Pagini de poezie (6) PDF Imprimare Email

S-AȘTEPT?, de Tudor Arghezi

S-aștept să vie viața cu coșurile pline
Și să-mi aștearnă daruri din zări până la mine?
S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin și fără glas?
Cu aripi adormite în dimineața lunii
S-aștept să mi se-ntoarcă în streașină lăstunii?
S-aștept poat-amintirea să-și mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aștept cumva scânteia
Luminilor pierdute în pulbere și scrum?
La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum;
De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum.
Nu intră nici o ușă, n-am prag, n-am pălimar,
Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arțar.
Ce să aștept să vie și ce să înțeleg,
Când peste mine timpul se prabușește-ntreg?



E TOTUL RÂNDUIT, de George Țărnea

Cum să trăiești frumos fără iubire,
Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniștea din zori
Și pacea din amurg dintr-o privire?

Cum să înoți prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire
Și viața ta să-și afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

E totul rânduit să se întâmple-
Cu simplitatea unei adieri-
Când de lumină sufletul se umple,

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri
Ghețarii urii se ivesc la tâmple,
Nu-ți vei afla iertarea nicăieri.



ADIO,VARĂ, de Adrian Păunescu

Adio, vară, pleacă-n ascunzișuri,
Noi suntem gata de-a cădea-ntr-o carte,
Și de-a mai lăcrima către pietrișuri,
De dor de tine și de dor de moarte.

Din fructe coapte picură alcoolul,
Nimic nu mai rămâne cum fusese,
Ce cosmic iese dintre ramuri golul
Penultimelor tragice regrese.

Și va veni și ultima rafală,
Dar nu-o vom apuca-o, nu e șansă,
Când în ninsoarea imaterială
Bolnavii lumii vor cădea în transă.

Ci noi atâta am putea decide,
Incoștienți și triști ca prima oară,
Prin fumurile toamnelor putride,
O carte pentru voi: adio, vară!



SCRISOARE TRIMISĂ PRINTR-UN PESCĂRUȘ, de Arcadie Suceveanu

Sunt trist ca o romanță veche-n care
Toamna a fost strivită de-un tramvai,
Iubito, și mi-s palmele amare -
Două gravuri cu linii scurte, vai.

Pe-aici tăcerea văruiește plopii,
Stelele-și lasă icrele-n strâmtori,
Singurătatea lung foșnind din rochii
Mă vrea amantul ei; iar uneori

În mine parcă înnoptează marea.
Mă surpa lent o zbatere și-un dor,
De simt albind pe gânduri toată sarea
Ce lustruiește peștii în Bosfor.

Nopți albe ca o iederă lividă
Îmi cresc pe piept; sub valuri reci de frig
Te simt în mine ca pe-o Atlantidă,
Ca pe-o planetă vie și te strig,

Dar parcă nu m-auzi! M-auzi tu oare?
Storc zările și-aștept un semn să-mi dai,
Căci sunt mai trist ca o romanță-n care
Toamna a fost strivită de-un tramvai.



CÂND AI NEVOIE DE DRAGOSTE, de Mircea Cărtărescu

când ai nevoie de dragoste nu ți se dă dragoste.
când trebuie să iubești nu ești iubit.
când ești singur nu poți să scapi de singurătate.
când ești nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în brațe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toți plecați.
când ești la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândește-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu ma părăsi, căci n-aș mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ține cu mine.

înțelege-mă, iubește-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversație,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai știm că sexul e o junglă.
să ne atașăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primește dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubești nu ești iubit.
când ești la pământ nici o femeie nu te cunoaște.



ADORM, ADORMI, de Ana Blandiana

Adorm, adormi,
Cum stăm cu ochii-nchişi
Părem întinşi alături
Doi tineri morți egali.
Auzi ce somnoros foșneşte soarele
Prin ierbi uscate,
Cerul e moale şi lasă pe degete
Un fel de polen.
Peste feţele noastre se mută
Umbrele cârdurilor de păsări,
Mirosul strugurilor ne pătrunde.
Adormi,
Nu te speria,
Pletele noastre vecine
Răsfirate în iarbă
Au început să prindă rădăcini,
În curând frunzele ne vor înveli
În auriul omăt.
Niciodată n-am semănat mai mult,
Aripile ţi s-au afundat în ţărână
Şi nu se mai văd.



UNII-MI SPUN CĂ EȘTI ÎNCĂ FRUMOASĂ, de Zaharia Stancu

Unii-mi spun că ești încă frumoasă
Eu nu te mai văd azi în nici-un fel
Altădată viețuiam în colibă
Și visam că trăim în castel

Poți să mă duci într-o vale adâncă
Și să-mi spui că mă porti pe câmpie
Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare
Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie

Nu știu în ce parte se află apusul
Nici răsăritul încotro vine
Unii-mi spun cu cât ești mai orb
Cu-atât lumea o vezi mai bine

Nu-mi mai văd nici măcar mâinile
Cand le duc la gură să mi le mușc
Altădată ocheam Steaua Polară
Și trăgeam în ea s-o împușc.



AMINTIRE, de Virgil Carianopol

Învățătoarea mea din clasa-ntâia
De mult de-aici din lume a plecat.
S-a dus să-nvețe-n lumea cealaltă
Copii ajunși la vârsta de-nvățat.


Era o fetișcană numai soare,
Venea la școală tot în pas zorit,
Iar în recreații sta întotdeauna
Cu fel de fel de cărți la tăinuit.


S-a-mbolnăvit odată într-o toamnă
Și-ntregul an s-a chinuit în pat.
Într-un târziu, ne-a spus domnul director
Sa n-o mai așteptăm, că s-a mutat.


Tu, timp, n-o mai lăsa acum furtunii,
N-o mai lăsa prin vânturi și prin ploi.
Destul s-a chinuit săraca
Până s-ajungă de la ea la noi.


Ai grijă, pune-un înger să păzească
Dacă mănâncă seara sau de nu,
Și n-o lăsa să-și cheltuiască banii
Numai pe cărți, mai cumpără-i și tu.


Fii bun și blând, o cât de mult n-ar vrea,
N-o mai lăsa la margine să stea!
Era neînvinsă, iubitoare, bună,
Găsește-i loc pe undeva prin lună.



DE-AM FI ÎMPĂRȚIT PE DREPTATE, de Marga Isanos

La trecătorile munților
gem cu tâmpla pe stâncă.
Și-as fi vrut să te mai laud încă,
luminată culme a munților.

De-am fi împărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-aș muri așa tânără.

Puteam încă mult să mă bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam să mai cânt încă mult
cu tâmpla pe orga pădurilor.

Mai erau atâtea grădini de cules...
As fi împodobit pan' la fund
blidul acesta rotund,
cu năframe și mere.

De-am fi împărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani mulți aș mai fi secerat
strălucirea câmpiilor.

Prietene, adă-mi spice de grâu,
sus, pe culmile munților,
lângă ceruri și vânturi,
lângă focul tăcut al păstorilor...

Viața, pentru unii ai fost
masă pururi întinsă,
pentru mine - ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ți cumpene;
și totuși, plecând, te salut regretându-te.



CÂNTECUL ULTIMEI ÎNTÂLNIRI, de Anna Ahamatova

Stă pieptu-mi gata să se frângă,

Fără putere, înghețat,

Mănușa pentru mâna stângă

pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.



"Ursitele mi-au fost haine,

Și mă-nșelară zi de zi... "

Răspuns-am tristă : "Și pe mine !

Cu tine-odata voi muri".



Aceasta-i ultima cântare.

Priveam spre casa de cândva -

Gălbuie și nepăsătoare

Lumina-n dormitor ardea.



RUGA TĂCUTĂ, de A. E. Baconski

Mă rog luminii să coboare
Umblând peste pădure ca o boare -
Brazilor adormiți mă plec să le sărut
Bărbile lungi - frunzișului căzut
Pașii mei rari îi povestesc în șoapte
Spaime cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
Să poarte printre lacuri mai departe
Viața de pasăre a frunzelor moarte -
Mă rog pădurarilor să lase
Deschise ușile colibelor joase,
Cărărilor mă rog să mă caute poate
Când noaptea va fi dusă jumatate,
Și-ntr-un târziu mă rog Craiului Nou
Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
Cand raza lui halucinantă, rece,
Pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui -
Va crește pe arbori mușchiul verzui
Și frunzele-au să plece și-au să vie
Cu nesfârșita lor monotonie.



CI DE-AM FI SINGURI...de Nicolae Iorga

Ci, de-am fi singuri amândoi
Și nime să ne asculte,
Uitându-ma în ochii tăi,
Ți-aș spune așa de multe...

Ar trece vremea și n'am ști
Ce e aceia vreme
Și n'ar fi nimene din vis
În lume să ne cheme.

Am fi departe tare duși,
Străini de lumea'ntreagă:
Pe veșnicie ți-as fi drag,
Tu veșnic mi-ai fi dragă;

Cu sărutări am șterge'n ochi
A'lacrimilor urme,
Și cine oare s'a'ndura
Al nostru raiu să-l curme?

Ți-aș spune vorbe dulci încet:
Ca să le-auzi mai bine,
Tot mai aproape ai pleca
Obrazul tău de mine.

Și-atuncea de ne-om săruta,
A cui să fie vina?
Nici tu, că nu mă auziai,
Nici eu n'oiu fi pricina.



DOUĂ CRUCI, de Ana Blandiana

Tu ai fost crucea mea
Înaltă, subțre,
În stare să mă răstignească
Grindă pe grindă.
Eu am fost crucea ta
Copilărească,
Răsfrântă-n oglindă.
Aceeași mișcare
Pentru îmbrăţișare
Și răstignire,
Pentru mire
Și pentru mireasă.
Lasă
Vremea să curgă de două ori,
Dinspre seară, şi dinspre zori,
Pentru unul, şi pentru altul,
Să ne asemene,
Și să ne-acopere sumbră
Cu flori -
Printre care să privim spre înaltul
Desenat cu două cruci gemene:
Una de umbră.



NU MĂ-ÎMPIEDICA A PLÂNGE..., de Iulia Hașdeu

Nu mă-mpiedica de-a plânge

dacă am darul lacrimei

durerea în plâns o poți înfrânge

şi speri ceva în boaba ei.



nu ştii că-n plâns de-atîtea ori

poţi să-ntrevezi o rază nouă

şi că-i la fel cum pentru flori

e-o reîmprospătată rouă?



nu ştii că plînsu-i izbăvire

la orice inimă înfrântă?

e ultima înveselire

ce-adesea durerea o cântă.



când plângi speranţa nu te-nfrînge

şi vezi ceva în raza ei

o, lasă-mă, amice–a plânge

dacă am darul lacrimei.



SCRISORI NESCRISE, de Radu Gyr

Viata noastră-ascunde-adese
într-un colț de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mână care nu ne-a scris.

Nu știm pe foi ce-am vrea să fie,
ce cânt de dragoste nescris,
dar mana care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.

și frazele ce n-au să vină
în așteptări mai scumpe ni-s,
iar umbra ce n-a dat lumina
în piept ni-i floare de cais.

și-așa cum stăm în uși deschise
pândim cu-n dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mână care nu ne-a scris.



PRIVEȘTI CUM ZBOARĂ NORII, de Alexandru Philippide

Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază…

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!



DOAMNE, DACĂ-MI EȘTI PRIETEN, de Spiridon Popescu

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum te lauzi la toți sfinții,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu părinții.

Doamne, dacă-mi ești prieten,
N-asculta de toți zurliii,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu copiii.  

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu iubita.  

Doamne, dacă-mi ești prieten,
Cum susții în gura mare,
Moaie-ți tocul în cerneală
Și-nainte de culcare  

Dă-i în scris poruncă morții,
Când și-o ascuți pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Și să lase-n viață calul.



OM ÎN AMURG, de Zaharia Stancu

Acum sunt un om în amurg,
Fugi în munții tăi, căprioară,
Nu mai râvnesc să-ți sărut buzele
A doua oară, a treia oară.

Acum sunt un om în amurg
Piei din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce să mai fac cu aurul tău,
Aurul n-are trecere în cer.

Fiece zi are amurg
Fiece zi are și zori
Toamna via e plina de struguri,
Primavăra numai de flori.

Acum sunt un om în amurg,
Ora amiezii a fost dulce, dulce.
În cuibul ei din fulgi de zăpadă,
Luna s-a dus să se culce.



NU AM, MOARTE, CU TINE, NIMIC, de Grigore Vieru

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu Și cum ai trăi
De-ai avea mamă și-ar muri,
Ce-ai face tu și cum ar fi
De-ai avea copii și-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viață trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.



TOAMNA, de Ion Pillat

Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare

Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit

Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,

În odaia de-altădată sa-mi ureze bun sosit.

Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia

Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.

Toamnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia

Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.

Precum seara, pe câmpie când fâșii se prinde ceața,

Tot auzi sunând vecernii și nu știi de unde vin,

Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viața,

Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.

Zile albe, zile negre... ce străine, ce departe,

Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat...

Toamnă, lasă-mă să mângâi părul tau de frunze moarte,

Părul tău de aur roșu și de soare întrupat.



ECOU DE ROMANȚĂ, de George Bacovia

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!



CU CIOBUL MINȚII MELE, de Virgil Maxim

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minții mele
în bojdeuca mea.

Și... nu știu ce-am făcut
fiindcă,
din ziua
și chiar din ceasu-n care-am început,
i se cojesc pereții
și cade toată tencuiala ei de lut !

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minții mele...
Și-acum, zidirea mea,

pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiesc
şi-aşez Icoană,
Chipu-Împărătesc,
Al Celui-ce-a-făcut,
cu darul Lui,
Din ciobul minţii mele
Tron Ceresc !

ÎNCHINARE, de Vintilă Horia

Prin târguri, Doamne, sufletul mi-alunec
Şi printre oameni în zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt şi răguşit:un flaut
Cu sufletul răpus de prea mult cântec.

Te-aştept în dimineţi întunecate,
Prin zgomotul răscrucilor umblate
Şi-am obosit de când Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni şi prin uscate toamne.

Nu vezi? Sunt singur şi prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntâlnit pe nici o cale.
Dă-mi semn să-nchin Minunăţiile Tale,
Condeiul greu, poemele şi visul.

Fă-mi glasul drept şi coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n mâini de aurore
Şi lasă-mă pe albul unei pagini
Să mă culeg sfios dintre paragini.



EI, de Alexandru Macedonski

Ei vor veni. Stând după colț.
Au poate gândul să-i întoarne?
Ești numai spaimă, ești de carne.
Au ghiare lungi, de fier au clonț.

Cu toate simțurile goarne,
Trăiești uciderea de bolți.
Ei au copite și au coarne,
Au puscă și în puscă glonț.

Călări pe cai de-apocalipsă,
Din a pământului elipsă
Făcând verigheta nunții lor:

Ea-nseamnă dansul rotitor
Al stelelor, în ochi ce mor,
Și două mii de ani eclipsă.



REAPRINDEȚI CANDELA, de Grigore Vieru

Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu.
Degerat la mâini şi la picioare,
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne Cel din slăvile creştine,
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo şi pe tine
În Siberii fără de sfârşit ?!

Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă !

Ninge frigul şi pustiul plouă,
Degerată-mi este inima.
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fară sfatul şi lumina Ta.

Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniti şi îngheţaţi,
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.

Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă !

AMĂRĂCIUNE, de Alexandru Macedonski

Sunt supărat şi amărât
Pe oameni şi pe Dumnezeu
Şi Dumnezeu şi oameni sunt
Pe mine supăraţi mereu !

Ei mă blesteamă şi primesc,
Primesc blestemul cât de greu…
Cum vrei să fie omul bun
Când este fiu lui Dumnezeu?

Iar dacă sunt şi eu ca ei,
Nu este vina mea de loc…
Îşi bat de mine joc râzând,
Plângând îmi bat de dânşii joc !



ÎN NEMILOASA DEVENIRE, de Alexandru Philippide

Trăim o bună parte din viaţă printre morţi.

Citim în cărţi poeme de-o mie de ani spuse
Şi muzici ascultăm, demult compuse,
Şi-n vis vorbim cu vechi prieteni morţi;
E-o lume, de neant înconjurată,
Care prin moarte-şi capătă durată
Şi fiinţează-n noi prin nefiinţă.
- Şi ne-nşelăm cu strania credinţă
Că ispăşim cu mari păreri de rău
Greşelile de-odinioară,
Care pe alţii i-au făcut să-i doară,
Când nu gândeam ce-i bine şi ce-i rău
Şi când cu nepăsare şi-n neştire
Trăim în nemiloasa devenire.
Dar nimeni n-ar putea să mai învie.
Ce-a fost stricat, jignit pe veşnicie.

Şi doar numai părerea de rău mereu e vie.



REVIN ÎN TOAMNĂ, de Ana Blandiana

Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate -
Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade
Şi ceaţa nesfârşită, nenţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată
De frigul dimineţii şi al serii,
Ora de miere, galbena zăpadă
Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina
Nestinsă încă de uriaşe nopţi
Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina
De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază
Spre fructul putred care se consumă
În alcoolul limpede-n amiază
Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin
Din nesfârşite veri strălucitoare,
Unde tânjesc spre fericitul chin
Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,
Fatală, somnoroasă demnitate.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate.



AMURG VIOLET, de George Bacovia

Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odăjdii violete –
Orașul e tot violet.

Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orașul tot e violet.



FRESCA, de Marin Sorescu

În iad păcătoșii
Sunt valorificați la maximum.
Femeilor li se scot din cap
Cu o pensetă
Clamele, agrafele, inelele, brățările,
Pânzeturile, lenjeria de pat.
După aceea sunt aruncate
În clocotul unor cazane,
Sa fie atente la smoala,
Sa nu dea in foc.

Apoi unele sunt transformate în sufertașe
Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari
Păcatele calde.

Bărbații sunt și ei folosiți
La cele mai grele munci,
Cu excepția celor foarte păroși
Care sunt torși din nou
Și făcuți în preșuri.



PALIDĂ UMBRĂ, de Alexandru Macedonsky

Palidă umbră, care mister
Unul spre altul mereu ne-atrage?
Vrem de sub farmec a ne sustrage
Şi dăm de-aceeaşi forţă de fier.
Palidă umbră, care mister?

Fost-am vreodată îngeri frumoşi
Uniţi pe-albastrul largului spaţiu?
O voluptate fără nesaţiu
Ne face ochii mai luminoşi.
Fost-am vreodată îngeri frumoşi?

Sau împreună ars-am în iad?
Coboară-n suflet de-ţi aminteşte…
Al meu ce-mi spune e că iubeşte,
Şi dacă suntem îngeri ce cad,
De ce n-am arde ş-aici ca-n iad?

Palidă umbră, reflex bizar
În care s-află iadul şi raiul,
Cu unul arde-mi repede traiul,
Cu altul aripi urzeşte-mi iar,
Palidă umbră, reflex bizar.



SINGURĂTATEA, de Mateiu Caragiale

E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări…

Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare… Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri…

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi…

- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea – umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt…

Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar…
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea…
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.



CÂNTEC MUT, de Tudor Arghezi

La patul vecinului meu
A venit az-noapte Dumnezeu,
Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi,
Erau aşa de fierbinţi,
Că se făcuse în spital
Cald ca subt un şal.

Ei au cântat din buciume şi strune,
Câte o rugăciune,
Şi au binecuvântat
Lângă doftori şi lângă pat.

Doi îngeri au adus o carte
Cu copcile sparte,
Doi o icoană,
Doi o cârjă, doi o coroană.
Diaconii-n stihare
Veneau de sus, din depărtare,
Cădind pe călcâie
Cu fum de smirnă şi tămâie.

Lumânări de ceară
Se încrucişară.
Scara din cereasca-mpărăţie
Scobora în infirmerie,
Pe trepte de cleştar,
Peste patul lui de tâlhar.
Cei de faţă vorbeau pe deşte
Cu el, şi bisericeşte.
În tindă,
Creşteau plopi de oglindă
Şi o lună cât o cobză de argint.
L-am auzit şoptind.
Şi toată noaptea a vorbit cu ei
Şi cu icoana Dumneaei
A de-a pururea Fecioare,
De Dumnezeu Născătoare.

- “Lăsaţi-l: nu poate să v-asculte.
Nu vedeţi? Azi are vizite multe,
Domnule grefier”.
Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer
Şi atârnau candele de stele
Printre ele.
Ferestrele închise
S-au acoperit cu ripide şi antimise,
Şi odaia cu mucegai
A mirosit toată noaptea a rai.

L-am găsit
Zgârcit.
El stă acum în pat.
Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat.



PUNCTUL COMUN, de G. Țărnea

Trec separat prin noi aceleași zile
Trec separat prin noi aceleași stări,
Tăcerea ta îmi staruie-n pupile
Plecarea mea îți plânge-n așteptări.

Nici unul nici altul nu se-ndură
Să pună capăt chinului din el
Deși sărutul ne-a-nghețat pe gură
și frica de-mpăcare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleași clipe
Trec separat prin noi aceleași legi
Iubirea noastră-i plină de risipe-
Rămâne să-nțeleg și să-nțelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Si iată-ne constrânși la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudata
Pe seama separatelor iubiri.



CE VOIAM...ȘI CE-AM PRIMIT, de Bruno Ferero

Voiam lapte
Și am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinții
Și am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Și mi-au dat un televizor,
Doream să învăț
Și mi-au cumpărat caiete,
Voiam să gândesc
Și am primit cunoștințe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Și am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Și m-au învățat disciplina,
Îmi doream iubire
Și mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Și am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Și am primit bani,
Voiam libertate
Și am căpătat o mașină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Și am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranță
Și mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc…



VINO, FRATE, VINO-ACASĂ, de Paraschiva Rădoi

Vino, frate, vino-acasă-n grabă,
Ii e Tatei tare dor de noi!
Vino că mereu de tine-ntreabă,
Se aude că va fi război!

Tata-I supărat că n-o duci bine
Și te-așteaptă, totuși, să te-ntorci;
Nu-nțelege cum nu-ți e rușine
Să tot fii sluga-n straini, la porci!…

Si Maicii noastre-i e la fel de dor,
E toata o icoana de durere!…
Te-asteapta-avand in brate-ascultator
Fratele nostru-a lumii Mangaiere!

Lasa ale tale si te-aduna,
Este trebuinta-acum de toti,
Sa purtam frateste lupta buna,
Vino cat se poate si mai poti!

De nu vii acuma, cand te cheama,
Tata s-o mahni pana-n sfarsit,
daca mai intarzii mult, mi-e teama
ca ramai in veci…dezmostenit!



MAMA (?)

Mamă, ştii tu, oare, datoria ta?
Ştii tu cât de sfântă este,
Dar şi cât de grea?
Ştii tu, oare, ce te-aşteaptă
Dumnezeu să fii
Pentru El, şi pentru lume
Într-ai tăi copii?
Mamă, nu uita datoria ta,
Nu uita răspunsul greu
Către Dumnezeu.

Mamă, nu uita că fiul,
Care-l ţii la piept
Poţi să-l creşti ca pe-un netrebnic
Ori cu suflet drept.
Poţi să creşti din el un înger
Ori un ticălos
Pentru asta vei răspunde-n
Faţa lui Hristos.

Mamă, tremură-naintea
Marelui răspuns
Mamă, pentru ochiul veşnic
Nu-i nimic de-ascuns.
Mamă, roagă-te şi plânge,
Trage cât de greu
Dar să ştii să creşti copiii,
Pentru Dumnezeu.

Mamă, mântuirea ta e naşterea de fii
Dar de fii curaţi şi vrednici
Pentru ca să ştii
Că de viitorul lumii
Tu răspunzi mai greu.
Mamă nu uita răspunsul
Către Dumnezeu.



ÎN ZIUA ÎN CARE M-AM IUBIT CU ADEVĂRAT, de Kim și Alison McMillen

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.



 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei