei mai buni

Şi nici mai răi.

Urechile-ţi aud, din mii de guri,

Cea dreaptă, rugăciuni,

Cea stângă,-njurături.

In templul slavei zornăie parale

Lângă icoana sfântă-a Maicii Tale

Şi lângă poala sfinţilor cuminţi

Rânjeşte corvanaua cu arginţi…

Eu te-aşteptam sărac şi plin de har,

Să-ţi storc licoarea rănii în pahar

Şi să te sorb aşa, smerit cum mi-s,

Cel vechi, ucis,

Cel nou, închis,

Cel ce-o să vină, paradis,

Ca printr-un vis, Ca printr-un vis ..

.

Hai, suflete, pe calea ta întreagă,

Ia-ţi pâine şi icoană în desagă,

Şi-om rătăci aşa, pribegi,

Ceasuri întregi şi ani întregi,

Udaţi de ploi, uscaţi de vânt,

Şi ne-om opri lângă-un mormânt

Şi-om scormoni cu ghearele prin glod

Să dezghiocăm o inimă de voievod

Şi să vedem de-ntr-însa s-a ascuns

Cel neajuns,

Cel nepătruns…

Cu viaţa mângâiată în răspăr

Ne-om închina în duh şi-n adevăr

Şi, sângeraţi pe frunţi,

Ne-om răstigni privirile pe munţi

Unde-au crescut şi străjuiesc mereu

Veciile de piatră ale lui Dumnezeu.



ADAOS la poezia părintelui Anania, de Vasile Voiculescu

De ce mă cerţi, frăţâne Ananie,

Că la fereastra ta am lepădat

Veşmânt cârpit, sandală, sărăcie

Şi-nfăţişez cerească măreţie

În purpură şi aur de-mpărat?



Eşti Iov în fundul scârbelor de viu,

Fără o zare de răscumpărare,

Dosit în iadul jertfelor amare,

Ca să-mi cârteşti splendoarea-n care viu?



Aşa precum stau pildă umilinţa,

Sunt şi izvodul gloriei de sus:

Ca tu să-nduri năboiul suferinţa

Cu ochii la răsplata lui Isus.



Pentru îndemnul tău când cazi şi sângeri

Jos pe cărarea-ngustă, însă dreaptă,

Cobor în slava mai presus de îngeri

Ca să-ţi arăt, iubite, ce te-aşteaptă!



Când treci prin chin, bătăi, scuipări, sudalme,

Şi ura tuturor înfrunţi, hidoasa ură,

Să-ţi stau alături, mic, stălcit de palme?

Sau în străluminata armătură

De Domn etern al Biruinţa calme?



Să urc mişel cu tine pe Calvar,

Mânaţi de bici în aprigă prigoană?

Sau să-ţi arăt puternica-mi icoană

Şi să-ţi întind în loc de fiere, Har?

Ajuns în piscul sumbrei Golgote,

Să vezi cum răde-n coastă-ţi roşul gâde?

Sau sus, deasupră-ţi, lin cum îşi deschide

Mângâietorul albele-i ripide

Să-ţi adumbrească agonia ta…



Şi-n năruiri de spaţii şi de timpi,

Când fulgeră în tine veşnicia,

Să te primesc, diacone-Anania,

Tot cu cunună culpeşă de ghimpi?

Şi îmbrăcat mereu cu sărăcia?

(Când doar c-o rugăciune, c-un avânt,

Poţi să le scuturi chiar de pe pământ!)



Să-ţi spun acum, ci nu pentru vreo căina,

Această sfântă, -nfricoşată taină:

«Oricând gândeşti la Mine cu Iubire,

E-o clipă din a doua Mea Venire.»

Hai! Chiuie de-naltă bucurie,

Cum mi-eşti tu drag, poete, Ananie!



GLOSSA, de Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.



E TOTUL RÂNDUIT SĂ SE ÎNTÂMPLE, de G. Țărnea

Cum să trăiești frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniștea din zori
Și pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoți prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Și viața ta să-și afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple-
Cu simplitatea unei adieri-
Când de lumină sufletul se umple,

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri
Ghețarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-ți vei afla iertarea nicăieri.



CUM MĂ ÎNVAȚĂ MOARTEA SĂ MĂ ROG, de Marius Iordăchiaia

a venit vremea să-mi şterg lacrimile
de pe fereastra timpului aburul suflării
urmele inimii de pe nisipul clepsidrei
ale viselor de pe retinele plăcerii

a venit vremea să mă despart de cuvinte
de umbra grea ce-o lasă pe Cuvânt
şi mut şi surd şi orb şi ciung şi singur
să mă strâng în mine ca-n mormânt

a venit vremea să ies din vreme
să mă golesc de-a vremii nebunie
mă umple pănă-n gură Clipa
ce-aşteaptă să se întoarcă-n veşnicie

e vremea pentru ultima cădere
de-adâncul inimii zdrobindu-mă să bat
cu toată fiinţa şi durerea mea o dată
în uşa lumii fără de păcat ...



PACIENT, de Adrian Păunescu

Eu nu am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simțindu-mi conștiința vinovată,
Că nu e totul gata-n țara mea.

Puteți să mă-ntrebați: - Ce vrei, băiete ?
În treburile mari de ce te bagi ?
Am să raspund milos și pe-ndelete:
- Eu știu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit și nervi și timp și viață,
În drumul car m-a ademenit
Și-am acceptat să dorm pe copci de gheață
Și să traiesc pe muchie de cuțit.

Puteam să-mi fac în alte părți avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os cum au toți servii,
Să-l rod meschin și fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toți nervii
Și ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Țară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastra, Neam,
Nu e-nauntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferință ?
Nu-mi dați cartelă nici pentru prăpăd ?
Ei bine-atunci în mine ia ființă
Un neam pe care voie am să-l văd.

Și n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup, nelegiuit al meu,
Să-nvețe nebunia blestemată
De a-i fi ușor când țării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toți o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida
Deși putea zbura,dacă voia.

N-aveți la dumnevoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luați,
Un singur leac îmi trebuiește mie:
Să-i pot vedea pe ceilalți vindecați.

Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Aceasta boala se numește Țară,
Și leacul este ea și numai ea.



CHIAR ȘI IUBIREA POATE SĂ UCIDĂ, de G. Țărnea

Chiar și iubirea poate sa ucidă,
Cand se supune prețului de cost
Și dovedește astfel să fi fost
Prea dreaptă,prea egală,prea lucidă.

Mai norocos rămâne drumul prost
Decât o cale dreaptă și rigidă,
Când e constrânsă viața să decidă
Între minuni și pământescul rost.

Să tremuri fără somn și-n așteptare,
Când peste vis perdelele se trag
Și disperarea bântuie mai tare,

Fără să știi nimic despre cel drag,
Dar să cunoști cerească desfătare,
Când umbra sa dă buzna peste prag.



NICIODATĂ...SĂ NU UITĂM DE CEI MAI TRIȘTI CA NOI!, de Adrian Păunescu

A mai trecut din lumea asta, dintre noi,
Un simplu sclipitor nemuritor de rând,
Lăsându-ne mai derutați și chiar mai goi
De sensibilitate, cântec și lumină-n gând.

Cerând Domnului să-l așeze-n pace
Și în lumina Sa eternă să îl odihnească,
Ne mângâiem că sufletu-i nu tace,
Ci, înțelegător, alte poeme va să nască...

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobești și-apoi să taci
Când el nici cu iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci
Destul cu-atâtea găști aristocrate
Ce caută și-n cântece câștig
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele-n care e frig

R: Niciodată, niciodată
Sa nu uităm de cei mai triști ca noi

Dezmoșteniții-și caută o cale
Nenorociții trec cu pașii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând ușor abstracție de ei
Mizeria există până-n oase
Popoare mor și indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a nădușală și a iad

Și dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt și chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci și fără șanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimic.



BALA BLONDELOR IUBIRI, de G. Țărnea

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtășim, împărtășim aceeași taină
Dar nu se știe, nu se știe până când.

Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pământesc.

Îmbătrânim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Lăsând păpuși fără adresă
Pentru serbările din zori.

Visam frumos aceeași moară
Ascunsa-n tragicul decor
Și măcinam aceleasi lacrimi
Când dau părinții telefon.

Suntem lucizi până la sânge
Nedespărțiți pâna la cer
Și nici nu știu după iubire
Ce se cuvine să-ți mai cer.

Cuvintele îsi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Și tot mai vinovate păsări
Dau eșafoadelor ocol.

Sub fruntea mea se face noapte
În ochii tăi se face zi
Și renunțăm să mai cunoaștem
Ce stele ne-ar putea păzi.



PUNE, DOAMNE, DRAGOSTE-NTRE FRAȚI..., de Costache Ioanid

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi...

Să fim toţi ca o brăţară
care mâna-Ţi înconjoară,
ca un brâu de piatră rară,
ca veşmântul Tău de in.
Să nu poată-a ne desparte
nici furtună şi nici moarte,
ci, cum scrie-n Sfânta Carte,
să fim una pe deplin.

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi...

Când ne strângem la-nchinare,
cât vom fi de mulţi sub soare,
fă-ne, Doamne, cu-ndurare,
o colibă şi nu trei.
Nimeni să nu spun-acolo:
Sunt cu Pavel! Sunt cu-Apolo!
Ci să fim de-acum încolo
ca un stol de porumbei.

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi...

Fă-ne Tu o harpă vie,
ca, sub mâna Ta mlădie,
să-nălţăm o melodie,
toţi de-acelaşi dor purtaţi.
Trupul Tău ce azi e-n lume,
cei numiţi c-un singur nume,
să fim toţi uniţi, anume,
gata pentru-a fi luaţi!

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi!



REÎNTOARCERE, de Paraschiva Rădoi

Mă-ntorc la tine, ţărână,
Cu fiece zi vin puţin,
Mă trage moartea de mână
Cu trupul spre tine să vin.

Simt cortul cum mi se destramă
Şi totul mă doare ades,
În zare Olarul mă cheamă
Din templul fiinţei să ies.

Mă-ntorc iar la tine, ţărână?!
Mă chemi sau doar mi se pare?!...
Cât timp, câtă vreme-mi rămâne
Să plec de pe-a vieţii cărare?

Un suflet dator sunt s-aduc
Şi traista cu faptele mele!
Ajută-mă, Doamne, s-apuc
Să trec printre vămile rele!

Să trec şi la Tine s-ajung,
Să-Ţi cad în genunchi, ostenit,
Să plâng... şi să plâng... să tot plâng
C-atâta de mult Te-am mâhnit...

...S-aştept, cu iubire şi teamă
Să judeci prea multul păcat
Şi-apoi s-aud glasul ce cheamă:
Hai, vino! Ca Tată ce-ţi sunt... te-am iertat!



UN AVORT NUMIT ROMÂNIA, de Marius Iordăchioaia

din țara mea a mai rămas o cruce
și-n cuie neamul unui strigăt mut
se ghemuiește-n moarte și ne plânge
cu mii de răni poporul nenăscut

și nu ne tremură în pumni arginții
ce mâini străine-n palme ni i-au pus
ca s-omorâm din pântece toți pruncii
să-i facem loc vieţii din Apus

ce-am câștigat are miros de moarte
" iubirea" de import e un balaur
o fiară cu maniere rafinate
infern flămând cu porțile de aur

prin desfrânare prin tăcere şi prin lege
suntem cu toți complici și ucigași
păcatu-acesta cine ni-l va șterge
căci vom avea pe demoni ca urmaşi

iar cei născuți au suflete bolnave
din pântecele mamei fiind drogați
cu laptele ce curge-n monitoare
de sânul Noii Ordini alăptați

mai avem inimi? sau trăim fără ele
de-atâta vreme, Doamne, că uităm
că atârnând cuminți în funia de stele
chiar sufletul din noi îl avortăm!



TINEREȚEA MEA, de Cincinat Pavelescu

Tinereţea mea acum
Parcă este o ruină,
Abătută de la drum
Pe o creastă de colină.

Sub ferestre nu mai cântă
Rândunicile zglobii…
Prin grădină se frământă
Vântul serii-n bălării.

Şi când ţipă cucuvaia
Mi se pare, tremurând,
Că e glasul tinereţii
Veştejite prea curând!



ROMANȚA CU ȚÂNȚAR, de Nina Casian

Îți mai aduci aminte, toamnă?

Era târziu. Eram o doamnă.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,
şi îl aveam pe vino-ncoa

sub forma unui căţeluş

cu ochi de cocs, cu bot de pluş.

Fugind de sufletele moarte,

de-atâtea ori ieşeam din carte,

mă lepădam de privilegii

visând să pot rosti « exegi »,

să las pe drumul nimănui,

clădiri, poeme şi statui.



Îţi mai aduci aminte, vară ?

Era-n amurg. Eram murdară.

Îmi şiroiau pe două laturi,

zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura ţântarul Anofel

pe lângă sânul meu rebel,

pe gura mea de poamă coarnă.

Era în zori. Şi era iarnă.



STEAUA, de G. Călinescu

Smerit pe boltă am privit
O stea ce-aseară s-a ivit
Printre atâtea feluri
Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon,
Nici sfânt din cei ce merg la rai,
Ori peste mari noroade crai,
Neavând eu falnic nume
Pe această lume?
Când colo, totuşi, când aici,
În zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele
Deasupra casei mele,
Şi câte-o rază-aşa-i de lungă,
Că parcă vrea să mă ajungă.
O suliţă care-ar urma
Să-mi străbată inima.
Nicicând asemenea stea
Pe cer nu a putut să stea
Decât cu vreo menire
Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi,
La maica Lună îngenunchi
Cu teama de-a fi uns
Spre-un ţel de nepătruns.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei