Pagini de poezie (4) PDF Imprimare Email

CEVA CA RUGĂCIUNE, de Marin Sorescu

Nu știu ce am,

Că nu dorm când dorm

Nu știu ce am,

Că nu sunt treaz,

Când stau de veghe.



Nu știu ce am,

Că nu ajung nicăieri,

Când merg.

Nu știu ce am,

Că stând pe loc,

Sunt, hăt, departe.



Doamne, din ce fel de humă

M-ai luat în palmele Tale calde

Și cu ce fel de salivă

Ai amestecat și ai frământat huma-mi?



De nu știu ce am

Că exist,

Nu știu ce am

Că nu mai am nimic,

Decât pe Tine.



INSCRIPȚIE PE O UȘĂ, de Tudor Arghezi

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta,

Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista,

Purcede drept și biruie-n furtună.



Când vii, purcede slobod, râzi și cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.



ILUZIE, de Ionela-Georgiana Tofoleanu,

Pe tencuiala sufletului meu

Am scris cu unghia.

Nu cred că vei putea să citești

printre spini.



Mă îmbrățișez cu iluzii...

Înfruptare din vise colorate

care-mi desface ființa

sfâșiind-o la nesfârșit.



Durerea mă bâzâie la urechi.

Covor de gânduri însingurate

pe care voi adormi

învelindu-mă cu amintiri.



Mă îmbrățișez cu iluzii...

Înfruptare din vise colorate

în care alerg tot înstrăinându-mă

printre spini.



VREAU SĂ JOC, de Lucian Blaga

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu

în mine

un rob în temniță - încătușat.

Pământule, dă-mi aripi:

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

și cer sub mine -

și-aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de-avânturi nemaipomenite

ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,

să nu cârtească:

”Sunt rob în temniță!”



ÎN FERICIRE, de George Bacovia

Sunt clipe când toate le am...

Tăcute, duioase psihoze -

Frumoase povești ca visuri de roze...

Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am...

Viața se duce-n șir de cuvinte -

Un cântec de mult...înainte...

Momente când toate le am...



STAU UNEORI... DE VORBĂ CU SATAN, de Denisa-Felicia Rusu

”Stau uneori cu inima-mi pustie...

Se răzvrăteşte-n mine dorinţa de a scrie.

Idei şi sentimente se-alungă ne(î)ncetat,

Fugind foarte buimace spre-un loc neînsemnat.



Şi poposesc agale, de lene sau de foame,

Se rătăcesc aiurea şi stau pe iarba moale...

Se ceartă, se împacă, se-ascund după copaci,

Şi, de eşti neatent, e riscul să le calci.



Să-mi calci pe sentimente, fără impedimente,

Să vezi că-n toată viaţa sunt doar raţionamente,

Să mă striveşti în palme ca pe un fir uscat

Şi să îmi spui banal că nu-i adevărat?



Să mă priveşti laconic, cu mintea-n altă parte,

Şi să-mi zâmbeşti ironic cu zâmbetul de şarpe,

Să-mi spui că Dumnezeu e doar o nălucire

Că nu e diferenţă între un rău şi-un bine?



Să-mi dai iar mărul roşu ce Evei l-ai întins

Atunci, odinioară, în colţ de Paradis,

Şi să mă faci să muşc: vicleanule, eşti şarpe...

Dar numai rugăciunea  de tine mă desparte!



Şi-ai să-mi arăţi şi mie... ca lui Iisus, odată,

Pământul, zarea, marea şi-mprejurimea toată.

Şi-ai să mă-ncerci: să cred că toate-s ale mele,

Dar  te înşeli iar, şarpe! Eu n-am să cred în ele!



Nu! Nu voi crede... Şi nici nu m-oi gândi

La vorbele-ţi deşarte... Dar fericit voi fi

Când Cel Preabun de Sus putere îmi va da

Cu-un singur verb să piară până şi umbra ta.



Ca roua dimineaţa, ca fumu-n vântul serii,

Ca spuma ce se stinge, plutind la malul mării,

Aşa pieri-vei şi tu din lumea asta-a mea,

Vei coborî în Iad, purtându ruşinea grea



Căci n-ai putut! Daaa! N-ai putut să fiu iar prada ta!

Ce mult mă bucur, ştii! Dar n-am vrut să fiu rea...

Hai, vino, vino-n braţe, să-mi cer iertare-acum,

Să te sărut pe faţă, să-ţi dau apă pe drum,



Nu cum odinioară, chiar lui Hristos I-ai spus

Că de-I e sete cu mâna-ţi burete I-ai adus,

Burete înmuiat într-un oţet amar,

Amar ca şi pelinul  tu I-ai adus în dar...



Dar ai plătit prea scump deja de-atâtea primăveri,

Când dintru începuturi ţi-ai provocat căderi...

Iar harul ce odată chiar pacea ţi-a adus,

Te-a prăvălit în Iadul cu foc de nepătruns...



Deja mi-e milă de a ta cădere!”

Şi chiar în clipa-aceea au început să zbiere

Mamona, Ghedeon, Noroc, Bal şi Satan,

Căci eu, cu mâini întinse spre Ceruri, mă rugam.



Şi-atunci Iadul adânc îndată i-a-nghiţit

Pe cei ce din adâncuri cu râvnă au răpit

Atâtea suflete... Şi totuşi... Sunt pedepsiţi acum!

„Viclene lighioane ce vă hrăniţi cu scrum,



Cu lacrimi, cu durere şi cugetări deşarte,

De veşnicie numai o clipă ne desparte!

Şi iată, vine ceasul, când în Lumina Lui

Vor dăinui popoare, iar voi... ai nimănui



Veţi rămânea pe veci! Căci cu iubirea Sa,

Va semăna Hristos rodire-n vreme grea.

Iar noi toţi vom purcede pe-al mântuirii drum

Căci toată viaţa-aceasta e pulbere, e scrum.

PARTICIP LA CONCURSUL DE POEZIE ORTODOXĂ!

http://www.serafimpantea.ro/2011/11/25/concurs-de-poezie-ortodoxa



ÎNTREBARE, de Radu Gyr

Adâncă-i noaptea, orele profunde...

Gemând, spre raftul cărților mă-ndrum

şi-ntreb în șoaptă fiece volum:

- Tu ești? Şi cartea fuge şi se-ascunde.



Plângând, întreb portretul ei acum:

- Tu eşti? Şi nici iubita nu-mi răspunde.

Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,

întreb: - Tu eşti? Şi cupa piere-n fum.



Și-ntreb și spada mea: - Tu ești? Și tace.

Şi, cum mă prăbușesc în jilţ, înfrânt,

din zid o umbră albă se desface…



Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt

şi-n ochii lui Iisus e numai pace.

Întreb: - Tu eşti? Şi umbra spune: - Sunt.



CONFESSIO, de Bartolomeu Anania

Doamne, tinde-Ți patrafirul

peste fața mea de lut,

sufletu-mi neghiob și slut

să-l albești cu tibișirul

când amurgu-și toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.



Să-Ți vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osânda e păcat;

eu stau pe-un colț plecat

și să-mi scriu povara vinii,

pe când Tu, la vremea cinii,

să-mi șoptești că m-ai iertat.



Aciuiați pe-o vatră nouă

vom purcede spre nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumină-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două:

Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.



Și-ncălțându-Te-n sandale

să pornești pe drum stelar,

într-ale slovelor chenar

eu opri-Te-voi din cale

și-n minunea vrerii Tale

Te-oi sorbi dintr-un pahar.



MURIM...CA MÂINE, de Magda Isanoș

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai stee

voioși, în vreme ce vom putrezi.



Atâta soare, Doamne, - atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri și de ploi,

cu păr din care șiruie răcoare...



Și iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot așa o să se plece,

mirată, peste apa care trece-

noi singuri n-o să fim a doua oară.



Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate



și celălalt - și-mi pare nențeles

și trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori și nu zâmbim,

noi, care-așa de repede murim.



TOT UN OM...de Ana Cîrlan

Atâta timp te-am ridicat,

Până acolo unde nu-ți era locul...

Atâta timp am așteptat

Să pot să-ți zic ce simt cu adevărat...

Dar parcă totul a fost un joc...

Acum când jocul s-a terminat

Am reușit să te cunosc cu-adevărat...

Ți-am văzut fața fără mască,

Am văzut adevăratul "TU"

Căci tu cel ce erai în mine, erai altfel decât "TU"

Acum am senzația că totul s-a schimbat,

Că tu ești altfel,

Însă tu ai fost mereu așa,

Eu sunt cea care a văzut în sfârșit realitatea...



După toate astea, a mai rămas ceva?

E prea târziu sau poate prea devreme ca să pot accepta,

Adevărul și pe tine...

Însă așa cum ești tu... ești o parte din mine...

Așa că... mai bine un gol în mine decât un suflet plin de iluzii deșarte

Sunt toate doar povești... ce s-au lăsat prea mult așteptate....

Ești tot un om ca și mine...

Altceva nu ești și nici nu vei mai fi

În ochii mei ești tot un om, un copil, un adult...

Se aud gânduri pe care tot încerc să le ascult...



UN PACHET DE BISCUIȚI, de Adrian Păunescu

Nu știu dacă ați aflat cu toții, oameni milostivi și înstăriți

De bătrâna ce-a furat de foame un banal pachet de biscuiți.

Ea de acolo își cumpăra sărmana, ieftin alimentul preferat

Până când cu prețurile astea, n-a mai avut bani și l-a furat.



Totuși cât de rea ești soro lume,

Ce cumplit spectacol îți permiți

Dacă s-a ajuns să moară oameni

Pentru un pachet de biscuiți.



Nu știa să mintă și să fure, a trăit în cinste din puțin

Și-au văzut-o că e speriată, parcă o muncea un gând străin

Nici n-au apucat s-o controleze, că s-a și predat ca într-un joc

Și înnebunită de durere a căzut și a murit pe loc.



Totuși cât de rea ești soro lume,

Ce cumplit spectacol îți permiți

Dacă s-a ajuns să moară oameni

Pentru un pachet de biscuiți.



S-au furat averi de miliarde, țări întregi au fost făcute praf

Nici n-ar fi mai potrivită sigla decât o ruină și un jaf

Iar acei ce le-au furat pe toate dau din cap profund dezamăgiți

Că bătrâna a murit umilă pentru un pachet de biscuiți.



Totuși cât de rea ești soro lume,

Ce cumplit spectacol îți permiți

Dacă s-a ajuns să moară oameni

Pentru un pachet de biscuiți.



MEMORIE, de Octavian Paler

O pasăre cu o singură aripă

ș cu aripa transformată în lanţ,

o pasăre cu o aripă rămasă să spere

și alta pe care o târăşte în zbor,

o pasăre-mi trece noaptea prin somn

și dimineaţa o găsesc răstignită

în acelaşi loc unde seara

am lăsat-o

lovindu-şi lanţul cu aripa.



GLASUL DURERII, de Veronica Micle

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mișcate

Susurând încet și tainic pe-a lor ramuri clătinate?

Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;

Cine știe-a lor durere, cine știe dorul lor.



Şi ascunsă prin frunzișuri, tăinuind a ei ființă,

cântă dulcea Filomela, și-n cântare-i o dorință

Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,

Și divina-i melodie se sfârșeşte c-un suspin.



Iar poetul ce-o aude își ia lira și se duce

Pribegind cu-a sale doruri, și ca dânsa el atunce

Cu un vers duios și jalnic spune lumii chinul său

Şi răpit de-a lui simțire el suspină-amar și greu.



Și-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă

Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,

Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ

Pentru ce tot cu suspinuri se sfârşeşte orice cânt?



O! de-ai ști tu că pe lume, de când lumea e făcută,

Blânda voce-a fericirii este, a fost și va fi mută,

În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta

Ai ști că-i glasul durerii și adânc ai suspina.



AMINTIRE, de Aleksandr Sergheevici Pușkin

Când zarva zilei se preface-n șoapte,

Și-n piețele, de linişte-acum pline,

Şi-așterne umbra străvezia noapte,

Iar somnul cu răsplata trudei vine,

Atunci începe truda mea şi chinul,

Şi ceasurile picură-n tăcere:

În nemişcarea nopţii simt veninul

Mustrărilor arzând pân' la durere.

În cugetul meu trist, noian de vise,

Sfâşietoare gânduri s-au ivit.

Iar amintirea iese din abise

Rostogolindu-şi ghemul nesfârşit.

Și recitindu-mi viaţa mea în silă

Blestem şi mă cutremur, plâng amar,

Dar rândurile triste de pe filă

Răsar prin pânza lacrimilor iar.



DIN VIAȚĂ, de Virgil Carianopol

Mi-a bătut în poartă Fericirea

Şi intrând în curte m-a strigat.

Eram dus alături cu iubirea.

A-nchis poarta iute şi-a plecat.



Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.

A intrat, a stat sub pomii goi.

N-a văzut pe nimeni să-i vorbească

Şi-a plecat grăbită înapoi.



Într-o seară, luminând pe stradă,

Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus

Tot aşa, eram plecat aproape,

Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.



Mi-a bătut în poartă şi Necazul.

Eram dus departe. Liniştit,

S-a întins pe ţolul de la uşă

Şi m-a aşteptat până-am venit.



ȘI UITE, ASTFEL, NI SE FACE IARNĂ..., de Alexandru Andrițoiu

Și, uite, astfel ni se face iarnă,
și iar ne ninge timpul pe meninge,
și iar îngheață biata noastră marnă
când nu în noi ci-alături foc se-ncinge.

E semn că totuși frigul va învinge
și-n urma urmei el o să discearnă
jucându-se cu-a inimilor minge,
cu vârsta scurtă care-n noi se-ncarnă.

Am coborât cu turmele din munte
purtând o cută-n plus pe vis și frunte
dar cu nădejdea că ne vom întoarce iar,
acolo-n pisc de unde coborâră
trudiții pași, lăsând, prin umbre, dâra –

de vom trăi până la primăvară …



DRAG MI-AI FOST, de Veronica Micle

Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,

Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,

Am văzut c-această lume

Făr-de tine nu-i pustie.



Şi luceafărul pe ceruri

Place mult cum străluceşte,

Dar apune şi dispare

Soarele când se iveşte.



El cu discul său cel falnic

Te deşteaptă la viaţă

Şi te face să uiţi iute

Steaua cea de dimineaţă.



Tu luceafăr mi-ai fost mie

Ce în zori de ziuă luce,

Şi-ai apus, - acum la soare

Eu privesc cu mult mai dulce.



SĂRMANE SUFLETE NAIV, de Nicolae Dabija

Sărmane suflete naiv,

mereu eşti trist fără motiv,

zburând, nemaiştiind că zbori,

murind, nemaiştiind că mori.



Sărmane suflete naiv,

la bunătate corosiv,

fiind, nemaiştiind că eşti,

iubind c-atât de mult iubeşti.



Aceste suflete ciudate,

atât de neajutorate,

cum ştiu mereu să se tot piardă -

ca focul basmelor să ardă!



RUSALKA, de Aleksandr Sergheevici Pușkin

În stejărișul cel sălbatic

Călugărul s-a afundat,

Trăind tot trist şi singuratic,

În posturi, rugă şi oftat.

Cu o lopată preasmerită

El şi-a săpat al său mormânt

Şi pentru moartea-i multdorită

Se tot ruga la orice sfânt.



Dar, într-o vară, când în pragul

Colibei sale se ruga,

Văzu aiurea cum dubravul

Încet-încet se-nnegura;

Văzu cum ceaţa peste lacuri

Se aşternea, iar luna-n nori

Aluneca încet pe lacuri,

Parcă-nroşită de fiori.



Privi la apă plin de groază,

Înfiorat până-n rărunchi...

Valuri pe lac se înspumează

Şi se opresc pe-ai săi genunchi...

Deodată... ca a nopţii umbră,

Din ape iese o femeie,

Ce lin pe maluri se adumbră,

Albă, ca neaua ce scânteie.



Ea pe călugăr îl priveşte

Şi-şi piaptănă umedul păr,

Monahu-atunci se-ngălbeneşte:

Era frumoasă-ntr-adevăr.

Din cap făcând semn de-aprobare,

Cu mâna îl cheamă duios...

Dar, ca şi steaua căzătoare,

Piere sub valul somnoros.



El noaptea n-a putut să doarmă

Şi ziua nu s-a mai rugat;

Părea că realul se sfarmă

Şi-apare chipul fermecat.

Luna pe cer pleca hoinară,

Stejarii se înnegurau,

Doar chipul drag, a doua oară,

Stătea pe valuri ce fierbeau.



Privind, îi tot faci semn cu capul,

Săruturi îi trimiţi în glumă;

Râzând, te joci acum cu valul,

Plângând, stropeşti cu a lui spumă.

Chemându-l dulce, gingaş gemi:

"Monah, monah, hai, vino, vino!..."

Dar mult n-aveai să îl mai chemi,

Căci valul te-a-nghiţit, divino!



A treia zi, bătrânul schimnic

Stătea pe malul fermecat

Şi aştepta chipul angelic.

Stejarii iar s-au negurat.

Când zorii noaptea au gonit-o,

De urma lui nu au mai dat;

Doar barba sură i-au găsit-o

Plutind pe valul înspumat.



ÎNGER DE PAZĂ, de Mihai Eminescu

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

Încins cu o haină de umbre și raze,

C-asupra-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor și de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ți învins.



Ești demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare

Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel ?

Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaște trăsăturile-ți pale,

Căci tu - tu ești el.



FABULĂ SAU ISTORIE, de Victor Hugo

Lihnit şi cu o poftă regească, într-o zi,

Un maimuţoi c-o blană de tigru se-nvăli.

Fusese tigrul rău, el însă fu năpraznic.

Se înţolise-n dreptul şi voia de-a fi groaznic.

Scrâşnind din dinţi purcese-a răcni: „

Eu sunt, prin lege Cuceritorul tufei, noptosul nopţii rege!”

Pândi, tâlhar de codru, prin spini şi pe de lături

Îngrămădind omoruri şi jafuri şi prăpăduri;

Drumeţii sugrumându-i şi pustiind pădurea,

Făcu tot ce făcuse şi blana lui pe-aiurea.

Trăia-ntr-un covru-n juru-i cu resturi de masacru.

Văzându-i pielea, insul credea în simulacru.

Zbiera cu mare muget şi groaznice cuvinte:

„Priviţi, bârlogul meu e plin de oseminte;

Toţi tremură şi fug din faţa mea cu spaimă

Mă admiraţi! sunt tigru şi am tigrească faimă!”

Prostimea-n admirare fugea mâncând pământul.

Veni îmblânzitorul şi-n braţe înhăţându-l

Ca pe o zdreanţă pielea-i rupând-o, zise-apoi

Pleoştitei javre: „Nu eşti decât un maimuţoi!”



COPACUL SIMFONIC, de Geo Bogza

Printre ceilalţi copaci, liniştiţi, el părea aproape nebun:

Multiplu se ridica din pământ cu zeci de braţe

Pe care exaltat le flutura în vânt.



Însufleţit era - şi străbătut de atâtea fluide

Încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor

Conducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.



Incoruptibilă dimineaţă de iarnă cu cerul senin

Când tot universul cânta, ca o orgă de cristal

Sunetul fiindu-i atunci rostul unic, esenţial.



Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,

Totul fu muzică: întinderea lumii şi durata ei

Păduri, oceane, milenii şi ere, o, cum le-am auzit!



Arătând stelelor drumul, iar vremii cadenţa secundelor

El purta prin noi, copleşitoarea imensitate,

Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.



SUNT RADICAL, de Adrian Păunescu

Sunt radical

mai precis

sunt pentru păstrarea

unui just raport

între minciună şi adevăr,

între eroi şi eroi,

între plus şi minus.



Sunt radical,

mai precis,

mi-e silă de demagogia socialistă

mai tare decât de

demagogia burgheză

pentru că o simt

apăsându-mă cu mult mai de aproape.



Sunt radical,

cred că nu e bună legea

care te condamnă mai grav

dacă ucizi un urs

decât dacă ucizi un om,

ba mai mult,

te condamnă mai grav

dacă vorbeşti,

dacă ai opinii,

decât dacă ucizi.



Sunt radical

adică îmi închipui

că dacă ecuaţia

“poporul ne-a ales,

vorbim în numele poporului,

guvernăm în numele poporului,

construim socialismul

cu oamenii şi pentru oameni,”

este adevărată,

nu e corect

să-i distrugi omului

casa, oraşul sau satul,

fără să-l întrebi pe om;

zece elevi au declarat la şcoală,

când i-a întrebat dirigintele

ce fapte bune au săvârşit,



în ziua aceea,

ca au ajutat o bătrână

să treacă strada

dar de ce asa de mulți,

s-a mirat dirigintele

pentru că bătrâna

nu voia să treacă strada

au răspuns ei.



Cam asta ar fi situația

sunt radical

şi o privesc în față,

dacă bătrâna nu vrea să treacă strada

e greu să te lauzi

ca eşti cel mai bun dintre oameni

pentru că o obligi

să traverseze,

şi lucrurile stau chiar asa,

bătrâna nu vrea

să treacă strada.

bătrâna nu se afla pe stradă

nici nu există stradă,

şi bătrâna nici nu e bătrână.

ci o țară emoționată

că va trebui să traverseze.



Sunt radical,

adică mi-e groază

de remușcările

care nu mai pot salva nimic,

mai ales viața

care şi așa se încăpăţânează

de câteva generaţii încoace

să se ducă în paștele mă-sii.



Sunt radical,

îmi plac prunele, piersicile,

marele veraţice, libertatea,

femeia, granițele istorice,

şi strugurii tămâioși.



Sunt radical,

aș putea dicta un poem

şi de la un telefon public,

dar tot radical sunt

şi menționând

că n-aş putea face aceasta

decât dacă şi cea

careia îi dictez

ar avea telefon.



Sunt radical,

cred că Mareșalul Ion Antonescu,

dacă ar fi rejudecat

de un tribunal impartial,

ar putea fi declarat

fără rezerve,

erou al României post-mortem

şi martir universal,

măcar după lectura

Pactului Ribbentrop-Molotov.



Sunt radical,

cred în valoarea frunzei de varză

aplicată pe lucrurile dureroase

ale corpului.



Sunt radical,

nu cred să existe

înger mai urât

şi demon mai frumos

decât omul,

si, mai mult decât atât,

nu cred să existe

accident mai rodnic

şi lege mai contrariată

decât omul.



Din mine însumi

şi din ceilalți

extrag rădăcina pătrată

şi observ ca nu e decât apă,

apă în stare de gândire,

apă cu suflet şi cu vârtejuri,

apă într-o nevindecabilă

formulă chimică.



Sunt radical,

când plouă

şi când ninge

știu că e vorba

despre mine,

despre apa care sunt,

despre apa care sunt.



LUMINĂTORUL, de Vasile Voiculescu

Am fost ca nerodul din poveste

Ce căra Soarele cu oborocul

În casa-i fără uşi,fără ferestre…

Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.



Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară,

În lumină şi pară,

Şi când mi se părea că sunt pline,

Intram,răsturnându-le-n mine.

Aşa ani de-a rândul

M-am canonit să car lumina cu gândul…



Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate

Izvorul luminii adevărate:

El a luat în mâini securea durerii

Şi-a izbit naprasnic,fără milă,pereţii.



Au curs cărămizi şi moloz puzderii,

S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,

Au curs lacrimi multe şi suspine,

Dar prin spărtura făcută-n mine,

Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,

Soarele a năvălit în lăuntrul meu.



Şi cu el odată,

Lumea toată…

Îngerul luminător a zburat aiurea,

Lăsându-şi înfiptă securea;

Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină

De soare,de slavă şi de lumină.



CÂND VOI FII-MBĂTRÂNIT DESTUL, de Ana Blandiana

Când voi fi-mbătrânit destul

Să nu îmi mai doresc să mor

O să mă sui într-un pătul

Cu miros bun, adormitor

De grâu încins sub bolţi de stuh,

De floarea-soarelui uscată,

De praf bătrân şi de văzduh

Pe care-l ştiu de altădată;

O să mă-ntind printre grămezi

Fără dorinţe, fără gând

Şi nici măcar n-o să visez

Perechi de vorbe-alunecând;

În dulcele coşciug de boabe

Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi,

O să îmi joace pe pleoape

O rază din acoperiş;

Uimită fără de pricină

Din când în când o să adorm,

Mă va trezi câte-o albină

Cu bâzâitul ei enorm,

Curând miresmele vecine

Mă vor topi în sinea lor,

Voi fi bătrână, va fi bine

Şi nu-mi voi mai dori să mor.



NOAPTE LINIȘTITĂ, de Valeriu Anania

Noapte liniștită, noapte desfătată,

Naşti în toată vremea ce-ai rodit odată.

Steaua călătoare, leneșă’n amiezi,

Din genunea clipei ritmic o’ntrupezi

Şi mi-o urci în tindă, lumea s’o cuprindă

Ca o nestemată prinsă pe oglindă.

Cine te citeşte, cine mi te-arată,

Noapte liniştită, noapte desfătată?

Fluier cu ciobanii, cânt cu ei din flaut

Şi pe la’nceputul cronicii te caut,

Mintea să mi-o stâmpăr, cum de încăpuşi

În măsura vremii dintre doi ţăruşi?

Umblu’n cartea toată, eşti mereu în carte.

Foaia te desparte, fata nu te’mparte.

Îmi surâzi din slova paginii deschise

Şi din tot cuprinsul filelor nescrise,

Zilnic daruindu-mi viaţa pintenoagă,

Ca o rugăciune scrisă pe zăloagă.

Şi cântări de leagăn cânţi că şi-a altădată

Tot atât de vie şi adevărată,

Limpede’n vecie, limpede’n clipită,

Noapte minunată, noapte liniştită!



EUFORIE, de Alexandru Andrițoiu

I-a dat lumină frunzei sărbătoare,
prin arbori cad arpegii, ca prin flaut.
Azi mi-e duminică în suflet. Caut
un vânt uimit venit ca de pe mare,
să-mi pună frunții zare. Simt, prin aer
o veste-a aripilor îmbătate
de armonie și de claritate.
Fântâni țâșnite dau un dulce vaer.
Și pași se-aud ca-n temple adormite,
cu zei de lut și amfore stângace,
iar lucrurile cu atâta pace,
încât se fac numaidecât iubite.
Și toate-n preajmă cer o alintare
de brat întins greșit. Secund e jocul
luminii ce se joacă-n mări de-a focul
și ne pătrunde-n sânge cu candoare.
Prin clara clipelor euritmie
e ca un dans și-un murmur al culorii.
Pământul cald respiră prin toți porii
suflat în liniști și-n aurărie.



LUNĂ ÎN CÂMP, de Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,

sub cortul adormiţilor gutui

şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,

văzduhul serii mi-ar părea căprui.



Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,

zvelţi vânători, în arcuiţii lei

din goana calului, cum îşi subţie arcul.

0, tinde-ţi măna stângă către ei



şi stinge tu conturul lor de lemn subţire

pe care ramurile i-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.



Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii

În ochii tăi cu luna mă răsfrâng

... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene

dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.



FLOAREA SOARELUI, de Radu Stanca

Mă-nvârt, ca floarea soarelui, pe câmp,

După făptura ta strălucitoare,

Iar când apui în zarea călătoare

Obrazul mi-l aplec către pământ.



Stau noaptea-ntreagă aplecat așa

Și numai când răsai tu dimineața,

Descătusând din neguri fruntea grea

Eu îmi ridic spre tine fața.



Sorb razele pe care le trimiți

Pe câmpul plin de o harnică speranță,

Și simt, treptat, cum nervii mei trudiți

Se umplu de o frenetică substanță.



Aceasta îmi străbate trupu-ntreg,

Și-mi urcă prin arterele rebele,

Până când, împlinit, rodesc și leg

Cu toate florile frunții mele.



NOAPTE DE VARĂ, de Panait Cerna

…Lacul tremura în roate,

Formele treptat învie:

Phoebe tremura pe toate

Răsărirea ei târzie …



Ce artist, ce geniu faur

Smulse clipei trecătoare

Luna, idolul de aur

Al perechilor în floare?



Ca o sufleteasca mană

Zboară străluciri sub astre –

Dar în van aştept sub pană

Visul nopţilor albastre –



De rămâi vieaţa toată

Singură, urând iubirea,

N-ai să înţelegi vreodată

Cât e de frumoasă firea.



SINGUR MERGEAM PE DRUMUL MEU, de Rabindranath Tagore

Singur mergeam pe drumul meu

la locul nostru de-ntâlnire.

Dar cine-i acesta care mă urmărește

pas cu pas în muțenia beznelor ?

Mă trag din drum alături să mă feresc de umbra lui

dar el nu-mi scapă urma pașilor.

Stârnește, mândru, pulberea în mers

și-ngână cu glas tare

orice cuvânt care-l rostesc.

El este eul, eu însumi și,

Doamne, de rușine nici că știe.

Dar eu roșesc să vin la ușa Ta

cu umbra-i în tovărășie .



COȘMAR, de Ileana Mălăncioiu

Întreg orașul era plin de morți
Ieșiseră pe strada principală
Așa-mbrăcați în hainele de gală
Pe care cât ești viu nu prea le porți.

Treceau râzând și nu-i puteam opri
Păreau că nu mai înțeleg deloc
Că sunt prea mulți și nu mai este loc
Și pentru cei care mai suntem vii.

Ne-nfricoșa grozav fantasticul delir
Dar stam și ne uitam uimiți ca la paradă,
Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă
Și n-am fi vrut să fie închis în cimitir.



PRIETENE, de Dan Spătaru

Cu tine împart visarea

Pâinea și sărbătoarea,

Munca și gândul cel mai bun

Te știu de-o viață, și de aceea-ți spun

Prietene, prietene.



Cand fericit am fost cândva

A fost si fericirea ta, șoptind...

Prietene!

Când am fost trist și necăjit

Tu într-un suflet ai venit

Și-atunci...m-am regăsit.



Cu tine împart visarea

Pâinea și sărbătoarea,

Munca și gândul cel mai bun

Te știu de o viață, și de aceea-ți spun

Prietene, prietene...prietene!



MAIMUȚA OFENSATĂ, de A. Dumitru

Odată, o maimuță din evul anecdotic

Venind la sfat pe creangă de arbore exotic,

A zis: Atenție, sunt foarte ofensată...

Circulă-n lume vorba, deloc adevărată,

Că omul ar descinde din buna noastră rasă...

Însăși ideea asta îmi pare odioasă...

Ați pomenit vreodată divorțuri printre noi,

Copii lăsați pe drumuri sau imnuri de război?

Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,

Drogați, lacomi de cărnuri și homosexuali,

Escroci, bandiți, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi așa prostie.

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră aleasă,

Nici teroriști, manele, nici luptele de clasă!

Cât am bătut eu jungle, scuzați, n-am observat

În obștea de maimuțe, cocotier privat,

Nici garduri și nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâți în taină de așa zise ”mame”...

Nu veți vedea vreodată cât soarele și luna

O minte de maimuță dospind în ea minciuna!

Chiar dacă aș fi silită de vreun laborator,

N-aș deveni port-bâtă și nici informator.

Și iată încă una din lumea cea de jos:

La noi nu se întâlnește război religios

Nici ”sfinte inchiziții”, nici libertate-n lanțuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm în șanțuri

Și nici o îndoială ce duce la ateism,

Nicio ordini materiale, nici materialism...

E adevărat că omul a coborât ca soi,

Dar să fim rezonabili: n-a coborât din noi.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei