Pagina de poezie 40 PDF Imprimare Email

PRIMELE IUBIRI, de Nicolae Labiș

 

Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară

Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit

De faţa ta curată ca zorile de vară,

De părul tău de aur împletit.

 

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge

Văpăile din inimi, acest pojar nestins,

Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge

Ideile, îmbrăţişate strâns.

 

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare

Voi părăsi boema cu gustul ei amar,

Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,

Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

 

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,

Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,

Dar bănuisem numai adânca frumuseţe

De dincolo de ochii mari şi grei,

 

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o

Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi

Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată

Fără de care n-aş putea trăi.

 

BĂTRÂNUL CU RUCSACU-N SPATE

 

Mergând aseară pe drum,

Obosit şi plin de praf,

Am întâlnit un bătrân

În spate cu un rucsac.

 

Bună seara domnule!

Mulţumesc copilule!

Dar ce cari tu în rucsac,

De-l priveşti cu-atâta drag!

 

Îmi car anii tinereţii,

Şi toată povara vieţii!

Scrise , plângând într-o carte,

Că mă apropii de moarte.

 

Vreau ca oamenii să ştie,

Că nu viața-i o povară!

Tu cu inima pustie,

Faci pe alţii ca să-i doară.

 

Am umblat acrit-n viaţă,

Şi la nimeni n-am dus dor!

Dar cum moartea se apropie,

Parcă nu-mi vine să mor!

 

Călătorule ascultă,

Ia-mi din spate rucsacul!

Că acolo-i durere multă,

Cât cuprinde pământul!

 

Şi dă-i drumul pe o apă,

Să plutească ne-ncetat!

Oamenii să ştie-n lume,

Trăind viaţa, nu-i păcat.

 

SONET CLXV, de V. Voiculescu

 

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat

- Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii

În care-un minotaur domneşte nendurat,

Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii…

Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţele-i sumbre,

Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane…

Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,

Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.

Căci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dăruieşti un fir

Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie:

Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,

Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;

Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales

Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.

 

MĂ PLÂNG MEREU

 

Că nu am noroc mă plâng,

Iar că alţii prea mult au!

Dar nu am luptat ca să-l aduc,

Când alţii, pentru el mureau.

 

Plâng că sunt mereu ghinionist,

Dar nu fac nimic ca să-l alung!

Nu-mi place să mă văd muncind,

E mai uşor ca să mă plâng.

 

Mă plâng de oricine,mă plâng de orice,

Sunt omul cel mai corect din lume!

Târziu realizez că nu-i aşa cum e,

Si-atunci mă plâng, dar numai de mine.

 

Şi-atunci văd că am rămas doar eu,

Şi mila tare mă cuprinde!

Mă plâng atunci lui Dumnezeu,

 

TRIST CÂNTEC DE DRAGOSTE, de Nichita Stănescu

 

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,

cândva.

Numai iarba ştie gustul pământului.

Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,

de inima mea, când o părăseşte.

Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,

tristeţea mea e înaltă.

Vine o vreme când mor caii.

Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.

Vine o vreme când plouă rece

şi toate femeile poartă capul tău

şi rochiile tale.

Vine şi o pasăre mare, albă.

 

BANII

 

Munceşte omul pentru bani,

Ca un robot în priză pus.

Şi nu simte cum ai lui ani,

Încet, încet, ei tot s-au dus.

 

Omule, îţi iubeşti prea mult banii,

Chiar dacă pentru ei mereu ai suferit,

Şi îţi iroseşti prea uşor anii,

Târziu tu vezi, că viaţa s-a sfârşit.

 

Cu bani-n buzunar, cânţi de bucurie,

Şi de nimic nu ai habar.

Trăieşti într-una doar în veselie,

Negândind că mâine, poţi fi sărac iar.

 

Si atunci, cuprins de disperare,

Tu crezi că totul s-a sfârşit.

Uitând că banul moarte n-are,

Că tu îl faci, mereu l-ai făcut.

 

DRAGOSTE TÂRZIE, de Tudor Arghezi

 

Da, te-aș iubi cum mă iubești și tu.

Inim-ar spune da, cugetul nu.

Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia

Și să mă ardă în dogoarea ta.

De unde te-ai ivit să mă-mpresori

Cu-atâtea stele și cu-atâți fiori?

Nu ți-ai dat seama, și de-abia

Vedeam și eu că ai putea

Să fii copila mea.

Simțirea dragostei, ades nebună,

Răzlețele streine le-mpreună,

Și vârstele le face deopotrivă.

Femeie pătimașă, aprinsă, uscățivă,

Ești tânără, trufașă și frumoasă.

Mă vrei al tău și-atât, și nu-ți mai pasă

De toți ai tăi, de toți ai mei,

Jertfiți unei femei.

Ai vrut să te desfaci dintre dantele,

Să mi te dai ca versurilor mele.

Beția te prinsese de o dată,

Și vreai să fii a mea de tot și toată,

Călcând o pravilă, uitând

Că ai ieși din rând.

Si te-am făcut să suferi, știu,

În ce aveai în tine mai zvâcnit și viu.

M-am prefăcut că nu-nțeleg,

Ca să rămâi ce ești, și eu întreg,

Și te-am jignit cu voie, să mă ierți,

Poți să blestemi și să mă cerți

Din depărtarea care îți ascunde,

Cu plânșii ochi, și coapsele rotunde.

 

CÂND VOI PLECA DIN VREMURI ÎN MORMINTE, de Aleksandr Blok

 

Când voi pleca din vremuri în morminte,

Huliri și laude când o să las,

Cu gingășie să-ți aduci aminte

De visul ce cântării i-a dat glas.

 

Uita-vei răul care-a fost in mine

Și tot ce-n mine-a clocotit nedrept,

Când ca o lebădă pe ape line,

Veneai, mlădie, ca să-mi cazi la piept.

 

O, nu ți-a fost mândria tulburată!

De-am destrămat-o, n-a fost voia mea

Căci ziua mea era înnegurată,

Și-atât de luminoasă ziua ta!

 

Când o să trec de-albastrele hotare

Și-o să mă pierd sub nu știu care plai,

Să-ți amintești de cântecul pe care

Eu ți-l cântam și tu mi-l îngânai!

 

NU POT UITA IUBIREA TA, de Csiszar Andrei

 

Când te simți vinovat

Încearcă să treci peste

Și lucrurile-n viața ta

Lăsându-le-n gândul întunecat și rece.

 

Când simți că iubești cu adevărat

Te simți vinovat

Pentru că totuși îl iubești

Cu adevărat pe celălalt.

 

Dar lasă că timpul trece,

Totul se repară

Dar iubirea toată

Rămâne o povară.

 

Și tu când simți singurătatea,

Gândește-te la mine

Căci eu atunci, iubirea mea,

Am să mă întorc la tine.

 

IUBIRILE, de Adrian Erbiceanu

 

Iubirile vin,

Iubirile pier…

Cui să le dau,

Cui să le cer?

 

Doruri ascunse,

Patima crudă -

Cine să vadă,

Cine s-audă?

 

Vise cărunte,

Nada prin nada -

Cine s-audă,

Cine să vadă?

 

Mantii de ape,

Lujeri de foc -

Râd… de durere,

Plâng… de noroc.

 

POVESTE SENTIMENTALĂ, de Nichita Stănescu

 

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

tu – la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau între noi,

înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

şi deodată,

îmi lăsam un genunchi,

iar cotul mi-l înfigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba-nclinată

de căderea vreunui cuvânt,

ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

înainte şi înapoi,

şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, într-un vârtej aproape văzut

structura materiei, de la-nceput.

 

LOGODNĂ DE PRIMĂVARĂ, de Magda Isanos

 

Vai, frumusețea ceasului de-acuma

de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,

și-alături să simțim sub talpă huma

de iarba vieții grea, cum de suspine

mi-i inima de când nu te-am văzut?

Vreau soarele, pe degetele noastre

unite, un inel să făurească;

albastre zările-n privirile-ti albastre

să le privesc și dragostea să crească

din rădăcini bătrâne ca gradina

(mai mândră decât cea care s-a dus),

să-mi ierți, si eu să-ti iert, de-asemeni vina.

 

LACRIMI SAU FLORI, de Mariana Eftimie Kabbout

 

De argumente-i lumea asta plină,

De scuze ducem lipsă mai mereu.

Dreptatea-i prea departe de lumină,

Iubiri se sting pe drum, instantaneu.

 

Ne naştem fără timp deşi e vreme

Cât să ne-ajungă pentru mii de vieţi.

Doar una dintre marile dileme

E viaţa. Arc, noi suntem doar săgeţi.

 

E ţinta noastră calea spre niciunde

Ni-s pietrele sub paşi trecuturi vii…

Meteoriţi ce ning printre secunde

Atât rămânem… astre timpurii…

 

Din împăraţi cu sute de palate,

Ajungem bieţi şi jalnici cerşetori.

În ultim ceas, luăm cu noi, din toate,

Regretul că n-am fost de două ori…

 

Şi oare de ce vrem eternitate,

Când nu ştim ce-i în ea… lacrimi sau flori ?

 

EPILOG SENTIMENTAL, de Ion Minulescu

 

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi lasă-mă să plec!…

Tu nu-nţelegi

Că-n orchestrarea întregirii noastre

Nu-i ciripit de păsărele-albastre,

Ci-i răcnet doar de bestie turbată,

Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă

De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă

Sau de piciorul patului s-o legi?…

 

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi nu-ţi mai cer nimic!…

Tu n-ai ghicit

Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit

Şi toată fericirea-mprovizată

Cu care ne-avântăm tot mai departe

 

N-a fost decât iluzia că ne-am iubit

Ca două manechine cu suflete de vată,

Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…

 

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,

În cinstea întregirii noastre din trecut,

Din care-acum n-a mai rămas nimic

Decât o falsă frescă-n mozaic,

Pe care nişte gheare de bestie turbată

Însângerează două imagini omeneşti!…

Nu le cunoşti?…

Încearcă -

Şi-ai să ţi le-aminteşti!

 

FERICIRE, de Ana Blandiana

 

Mai greu de suportat

decât fericirea nu e nimic

Sau în orice caz

posibilitatea de a avea tootul

Pe care în această parte de lume

O numim fericire.

A fi totul este dimpotrivă

O exultantă suferinţă.

A fi totul înseamnă a fi în stare

Să suferi în locul tuturor,

A încerca să vezi cum e să fii celălalt,

să fii altul,

Cum e să nu mai fii tu,

Cum e să nu mai fii.

 

ÎNGÂNDURAT, de M. Horlaci

 

Sub bradul verde aplecat

Îmi plâng cu jale chinul

Tristețea-i universul meu

Și am tovarăș, spinul

 

Îmi caut locul pe pământ

O țară-unde-i pace

Dar mă trezesc înlăturat

Si inima-mi îmi tace

 

Pe spate ramuri mă ating

„De parca ar știi natura”!!

furtuna, care-n pieptul meu

Învolburează ura

 

Privesc spre soarele divin

De sus, din empireu

Și-as vrea să plec, să fiu o rază

Să strălucesc mereu

 

Dar astea sunt copilării

Doar vise ce se sting

Cine sunt eu să mă încumet!!

Și focul să-l aprind

 

Și-atunci din nou mă resemnez

Cum plec, am mai plecat

Ne mai vedem și altădată

Brăduț înmiresmat.

 

TĂCERE, de Zorica Lațcu

 

Cuvintele pe care nu le-am spus

Sunt tot atâtea trepte ce pogoară

Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,

Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

 

Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit

M-am coborât în lumea nerostirii

Și-n cutele de piatră i-am gătit

Acolo-n fund un ascunziș Iubirii.

 

Cuvintele pe care nu le-am spus

Sunt tot atâtea trepte de tăcere

Adânc în mine, mai adânc m-am dus,

Acolo unde orice vorbă piere.

 

De-acolo din limanul necuprins

Din lumea fără mal a nerostirii,

Pe treptele tăcerii s-au prelins

Din ascunziș, luminile Iubirii.

 

XXXI, de  Rabindranath Tagore

 

Inima mea, pasăre din sălbăticie şi-a găsit cerul în ochii tăi.

Ochii tăi sunt leagănul zorilor, ochii tăi sunt împărăţia stelelor.

Cântecele mele se pierd în adâncul ochilor tăi.

Lasă-mă să mă înalţ în aceste două ceruri în uriaşa lor singurătate.

Lasă-mă doar norii să le spintec, să le-mprăştii vâsliri de aripi

în strălucirea lor plină de soare.

 

CUMPĂNA, de Aneta Tîmplaru-Horghidan

 

În suferință trupul meu se zbate

Cuțite reci mă-nţeapă peste tot,

Nu pot să spun în ce loc e durerea:

În trup e sufletul sau este mort?

Și fiecare strop de suferință

În picături de gheață curge-n vene!

Văzui sfârșitul cum îmi face semne:

Tu ce stai suflete îngenunchiat?

Veni din Cer o rază de lumină

Și-un Înger se opri la patul meu,

Nu știu dacă trăiam ori deliram:

Tu, suflete, te-ai plâns lui Dumnezeu?

 

FARNIENTE, de Cincinat Pavelescu

 

Nu sunt nici rău, nu sunt nici blând,

Nu m-am târât, n-am pizmuit,

Am fost și sunt un biet smintit

Care visează chiar mergând.

 

Eu niciodată n-am muncit.

Noaptea nu dorm și ziua casc,

Poate-aș fi vrut să nu mă nasc,

Dar nu mă plâng că n-am murit.

 

Și nu știu dac-am suferit;

N-am fost sărac, n-am fost bogat;

Am și iubit, am și uitat,

Am și uitat, am și iubit.

 

DECLIN, de Agatha Vasiliu-Bacovia

 

Într-un interior de seră,

Se stinge un parfum divin

De flori de sânge,

Flori de ceară

Şi violete în declin...

 

Privind decorul trist şi rece,

Asemenea unui covor,

Un gest, o umbră,

O tresărire, un ecou...

 

Nu e nimic...

Tăcerea-adâncă domină

Tragicul declin,

În care trist şi-ncet se stinge

Parfumul straniu, dar divin...

 

Se schimbă florile-n fantome

Cu tainice priviri de mort,

Şi nu ştiu:

Florile sunt moarte?

Ori poate sufletul ce port!

 

CÂND TREC..., de Ioan Păun-Pincio

 

Când trec pe drumul vechi şi părăsit,

O pace tristă parcă mă-mpresoară...

Un vis uitat şi-n vremuri irosit

Mă-nvăluie cu umbra lui uşoară...

 

Cum plâng poveştile de mai demult!

Şi-i trist... că nu-mi mai vine să le-ascult,

Ţi-i milă-n preajma unui zâmbet stîns,

În care-o viaţă-ntreagă s-a restrâns...

 

TU EŞTI CEA NOUĂ?, de  Walt Whitman

 

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?

Ca să încep, te previn că, în mod sigur, sunt foarte diferit de ceea ce presupui;

Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?

Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?

Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?

Crezi că sunt statornic şi credincios?

Nu vezi nimic altceva decât această înfăţișare, acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?

Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către un adevărat ecou?

O, visătoareo, nu te-ai gândit că aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

 

ULTIMA POEZIE, de Victor Teleucă

 

Ultima poezie neagă tot ce s-a scris

până la ea, apoi ultimul rând, ultima literă din ultimul rând, arzând,

se neagă pe sine cu de la sine putere, după care urmează punctul

-defunctul pe care-l petrece

în ultimul drum,

îmbrăcată în negru,

Tăcerea,

 

tăcerea fierbinte care nu conţine în

sine lipsa de zgomote, ci numai de

 

cuvinte,

imperiul taciturnilor şi al tăcândelor

arte care, fără nici o ostentaţie,

îşi iau obligaţia să se nege

şi ele prin negarea negaţiei,

 

apoi negarea prin negare prin afla-

rea-n relaţie între tot şi nimic.

 

Ce minune e roua dimineţii pe-un spic!

 

ZI DE IARNĂ, de Alexandru Macedonski

 

Sus la stânele din munte

Pe zăpadă își fac punte

Lupi prădalnici și mișei...

Vai de turmele de miei.

 

Peste tot numai zăpadă,

Ce s-adună în grămadă

Sau se-mparte-n fel de flori

Sub ai vântului fiori.

 

Prin pădurea troienită

Nu e cracă nenflorită,

Dar în loc de ghiocei

Pretutindeni e polei.

 

De prin coșuri iese fumul

Ce mereu își trage drumul

Sub al iernii cer senin...

Vai de cei fără cămin.

 

Prin orașe umblă-n sănii

Fel de feluri de jigănii

Ce-năuntru nici nu-ncap

De samur și de sângeap.

 

Tot prin falnice locașe

Își duc frunțile trufașe,

Dar de nas, de nu le-ajungi,

Sub mănuși au gheare lungi.

 

Viscol, crivăț nu-i atinge,

Soba-n veci nu li se stinge...

Sunt boieri sau boieriți...

Vai de oamenii cinstiți

 

AŞTEPTARE, de Iulia-Maria Iosif

 

În faţa mea,

soarele apune...

o rază îmi trece fugar

pe frunte,

şi îmi amintesc atunci

că mâna ta se întorcea mereu

deasupra genelor mele,

când ajungea mai departe

de fruntea mea,

dar poate soarele

e obosit.

 

În faţa mea,

soarele apune

şi nu am întors capul să văd

unde s-a oprit raza,

şi nu am întors capul să văd

cine o aştepta,

de nici nu a băgat în seamă

fruntea mea, lipsa ta.

Şi îmi amintesc atunci

că întotdeauna întorceam capul,

când mâna ta se odihnea

pe părul meu

şi de la un moment dat

nici nu mai trebuia să zâmbesc,

ca să o chem,

venea singură

şi nu ştiu ce făcea cu oboseala,

şi nu întrebam „unde e oboseala?”

„unde e soarele?”, pentru că nu mi-era dor.

Iar mâna ta trecea mai departe,

pe fruntea mea,

care nu avea soare, oboseală sau dor,

iar fruntea mea rămânea acolo,

ca să o găsească mereu mâna ta

care nu era grăbită, sau înceată,

care nu ştia nici ea dacă e soare,

sau unde îi este oboseala,

fiindcă pentru a şti ceva,

trebuie să simţi,

iar mâna ta era încărcată cu

aşteptarea frunţii mele

şi pentru prima dată m-am gândit că poate

şi soarele era aşteptat

de cineva.

 

În faţa mea

soarele apune

şi îmi amintesc atunci

că mâna ta se plimba necontenit

pe fruntea mea

pentru a nu mă simţi neliniştită

că nu văd soarele apunând,

pentru a-mi spune:

„deşi soarele nu apune,

eu sunt aici.”

Ah, ce cuvinte simple!

 

În faţa mea

soarele apune

şi îmi amintesc atunci

că raza care a trecut pe fruntea mea,

fugar,

nu e mâna ta,

mai rămân pentru a-mi spune:

„soarele apune,

deşi tu nu eşti aici.”

Ah, ce cuvinte adevărate!

 

În faţa mea

soarele apune

şi poate că raza a trecut fără să mă vadă,

tocmai fiindcă e atât de neobişnuită

cu paşi, cu priviri, cu respirări

care să rămână,

care să aştepte,

pe care să le găsească.

Poate că doar oamenii se aşteaptă

între ei.

 

În faţa mea

soarele a apus

şi mă întreb pentru prima oară

cum nu a învăţat soarele de atâta timp

de la Dumnezeu

ce înseamnă să aştepţi un om?

 

CUPLU, de Ana Blandiana

 

Unii te văd numai pe tine,

Alţii mă văd numai pe mine,

Ne suprapunem atât de perfect

Încât nimeni nu ne poate zări deodată

Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia

De unde putem fi văzuţi amândoi.

Tu vezi numai luna,

Eu văd numai soarele,

Tu duci dorul soarelui,

Eu duc dorul lunii,

Stăm spate în spate,

Oasele noastre s-au unit de mult,

Sângele duce zvonuri

De la o inimă la alta.

Cum eşti?

Dacă ridic braţul

Şi-l întind mult înapoi,

Îţi descopăr clavicula dulce

Şi, urcând, degetele îţi ating

Sfintele buze,

Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc

Până la sânge gura.

Cum suntem?

Avem patru braţe să ne apărăm,

Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea

Şi tu numai duşmanul din faţa ta,

Avem patru picioare să alergăm,

Dar tu poţi fugi numai în partea ta

Şi eu numai în cealaltă parte.

Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Suntem egali?

Vom muri deodată sau unul va purta,

Încă o vreme,

Cadavrul celuilalt lipit de el

Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?

Sau poate nici nu va muri întreg

Şi va purta-n eternitate

Povara dulce-a celuilalt,

Atrofiată de vecie,

Cât o cocoaşă,

Cât un neg...

Oh, numai noi cunoaştem dorul

De-a ne putea privi în ochi

Şi-a înţelege astfel totul,

Dar stăm spate în spate,

Crescuţi ca două crengi

Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,

Jertfindu-se pentru o singură privire,

Ar vedea numai spatele din care s-a smuls

Însângerat, înfrigurat,

Al celuilalt.

 

MURIM DE NECITEAŢA NOASTRĂ VIAŢĂ, de Adrian Păunescu

 

Murim de-atâţia ani şi-atâtea veacuri,

Murim degeaba, noapte ca şi zi,

Murim invidiindu-i pe cei vii,

Murim de răzbunarea unor fleacuri.

 

Murim de ştreanguri şi murim de tunuri,

Murim absurd de miere şi venin,

Murim de cei ce-au fost, de cei ce vin,

Murim de lipsuri şi murim de bunuri.

 

Nu ne putem ascunde nicăierea,

În gaură de şarpe sau în cer,

În faţa morţii, picotind stingher,

Cădem şi ne acoperă tăcerea.

 

Murim de moartea noastră neciteaţă,

Murim de neciteaţa noastră viaţă.

 

AUTOPORTRET ÎN SINE, de Iosif Iulia-Maria

 

Eu

m-am privit de atâtea ori în oglindă,

încât am ajuns

să-mi dau seama cu timpul,

când a şters-o

ultima dată, cineva, de praf, de pete, de atingeri,

dacă au trecut

ore sau zile, dacă n-a trecut nicio oră,

deşi

nu am privit-o vreodată.

 

Eu

m-am privit de atâtea ori în oglindă,

încât a ajuns

să-şi dea seama cu timpul,

când mi-a căzut

ultima dată din gene, de la degete,

dacă au fost

degete ce vroiau să şteargă lacrimi ori somn ori chipu-ntreg,

deşi nu mi-a privit vreodată

genele, ori lacrimile ori somnul, deşi

nu mi-a privit vreodată chipul.

 

Eu

m-am privit de atâtea ori în oglindă minute-n şir,

sau secunde întrerupte,

cu somn, cu lacrimi, cu chipu-ntreg,

deşi niciodată nu m-am gândit

dacă am mai puţine gene în secundele neîncetate,

eu m-am privit de atâtea ori

în oglinzi întregi,

deşi nu m-am cunoscut vreodată.

 

Eu

nu te-am iubit nici măcar în gând,

poate că

iubirea se naşte acolo unde nu mai e aer

şi încep degetele mâinii stângi,

uneori se opreşte la finalul braţului şi crezând că e capăt de drum,

se întoarce, dând de inimă,

de acum paşii ei ar lăsa urme de sânge pe drum, la întoarcere,

aşa că rămâne acolo.

Alteori continuă până la ieşirea din iris,

dar la mine nu a fost aşa.

Eu am fost întotdeauna lângă tine, deşi niciodată nu m-am uitat

la degetele mâinii stângi,

puţin mai încolo, începeai tu, deşi nici nu ţi-a păsa dacă am degete,

neştiind ce fac,

te-am continuat până am dat de inimă.

Nu m-am gândit la urme de sânge şi totuşi am stat pe loc,

eventual am parcurs doar drumul

de unde începeai în fiecare întârziere, în fiecare luciditate, în fiecare revedere,

şi până unde mă trezeam în mine,

fiindcă deşi eu nu te-am iubit nici măcar în gând,

te continuam

până dădeam de inimă, cu toate că erai acolo de întârzieri şi reaflări fugitive,

tocmai de aceea,

când am decis să plec, paşii mei lăsau urme de tine pe drum, la întoarcere

spre mâinile mele,

deşi eu nu te-am iubit nici măcar în gând,

te continuam

până la ieşirea din luciditate, întotdeauna.

 

Eu

nu am trăit nici măcar în acele alte dimineţi,

când

soarele se ridica în lateralul obrazului meu drept,

şi simţeam

că nu mai trebuie să caut nimic,

era suficient să fiu,

iar frumuseţea devenea un punct cardinal

cu răsfrângeri de opal albastru

când nu mai vroiam nici aripi, nici pe tine,

fiindcă era suficient soarele.

Norii erau toţi acei paşi nefăcuţi încă de mine, ori de copilul ce-a ieşit pe poartă,

acel clopot încă nebătut la biserică,

vreo şapte zambile ce nu ştiau până acum că vor răsări.

Deşi eu nu am trăit

nici măcar în acele dimineţi cu obrazul meu ivindu-se în faţa soarelui

respiraţia mea aburea geamul

când nu erau nici aripi, nici tu, întotdeauna.

 

FLOAREA MAGICĂ, de Menelaos Ludemis

 

Spune-mi sincer. EU?…

Eu să fi fost acela pe care l-ai iubit?

Pune mâna pe inimă – nu aici, dincolo!

Aşa. Şi acum spune-mi,

Eu să fi fost?

 

Mi se pare că greşim.

Greşim amândoi, amar.

Tu că ai spus-o,

Eu că am crezut-o.

Ne-am iubit? Poate…

Dacă unul nu e nebun,

Celălalt e mincinos.

Să fi iubit eu? Poate…

Să fi iubit tu? Cine ştie?…

Să ne fi iubit amândoi?

Numai Dumnezeu ştie,

Dar El nu prea există.

 

Vai, vinul dragostei îl beau doi,

Dar se îmbată numai unul.

Unul câte unul,

Aşa cum merg ocnaşii

Cu ghiuleaua de plumb la picioare.

Să nu spui că-s aspru. Nu.

Dacă m-ai iubit într-adevăr,

În curând vei uita.

Şi atunci va veni rândul meu

Pentru o dragoste pătimaşă

O dragoste fără margini,

Dragoste de adolescent.

De bătrân.

De copil.

Dragoste până în pânzele albe.

Până la prăpastie.

Până la sfârşit.

O dragoste… pe care,

Dacă te-oi fi iubit vreodată,

N-ar fi trebuit să ţi-o dau!

 

VEAC DE TĂCERE, de Adrian Păunescu

 

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „dacă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „nu”

Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu

Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

 

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „însă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „hai”

Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.

De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

 

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „pleacă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul”taci”

Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,

Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

 

Să uităm academia, tribunalul, primăria,

Veveriţe fără nume ne predea curate legi,

Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi

Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

 

Şi de unde până unde să uităm ce mai înseamnă

Să rămânem ai naturii, botezaţi în necuprins,

La sfârșitul toamnei lumii să ne apucăm de nins

De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

 

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte

Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,

Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi,

Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

 

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,

Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,

De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,

Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

 

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”

Să uităm cuvântul „dacă”, să uităm cuvântul „da”,

Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa

Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

 

ULTIMA SCRISOARE, de Mihai Beniuc

 

Sfârşitul a venit fără de veste.

Eşti fericită? Văd că porţi inel.

Am înţeles. Voi trage dungă peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,

Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,

În drumul tău mai mult nu am să ies,

Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată

Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,

Putea să fie mult, nimic n-a fost.

În veşnicia mea de plictiseală

Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic

Pe fragedă fiinţa ta de lut,

Suna în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalţă

Şi-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă

Să le întinzi un zâmbet liniştit

Spre sărutare adorata dreaptă,

‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă, roză auroră

De nenţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,

Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,

Te voi iubi mereu fără cuvânt,

Şi lumea n-o să ştie niciodată

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumină de mister,

Scăldată-n apa visurilor lină,

Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer

O stea de seară blânda şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,

Când au sa te împroaşte cu noroi,

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemaiscrise te mângâi.

În dulcea lor cadenţă legănată,

Te vei simţi ca-n visul tău dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)

Să plec de-aicea de la voi curând,

Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare

M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

 

POVESTE, de Marin Sorescu

 

Sufletul tău funcționează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate.

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

 

Totuși vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O buna bucată de lună.

 

Vom fi fericiți pentru iarbă

Și pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slavi drumul drept cu câte-o gură.

Și vom ține un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

 

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

 

Până când ne va ieși în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

 

Și ca ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitate pentru flacără,

Nici lemne pentru fum.

 

CELEI CARE PLEACĂ, de Ion Minulescu

 

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom şti-o poate niciodată...

 

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.

Un cântec trist, adus din alte ţări

De nişte pasări albe - călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări

Un cântec trist, adus de marinarii

Sosiţi din Boston,

Norfolk

Şi New York,

Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii

Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Şi-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt'dată un poet din Nord,

Pe marginile albului fiord,

Cerşea iubirea blondelor cochete...

 

A fost un vis,

Un vers,

O melodie,

Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

 

BOLNAV DE TOAMNĂ, de Iulia-Maria Iosif

 

De fiecare dată

când văd oamenii ciocnindu-se între ei

şi mergând mai departe

pe trotuarul îngust,

încep să cred că sunt atâţia oameni în oraş,

încât toamna de-ar veni,

nu ar mai avea loc nici la semafor.

 

De fiecare an,

când văd tot mai puţini copaci în parcuri

şi oameni mergând mai departe,

pe aleile asfaltate,

încep să cred că  azi-mâine copiii

vor număra până la 100 cu faţa întoarsă către un om,

până când ceilalţi se vor ascunde,

după alţi oameni.

 

De fiecare întoarcere a feţei,

când văd dealuri verzi în octombrie

şi oameni uscaţi după garduri

sau prin curţile din spate,

încep să cred că e atâta toamnă în Dumnezeu,

încât Îi e milă de ea şi de oameni,

să o mai dea.

De ea,

fiindcă ar lovi-o maşinile pe stradă

şi când ar trece pe roşu...

 

Fiindcă i-ar ţine frig albul

cu care au vopsit oamenii, băncile din parc,

aşa că,

de două luni, e atâta toamnă în Dumnezeu...

la urma urmei,

El nu e niciodată doar pentru oameni,

ca şi trotuarul.

 

De două luni, e atâta toamnă în Dumnezeu,

încât stă pe o bancă de lemn cojită,

împovărat şi respirând încet,

dar îi e milă de ea şi de oameni,

să o mai dea.

De oameni,

fiindcă lor le ajung ei,

pe trotuare, la semafoare,

în loc de copaci toamna

şi de copaci în parcuri, după care să se joace copiii.

 

De bătaia asta de inimă,

când văd că s-ar putea ca la primăvară,

copiii să se ascundă deja obişnuiţi,

după oameni şi să n-aibă de unde culege cireşe,

încep să mă întreb cine ţine locul oamenilor,

în sufletele lor?

 

Şi parcă, m-apucă şi pe mine toamna...

 

IERTĂRILE, de Adrian Păunescu

 

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,

Că ochii mei sunt când senini, când verzi,

Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,

Ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi...

 

Văd lumea prin lunete măritoare

Si vad grădini cu arme mari de foc,

Sub mâna mea deja planeta moare

Si în urechi am continentul rock...

 

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,

Că trec peste extreme fulgerând,

Ai să mă ierţi preablânda mea de toate,

Eu sunt nemuritorul tău de rând...

 

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine

Si dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,

Mie pierzându-mi-te îmi va fi mai bine,

Eu, tristul cel mai liber dintre toţi...

 

Si cum se-ntâmplă moartea să le spele,

Pe toate-nobilându-le fictiv,

Ai să te-apleci deasupra morţii mele

Si tot ai să mă ierţi definitiv...

 

Ai să mă ierţi în fiecare noapte

Si-am să te mint în fiecare zi,

Si cât putea-va sufletul să rabde,

Cu cât îţi voi greşi, cu atât te voi iubi...

 

DESCÂNTEC, de Alexandra Theodora Oprea

 

a tăcea tăcând tăcere

picură pe buze miere

se topeşte ochiul piere

pierde gândul din putere

 

a tăcea tăcând tăcere

picură pe buze fiere

nu şti dacă e durere

poate-i vis poate-i plăcere.

 

NU CREDEAM SĂ-NVĂȚ, de Geo Bogza

 

Fără frumusețea ta, frumusețea lumii e scrum și cenușă,

 

Fără brațele tale, brațul oricui e pentru mine lat de spânzurătoare.

Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipa, neîndurarea morții.

 

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decât întuneric,

Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.

Ce grea e moartea într-un univers care el însuși moare.

 

Fără numele tău, numele meu numește neantul,

Vânat urca din adânc valul marii, urlându-și disperarea.

 

Fără frumusețea ta, frumusețea lumii e scrum și cenușă.

 

O, NU TE-APROPIA DE MĂNĂSTIRE! de Ion Minulescu

 

Ascultați cum sună clopotele-n turlă -

În turla alba-a negrei Mănăstiri?...

Ascultați cum sună clopotele-n turlă,

Ca haitele de lupi flămânzi ce urlă?...

 

O, nu te-apropia de Mănăstire,

Căci crucea ei

Și negrele-i zidiri

N-adăpostesc nici pace,

Nici iubire!

O, nu te-apropia de Mănăstire

Și nu te-ncrede glasului din Turlă!

 

Ascunde-ți ochii-n palme

Și te-ndreaptă

Spre alt Profet decât spre cel de ieri -

Ce-ti pasă dacă nu știi ce te-așteaptă

Când ce te-așteaptă nu-i scris nicăieri?

 

De vrei, ridică-ți brațele spre soare

Și, daca poți, învăța de la el

Ce-i fericirea vieții viitoare...

De vrei, ridica-ți brațele spre soare,

Și, dacă poți, prefă-te-n Ariel!...

 

O, nu te-apropia de Mănăstire,

Căci crucea ei

Și negrele-i zidiri

N-adăpostesc nici pace,

Nici iubire...

 

O, nu te-apropia de Mănăstire,

Căci clopotele care sună-n turlă

Sunt haitele de lupi flămânzi ce urlă!...

 

VIAȚA MEA SE ILUMINEAZĂ, de Nichita Stănescu

 

Părul tău e mai decolorat de soare,

regina mea de negru şi de sare.

 

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat

ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

 

Trec fantome-ale verii în declin,

corabiile sufletului meu marin.

 

Şi viaţa mea se iluminează,

sub ochiul tău verde la amiază,

cenuşiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg şi salt şi curg.

 

Mai lasă-mă un minut.

Mai lasă-mă o secundă.

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

 

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

 

IUBIRE, de Nicolae Iorga

 

Vă credeți puternici ca zeii,

Pe-aripa iubirii zburați:

Răpiți de-al plăcerii nesaț,

V-ați prinde la trântă cu zeii.

 

Cu flăcări din ochi păgâni,

În patima ce vă înghite,

Din inimi fanatic unite,

Vă credeți ap lumii stăpâni.

 

Natura doar cere atâta:

O clipă ce n-a-ncremeni,

Și cei ce din voi vor veni

Să-și facă și dânșii ursita!

 

POEMA 15, de Pablo Neruda

 

Îmi placi când ești tăcută căci parcă ești absentă,

Și mă auzi din depărtare și vocea mea nu te atinge.

Se pare că ochii ți-ar fi zburat

Și se pare că un sărut și-ar pecetlui buzele.

 

Cum toate lucrurile sunt pline de sufletul meu

Te ridici deasupra lor, plină de sufletul meu.

Fluture de vis, te asemeni cuvântului melancolie.

 

Îmi placi când ești tăcută și parcă ești îndepărtată

Și parcă te plângi, fluture în șoaptă.

Și mă auzi din depărtare și vocea mea nu te ajunge.

Lasă-mă să tac și eu cu tăcerea ta.

 

Lasă-mă să-ți și vorbesc prin tăcerea ta

Luminoasă ca o lampă, simplă ca un inel.

Ești precum e noaptea, tăcută si înstelată

Tăcerea ta e stelară, atât de îndepărtată și de simplă.

 

Îmi placi când ești tăcută căci parcă ești absentă.

Distantă și îndurerată ca și când ai fi murit.

Un cuvânt atunci, un zâmbet ajung.

Și sunt bucuros că nu e adevărat.

 

TOAMNĂ (I), de Iulia-Maria Iosif

 

Atunci când plouă,

oamenii

se şterg pe picioare în faţa caselor lor,

de apă şi paşi umblaţi,

pentru că ei urăsc ploaia.

 

Şi le e  atât de simplu,

oamenilor

să-şi lase paşii murdari

în faţa unei uşi pe care o vor închide.

 

Atunci când e soare,

oamenii

se adăpostesc după perdelele de la ferestrele lor,

sau pur şi simplu se întorc cu spatele,

pentru că ei urăsc lumina.

 

Şi le e atât de simplu,

oamenilor

să lase fereastra în urmă

şi să umble în întuneric.

 

Atunci când plâng

oamenii,

Dumnezeu îi lasă să le cadă lacrimile pe unde apucă,

şi aşteaptă să li se încălzească obrajii,

fiindcă de atâtea lacrimi, ţine mereu uşa deschisă.

 

Şi îi e atât de simplu,

Lui

să aştepte,

pentru că El iubeşte oamenii.

 

Atunci când pleacă

oamenii,

Dumnezeu lasă uşa deschisă, şi-i urmează

fiindcă le-ar fi atât de greu,

oamenilor

să rămână în faţa unei uşi închise,

chiar dacă ar fi soare.

 

DACĂ, de Rudyard Kipling

 

Dacă-ți rămâne mintea când cei din jur și-o pierd

Și fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,

Dacă mai crezi în tine când alții nu mai cred

Și-i ierți și nu te superi de îndoiala lor,

 

Dacă de așteptare nu ostenești nicicând,

Nici de minciuna goală nu-ți clatini gândul drept,

Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând

Și totuși nu-ți pui masca de sfânt sau înțelept,

 

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ți-l faci,

Sau gândul, deși judeci, de nu ți-e un țel,

Dacă-ncercând triumful sau prăbușirea taci

Și poți, prin amândouă trecând, să fii la fel,

 

Dacă înduri sa afli cinstitul tău cuvânt

Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,

Sau truda vieții tale, înspulberată-n vânt,

De poate iar s-o ‘nalțe unealta-ți prea tocită,

 

Dacă poți strânge toate câștigurile tale

Ca sa le joci pe-o carte și să le pierzi așa,

Și iarăși de la capăt să-ncepi aceeași cale

Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

 

Dacă poți gândul, nervii și inima să-i pui

Să te slujească încă peste puterea lor,

Deși în trupul firav o altă forță nu-i

Afară de voința ce le impune spor,

 

Dacă te vrea mulțimea, deși n-ai lingușit,

Și lângă șef tu umbli că lângă-un oarecare,

Dacă de rai sau prieteni nu poți să fii rănit,

Dacă nu numai unul, ci toți îți dau crezare,

 

Dacă ajungi să umpli minutul trecător

Cu șasezeci de clipe de veșnicii,

 

Mereu,

Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor

Si, mai presus de toate, un OM –copilul meu!

 

SONETUL CLXXXIII, de Vasile Voiculescu

 

Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,

Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire

Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni

Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;

Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,

Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,

Minunile iubirii n-au stavile pe lume;

Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,

Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,

Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

 

Chiar de-aș zăcea în groapă, cu lespedea pe mine,

Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.

 

Ce-ar mai fi de spus?…

 

ÎMBRĂŢIŞAREA, de Nichita Stănescu

 

Când ne-am zărit, aerul dintre noi

şi-a aruncat dintr-o dată

imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,

pe care-o lasă să-l străbată.

 

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,

unul spre celălalt, şi-atât de iute,

că timpul se turti-ntre piepturile noastre,

şi ora, lovită, se sparse-n minute.

 

Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,

cu morţile-i nerepetate.

Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

 

MAMA, de Mircea Micu

 

Îmi scrie mama “Ți-am făcut mormânt,

Că nu se știe ce… și cum, și când…

Tu chiar dacă te ții în București,

Știu eu cât de străin și singur ești.

Are gărduț de fier ce ne desparte,

Dar fi-vom mai aproape după moarte.

 

E din beton; să nu fi supărat,

Dar toți vecinii s-au asigurat.

Ți-am pus compot de vișini și gutui

și dacă vrei să ți-l trimit să-mi spui.

 

A venit toamna, vremea e ploioasă

Și nu știu dacă ai să poți veni pe-acasă.

Să nu te culci târziu, știu eu cum ești

Și să te-mbraci mai gros, să nu răcești.

 

Noroc și sănătate, dragul meu!

Mormântul de beton l-am plătit eu…

 

ȚI-AR STA BINE, de Cornel Ilie (Vunk)

 

Ţi-ar sta bine ca ocean,

Şi mie, ca ultimul tău căpitan,

Să fii albastră-n lung şi-n lat

Să mă salvezi ca pe-un naufragiat.

 

Se-ntind pe tine soare, luna, nori,

Ascunzi rechini, dar şi comori.

Plini de curaj, se-nfig,serioşi,în mal

Cei care cred că-s amirali,

Se umflă-n pânze şi-n cuvinte mari,

Dar cu un val le-arăţi că-s simpli marinari.

 

Ţi-au pus în cale porturi cu faruri luminoase

Dar tot orbi sunt, îţi văd doar valurile furtunoase.

 

Au inventat corăbii, bărci, vapoare, nave,

Zâmbeşti în colţul unui golf şi le întorci epave,

Ei nu s-au prins că trebuie să rămâi ocean,

Nu un acvariu pentru orice pământean.

 

Şi nici închisă-ntr-un dreptunghi şi-alte figuri,

Fotografii, cuvinte sau triste picturi.

Tu eşti liberă, sălbatică, c-o slăbiciune,

Să nu fii doar navigată, ci vâslită cu pasiune…

 

Tăcută-n mal, furioasă-n larg,

Aștepți şi tu acel secret catarg

Şi o privire care să ţi se înfigă în adâncuri

Ca ancora cea mai grea de pe pământuri,

Să-ţi înţeleagă valurile albe, rând pe rând,

Să-i fii şi insulă, din când în când.

 

Ţi-ar sta bine ţie ca orice,

Atâta timp cât nu mai e

Altcineva în acest plan,

Cu tine-ocean, eu-căpitan.

 

TOAMNĂ (II), de Iulia-Maria Iosif

 

E atât de rară toamna,

prin copaci,

încât mă tem că şi de-ar fi pe oameni,

nu ar simţi-o,

ştiu ce aş vrea să fac,

aş fotografia-o într-o zi când n-ar ploua

şi aş arăta-o oamenilor de pe stradă,

oamenilor ce stau la semafor, ori merg acasă,

dar mi-e teamă,

că n-ar vedea în fotografii decât copacii.

 

Sunt atât de rari oamenii,

toamna,

încât mă tem să nu ajung să iau copacii,

drept oameni,

ştiu ce aş vrea să fac,

aş merge într-un loc unde să fie primăvară acum

şi aş lua o creangă de cais înflorit,

apoi m-aş întoarce cu floarea albă,

aş pune-o la fereastră lângă creanga cu frunze cărămizii

a salcâmului

şi mi-aş aminti în fiecare dimineaţă,

că nu au cum copacii să fie oameni,

fiindcă oamenii nu înfloresc,

fiindcă oamenii nu foşnesc cărămiziu,

ei doar se îmbracă monton,

iar după-masa şi dimineaţa aş căuta

o linişte monocromă sau ploioasă,

dar mi-e teamă,

că n-aş mai vedea nici copacii.

 

Sunt atât de rari copacii,

printre oameni,

încât mă tem că nu va mai avea toamna de ce să se sprijine

şi atunci va cădea nedumerită, în ploaie,

de fiecare dată

când va încerca să se sprijine de un om,

fiindcă oamenii nu-s copaci,

ştiu ce aş vrea să fac,

aş lua-o de mână şi aş duce-o într-un parc,

i-aş spune că poate sta pe o bancă,

la fel cum a văzut atâţia oameni aşteptând,

doar că ea nu va trebui să aştepte nimic,

dar mi-e teamă,

că stând aşa pe bancă, ar deveni şi ea, un om.

 

Sunt atât de rară eu,

m-am destrămat prin toamnă, printre copaci,

de mâinile oamenilor şi obrajii lor,

încât mă tem că ploaia va trece prin mine,

la fel vor face cuvintele şi florile şi secundele,

vor ajunge pe podea, iar de acolo

nu le voi mai putea aduna, fiindcă vor cădea din nou,

prin mine la nesfârşit,

pentru că eu nu-s toamnă,

să nu mă sperii de timp, să nu iubesc flori,  să nu scriu nimic,

nu ştiu ce aş vrea să fac,

aş alerga, atât câte fire mai am, până nu mă destram de tot,

ca să te las să-mi spui ceva şi să te ascult,

uitându-mă în altă parte,

ca să mă laşi să vorbesc şi să nu-ţi vină să crezi,

privindu-mă atent,

doar că nu ştiu dacă m-ai mai recunoaşte aşa destrămată,

şi atunci n-ai înţelege ori te-ai întreba

cum pot oamenii să se poarte în aşa fel cu mine, să mă asculte,

să-mi dea un scaun lângă ei,

de parcă m-ar cunoaşte de ani buni,

niciodată nu vei şti că sunt oameni care pot să te asculte,

că sunt oameni care pot

să-ţi dea un scaun lângă ei şi să se poarte cu tine ca şi când

nu te-ar mai fi văzut de mult timp,

fără ca măcar să te fi cunoscut vreodată.

Dar mi-e teamă,

lăsându-mă să vorbesc, să mă aşez lângă oamenii

pe care nu i-am mai văzut de mult timp, să privesc în altă parte,

că nici nu ai vedea cât m-am destrămat.

 

SONETUL XLIII de Elisabeth Browning

 

Cum te iubesc? Să-ncerc o-nșiruire.

Adânc și larg și-nalt, atât cât poate

Atinge al meu suflet când străbate

Spre grație, spre tot, spre nesfârșire.

Și te iubesc cu zilnică iubire,

În pașnic fel, în zori, pe scăpătate -

Și slobod, cum te lupți pentru dreptate,

Curat, așa cum fugi de lingușire.

Și te iubesc cu patima avută

În vechi dureri și cu credința care

Părea, cu sfinți copilărești, pierdută.

Și te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,

Cu viața mea! - și Domnul de-mi ajută!

 

ȘI POEZIA E UN SOMN, de Constanța Buzea

 

Şi poezia e un somn

Din care nu te mai trezeşti

 

Cu ochii largi deschişi sub mări,

Visând la spasmele lumeşti,

 

Cu perle pleoapele plângând

Sărate buzele albeşti,

 

Nefericit, înspăimântat

Printre comori piratereşti,

 

Păreri de rău că nu-nţelegi

Mişcarea gurilor de peşti,

 

În calmul monştrilor sorbit,

Măcar astfel să te fereşti,

 

Fără să fii de tot primit,

Nici înecat, nici viu nu eşti,

 

Să poţi trânti o poartă grea,

Să tragi perdele la fereşti,

 

Şi poezia e un somn

Din care nu te mai trezeşti.

 

VOIAM SĂ RĂMÂN ÎN SEPTEMBRIE, de Nina Cassian

 

Voiam să rămân în septembrie

pe plaja pustie și palidă,

voiam să mă-ncarc de cenușa

cocorilor mei nestatornici

și vântul greoi să-mi adoarmă

în plete cu apa năvoade;

voiam să-mi aprind într-o noapte

țigara mai albă ca luna,

și-n jurul meu - nimeni, doar marea

cu forța-i ascunsă și gravă;

voiam să rămân în septembrie,

prezentă la trecerea timpului,

cu-o mână în arbori, cu alta-n

nisipul cărunt - și să lunec

o dată cu vara în toamnă...

Dar mie îmi sunt sorocite,

pesemne, plecări mai dramatice.

Mi-e dat să mă smulg din priveliști

cu sufletul nepregătit,

cum dat mi-e să plec din iubire

când încă mai am de iubit...

 

OCTOMBRIE, de George Topârceanu

 

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit

A doua oară…

 

IARĂȘI TU, de Victor Teleucă

 

Pustiul golului din suflet e piatra

sfântă-a devenirii. Tristeţea-i

Patria

plăcerii, când ştii că eşti, putând

să nu: acelaşi cosmos sigur nu eşti

tu,

ci umbra ta, un alter ego, o altă

formă-a diferenţei dintre ce eşti

şi ce-ai mai fi;

răsare soarele, prin zi, lumina lui

se codifică

în cele trei culori de bază

să-şi vază firea magnifică, e însăşi

fraza din amiaza când scrii

cu aducerea aminte,

să porţi prin tinere cuvinte aceeaşi

grea defel podoabă crescută-n

scoica cea din grabă

răbdării scumpe şi-nţelepte,

când singur urci pe-aceleaşi treptei

pe care a urcat vreodată străbunul

tău, ori mama, tata,

fiindcă ei sunt aste trepte pe care

urci, să te aştepte

şezând pe-un scaun strâmb de NU

ca pe un tron de-a pururi - tu.

 

VENEŢIA, de Mihai Eminescu

 

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Pătrunde luna, înălbind pereţii.

 

Okeanos se plânge pe canaluri...

El numa-n veci e-n floarea tinereţii,

Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,

Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.

 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.

Preot rămas din a vechimii zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate [imagini paste].

 

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,

Rosteşte lin în clipe cadenţate:

„Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!”

 

ȘTIU PURITATEA, de Ana Blandiana

 

Știu, puritatea nu rodește,

Fecioarele nu nasc copii,

E marea lege-a maculării

Tributul pentru a trăi.

 

Albaștri fluturi cresc omizi,

Cresc fructe florilor în jur,

Zăpada-i albă neatinsă

Pământul cald este impur.

 

Neprihănit eterul doarme,

Văzduhul viu e de microbi,

Poți dacă vrei să nu te naști,

Dar dacă ești te și îngropi.

 

E fericit cuvântu-n gând,

Rostit, urechea îl defăima,

Spre care o să mă aplec

Din talgere - vis mut sau faimă?

 

Între tăcere și păcat

Ce-o să aleg - cirezi sau lotuși?

O, drama de-a muri de alb

Sau moartea de-a învinge totuși...

 

ÎNVĂȚĂTURILE CUIVA CĂTRE FIUL SĂU, de Nichita Stănescu

I Dragule, caută și te însoțește ca să nu rămâi prea singur.

Vei vedea și tu, atunci când vei iubi, cine îți va fi soață,

așa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi,

vede care îi este umbra.

 

Pe timp de durere, lasă-te singur ție.

Și cerul se acoperă cu nori când plouă.

Numai când ninge, ninsoarea e umbra de la stele.

Dar atunci, dragule, e foarte frig și chiar ceea ce este

frumos vederii poate să țină loc de cămașă.

 

II Dacă ți-e foame, caută să nu te mănânci pe tine însuți

în libera vedere a altora.

 

Pândește și tu sărbătorile.

Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl

mănâncă, în talgere de aur, pe cel învins.

Fii atent: tot ceea ce există are o sărbătoare a sa.

Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce

există unde să se sărbătorească pe sine.

 

Fii cuviincios și vei fi invitat și tu la masă.

E bine să fii invitatul caprelor.

E și mai bine să fii invitatul cailor.

Daca-ți este foarte foame, și ești în stare să vorbești

cu dreptate și leneș; ai putea să fii invitatul pietrelor

la masa tăcerii de piatră.

Dar cel mai bine ar f i să poți să fii, mosafirul

Zeului.

 

III Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul

tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut

sau cu urlet, cine ești, tu nu-i răspunde pentru că nu

știi cine ești și pentru că cel ce te întreabă îngrozitoarea

întrebare „cine ești ?” te întreabă cu gând

ascuns să te piardă.

Te întreabă cu gând de batjocură și smintit că ai putea

să știi cine ești și să-i răspunzi cine ești ;

și răspunzându-i cine ești tu, dragule, să-l faci pe

el să se prăpădească de un venin râzând și de o înălțime

străină.

Și în hohote, - cine ești, știindu-te, să nu mai poți să fii.

Deci taci din gură când nu ai ce spune !

 

IV Stând pe lângă foc, de vei simți un oarecare lucru, un

fel de sorbitură că te mișcă și te trage din loc ;

dacă te cade o încetinire de zile ;

și dacă fierbințeala mare ți se arată ca și cum te-ai

vedea pe însuți tine de la o depărtare arsă ;

dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătorește

cu dureroasa atingere prin mădularele trupului că ai

putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezești

și mâine ;

dacă tăierea și scoaterea mațelor mielului te doare

în pântecul tău numai gândind-o că se întâmplă ;

dacă ruperea stelei în doua și ruperea cifrei unu în șapte

îți străbat creierul cu sfâșietoare lumină ;

dacă taina sfântă a trădării te cumpără pe un ochi triunghiular în frunte ;

dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos

cu jugulara ruptă ;

dacă nu-ți smulgi ochii tu însuți înfiorat de vedere ;

dacă nu-ți astupi urechile cu două stele ;

dacă refuzi jertfa de un miros plăcut,

dragule,

lasă-te prădat de melancolie

și lasă-te

jefuit de tristețe

Stai tu melancolic, dragule,

stai tu melancolic

Melancolia nu se petrece și nu se mișcă,

melancolia se stă

Stai tu.

 

V Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci

Ce am trăit eu, - prea mult este

așa că-ți ajunge și ție

să ai de dat

în stânga și în dreapta.

 

Nu mă întreba pentru că nu știu să-ți spun

nimic despre stânga soarelui

și nimic despre dreapta lunii

 

Dragule, așează-te și tu cum poți mai bine

cu spinarea pe o oră mai fericită

Ce crezi tu că ți-e dreaptă ?

Dacă ești în stare să-i poruncești

ea chiar îți va fi dreapta

Stânga, pe dânsa, trebuie numai să o iubești,

Ea ești chiar tu și dacă o iubești

te va sluji ca o roabă.

 

VI Despre fericire, dragule, nu pot să-ți spun decât

foarte puține cuvinte,

bunăoară :

cel mai miraculos fapt al existenței

este faptul că este

De aceea,

dorința fierbinte de a fi fericit

este legitimă și miraculoasă.

 

Ar fi absurd ca existența să fie absurdă.

Caută, dragule să fii fericit

cât timp ești tu de față,

cât timp vei avea față ;

ferește-te vreodată să porți mască ;

nenorocul te recunoaște

chiar înainte de a te naște.

 

VII Dormi cât mai puțin cu putință,

visează cât mai mult cu putință.

 

VIII Ceea ce există, este.

Frumos lucește masculul

din neputința de a naște.

Dacă nu poți luci, dragule, cântă.

Dacă nu poți cânta, dragule,

varsă sânge.

De născut, dragule, naște numai cosmosul.

Caută și fă rost de scutece, dragule !

 

IX Nu te grăbi să alergi.

Stai locului !

Chiar și miezul fierului

curge leneș prin lăuntrul fierului.

 

Uită-te la fier și aseamănă-te lui.

 

X Și acum, dragule, am să te învăț

ce trebuie să faci

când n-ai să mai poți să fii

 

Spală-te și curățește-te ?

Păsării Phoenix nu-i plac

hoiturile și murdăriile !

 

XI Dragule, nu mă uita

ca să nu te uite,

la rândul tău, alții.

 

Dragule, lasă măcar un cuvânt de-al tău

să-mi fi lespede.

 

Spune, când spui sunt,

cu gândul dus la mine.

 

Eu te-am născut pe tine, dragule.

Renaște-mă tu.

 

ZECE, de Florin Chilian

 

Zece întâmplări ciudate si-o minune

Te-au adus în casă, zece

Zece pictori se tot miră

Cât ești de frumoasă.

 

Zece zile trec absurd de nu știu

Nu știu cum, nu știu pe unde, nu știu

Zece vieți de-aș sta cu tine

Tot ar fi puține.

 

Două stele, paralele,

Stele, lacrimi înnodate și

Lumina de la ele

Pentru tine toate.

 

Patru prinți cu trei castele

Ape, lanțuri fermecate și

Tot cerul peste ele,

Pentru tine toate.

 

Zece întâmplări ciudate și-o minune

Te-au adus în casă, zece

Zece pictori se tot miră

Cât ești de frumoasă!

 

Zece zile trec absurd de nu știu

Nu știu cum, nu știu pe unde, nu știu

Zece vieți de-aș sta cu tine,

Tot ar fi puține.

 

Șapte zâne, toate bune

Licurici, speranțe-n noapte și

Piticii din poveste,

Pentru tine toate.

 

Nouă magi în faptul serii

O potcoavă sus departe, și

Comorile din suflet,

Pentru tine toate.

 

Zece întâmplări ciudate și-o minune

Te-au adus în casă, zece

Zece pictori se tot miră,

Cât ești de frumoasă.

 

Zece zile trec absurd de nu știu

Nu știu cum, nu știu pe unde, nu știu

Zece vieți de-aș sta cu tine,

Tot ar fi puține!

 

SACRIFICIU, de Iosif Iulia-Maria

 

Eu cred

că pentru a se lumina de ziuă

îngerii

trebuie să se mai şi ascundă.

 

Pe după chipuri, pe după clopotniţe.

 

Eu cred

că pentru a se lumina de tandreţe,

zambilele

trebuie să mai şi încolţească.

 

În oameni, în ghivece.

 

Eu cred

că pentru a se lumina de Dumnezeu,

oamenii

trebuie să mai şi cadă.

 

De îngeri neascunşi, de dor.

 

ATÂT DE DULCE, de Mihai Eminescu

 

Atât de dulce ești, nebuno,

Că le ești dragă tuturor,

Cunosc femei ce după ochii

Și după zâmbetul tău mor.

 

Femei frumoase și copile

Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.

Tu ai iubirea tuturora ­

Și numai eu iubirea ta.

 

Un farmec blând de fericire

Tu răspândești oriunde-i sta ­

Ești fericirea tuturora

Și eu sunt fericirea ta.

 

De râzi, se desprimăvărează,

Învie totul unde-i sta,

Căci tu ești viața tuturora

Și numai eu viața ta.

 

De dragul tău și flori și oameni

Și stele să trăiască vor.

Pe mine mă iubești tu numai

Și numai eu doresc să mor.

 

TREI LACRIMI RECI DE CĂLĂTOARE, de Ion Minulescu

 

Și-ai să mă uiți -

Că prea departe

Și prea pentru mult timp pornești!

Și-am să te uit -

Că și uitarea e scrisă-n legile-omenești.

 

Cu ochii urmări-vei țărmul, topindu-se ca noru-n zare,

Și ochii-ți lăcrima-vor poate

Trei lacrimi reci de călătoare;

Iar eu pe țărm

Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,

Și-nțelegând că mi-ești pierdută,

Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

 

Și versul meu

L-o duce poate vreun cântăreț până la tine,

Iar tu -

Cântându-l ca și dânsul,

Plângându-l, poate, ca și mine -

Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,

Și-uitând că m-ai uitat,

Vei smulge din cadrul palidului vis

Întunecatu-mi chip,

Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare

Și când din ochi lăsai să-ți pice

Trei lacrimi reci de călătoare!

 

NEPĂSARE, de Cristi Panaitescu

 

În vânt o umbră se mai vede

Ce-n gânduri și vorbe nu crede

Și pasu-i calcă apăsat.

Privirea-i vede... nepăsat.

 

Vede cum pleacă neîmpăcat,

Cum doi aștrii s-au certat...

Cum chipul ei în ochi a stat

Privirea-i vede... nepăsat.

 

Vede cum trece printre ele

Rostite, ele, vorbe grele

Cum prăpastie-au creat

Privirea-i vede... nepăsat.

 

Însă ea tot se depărtează

O stea ține-amintirea trează,

Prezentul trece tremurat...

Privirea-i vede... nepăsat.

 

UN FEL DE JOC, de Ionel Simota

 

Plecăm undeva între stele,

Un spaţiu atât de restrâns

În care doar palmele mele

Se-apucă de plâns...

 

Lumina se scurge pe ele,

O ploaie pe frunze trecând,

Plecăm undeva între stele,

Cădem de acolo pe rând.

 

Şi eu şi cu cine mai este,

Şi tu şi cu cine mai vrei,

Plecăm undeva în poveste,

Trecând îmbătaţi pe alei.

 

Plecăm între ziuă şi noapte,

Ne-ascundem între strigăt şi şoapte.

 

BALADA IUBIRII..., Mariana Kabbout

 

M-aşez iar la pian să-ţi cânt balada

fără cuvinte ... Azi, ţi-o cânt din nou ...

Mi-aleargă mintea printre alb şi negru,

m-atinge printre clape un ecou...

 

Ştiu c-am promis să n-o mai cânt vreodată

doar am deschis pianul să-l privesc...

Dar inima-mi nebună mai încearcă

să-ţi spună printre note:”te iubesc”...

 

Cui îi mai pasă de promisiunea

ce am făcut-o-atunci când ai plecat?

Îmi amintesc prea bine azi balada

ce-n ea iubirea noastră a păstrat

 

Pe clape răsunau notele-n noapte

iar noi înlănţuiţi ca doi nebuni

Valsam printr-o plăcere fără margini

plutind prin galaxia cu minuni...

 

Pe clapele stinghere astăzi zace

tăcerea ce-a rămas în urma noastră...

Nici notele nu par mai fericite,

dorm într-o carte cu coperta-albastră

 

Mai cânt balada azi ultima oară

şi-mi amintesc o clipă-al ei cuvânt...

Apoi închid pianul cu tristeţe

şi mă prefac că nu mai ştiu să cânt...

 

AMÂNDOI..., de Corneliu Șerban

 

Minunea noastră simplă e că iubim mereu

Cu tainică uimire trăită-ntâia oară;

Că ne aflăm alături la bine şi la greu,

Senini când zarea poate şi pentru noi să moară...

 

Minunea noastră simplă e darul de a şti

Ce-i dor şi ce-i tristeţe şi ce-i singurătate -

Minunea noastră simplă e c-am rămas copii

Şi că la fel rămânem cât inima ne bate...

 

POVESTE SENTIMENTALĂ, de Nichita Stănescu

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

tu – la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau între noi,

înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

şi deodată,

îmi lăsam un genunchi,

iar cotul mi-l înfigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba-nclinată

de căderea vreunui cuvânt,

ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

înainte şi înapoi,

şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, într-un vârtej aproape văzut

structura materiei, de la-nceput.

 

 

DACĂ TU AI DISPĂREA, de Adrian Păunescu

Dacă tu ai dispărea

Într-o noapte oarecare

Dulcea mea, amara mea

Aş pleca nebun pe mare.

 

Cu un sac întreg de lut

Şi-o spinare de nuiele

Să te fac de la-nceput

Cu puterea mâinii mele.

 

Lucru lung şi monoton

Să te înviez, femeie,

Eu, bolnav Hyperion

Hai şi umblă, Galatee!

 

Dacă tu ai dispărea

Fi-ţi-ar moartea numai viaţă

Dulcea mea, amara mea

Aş pleca în ţări de gheaţă.

 

Să te fac din ţurţuri reci

Să te-mbrac în promoroacă

Şi apoi să poţi să pleci

Orişiunde o să-ţi placă...

 

De-ai cădea într-adevăr

În momentul marii frângeri

Aş veni la tine-n cer

Să te recompun din îngeri.

 

Şi pe urmă aş pleca

Umilit şi iluzoriu

Unde este casa mea

O mansardă-n purgatoriu.

 

Dacă tu ai dispărea

Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi

Te-aş găsi în sinea mea

Te-aş zidi din mine însumi!

 

ZÂMBEȘTE, de Ion Minulescu

Când ți se pare atât de greu,

Și-asculți cum lumea te bârfește

Atunci ascultă sfatul meu… Zâmbește!

 

Și când cel ce-l iubești curat

Nepăsător te părăsește,

Nu te uita că e îngâmfat… Zâmbește!

 

Păstrează-mă în ochii tăi

Să fiu mereu cu tine.

Azi te iubesc mai mult ca ieri

Și mai puțin ca mâine.

 

Și dacă totuși mă iubești

Păstrează-mi amintirea.

Și nu uita că într-o zi

Ți-am dăruit iubirea!

 

COLINDUL GUTUII DIN GEAM, de Adrian Păunescu

Galbenă gutuie

Dulce, amăruie

Lampă la fereastră

Toată iarna noastră!

 

Dulce, galbenă lumină

Cum şi eu bălaie-eram

Mi-a pus mama o gutuie

Ce se coace-ncet la geam...

Aş muşca-o dar mă doare

Mă cuprinde-un fel de jind

Şi acum când trece anul

Parc-o simt îmbătrânind.

 

Galbenă gutuie

Dulce, amăruie

Lampă la fereastră

Toată iarna noastră!

 

Mama mea n-avea nici globuri

Nici beteală şi nici stea

Sărbătorile de iarnă

Cu gutui le-mpodobea...

Mi-a pus mama o gutuie

În fereastra dinspre drum

Şi o văd că luminează

N-am puterea s-o consum.

 

Galbenă gutuie

Dulce, amăruie

Lampă la fereastră

Toată iarna noastră!

PREA REPEDE..., de George Țărnea

Prea repede uităm ce-aveam în gând,

Sub apăsarea vorbelor de rând!

Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă laşi...

E-atâta ezitare între paşi.

Prea repede uităm ce-aveam de spus -

... Un zbor în minus, o cădere în plus...

La tine-i vară şi la mine-i frig,

Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

CE SIMPLU MI-AR FI, DACĂ NU TE-AȘ IUBI, de Adrian Păunescu

Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi

Altceva nu-i nimic

Şi mereu mă complic

Şi ce simplu mi-ar fi,

 

Dacă nu te-aş iubi.

Dacă m-aş lua după pretexte,

dacă-aş trage unde e uşor,

nici nu trebuia s-aud de tine

şi-mi era mai de folos să mor.

 

M-am băgat de bună voie slugă,

dragostei morale ce ţi-o port,

dar pricep că mi-ar fi fost rentabil

să privesc destinul ca pe-un sport.

 

Nu-i o simplă încăpăţânare,

pentru un ambiţios pariu,

dar aleg o cale complicată,

tocmai din motivul că sunt viu.

 

Eu detest relaţia burgheză,

decorată circumstanţial,

mă închin la legile naturii

şi salut iubirea, ca scandal.

 

Mama ei de viaţă prefăcută,

tatăl ei de soartă la mezat,

te iubesc în felul unui trăznet,

te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.

 

Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie

cu acest fel de a trăi al meu,

totuşi, vreau să ştii că, din păcate,

dragostea e o dificultate,

fără care-ar fi cu mult mai greu.

 

IUBIREA VIEȚII MELE, de Ana Maria Murzea

Te visez iubite ca pe-o icoană sfântă

Ce-mi luminează viața și ziua și privirea

Un înger mi te aduce și îmi șoptește parcă,

Ca nimeni și nimic nu-i mai presus decât iubirea.

Și te privesc cu atâta drag doar nu te-aș pierde încă

Dar ziua vine încetișor si visul mi-l alungă.

Și mă trezesc cu un dor imens de tine, de lume și de viață

Și doamne, cât mi-aș mai dori să te privesc în față!

Ești mai presus de toate: ești dor, ești bucurie, destin si nemurire

Ești vis, ești nebunie, ești lacrimă și ești iubire.

Ești dragostea vieții mele și te ador cum n-am crezut

Și dacă ai știi ce mult aș vrea să fim așa ca la început...

Nu pot să cred acum când îngerii mă poartă printre stele

Că nu ești lângă mine, că nu te îmbrățișez, că nu te pot vedea, iubirea vieții mele.

Acum când doar iluzii mai trăiesc și visul e pe cale să se piardă în abis

Nu-mi rămâne decât să plâng, să sper și să iubesc. Pe tine. Un înger pe care-l întâlnesc numai în vis...

ANTIPRIMĂVARA, de Adrian Păunescu

Ce dacă vine primăvara

Atâta iarnă e în noi

Că martie se poate duce

Cu toţi cocorii înapoi.

 

În noi e loc numai de iarnă

Vom îngheţa sub ultim ger

Orbecăind pe copci de gheaţă

Ca un stingher spre alt stingher.

 

Şi vin din patriile calde

Cocorii toamnei ce trecu

Şi cuibul li-i stricat la streşini

Şi lângă mine nu eşti tu.

 

R. Primăvară, care-ai fost,

Nu veni, n-ai nici un rost

Poţi să pleci, suntem reci,

Iarnă ni-i pe veci.

 

Schimbări mai grave decât moartea

Au fost şi sunt şi vor mai fi

La mine-n suflet este vifor

Şi vin nebuni să facă schi.

 

Şi ninge până la prăsele

Ninsoarea intră-n trupul tot

E-un dans de oameni de zăpadă

Ce-mbrăţişarea n-o mai pot.

 

Ce dacă vine primăvara

Atâta iarnă e în noi

Că martie se poate duce

Cu toţi cocorii înapoi.

 

La noi e iarnă pe vecie

Doi foşti nefericiţi amanţi

Ia-ţi înflorirea, primăvară

Şi toţi cocorii emigranţi.

PAHARUL VIEŢII, de Mihai Leonte

Dar iată anii au trecut,

Păru-i nins şi-i mai puţin

Ne amintim ce-a fost demult

Şi-n tinereţe revenim.

Luptându-te din val în val

Încă din anii tinereţii,

Vezi în cupa de cristal

Umplându-se paharul vieţii.

Vin din urmă ani trecuţi

Sar trepte mari spre înălţimi,

Sfioşi la început, ca şi recruţi,

Puţin câte puţin devin mulţimi.

Ajungând în vârf de piramide

Modelând un vârf ne precizat,

Întorcând apoi clepsidre

Cu un nisip nemăsurat.

 

EU ȘTIU…, de Romeo Tarhon

Eu ştiu că păsările ştiu

Ceea ce noi, neştiutori

Ori n-am aflat, ori uneori

Aflăm târziu, mult prea târziu...

 

Eu ştiu că peştii ştiu şi tac

Mai mult şi mai demult decât

Noi oamenii care, oricât,

Nu ştim ce ştie un copac...

 

Eu ştiu că râurile ţin

Taine de râu în adâncimi,

Iar noi ştim sigur că nu ştim

Cât ştie puiul de delfin...

 

Eu ştiu că toate câte sânt

Şi par a fi, nu-s toate,

Că ştim doar cât se poate

Şi ni-e permis pe-acest pământ...

 

Eu ştiu că tot ce-i mort e viu

Şi pus e duh să poarte,

Că nu există moarte

Şi-i viu cuvântul ce îl scriu...

 

Eu ştiu doar că te ştiu din vis

Dar nu mai ştiu... în care

Poetul, singur, moare

În visul unui vis ucis...

 

Eu știu că nu mă vei iubi

Și știu că voi apune

Fără măcar a răsări,

Ar fi doar o minune...

 

Eu știu că nu mă vei iubi

Și nici nu îmi vei spune

...Și știu că mă vei părăsi

Și nu mă voi opune...

 

Eu știu că nu mă vei iubi

Cu dor și pasiune,

Nici timp, nici loc nu vei găsi

Să-mi spui o rugăciune...

 

Eu știu că nu mă vei iubi

Și niciodată nu ne

Vom căuta și întâlni,

Ar fi deșertăciune...

 

Eu știu că nu mă vei iubi

Și nici nu-ți voi propune

Să mă seduci și vei sfârși

Ca orice ficțiune...

 

Eu știu că nu mă vei iubi

În desfătări nebune,

Vei renunța, vei obosi,

Rămân o viziune...

E SCRIS..., de Octavian Petrescu

Tu eşti frumoasă, caldă şi nobilă, emani

O strălucire-aparte-n salonul de-aur moale,

Însă în ochii-ţi galeşi, după un zâmbet trist,

Se vede că-n adâncuri te chinui şi te doare.

 

Ţi-e sufletul un înger sau un copil suav

Ce caută pe lume divina mângâiere...

Deși în haine scumpe şi-n aur te îmbraci,

Sub carnea-ţi tremurândă e-o mare de durere.

 

Acolo-i pasiunea pe care nu o poţi

Opri decât prin zâmbet nemângâiat, de piatră,

Iar lacrima de fată ce ochii-ţi umezesc

E scris să nu se scurgă de-acolo niciodată.

 

Deşi în ochii-ţi galeşi va fi regretul greu

Că n-ai atins în lume lumina vieții tale,

Vei sta în haine scumpe şi vei zâmbi mereu

Cu zâmbetul durerii pe buze senzuale.

 

O FI ..., de Mihail Rujoiu

O fi vântul sau destinul

Care îmi bate seara în geam

Sau lumina blândă a lunii

Frunza legănată în ram

O fi ochii tăi iubito

Ce se ascund în steaua mare

Sau un cântăreţ pribeag

Ce îşi cântă de alinare

Dar răcoarea mă apasă

Pe sub gene trecătoare

Stau privind pe cerul lin

Cum o stea devine floare

Printre norii ce se joacă

Iar apar steluţe mii

Şi o lacrimă îmi cade

În bătaia inimii

Bate vântul şi suspină

Pe sub geamul meu tăcut

Blânda lună iar adoarme

Frunza zboară în trecut

Şi în noapte eu dispar

Ca un vis plin cu destin

Şi aştept să vină ziua

Împreună iar să fim.

 

ȘI ERA PLOAIE CU SENIN, de Mihai Eminescu

Și era ploaie cu senin

Senin cu ploaie,

Salcâmii ramurile-nclin

Și le îndoaie.

 

Acuma toți ei înfloresc

De primăvară

Ș-un dulce miros răspândesc

În dalba sară.

 

Un mândru soare scânteind

Pe bolta-albastră

El bate ploaia șiroind

Pe-a ta fereastră.

 

Și-n haina alba tu apari

Cu pasuri line

Și numai ochii tăi cei mari

Privesc la mine.

 

Atât de dulce și de plin

C-așa văpaie

Ah, era ploaie cu senin

Senin cu ploaie.

 

NIMENI CA TINE, de Andrei Păunescu

Acuma ştiu prea bine

Că nimeni nu-i ca tine

Şi vreau să-ţi dau de ştire:

Eşti marea mea iubire.

 

Să mi te dau cu totul iubirea mea îmi cere,

Să fiu zgârcit? Aş pierde ce e acum firesc,

Îmi dai prea multă viaţă, speranţă şi putere

Şi nu ascund de nimeni să spun cât te iubesc.

 

Eu, pentru tine, astăzi, m-aş duce-n bătălie,

Am pentru ce mă bate în orişice război,

Iar lancea-n mână-mi şade întreagă, dreaptă, vie,

Să mă întorc la tine, să mă întorc la noi.

 

Am fost pustiul aspru, iar lacrimile tale

M-au renăscut ca ploaia ce cade în deşert,

Am fost bolnavul care stătea doar prin spitale,

Tu mi-ai tratat şi trupul, şi sufletul incert.

 

În cântecele lumii, stereotip se spune

Că nimeni nu îşi uită iubirea cea dintâi,

Dar către alte inimi tot pleci, iar ea apune,

Doar ultima iubire te face să rămâi.

 

Ca un gheţar în flăcări mă arde şi mă-ngheaţă,

O-nving, dar mă supune o dragoste pe viaţă,

Trăiesc iubirea-ntreagă, fierbinte, caldă, rece,

Că prima nu se uită, dar ultima nu trece.

 

CONTABILITATE, de Marin Sorescu

Vine o vreme,

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Și să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiți,

Câteva momente când era să fim frumoși,

Câteva momente când era să fim geniali,

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).

Toate acestea fac un viitor luminos -

Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Și cu aceeași femeie care nu ne-a iubit

Fac zero. Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,

A căror înțelepciune am eliminat-o treptat.

Și, în sfârșit, o soartă

Și cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)

Fac două (Scriem una și ținem-una,

Poate, cine știe, există și viața de apoi).

 

DĂ-MI MÂNA TA SĂ FIM CA DOUĂ STELE, de Mihail Rujoiu

Dă-mi mâna ta să fim ca două stele

Pe cerul vieţii în sărut de nori,

Şi să-ţi culeg un curcubeu din vise

Ce stă etern într-un parfum cu flori.

 

Dă-mi gura ta să o ţin între buze

Ca pe-o petală de dor catifelat,

Atinge-mi inima ce stă acum tăcută

Şi dintr-un mugure să devin înflorat.

 

Dă-mi ochii tăi să mă privesc pe mine

Ca-ntr-o oglindă cu sufletul curat,

Şi să-ţi închin o clipă de magie

Să mulţumesc celui ce te-a creat.

 

Dă-mi viaţa ta acum şi pe vecie

Să-mi stea ziua şi noaptea în somn,

În părul tău să ard eterne stele

Cu al tău sărut aş vrea apoi să adorm.

 

PRIMĂVARA, de Lucian Blaga

A cunoaște. A iubi.

Încă-odată, iar și iară,

a cunoaște-nseamnă iarna,

a iubi e primăvara.

A iubi - aceasta vine

tare de departe-n mine.

A iubi - aceasta vine

tare de departe-n tine.

A cunoaște. A iubi.

Care-i drumul, ce te-ndeamnă?

A cunoaște - ce-nseamnă?

A iubi - de ce ti-e teama

printre flori și-n mare iarba?

Printre flori și-n mare iarba,

patima fără păcate

ne răstoarnă-n infinit

cu rumoare și ardoare

de albine rencarnate.

Înc-odată, iar și iară

a iubi e primăvara.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei