Pagini de poezie (5) PDF Imprimare Email

PARIU PE O LACRIMĂ, de Valeriu Sterian

Mai ții minte începutul așa cum a fost?
Nici devreme, nici târziu, poate doar fără rost;
Sau poate că doar întâmplarea, ne-a îndemnat!
Să fim o vreme împreună, fără păcat.
Astăzi e prea târziu
Să cred cu patimă
Că intre noi a fost doar: un pariu pe o lacrimă.

Și mai ții minte cum doream
Cu disperare să fie bine într-o zi un ceas oarecare.
Și să urmeze într-un ceas și zile o mie
Să nu conteze ce a fost și nici ce o să fie.
Astăzi e prea târziu
Să cred cu patimă
Că între noi a fost doar: un pariu pe o lacrimă.

Dar uite că au venit deodată și tot fără rost
Ultima zi și ultimul ceas din tot ce a fost
Și am rămas cu amintirea fără folos
Să nu știm bine dacă a fost totuși frumos
Poate nu-i prea târziu
Să cred cu patimă că intre noi nu a fost:
Doar un pariu pe o lacrimă.



AUD, de Alexandru Andrițoiu

Aud ecoul vremii de parca merg spre mări
și tot așa de parcă vin mările spre mine, -
aud tăcerea vremii de parcă intru-n zări
și tot așa de parcă vin zări să mă încline.

Întoarcerea-mi rotundă din țipăt spre tăceri
e ca plecarea lavei spre piatra din vezuvii,
când numai fața pietrei se-ntoarce către ieri,
când numai fața mării se-ntoarce către fluvii.

Câteodată luna e ca un soare sterp,
câteodată tera, e ca o lună mare.
În mine strigă timpul. În mine spații fierb.
Prin mine omul trece. Prin mine noaptea doare.



CA SĂ FII REGE, de Marcel Iureș

Ca să fii rege peste animale, nu-i cine știe cât.

Trebuie doar să fii mai puternic decât ele. Și atât.

Ca să fii rege peste pasari este puțin mai greu. Dar frumos.

Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele și niciodată mai jos.

Ca să fii rege peste flori trebuie să suporți la hotare mărăcinii și spinii

și mai ales, trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decât crinii.

Ca să fii rege peste înstelare trebuie să te asezi printre luceferi – călător spre Orion și,

reprivindu-te de jos, să fii mai luminos decât oricare. Și fără trudă.

Ca să fii rege peste ape și vânt trebuie să înveți osanale ca îngerii și

să le aduci pe pământ alinare pentru lacrima corbilor din Valea Plângerii.

Ca să fii rege peste oameni este mai greu decât toate altceva.

Trebuie să traiești și să mori pentru ei, învățându-i ce înseamnă a iubi, a ierta…

Dar, cel mai minunat, este să poți fi rege peste tine însuți,

atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsul tău.

Și să încheiem întelept și frumos. Și, mai ales, cum se cuvine.

Încoronarea ta o face Hristos când mergi pe drumul dinspre rău spre bine.

În clipa aceea, Veșnicia te cumpănește.

Dacă vrei să fii rege, alege binele! Hei! Grăbește-te!



TAINA PRIMEI IUBIRI, de Emil Felician

E greu să judecăm femeia, sublima, nobila ființă !

Eu n-o sa încep de la Medeea

chiar dacă ea şi-a spus ideea

ci mă refer la orice Evă

dar numai fără rea credinţă!

Luase Dumnezeu Pământul

şi Îl făcu pe Om din lut;

a coborât din Cer cuvântul,

a dat viaţă cu-n sărut...

Suflarea Lui pornise vântul!



Şi-aşa, cum sta-n Necunoscut,

Îşi dete Creatorul seama,

că nu va suporta bărbatul

singurătatea-n Absolut!



Şi parcă-L cuprinsese teama

că nu-I va reuşi Lucrarea;

că nu-şi au rostul munţii, marea...

că n-are frumuseţe zarea...

şi nici eternul Lui sărut!


Dar ca să fie totul bine

în Ziua a 7-a, de odihnă,

Femeie!!...Te-a făcut pe tine!

eu, bun creştin, îţi spun: LUMINĂ!!



N-a înţeles atunci bărbatul,

ce s-a-ntâmplat cu coasta lui,

nici ce înseamnă, jumătatea,

din mintea lui şi-a orişicui

dar,

mai târziu , când mai s-o piardă

în faţa Şarpelui viclean,

care-o convinse-ascuns prin iarbă

să muşte mărul ancestral,

Adam uită de tot de Domnul

şi devastă sălbatec Pomul

căci deveni pasional!



A fost un gest impersonal

sau prima formă de iubire?

Efectul e transcedental!...

eu, bun creştin, îi spun: TREZIRE!!!



Adam s-a-ndrăgostit de Eva

când a-nţeles c-avea rival

pe-un Şarpe plin de nesimţire!!!



DEPARTE, de Alexandru Andrițoiu

Departe, zilele precare
ca regii dacilor s-au stins -
un veac izbește, altul doare
în trupul-mi subțiat și nins.

Din vârsta mea, epistolare
fragmente cad pe-un lut întins,
poate spre oameni, sau spre fiare
în mod greșit sau dinadins.

Durerea mea-n sintagmă este
că nimeni nu-mi mai dă de veste
pe unde sunt și ce mai fac.

Și, decadent, mă cred un flaut
în jurul căruia mă caut
de după cântece. Și tac.



FLORILE, de Radu Gyr

Sunt flori ce-ți ies în drum să te sărute

Să-ți gângure crâmpeie de voroave.

Altele mici și proaste și gângave

au ochi adânci și-ntrebători de ciute.



Unele cântă, altele spun snoave,

Cârciumărese vesele și limbute.

Sunt flori de parcă tremură lăute

se spovedesc și-nchină cruci firave.



Sunt flori cu străluciri de spade goale,

flori cu obraji și gene lungi de îngeri,

flori îmbrăcate-n platoșe și zale,

flori prăbușite-n lacrimi și înfrângeri,

flori ce te mustră și te-nfruntă-n cale

și flori care te iartă că le-nsângeri.



LACRIMA ȘI RAZA, de Lucian Blaga

O lacrimă

Desprinsă dintre genele unei plăpânde amintiri
Ce stă ascunsă-n fundul unui suflet
Căzu
Pe albul unei fragede petale...
O rază de-te peste ea Și-i zise:
"Simt din căldura ta că nu eşti bob de rouă... De unde vii şi ce eşti?"
În vreme ce se destrăma în pulbere de soare,
Răspunse lacrima:
"Eu sînt un strop de suflet
Şi sunt
Ca picurii izvoarelor fierbinţi:
Vin totdeauna din adâncuri - mari!"...



CÂNTECUL SUFLETULUI, de Khalil Gibral

În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?



ORICINE IUBEȘTE O FLOARE, de Costache Ioanid

Oricine iubește o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-oprește-n cărare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape, aproape de cer ...
Oricine iubește seninul,
când soarele urcă-n eter,
oricine-și înalță suspinul,
când licare-n mare rubinul,
e-aproape, aproape de cer ...
Oricine pe munții albaștri
privește granitul sever,
oricine pe căi de sihaștri,
străbate păduri de jugastri,
e-aproape, aproape de cer ...
Dar cine-a primit îndurarea din rănile blândului Miel,
acela e frate cu floare, cu râul, cu munții, cu marea,
și-orunde îl duce cărarea,
tot cerul, tot cerul e-n el.



REGRETE, de M. Kabbout

Ni se întâmplă uneori s-avem regrete
Am fi putut ierta, dar nu am vrut.
Oricat am vrea ca tot să se repete
Rămân doar remușcări și timp pierdut…

De ce dăm vina uneori pe soartă?
Când omul face tot cu mâna lui
Căci nu orice greșeală se îndreaptă
Și-oricât am vrea, nu-i vina nimănui

Și-i toamnă iar în inimile noastre,
Și nici nu știm când vara a trecut…
Preocupați de vorbe și de fapte
Vom regreta că n-am făcut mai mult.

Și totusi, undeva ni se explică
Ce rost acestea toate au avut…
Și vom vedea că lumea nu e mică
Și nici n-a fost, așa cum am crezut

Prea multe vorbe n-au sens câteodată
Chiar dacă întrebări mai sunt de pus,
Rămân răspunsuri pentru altă viață
Pe care-o vom începe acolo, sus...



ȘI VREAU SĂ CRED CĂ ÎNCĂ TOT MAI POT...(?)

Am obosit, am obosit de tot
Am obosit de gândurile mele
Am obosit să cred că încă tot mai pot
Am obosit, am obosit de tot
A obosii e omenesc , dar de unde tot atâta forță!?
Și totusi o găsesc …

Și vreau să cred că am putere
Că pot să fac mai mult de-atât
Că am ce să arăt întregii lumi
Că pot s-ajut oriunde pe oricine
Că am puterea să merg mai departe
Că pot supraviețui printre hiene
Fără să mă atingă al lor venin.



ATUNCI AM ÎNȚELES, de Ileana Mălăncioiu

Atunci am înțeles, tu erai singură
în cenușiul mat al humii
eu însami stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.

Preotul cânta slujba obișnuită
dascălii îngânau partea lor
ma uitam cum cad bulgării peste tine
și mă miram cum nu mor.

Tata plângea, dar trăia mai departe
lacrimile mamei erau secate
copiii tăi nu știau încă să plângă
vântul nu știa peste ce bate.

Legăna crucea de lemn pe care scria
că te-ai dus la treizeci de ani neîmpliniți
cu liniștea cu care legăna
crângul de pomi înfloriți.

Îmi amintesc bine, tu erai singură
în cenușiul mat al humii
eu însămi stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.



Încet-încet, se-așterne pe coline toamna (?)

încet încet se-așterne pe coline toamna,
grădina se scufundă-n galben
prin pielea cerului albastră,
doar mere roșii se mai văd în zare.
cu degetele răcoroase vântul
trece prin părul meu albit de vreme
amintind de lumina extenuantă de pe dealuri
care cade peste apele rătăcite
către valea aprinsă în flăcări…

în noaptea asta s-a oprit aici toamna,
mai întâi un firișor de nor,
un fir de fum peste vechile case,
apoi un vânt rece ca o adiere…

veredele se transformă în galben-ruginiu,
muntele parcă e un fruct strivit,
dealurile sunt acoperite cu cioburi de azur,
apa cară la vale aurul toamnei
sorbind din albastru fărâme de halou
ce duc spre infinit.

o floră furioasă azvârlind lanul, soarele, vara ,
o nebunie de sunete și culori,
dănțuind și cântând în clarul luminii.

vreau să văd păsările călătoare
zburând incandescente
sub bolta unei sărbători udate cu vin
la masa lui Dionysos…

mireasma visului se rostogolește în spațiu
în timp ce toamna culcă dintr-o singură mișcare
pădurea de verdeață îmbrăcând-o în haina sumbră a geloziei.

țesută din stofe diamantine, cu mâini sorbind inele,
toamna bate la ușă și ne face cu ochiul,
rupe din grădini tulpinile uscate,
culege florile, le cară în glastre, făcute buchet,
împrăștie petalele trandafirilor care nu se grăbesc să cadă,
acompaniată de o muzică lentă,
doar crizantemele-un foc lent, roșu închis-
pe care-l leagănă și dispare
spre un galben ce radiază uluitoare irizări,
îi mai stau în cale câtva timp…

în dumbrăvile toamnei te-am întâlnit, iubito,
am înviat cu tine în acel parc plin de amintiri
în care cânta un disc răgușit
și iată că te-ai dus așa cum pleacă un tren,
unul din altul am plecat fiecare în altă parte,
știu că ne vom repeta în firele de iarbă,
îți mulțumesc pentru clipele frumoase,
ai alergat pe o costișă abruptă
precum frunza în flăcări pe urmele ultimului vagon…



SIMFONIA PLOAIEI, de Cincinat Pavelescu

E noapte de toamnă şi plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploaiei  nu-s şoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse şi mute
Ce nasc și ce mor neştiute.

În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale şi de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă, simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini,
Întunecând cu ochi haini
Şi glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopţilor posomorâte!

Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic fără val,
Şi flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.

Pe când visezi la pianu-ţi, doamnă,
Şi-asculţi al sobei dulce cânt,
N-o să-nţelegi ce tristă sunt
Când plouă, nopţile de toamnă!



CE-A FOST, N-A FOST... de Tiberiu Utan

Ce-a fost n-a fost. Pădurea și vechea mănăstire.
Trecutul meu adoarme în neștire.
Nici aerul, nici noi nu ne-am opus.
Cine-a învins și cine-a fost supus
nu știm nici noi,
nici firul de trifoi.
Ce s-a-ntâmplat nu s-a-ntâmplat,
ce-am blestemat n-am blestemat
și-a fost păcat ce-am binecuvântat.
ce înțeleg nu înțeleg.
M-am rupt în două și-am rămas întreg.



DE UNDE VII? de Mihai Codreanu

De unde vii să-mi tulburi pacea, spune...
Și somnul nopților de ce mi-l furi?
Tu ai în ochi adâncuri de păduri,
Iar în priviri, tristețe de lagune.

Crezând-o floare, miere vin s-adune
Albinele, din sucul dulcii guri,
Iar părul tău, ca grâul poți să juri
Că e-npletit din raza blondei lune.

Vreun demon ești în calea mea trimis,
Ca-n haina ta de ideal și vis
Să-mi fii osândă-n Valea cea de plângeri?

Sau poate că din Cer vei fi venit,
Dar ți-ai uitat aripile-ntre îngeri,
Și-acuma versul meu ți le-a găsit...



ȘAH, de Marin Sorescu

Eu mut o zi alba,
El mută o zi neagra.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinație strălucită
Și-i câștig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Și mă amenință cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce)
Dar eu îi pun în față o carte
Și-l silesc să se retragă.
Îi mai câștig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viața mea
E scoasă pe margine.
- O să-ți dau șah și-ți pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soția, copiii,
Soarele, luna și ceilalți chibiți
Tremură pentru orice mișcare a mea.

Eu îmi aprind o țigară
Și continui partida.



TEAMĂ, de Alexandru Andrițoiu

Rătăcitor prin codrii de confuzii
am scris cu teamă fiece cuvânt.
Unde mi-s anii purii, cerţii, cruzii
în cari ştiam ce vreau şi cine sunt?

Lunatică, fântâna de iluzii
adapă azi o gură de pământ.
Dar foştii picuri de-ape, auzi-i
departe-n timp şi spaţii incantând.

De literă mi-e teamă ca de-un şarpe
mă tem de punct ca de un glonte laş.
Mă-ascund în spatele acestor harpe
din cari cântau aezii uriaşi.

Încep o strofă şi-i amân sfârşitul
Şi schimb stiloul nobil cu grafitul.



DOAMNE, ÎNGĂDUINȚA TA, de Lucian Blaga

Îngăduinţa Ta nu are nume
cînd de-ale mele griji şi fapte-mi văd.
S-ameninţi cu avan, ceresc, prăpăd,
nu e-n fiinţa Ta un gând anume.

Nu osîndeşti că umbletul mi-e strîmb
(de ce-ai spori cu-această notă drama?)
de vreme ce la Tine nu iau seama
mai mult decît la floarea de pe cîmp.

Oglinda nu Te vede – şi la rîndu-mi
nici eu. Te faci simţit aşa-ntr-o doară.
Cînd micile isprăvuri măsurîndu-mi

eu la cîntar încerc pe-ascuns să-nşel,
o piatră pe tipsia prea uşoară
Tu laşi să-ţi cadă tainic din inel.



DESPRE NOBLEȚE ȘI SEMNELE EI ADEVĂRATE ȘI FALSE, de Tommaso Campanella

În noi nobleţea doar din vitejie
viaţa-şi ia, şi din înţelepciune:
ea creşte şi dă rod prin fapte bune
ce unici martori trebuie să fie.

Înşelătoare-i orice bogăţie
ce nu-n virtuţi temeiurile-şi pune.
Obârşia – nu-mi pare rău c-o spun – e
Minciună, ignoranţă, trândăvie.

Nu cântăreşti onorurile bine,
tu, Europă, cu averi neroade!
Fac altfel chiar păgânii. E ruşine!

Noi cântărim un arbor după roade,
nu după umbră, frunze, rădăcine -
de ce ţi-s judecăţile schiloade?



ASEMĂNĂRĂRI, de Romeo Romari

Eu toamnei te aseamăn tot mai mult...

ca șoapta ei, eu glasul ți-l ascult:
Ai vocea clară ca o dimineață;
te-nvălui în mister ca seara-n ceață;
ai izbucniri șăgalnice, cochete
și-n zâmbet - lume-ntreagă de regrete;
ai stropi de roua ce-i ascunzi sub pleoapă
și ochii tăi în depărtări se-ngroapă;
ai nostalgii ca în amurguri, seară
și te-nfiori ca sub arcuș - vioară;
mă amețești ca vinul din podgorii
și-apoi te duci ca-n vântul serii - norii...

... și mă intreb mereu: care e doamna
care mă fascinează: tu sau toamna?



IMN FRUMUSEȚII, de Baudelaire

Vii din înalte ceruri sau ieși din adâncime,
O,Frumusețe? Reaua și buna ta privire
Împrăștie de-a valma și fericiri și crime,
De aceea tu cu vinul te potrivești la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă și-o amforă ți-i gura;
Și când reverși miresme de-amurguri cu furtuna
Se face laș eroul, vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru? Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ține;
Și bucurii și chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână ești și nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morți de care îți râzi cu mult dispreț;
Ai juvaieruri multe și Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut, și-Omorul e un breloc de preț
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare,
Slăvindu-te drept torță când a început să ardă.
Acel ce-și strânge lacom iubita-n brațe pare
Un muribund ce-n taină mormântul și-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumusețe! monstru naiv și fioros!
Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag și misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea,
Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută și clipa nu prea grea?



ÎN FIECARE ZI, de Romulus Vulpescu

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.

Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate,
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgura sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treapta tristă:
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.



LEAC PENTRU ÎNGERI, de Constanța Buzea

Sunt tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai știm să ne gândim,
Miercuri și marți, vineri și luni.

Săraci în zile, cine știe, trecem
Legați la gât de lungi copilării
Ninși de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naște, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.



 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei