Pagina de poezie 39 PDF Imprimare Email

CE FERICIȚI AM FI ÎMPREUNĂ! de Alexandru Vlahuță

 

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine

Că ne iubim; şi ochii tăi

De mult aşteaptă de la mine

Să spun cuvântul greu dintâi.

 

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,

Ce-am fost dorit-o amândoi;

Nu-i limba-n stare să înşire

Din ochi câte ne spunem noi! …

 

Se sorb, adânci şi însetate,

A noastre lacome priviri,

Acelaşi gând şi dor ne-abate,

Aceleaşi tainice porniri.

 

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă

Cerşirea ochilor mei trişti,

Că te roşeşti, ca o mireasă,

Clipeşti, nervos buzele-ţi mişti…

 

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,

Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:

În noi, întunecat, tresare

Misterul veşnicei vieţi.

 

O, ne-nţelegem de minune,

Cu cât ne întâlnim mai des,

Şi, totuşi ne sfiim a spune

Ce fiecare-am înţeles.

 

De rămânem singuri vreodată,

Stăm muţi, cu ochii în pământ.

Tu parc-aştepţi înfiorată,

Eu în deşert mintea-mi frământ…

 

De ce nu vrei? … Mai lesne-ţi vine

Să-mi faci tu cale la-nceput:

Apropie-te blând de mine

Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.

 

Din vraja dulcilor ispite

Nemaicătând să te abaţi,

Ne-om pomeni, pe negândite,

Ca de când lumea-mbrăţişaţi.

 

La ce vrei să se risipească

Atâtea visuri în zadar?

La ce comoara ta firească

Să ţi-o îngropi, ca un avar?…

 

Acum ţi-i inima fierbinte,

Frumoasă eşti, iubită eşti …

Ce mai aștepți, aşa cuminte,

Şi-n taină singură tânjeşti?

 

Nu simţi cum prinde să te-mbete

Tăria-nfrăntelor dorinţi?

Nu vezi cum arzi de sfânta sete

A sărutărilor fierbinţi?…

 

Îndemnul tinereţii tale

Ascultă-l – cât e de-nţelept!

Cu-atâta dor îţi cat în cale!

E-atâta timp de când te-aştept!…

 

Ce fericiţi am fi-mpreună ! …

Ne-am alinta, ca doi copii.

Acu ni-i vremea, numai bună,

De dezmierdări, de nebunii! …

 

O, vino, fă ce vrei din mine,

Stăpâna vieţii mele fii,

Rentoarce-mi vremile senine,

Comoara de copilării! …

 

VISÂND LA TINE-N PRIMĂVARĂ, de Boris Ioachim

 

Iubito, hai, uşor, întinde-mi mâna –

Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!

S-a dus ninsoarea – a pierit şi bruma

Şi numai bună-i vremea de iubit.

 

Nu-i soare, dar frumos aleargă norii,

Spre zarea largă, bulucind-puhoi…

Şi s-au întors la casa lor cocorii -

Ştii? Primăvara vine pentru noi!

 

Deşi-n răstimpuri, din cer cade rouă,

Să-mi răcorească ochii-nfierbântaţi,

Speranţe – mii – răsar, de viaţă nouă –

Ce-or să ne prindă strâns îmbrăţişaţi.

 

Hai să-alergăm spre zarea vineţie –

Va răsări şi soare-ntr-un târziu…

Şi îmbătaţi de dulce bucurie,

Vom azvârli din inimi gând pustiu.

 

Iubita mea, te rog, atent priveşte:

Pământ şi cer, tainic, se-nnoiesc…

Simţi, tu, din pieptul meu, cum viu ţâşneşte,

Un simţământ, curat, tineresc?!

 

E dragostea – ce face să-nflorească,

Noian de flori în pomii roditori

Şi-n sufletele noastre să rodească,

Dorinţe vii – şi-nvăpăiaţi fiori.

 

Iubita mea, să fim copii,

de-a pururi –

Nu-i nici o noimă în a fi adulţi!

Să ne-mbrăcăm iubirea în azururi –

Ca noi, în lumea asta – nu-s prea mulţi.

 

Hai să ne ascundem amândoi într-unul,

Ca nimenea, din lume, nicidecum,

Iubirii noastre să nu-i ştie drumul –

Şi doar iubirea să ne stea în drum.

 

…Iubito, hai, de mână, tu mă prinde –

Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!

Privirea ta – privirea mi-o aprinde –

Şi numai bună-i vremea de iubit….

 

ATÂTA CÂT AM FOST COPII, de Gheorghe Ionescu

 

Atâta cât am fost copii

Nu m-am gândit cum o s-arăţi

Nici n-am visat cum o să fii

Şi nici n-am bănuit ce poţi.

 

Însă acum pe ne-aşteptate

Noi ne-am trezit că am crescut

Şi pot pretinde pe dreptate

Că-n totul azi te-am cunoscut.

 

În ceea ce priveşte fizic

Eşti adorabilă statuie

Iar sufleteşte, pot să zic

Alta să te întreacă nu e.

 

Romantică, idealistă,

Sensibilă, inteligentă

Volubilă şi optimistă

Iar pe deasupra şi… poetă.

 

Să-ţi fiu un înger protector

Şi unei muze de-ajutor

O viaţă voi sta de strajă

Privindu-te plin de vrajă.

 

ATÂT DE TANDRI ŞI CUMINŢI, de Florentina Crăciun Fabyola

 

Mergeam prin ploaie amândoi

Ținându-ne de mână fericiţi,

Şi câţi din toţi erau ca noi

Atât de tandri şi cuminţi?

 

Tu mă priveai cu ochi fierbinţi

Eu mai credeam în sărutări,

Atât de tandri şi cuminţi

Visam o fugă-n depărtări.

 

De-atunci trecutau ani la rând

Aşa ai vrut tu să mă minţi,

Iar ochii tăi îi văd şi-n gând

La fel de tandri şi cuminţi.

 

Te-aştept pe vechile cărări

Cu-aceleaşi calde rugăminţi,

Şi fără vechile dureri

In ochii tandri şi cuminţi.

 

Mai adu-mi vremea înapoi

Încearcă să mă mai săruţi

Și ceru-îl împărţim în doi

Atât de tandri şi cuminţi.

 

ASTA-I DRAGOSTEA!, de Andrei Tudora

 

Când treci pe lângă mine şi nu mă bagi în seamă,

Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,

Şi simt că-nebunesc, dar ştiu că este bine,

Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

 

Învăţ mereu mai mult, mai mult ca un străbun,

Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,

Şi-mi strâng toate puterile, şi mă-mbrac frumos,

Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

 

Şi mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:

“De ce fac toate astea numai pentru ea?”

Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?

Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

 

Deci ca să-ţi demonstrez că sunt un cineva

Care ţine mult la tine şi doar cu tine-ar sta,

Îţi ofer un trandafir, ca să-ţi dovedesc

Că sunt îndrăgostit, tre’ s-o spun: te iubesc!

 

Iar când toţi îmi sar în cap şi mă-ntreabă-așa:

“De ce faci toate astea numai pentru ea?”

Nici n-apuc să spun că le spune inima:

Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

 

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.

Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

 

ABIA ACUM, de Adrian Păunescu

 

Rănit la piept de crivățul câinesc,

Ce-mi bandajează rănile cu luna,

Abia acum încep să te iubesc

Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.

 

Și rănile mereu mă vor durea,

Slăvind întâmpinarea ta târzie

Și-abia acum îți spun iubita mea’,

Când nici nu-ți știu adresa spre a-ți scrie.

 

Deodată, apa lumii te-a-nghițit,

Deodată am rămas rânit de crivăț,

Gesticulând spre minus infinit

Și construind delicte împotrivă-ți

 

Atunci când totul se-ntâmpla firesc

Ne-mpotriveam ca soarele și luna,

Și-abia acum încep să te iubesc

Când simt că te-am pierdut pe totdeauna.

 

Deodată ce spun eu și ce spui tu

Sunt două înghețate limbi străine

Și la hotarul dintre da și nu

Un martor mut mi-ar tot vorbi de tine.

 

VREAU SA TE VĂD, de Grigore Vieru

 

Vreau să te văd, femeie,

Sau vino să mă vezi,

Mi-e dor de iarba crudă

A ochilor tăi verzi;

 

De-a tale negre gene

Ce tremură ușor

Ca aburul de ploaie

Deasupra codrilor.

 

Vreau să te văd, bărbate,

Sau vino să mă vezi,

E timpul coasei, iată,

În ochii mei cei verzi.

 

Cosește, hai ca iarba,

Cu roua și cu stea,

Mai deasă și mai verde

Să crească-n urma ta.

 

TU AI DIAMANTE ȘI PERLE, de Heinrich Heine

 

Tu ai diamante si perle,

Ai tot ce un om si-ar visa,

Ai cei mai dulci ochi de pe lume,

Ce alta, iubito, ai vrea?

 

O droaie de veșnice stihuri

Am scris întru lauda ta

Si-a dulcilor ochi fără seamăn

Ce alta, iubito, ai vrea?

 

POVESTE DE DRAGOSTE, de Dumitru Matcovschi

 

Un student și o studentă,

Vai ce melodie lentă,

El absent și ea absentă,

Dar prezentă dragostea.

 

O poveste nu prea veche,

Dar nici noua prea

Mai frumoasa decât toate

E poveste-acea:

 

A trăit-o fiecare

Până la sfârșit

Un student și o studentă

S-au îndrăgostit.

 

Cerul fulgeră și tună

Vine ploaie cu furtună

Dar de ploaie cu furtună

Nici să știe vor.

Muzica de orgă sună

În tăcerea lor.

 

El zâmbește, ea zâmbește

Luminos și blând

El prin nouri rătăcește,

Ea prin nouri rătăcește

Și nu-i nimeni să-i coboare

Pe pământ.

 

VISUL MEU OBIȘNUIT, de Paul Verlaine

 

Un vis adânc și straniu adeseori revine,

E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,

Și nu-i de tot aceeași, de fiecare dată,

Și nu-i de tot nici alta, si mă-nțelege bine.

 

Caci ea mă înțelege și străveziu, în fine,

Mi-e sufletul – problemă de ea doar dezlegată,

Și fruntea mea lividă și umed brobonată

Doar ea mi-o răcorește, când plânge lângă mine.

 

Nu știu, e oare brună, bălaie ori roșcată?

Și numele-i? Sonor e și dulce totodată,

Cum poartă-ndrăgostiții ce-s surghiuniți de lume.

 

Privirea-i, o privire de statuie îmi pare

Și-n glasu-i de departe și calm e-o inflexiune

A vocilor iubite, pierdute-n depărtare.

 

MAREEA SENTIMENTALĂ


De-aş lăuda a ta perfecţiune

amarnic aş greşi în aprecieri,

căci nu e om ce-n vers poate s-adune

un Infinit al clipelor de ieri.

 

Să-ţi spun acum cât dor îmi e de tine

ştiu c-aş greşi în aprecierea mea,

căci tolba de cuvinte nu susţine

un gând spre Infinit, către o Stea.

 

Te-ai întrupat din pulbere de stele

drept o minune fără de păcat

şi în castelul nopţii, printre ele,

ai devenit prinţesă în regat.

 

Pe cerul liniștit al vieţii mele

ai fost al Frumuseţii Absolut

şi te-am ales Luceafăr printre stele

să-mi luminezi prea slutul chip de lut.

 

Ai coborât treptat în a mea viaţă,

fără să ştii, ai devenit simbol,

o amuleta, ce nu am dus-o-n piaţă

s-o pun pe o tarabă, într-un bol.

 

Eu am purtat-o-n suflet, ca o taină

ce a tot ars fără de foc sau scrum.

Am învelit iubirea intr-o haina,

un mic secret pe-al vieții mare drum.

 

Fără să simt, destinele sortite

pe şevaletul vieţii ţi-au pictat

un Astru ce-n iubiri nemaitrăite

ți-a învelit al căsniciei stat.

 

Eu am rămas captiv într-o idée,

azi, luminat de vrajă şi tumult.

Pe-al vieţii vast ocean rămâi maree

de amintiri şi clipe de demult.

 

Eu îţi doresc doar bine şi splendoare,

Si clipe de iubire ce nu ţin de bani

şi îţi urez acum, la sărbătoare,

un cel mai simplu, sincer, LA MULTI ANI!

 

PE NIMIC RISIPIM ANII, de Valy

 

Pe nimic risipim anii

Şi nu ştim cum să trăim!

Iubim doar ura şi banii

Ne trezim că îmbătrânim.

 

Şi oricât ai regreta

Timpul nu se mai întoarce!

Chiar de-ţi plânge inima,

Viaţa merge către moarte.

 

Vrei acum la bătrâneţe

Tinereţea s-o trăieşti!

Timpul spune cu tristeţe

Niciodată n-o găseşti.

 

A trecut ca anii-n zbor

Risipită în zadar!

Iar acum te-apucă dor,

Dar ai ajuns la final.

 

CÂNTEC, de Cincinat Pavelescu

 

Un fluviu calm aş vrea să fiu,

Un fluviu calm cu ape line,

Să ningă luna peste mine

În clare nopţi, argintu-i viu.

 

Şi tu, o insulă să fii,

O insulă de roze pale

Să zboare-adeseori petale

Pe linul undei aurii.

 

O insulă de flori şi şoapte

Muiate-n aer de amurg…

Şi eu, în jurul tău să curg,

Mângâietor ca şi o noapte.

 

LUNĂ ÎN CÂMP, de Nichita Stănescu

 

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,

sub cortul adormiţilor gutui

şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,

văzduhul serii mi-ar părea căprui.

 

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,

zvelţi vânători, în arcuiţii lei

din goana calului, cum îşi subţie arcul.

O, tinde-ţi mâna stângă către ei

 

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire

pe care ramurile i-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

 

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii

În ochii tăi cu luna mă răsfrâng

… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene

dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

 

CARMEN, de Theophile Gautier

 

Gitana Carmen: ten de smoală,

Păr abundent de abanos,

Sprâncene ce te bagă-n boală,

Trup slab, mignon, alunecos.

 

Femeile spun că-i urâtă,

Bărbaţii o-ndrăgesc, nebuni;

Chiar şi-arhiepiscopul cântă

Visând, vrăjit, genunchii-i bruni.

 

Mândra-i podoabă capilară

Şi-o poartă strânsă într-un coc

Ce, desfăcut o înfăşoară

În noaptea-i până la mijloc.

 

Peste paloare izbucneşte

Gura-i cu râs învingător -

O floare care se hrăneşte

Cu sânge-mpurpurat de dor.

 

O venusteţe zămislită

Astfel e fără de cusur,

Iar licărul care-i palpită

În ochi e jarul cel mai pur.

 

În urâţenia-i picantă

E şi-acel strop sărat de mare

Din care goală, eclatantă,

Îşi află Venus întrupare.

 

DORINȚA, de Octavian Goga

 

Departe-aş vrea de-aici să vii,

În alte lumi senine,

În dimineaţa de Florii

Să mă cunun cu tine.

 

Să ne-aşezăm în sat la noi,

S-avem în deal o casă,

Să fiu cel mai cuminte-n sat,

Şi tu, cea mai frumoasă.

 

Să vie şi mama la noi,

Că-i necăjită tare,

Să aibă tihn-un an ori doi,

Ori cât pământ mai are.

 

Acolo să trăim în munţi

De cât trai avem parte,

Sătenii seara să-i adun

Şi să le spun din carte:

 

Că sunt de neam împărătesc,

Din ţara-ndepărtată,

Că tot pământul rotogol

Era al lor odată…

 

Şi că azi oamenii-nvăţaţi

Aşteaptă să se nască

Un tânăr crai coborâtor

Din legea românească.

 

TOAMNĂ, de Ion Păun-Pincio

 

Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...

Şi-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,

Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi:

Singurătăţi deşerte şi eu în suflet port.

 

Din streşinile ude se scurg greoaie picuri:

Să-ntârzie sfârşitu-i, îi plâng la căpătâi...

Iar din frunziş porneşte lin freamăt de aramă,

Ca glasul stâns de clopot şi irosit pe văi.

 

ÎN LIPSA ȘI PREZENȚA TA de Alexandru Buza

 

O oră sau o sută de ani

O monedă sau o movilă de bani

Un sărut sau un veac de iubit

O vorbă sau un dialog reușit

Un copil fraged sau un bătrân vestejit

Un fir uscat de iarbă sau un câmp înflorit

O clipă singur sau o viață solitar

O mică șotie sau un adevărat barbar

Un pas înainte sau kilometri parcurși

Un copil fără dinte sau un bătrân cu ei puși

O notă stâlcită sau o piesă melodioasă

O foaie vopsită sau o operă faimoasă.

 

O oră cu tine e o sută de ani

O monedă cu tine e o movilă de bani

Un sărut de la tine e un veac de iubit

O vorbă cu tine e un dialog reușit

Un bătrân lângă tine devine copil,

Iar fânul uscat verde ca în april

O clipă fără tine un veac de calvar

În glumă cu tine devin mai ștrengar

Un pas către tine kilometri de fericire

Bătrân lângă tine cu nepoți în devenire

O strună lângă tine devine orchestră

O pensulă uscată se face maestră.

 

VIS ALB, de Otilia Cazimir

 

Aș vrea cu tine să mă duc departe,

La Polul Nord, sub cerul de opal,

Când gheața mării clare se desparte

În blocuri plutitoare de cristal.

 

Desfășurând culorile-i spectrale,

S-ar înalță deasupra noastră ca un fald

Dantela aurorii boreale,

De purpură, de aur și smarald.

 

Banchiza albă ne-ar așterne-n față

Covoare de omăt imaculat.

Și-n adăpostul mic, scobit în gheață,

Am arde-un foc de spirt denaturat.

 

Din largă-mpărăție de zăpadă,

S-ar aduna fantasticul norod

Al nopților polare, să ne vadă:

Urși albi, de vată foce mari, de glod…

 

Iar când natura-n soare nou învie

Și când văzduhul nu mai e opac,

într-un bazin de sticlă argintie

Ar licări oglinda unui lac.

 

Acolo-n apa-i calmă și albastră

M-aș duce-n zori de ziua să mă scald

Și cât ar fi de frig, iubirea noastră

M-ar face să-mi închipui că mi-i cald!

 

MI-E DOR DE TINE, de Tudor Arghezi

 

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,

De gura ta de orhidee,

De sânul tău cu bumbi de dude,

De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,

Mi-e dor de tot ce se ascunde,

De şoldurile tale tari, rotunde,

De genunchii tăi mi-e dor,

Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.

Dă-mi pe limbă să le bea

Balele tale calde, mult iubita mea,

Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

 

Tu nu ştii, că la rău şi bine,

Inima, gândul meu, lipite sunt de tine,

Ca iedera te înfăşoară

Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.

Tulpina ta se-nalţă pân’ la stele

Strânsă de vrejul gândurilor mele.

Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,

Lumina mea şi zările senine,

Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,

Sufletul meu fără de tine-i orb,

Mâna tânjește, mintea se-nconvoaie

Ca spicul de săcară fără ploaie.

Pământul meu te cere, cerul meu,

În care-aud şoptind pe Dumnezeu.

Grădina mea cu poame delicate,

Fântâna mea cu ape ridicate

Țâșnind în sus în soare

Şi-aducătoare de răcoare.

 

Vino, femeia mea, să te mângâi

De-a lungul până la călcâi

Cu buzele, cu ochii, cu visarea.

Mă uit la tine, te frămânți ca marea,

Din spume de dantele, din talaze,

Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.

Strecoară-te subt luntrea mea şi lină

Du-mi-o-n adânc şi în lumină.

 

Te cânt ca un copil bătrân,

Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,

Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale

În luntre farmecele tale

Şi frumuseţile tăcute.

Bijuteria mea cu pietre neştiute

Decât de robul tău care te cântă,

Vino încet şi mă-nveșmântă

Cu sufletul, cu carnea ta,

Pe care nu o pot uita.

Tu eşti iubita mea,

Stăpâna mea,

Durerea mea şi bucuria mea.

Noi suntem unul amândoi

Ca un altoi lângă un alt altoi

Şi-n lumea toată suntem numai noi,

Ca două cărţi legate într-o carte,

De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.

Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,

Puiule mic,

Nufărul meu deschis

Plin de parfume rare şi de vis.

Vino grădino,

Vino senino.

Vino încet ca zborul tiptil de rândunea

Iubita mea, femeia mea.

 

ȚI-AM PUS ÎN DEGET UN INEL, de Dan Spătaru

 

Ne știam încă de mici copii,

Dar credeam că nu voi îndrăzni,

Să-ți spun cât de dragă-mi ești

Și ce mult aș vrea

Să fii doar a mea.

 

Dar aseară gândul a-ndrăznit

A prins glas și ți-a mărturisit

Și-a cerut să-mpodobești

Fericirea mea cu iubirea ta

 

Ți-am pus în deget un inel,

Pentru logodna noastră.

De astăzi tu și eu

Ne-om aminti mereu

Că ne-am legat prin el.

 

În gingășia lui am pus

Comori nemărginite,

Sărutul tăinuit

Și visul ce-am dorit,

Din dorul meu nespus.

 

Pe el, din suflet

Ți-am scris așa,

Doar trei cuvinte:

NU MĂ UITA.

 

POVESTE, de Jean Lulu Stern

 

Lucrurile s-au întâmplat aşa :

Când s-au întâlnit atunci, în prima seară,

Șezând pe-o bancă strâmbă la şosea,

Sub cerul înstelat de primăvară

 

Nu bănuiau ce soartă îi uneşte

Erau timizi, ca la-nceput de drum,

Gâtlejul îl simţeau ca prins în cleşte,

Vorbeau de aer, nori, de ceaţă, fum.

 

Deşi simţeau un răscolit în vine

De parcă se chemau de ani şi ani.

Timpul trecea, s-a-ntunecat de-a bine,

Şi-atunci, în umbra deasă de castani.

 

Ce le-ascundea roşeaţa de pe faţă,

S-au apropiat, s-au mângâiat pe mână …

Au trecut ani, şi seara, dimineaţa,

Acum bătrâni, sunt veşnic împreună.

 

ȚI-AȘ DĂRUI, de Cucoș Arghir

 

Ți-aș dărui noaptea cu stele,

Dar zorii se ivesc.

Ți-as dărui un buchet cu crizanteme,

Dar florile se ofilesc.

 

Ți-aș dărui al zilei astru

Dar el apune într-una,

Ți-aș dărui din Voroneț albastru,

Dar mănăstirea-i numai una.

 

Ți-aș dărui nestemate rare

Dar toate pălesc in fata ta,

Ti-as dărui cea mai întinsă mare

Dar nu o pot seca.

 

Pe toate ți le-aș dărui,

Să fii pe veci a mea

Și pururea te voi iubi,

Tu – cea mai frumoasă stea.

 

MAI REGINĂ DECÂT FLOAREA, de Dumitru Matcovschi

 

Mai regină decât floarea,

Doar femeia poate fi,

Mai adâncă decât marea

Doar femeia poate fi.

 

Mai înaltă ca destinul,

Doar femeia poate fi.

Mai amară ca pelinul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai frumoasă decât viața,

Doar femeia poate fi.

Mai deșteaptă ca povața,

Doar femeia poate fi.

 

Mai cuminte ca poemul,

Doar femeia poate fi.

Mai cumplita ca blestemul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai aproape decât dorul,

Doar femeia poate fi.

Mai de șoaptă ca izvorul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai de-april ca primăvara,

Doar femeia poate fi.

Și mai dulce ca vioara,

Doar femeia poate fi.

 

Mai de taină ca misterul,

Doar femeia poate fi.

Și mai tare decât fierul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai bărbată ca bărbatul,

Doar femeia poate fi.

Mai amara ca oftatul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai frumoasa decât Zeia,

Doar femeia poate fi.

Și mai vie ca scânteia,

Doar femeia poate fi.

 

Mai fierbinte ca Sahara,

Doar femeia poate fi.

Și mai dulce ca vioara,

Doar femeia poate fi

 

Mai înaltă ca povața,

Și mai scumpă decât viața,

Doar femeia poate fi.

 

IUBIND UN ÎNGER, TOAMNA..., de Dolca Alin

 

E toamnă în inima mea

Cad lacrimi îngălbenite de vreme

Amarnic suspin spre înger aș vrea

Să-i spun, primăvară, să te recheme.

 

Și cerul plânge plumburiu,

Pe obraji curg amintiri nestinse..

Acum sufletul e un vânt pustiu

Cu tânguiri de vise necuprinse.

 

În depărtări e dorul pentru tine -

Zână cu ochi de cer, părul auriu ,

E singura speranță ce mă ține

Iubind un înger, toamna, târziu.

 

A CUI E VINA ?, de Constantin Alexandru Rosetti

 

Tu-mi ziceai o dată cum că pân’ la moarte

Dragostea ta toată mie-mi vei păstra ;

M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,

Astfel merge lumea, nu e vina ta.

 

Tu-mi ziceai odată, ah ! al meu iubite,

Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da :

Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,

Astfel este veacul, nu e vina ta.

 

Când vărsai, ştii, lacrămi şi-n genunchi la mine

Îmi ziceai : o dragă, nu te voi uita !

Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine ;

Vremea şterge toate, nu e vina ta.

 

Când te-aveam în braţe, buza ta cea dulce

Roa fericirii pe a mea lăsa ;

Dar acum otravă şi venin mi-aduce

Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

 

Aurul şi slava îţi goni amoru,

Şi-ţi văzui credinţa că în vânt zbura,

Ţi-ai închis şi rana, îţi peri şi dorul

Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

 

Cinste şi iubire, dragoste, credinţă,

Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntîmpla ;

Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţă,

Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

 

Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă,

Inima-mi tot bate orcând te-oi vedea ;

Înger eşti în ochi-mi, sfîntă mult fiinţă,

Astfel e amoru, nu e vina mea !

 

UN COPIL PLÂNGEA PE STRADĂ

 

Plângea un copil pe stradă,

După mamă, după tată!

Plângea cu lacrimi pustii,

C-a rămas al nimănui.

 

Mamă de când ai plecat,

Într-un loc mai bun din lume,

Tata doar m-a exploatat,

Şi nu-i mai pasă de mine!

 

De la şcoală el m-a scos,

Şi m-a trimis la cerşit!

Sunt un copil fără rost,

Şi de nimenea iubit.

 

Sora mea moare de foame,

Că e mică şi timidă,

Doar zâmbeşte către oameni,

Când eu stau cu mâna-n tinsă!

 

Am ajuns un cerşetor,

Dar cerşesc mai mult iubire,

De ce treci nepăsător,

Când eu sunt singur pe lume!

 

SONET CLXXIII, de Vasile Voiculescu

 

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,

Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,

Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,

În tainica-i văpaie să arzi fără cenuşă.

Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,

Înflăcăratul spirit, urgie, le consumă

Îşi cată-n noi duh geamăn…şi, de-l îmbii cu humă,

Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…

Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea

Cum pui pentru petrecere o rochie de bricate

Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte…

Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,

Preface în genune lăuntrul tău, anume

Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume.

 

O PICĂTURĂ DIN MAREA IMENSĂ SI ALBASTRĂ

 

De m-ai întreba ce aș vrea sa fiu

Ți-as răspunde sclipind, fericire,

Că aș vrea să fiu picătura

Ce se desprinde în întuneric

Din marea imensă și albastră

Să îți spăl tâmplele goale

De gânduri roase, de fluxul greu

Ce pleoapele le închide tăcut ,

 

Să îți ating sufletul adormit

Prin îndoielile grele și târzii

Luptând cu iluzii fugare,

Cu demoni croiți într-un târziu

De dorul din noi, de un zeu

Ce țese pe o pânză infinită

Destine și iubiri rătăcite în rai,

Fumate prin iadul încins.

 

De m-ai întreba ce aș vrea să fiu

Ți-as spune ca aș vrea să devin

Picătura din ochiul deschis

Fără ați spune că apa

Mă îneacă tăcută de ani,

Că țărmul îmi e prieten

Și valurile gândurile mute.

 

FRACUL MEU, de C.A. Rosetti

 

Aşa de gol în toate cum m-am născut în lume

Trăiesc şi până astăzi; muncesc, dar n-am putut

Să-mi fac trăsură, haine, parale şi un nume;

Dar îns-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut!

 

Şi azi ca-n toată vremea datornicii veniră,

Obraznici cât se poate; boieri, i-aţi cunoscut!

Dar însă cu ocară, cu brânci mai toţi ieşiră,

Fiind c-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut.

 

Acum să fac mătănii, la piept eu a mă strânge,

Să-mi plec şi ochi şi capu, şi mâna să sărut,

Să muşc, să vânz pe unu, pe altu iar a linge,

Le-am învăţat pe toate, şi-un frac azi mi-am făcut.

 

Rang, slujbă, bogăţie, acuma vin grămadă,

Acea idee proastă de cinste am perdut;

La un boier prea mare mă duc acum îndată

Şi mâine şi poimâine, şi-un frac azi mi-am făcut.

 

Plecai să merg, dar însă împins de îngânfare,

Pe la a mea Elenă, să trec puţin am vrut;

Dar ea-mi zise: „Dragă şi tu în astă stare,

Şi tu cu haina curţii şi tu frac ţi-ai făcut?”

 

Ca vis, ca-nălucire, cum piere toate-n lume,

Zadarnica-mi mândrie îndată a trecut!

Şi-am zis: decât ăst „dragă”, nu voi eu un alt nume

Nu voi palat, rang, aur, şi fracul am vândut.

 

NIMIC NU SUNT..., de Costache Ioanid

 

Nimic nu sunt, un strop de tină

În care-ai pus un bob de grâu,

Un ciob în care aprinzi lumina,

Pustiu din care Tu scoţi un râu!

Nimic nu sunt, o cupă spartă

Din care faci un heruvim,

Sunt omul care Te-am dat la moarte

Fără să-mi pese de-al Tău suspin...

 

Nimic nu sunt, un rob netrebnic

Chemat ca jugul Tău să-l port...

Să dau de-o parte piatra cea rece,

Când Tu dai viaţa celui mort!

Nimic nu sunt, o trestie frântă

Din care faci toiag de fier,

O luminiţă fumegândă

Ce mâine fi-va o stea pe cer!

 

Nimic nu sunt, dar Tu eşti TOTUL

Şi Tu Te-ai dat ca preţ al meu,

Făcând din pieptul meu chivotul

Ce-L poartă-n el pe Dumnezeu!

 

Nimic nu sunt, nimic sub soare!

Dar Tu Te-ai dat pentru nimic!

În veci să fii mereu mai mare,

Iar eu în veci mereu mai mic!

 

FLOAREA IUBIRII


Mi-e sufletul golit de a ta lipsă

Şi nu mai pot spera la ce a fost

Căci, floare a iubirii, din cer fiind desprinsă,

Te-ai rătăcit în gânduri fără rost.

 

Mi-e sufletul o rană care doare

Din amintiri îmi caut un balsam

Şi am găsit un vis întruchipat de-o floare,

Iubirea unui crez când doi eram.

 

Şi te presar pe rana fără sânge

Sperând în învieri şi în minuni

De-a nu mai fi subiectul verbului «a plânge»

De-a retrăi frumoşii ani, nebuni.

 

Dar egoismul meu este demonic

Căci nu realizez că te distrug

Rupându-te de lume, pentru un vis retoric

Te chem pe al iubirii rug.

 

Brutal realizez eterna vină

De a te rupe din pământul tău

Tu, floare a iubirii, într-un ierbar, străină

Să te alătur cugetului meu.

 

Tu să mă ierţi de gânduri şi de fapte

Căci nu a fost nimic intenţionat,

Iar de accepţi drept scuze, eu mă căiesc de toate,

Iubindu-te etern şi fără de păcat.

 

Biet evadat fugind spre fericire

Eu sper ca într-o zi să te-ntâlnesc

Şi de vrei vrea îţi fi-voi pământ plin de iubire

Şi sevă îţi voi fi, căci, simplu,… „TE IUBESC”.

 

MAI DĂ-NE TIMP…, de Paraschiva Rădoi

 

Nu-Ţi lua, Doamne, bolta înapoi !

Nu face încă sul, cerul cu stele !

Milostiveşte-Te încă un timp de noi,

Mai lasă-ne ca să privim la ele !…

 

Nu-Ţi lua florile din primăveri şi toamne,

Din rouă numai Tu le-ai pus mărgele !

Nu arde-atâta gingăşie, Doamne,

Mai lasă-ne să ne uimim de ele !…

 

Nu-Ţi lua munţii înapoi, Părinte,

Din codri încă să nu faci surcele !

Chiar dacă omul nu a fost cuminte

Mai lasă-l să se cureţe de rele !…

 

Nu ne lua ţărâna, ceresc Tată,

Ce-ascunde-n ea şi moaşte şi durere !…

Că n-am sfinţit-o toţi – rugăm: ne iartă !

Mai las-o doar ca loc de-ngenunchiere !…

 

Aşteaptă-ne, nu pierde-a Ta zidire !

Aşteaptă-ne cu munţi, cu flori, cu toate…

Aşteaptă-ne să ne venim în fire !

Aşteaptă-ne atâta cât se poate !

 

Îndepărtează, de e cu putinţă,

Nimicitorii îngeri de la uşă !

Mai dă-ne, Doamne, timp de pocăinţă !

Mai dă-ne timp de sac şi de cenuşă !…

 

CREȘTINI “DE DUMINICĂ”

 

Smerenia spinările ne-ndoaie

Păşind peste prag de biserică!

Odată ieşiţi, mândria ne-nfoaie

Smerenia noastră e apă de ploaie…

Suntem creştini de duminică!

 

Ne salutăm în chip evlavios

Doar când intrăm în biserică!

Odată ieşiţi – evlavia jos!

Masca virtuţii se-ntoarce pe dos…

Suntem creştini de duminică!

 

Ne cerem iertare, ne îmbrăţişăm,

Cu toţi suntem fraţi în biserică!

Odată ieşiţi – frăţia uităm,

În haina cea veche şi rea ne-mbrăcăm…

Suntem creştini de duminică!

 

De pace doriţi, la Tine venim.

E pace şi tihnă-n biserică!

Odată ieşiţi – războaie pornim,

Setoşi de dreptate pe ceilalţi păşim…

Suntem creştini de duminică!

 

După lumină-n casa Ta intrăm

Căci Tu eşti lumină-n biserică!

Odată ieşiţi – ne întunecăm,

De partea vrăjmaşului alunecăm…

Suntem creştini de duminică!

 

Răniţi de păcate Ţie-Ţi cerem

Să dai vindecare-n biserică!

Odată ieşiţi – rănim cât putem,

Dreptatea-i doar a noastră şi-o vrem…

Suntem creştini de duminică!

 

Intrăm, fără ruşine, să cerşim

Din mila Ta, jertfită-n biserică!

Odată ieşiţi – ne învârtoşim,

De cerbice tari – ne ticăloşim…

Suntem creştini de duminică!

 

AM LEGAT..., de Marin Sorescu

 

Am legat copacii la ochi

Cu-o basma verde

Şi le-am spus să mă găsească.

 

Şi copacii m-au găsit imediat

Cu un hohot de frunze.

 

Am legat păsările la ochi

Cu-o basma de nori

Şi le-am spus să mă găsească.

 

Şi păsările m-au găsit

Cu un cântec.

 

Am legat tristeţea la ochi

Cu un zâmbet,

Şi tristeţea m-a găsit a doua zi

Într-o iubire.

 

Am legat soarele la ochi

Cu nopţile mele

Şi i-am spus să mă găsească.

 

Eşti acolo, a zis soarele,

După timpul acela,

Nu te mai ascunde.

 

Nu te mai ascunde,

Mi-au zis toate lucrurile

Şi toate sentimentele

Pe care am încercat să le leg

La ochi.

 

OCHII TĂI, de Alexandru Andrieş

 

Şi lumina parcă se pregătea,

Aduna toţi norii şi-i atârna

Departe la orizont,

Pe frânghie,

Să se-usuce încet…

 

Astă-seară a fost cald şi senin,

Toate stelele aveau pahare de vin

Şi-mi dădeau să gust puţin

Şi mie…

Între timp, tu dormeai…

 

Spune-mi despre tine

Lucruri cât mai puţine,

Lasă-mă să le ghicesc,

Să le inventez,

Să le potrivesc…

 

Dacă mai crezi cât de cât în minuni,

Să te văd trei zile, să nu te văd trei luni,

Şi s-o luăm iar şi iar

De la capăt…

Spune-mi, cum ţi s-ar părea?

 

Eu te vreau mereu

În colţişorul meu,

Să fii lângă mine

Şi să-ţi fie bine…

 

Am cunoscut o fată frumoasă,

Are maşină, are şi casă

Şi vorbim la telefon

O grămadă…

 

Însă n-are ochii tăi…

 

LEOAICA TÂNĂRĂ, IUBIREA, de Nichita Stănescu

 

Leoaica tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

 

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,

când mai larg, când mai aproape,

ca o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţâşni,

curcubeu tăiat în două,

şi auzul o-ntâlni

tocmai lângă ciocârlii.

 

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,

dar mâna nu le mai ştie.

Şi alunecă-n neştire.

 

ȘI AȘ PLECA...

 

Și aș pleca din țara asta-n care

Suntem săraci, flămânzi și necăjiți,

Hotarele-s deschise, lumea-i mare,

Dar cui să-mi las bătrânii mei părinți?

 

Și aș pleca din țara asta-n care

Schilozii îți rup inima fâșii,

Orfani-s cerșetori pe trotuare,

Dar cui să-mi las iubiții mei copii?

 

Și aș pleca din țara asta-n care

Latinitatea, frântă a rămas.

Motanul, vulpea, mă așteaptă-n zare,

Dar limba vechilor cazanii cui s-o las?

 

Și aș pleca din țara asta-n care

Prostia e o lege-a orișicui

Și-n propria sa țară, țara moare,

Dar Eminescu va rămâne cui?

 

Și aș pleca din țara asta-n care

Chiar cel ce crede a ajuns ateu,

Și cel puternic e în disperare,

Dar cui îi va rămâne Dumnezeu?

 

DOMNIŢA, de Mateiu Ion Caragiale

 

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene

Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.

E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,

În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

 

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,

Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.

Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat

De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.

 

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,

În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie -

Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

 

Ca un potir de sânge un roşu trandafir -

Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,

Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

 

MELANCOLIE, de Tudor Arghezi

 

Am luat ceasul de-ntâlnire

Când se tulbură-n fund lacul

Şi-n perdeaua lui subţire

Îşi petrece steaua acul.

 

Câtă vreme n-a venit

M-am uitat cu dor în zare.

Orele şi-au împletit

Firul lor cu firul mare.

 

Şi acum c-o văd venind

Pe potecă solitară,

De departe, simt un jind

Şi-as voi să mi se pară.

 

CE FRUMOASĂ EŞTI, de Adrian Păunescu

 

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Ţurţurii în plete vor suna.

 

Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.

 

Ce frumoasă eşti în prag de vară,

Când miroşi a mere ce se coc,

Cerul în fiinţa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.

 

Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nţeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.

 

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopţi,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copţi.

 

Să înveţi, iubito, să te bucuri

Că ţi-am dat din jertfă un destin,

Şi că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.

 

Ce frumoasă eşti în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta uşoară,

Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

 

Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri şi de frunze

De la cine să învăţ să-l gust?

 

ERRANTE (Rătăcită), de Iulia-Maria Iosif

 

Nu ştiu unde să te găsesc.

Mi-am descâlcit părul,

ferestrele sunt închise,

pe cărţi stă aer obosit

de câte ori m-a văzut trecând prin faţa lui,

de coperta verde a cărţii, parcă tot mai închisă,

de cât timp au rămas trase perdelele,

cu toate acestea,

dimineţile nu au niciun miros,

ştii că urăsc cafeaua.

Mi-am spălat faţa şi ochii de vară

şi n-am nici măcar

o urmă de toamnă pe fustă,

ori vreun foşnet pe talpa dreaptă,

nici măcar o baltă în privire,

nu ştiu unde să te găsesc,

fiindcă tu cunoşti toate parcurile

şi treci indiferent pe lângă toamnă,

deci unde te-ai putea pierde?

Şi mă feresc să trec pe sub case

cu ferestre deschise,

să nu cumva să fie ferestrele tale.

Fug de oameni ce ies pe porţi

şi mai aruncă o privire spre casele lor

nezgomotoase, cu rolete sau lambriuri,

ei nu au nicio fereastră deschisă,

fiindcă au ieşit să se piardă.

 

De-asta mă tem să nu ai ferestre deschise,

să nu cumva să fii nepierdut

în casă la tine,

la urma urmei cine s-a pierdut vreodată în propria casă?

În casă la tine,

unde cărţile sunt aşezate altfel, ca să nu se pună praful,

iar din stradă nu poate să vadă nimeni

de perdelele netrase, dacă e vreo carte cu copertă verde închis,

de un verde tot mai puţin închis,

fiindcă astăzi nu ai chef să ocoleşti bălţi şi ţi-e poftă de cafea,

ca-n fiecare dimineaţă.

 

Odată cu ferestre deschise şi magnolii îngheţate,

m-aş întoarce pe aceeaşi parte a străzii

pe care am venit

şi n-aş spune nimănui

că m-am pierdut, deşi mi-e descâlcit părul.

 

PARCUL AMINTIRILOR


E trist orașul și totuși trecătorii râd,

Pustiu e parcul și totuși văd tinerii trecând,

Văd cum, iubindu-se, se bucură de viață,

Aș vrea să râd și eu, dar sufletu-mi îngheață.

 

Cu pași-mi abătuți aleea o străbat,

Cu plopii ce-alor frunze-au presărat

Iar mintea mi se zbate și nu vrea să priceapă

Că s-a sfârșit iubirea, când m-așteptam să-nceapă.

 

Se las-alene seara,deși nu-i decât șapte

Iar tinerii se plimbă lăsând în urmă șoapte.

Și gându-ncet îmi zboară, departe în trecut

Spre clipele frumoase, ce-n viață am avut.

 

M-așez și eu pe-o bancă, și parcul obosit

Se-afundă-ncet în noapte și cred c-am adormit.

Sufletul meu striga, căci noaptea nemiloasă

Pătrunde-ncet întrânsul, și nu mai vrea să iasă.

 

Pe cer apare Luna, o mândră lună plină

O văd și-o rog să-mi spună, de fata cea divină

Cu părul ei ca focul și ochii de smarald

Ce-o chem la mine iarăși, o chem dar în zadar!

 

Luna-mi zâmbește iarăși, precum și altădată,

Când mă-ntâlneam în taină cu-acea frumoasă fată

Și își aduce-aminte, de-anoastre jurăminte,

Când în tăcerea nopții îi fac o rugăminte.

 

Ea îmi ascultă ruga și i se face milă,

Trimite înspre mine o rază de lumină

O rază de speranță în sufletu-mi zdrobit

Purtată de-acel înger de care i-am vorbit.

 

Îmi văd iubita-n față, ființa cea mai dragă

Trăiesc un vis aievea, alerg spre ea cu teamă,

O iau, o strâng în brațe și o sărut cu dor,

Precum un însetat, ce-ajunge la izvor.

 

Dar ea îmi joac-o festă, se-nvârte și îmi scapă

Aleargă-n întuneric, căci are chef de joacă.

Se leagănă-n scrânciob și-mi spune o poveste

Cu zâne preafrumoase ce Luna le-ocrotește.

 

Ce se-ngrijesc de-aceia cu inima zdrobită,

Le-alina suferința dup-alor iubită

Și-i fac chiar să trăiască și să se-ncreadă-n viață,

Dar când e gata noaptea, se-ascund, dispar în ceață.

 

Tot ascultându-i vorba, i-adorm cu capu-n poală,

Iar stelele-ncet încep ca să dispară,

Simt cum mâna-i fină, mă mângâie pe creștet,

Și-aud în depărtare o voce ce-mi șoptește:

 

„Te du copile-acasă, că noaptea s-a sfârșit,

Ti-am împlinit dorința,la care ai râvnit!”

Tresar și văd că-s singur, arunc în jur priviri,

Văd doar Luna ce-mi șoptește:

TRĂIEȘTI DIN AMINTIRI!

 

IOANA, de Constanța Buzea

 

ce pură îmi apare gura ta

supus stă roşul ca un palid vin

cum sub un strai de cristalin avea

un ghimpe planta fără de venin

 

cum somnul pentru vise e făcut

sângele tău păstrează urme sfinte

din gândurile mele din trecut

de care nu-mi voi mai aduce-aminte.

 

CÂNTECUL TOAMNEI UNEI IUBIRI, de Octavian Goga

 

De va veni la tine vântul,

Purtând povestea mea amară,

Jelitul lui să nu te-nfrângă,

Mustrarea lui să nu te doară.

Nu-i vina ta... Aşa e scrisă

Nemilostiva lege-a firii:

Sărutul otrăvit al brumii

Omoară toamna trandafirii...

Şi cine s-ar opri să plângă

O frunză veştedă-n cărare,

Când codrii freamătă alături

Şi râd în răsărit de soare?...

 

DE CE-ȚI MAI NUMERI ANII..., de Veronica Micle

 

De ce-ți mai numeri anii să vezi de ești bătrân

Când știi ce grea durere tu porți în al tău sân,

Și pentru ce oglinda întrebi privind în ea

Să-ți spună de nu-i încă zbârcită fața ta?

 

Când știi c-a tale lucruri ce curg neîncetat

Adânci și triste urme în suflet ți-au lăsat,

Și crezi c-o vecinicie amară e de când

O clipă fericită avut-ai pe pământ.

 

Și ce-ți mai folosește să știi azi cum mai ești

Când simți că tu pe lume de mult nu mai trăiești;

Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc

Viața ta pustie și fără de noroc!

 

ICOANĂ..., de Ștefan Rotaru

 

Privesc la tine ca la o icoană

Desenată de mână fără de prihană

Părul pictat cu tămâie o bucată

Fața prescurată, lacrima aghezmată.

 

Oare ești însuflețită și inimă ai?

Pentru o clipă când singură stai

Am îndoieli că trăiești și respiri

Și mă gândesc oare unde aspiri?...

 

Dar când ochii tăi mari odată clipesc

Icoana învie, iar eu amuțesc

Neîncetând să măsor fiecare mișcare

Neuitând să număr fiecare suflare.

 

Ochii aceeași icoană cu o fărâmă de zi

Iar irisul noaptea ce te trezi

Stelele lacrimi din care te rogi

Luna sursa spre care te-ntorci...

 

Mi se taie sufletul rămân vânătăi

Îl bate inima cu ale sale bătăi

Fiori mănmormîntă, mă chinuie șoapte

Și mă tremură de zece ori câte șapte...

 

Ea plătește, de la masă se scoală

Lăsând lingurița în cana sa goală

Mă privește și-mi zice țe-a vorbit ceva doamna

Mă ierți... te-am confundat cu icoana...

 

PARCĂ IERI ERAM COPIL

 

Parcă ieri eram copil,

Mă ducea mama de mână!

Nimic nu îmi mai doream,

Doar timpu-n loc să rămână!

 

Dar timpul nu stă în loc!

Zboară într-una şi preface,

Copilul mic şi frumos,

Într-un tânăr care-ţi place.

 

Primăverile repede au trecut,

EU de mână o duc pe mama!

Că puterile i-au slăbit,

Fără ca ea sa-şi dea seama!

 

Toamne trec , primăveri vin,

Unde-i chipul de copil?

Din oglindă mă priveşte,

Un bătrân care-mi zâmbeşte.

 

Am doar lacrimi,dar nu plâng!

Toate-s de la Dumnezeu!

Viaţa noastră pe pământ,

E schimbată tot mereu.

 

SĂ NU PLÂNGI

 

Să nu plângi după mine,

Când din lume voi pleca.

Gândeşte-te doar la tine,

Şi ai grijă de viaţa ta.

 

Ai fost un vis, ai fost un ceas,

Ai fost un semn divin trimis de cer,

Singura lumii mari eu te las,

Că fără dragostea ta, eu pier.

 

Şi-n lumea viselor de trec,

Nimic nu mă mai doare.

Dar şi de-acolo-ţi trimit

Prin vis, iubirea şi-o floare.

 

IUBIREA CE MI-AI DAT-O

 

Nu-mi lua Doamne fericirea!

Ce odată tu mi-ai dat-o!

Împleteşte-o cu iubirea,

Să nu fie-n veci furată!

 

N-o fă Doamne pentru mine,

Fă-o numai pentru ea!

C-am jurat-n veci iubire,

În genunchi, în faţa ta!

 

Nu lăsa ca lumea rea,

Să-i ardă faţa frumoasă!

O las Doamne-n grija ta,

S-o păzeşti, să fie-n viaţă!

 

Că o iubirea adevărată,

Arde intr-una la foc mare!

Arde pentru viaţa toată,

Şi Doamne-i, nemuritoare!

 

TU TRECI, de Ana Blandiana

 

Tu treci prin ceaţă

Şi eu ştiu că treci,

Şi e destul ca norii

Să nu-mi mai pară reci

Sicrie fără saţiu

Umflându-se să-ncapă

Întreaga omenire

În pulberea de apă,

Inconsistent şi acru

Dospindu-se-n văzduh.

Tu treci prin ceaţă:

Clar şi-nalt, un duh

Ordonator de sensuri,

Scoţând din moarte lumi

Ce tremură uimite

Pe când uşor le-ndrumi

Ţinându-le de umeri

Să nu le fie frică:

Tu treci prin ceaţă

Şi-ochiul tău despică

Logice pârtii-n

Haosul de veci;

Tu treci, iubire,

Şi eu ştiu că treci...

 

DE-ACUM AŞ PUTEA, de Grigore Vieru

 

De-acum aş putea

Şi fără picioare trăi,

Da, fără de ele -

La cine vroiam să ajung

Am ajuns.

 

Şi fără de ochi,

Da, fără de ei,

Aş putea să trăiesc -

Pe cine vroiam să văd

Am văzut.

 

Şi fără de mâini

Aş putea să trăiesc,

Da, fără de ele -

Pe cine vroiam să cuprind

Am cuprins.

 

De-acum şi singur, iubito,

Ca o pată de sânge pe lespezi,

Ca o stea ce cade-n neant,

Ca un vultur pe munţi, -

Da, singur

Aş putea să trăiesc.

 

ADEVǍRATELE VEȘNICII, de Radu Stanca

O! Dǎ-mi ceva sǎ-ți semene,

Sǎ-ți fie ție asemene

Și nu te voi mai tulbura…

Plec ca sǎ poți și tu pleca.

 

Nu mai ȋntârziu fǎrǎ rost

Ȋntre ce e și ce-ar fi fost,

Ȋntre ce nu e și ce-ar fi

Dac-am rǎmâne tot aci…

 

Uite! Fǎgǎduiesc solemn

Dacǎ-mi vei da ceva, un semn,

Un medalion, sǎ-l port pe piept,

Atuncea nu te mai aștept,

 

Nu mai veghez morminte vii,

Ci ies pe marile câmpii

Și schimb aceste veșnicii

Cu-adevǎratele vecii…

Cu veșniciile de-o zi…"

 

NICI NU TE LAS DE TOT, NICI NU TE STRIG..., de George Țărnea

"Prea repede uitam ce-aveam în gând,

Sub apăsarea vorbelor de rând!

Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă lași...

E-atâta ezitare între pași.

Prea repede uitam ce-aveam de spus -

Un zbor în minus, o cădere în plus...

La tine-i vara si la mine-i frig,

Nici nu te las de tot, nici nu te strig."

 

 

MULŢI OAMENI SPUN CĂ VISELE, de Guillaume de Lorris

Mulţi oameni spun că visele

Nu sunt decât fabule şi minciuni.

Dar poţi să visezi aşa un vis,

Care cu siguranţă să nu fie minciună

Şi mai apoi să se arate adevărat.

Clară este dovada

Adusă de celebra viziune

Arătată regelui Scipio

Despre care a scris Macrobiu

Pentru că în vise binevoia să creadă.

Mai mult, dacă cineva crede sau spune,

Că e o prostie sau o nebunie

Să crezi că ele se realizează,

Atunci aceia nebun să mă numească;

Căci eu sincer cred

Că un vis este un avertisment

Al bunelor şi relelor ce ne aşteaptă;

Şi mulţi, visând, pretind

Că noaptea lucrurile sunt confuze

Şi doar apoi limpezi se văd.

 

 

TRECEA UN OM PE DRUM, de Elena Farago

Trecea un om pe drum aseară,

Trecea cântând încet pe drum,

Ştiu eu? Poate cânta să-i pară

Drumul mai scurt, – ori poate cum

Era aşa frumos aseară,

Poate cânta ca să nu-l doară

Că-i singur numai el pe drum –?

 

Trecea şi eu eram la poartă

Şi şi-a văzut de drumul lui,

Dar ce mi-o fi venit deodată

De am oftat, n-oi şti să spui.

Şi nu-mi venea să plec din poartă,

Şi parc-un dor de viaţa toată

M-a prins privind pe urma lui...

 

Aşa ne-o fi la fiecare,

Că stăm în poartă, şi nu ştim

Pe călător măcar de-l doare

Ceva, şi de ne pomenim

Oftând, pesemne fiecare

Ne-om fi simţind departe tare

De-un drum pe care-am vrea să fim.

 

AMINTIREA, de Vasile Voiculescu

 

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea

Iubirii noastre, tocmai ca o floare

Ce într-un pahar își plânge strălucirea

Uitată-n colțul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.

Oglinda-n podini și-a holbat privirea.

Perdele lungi țin calea către soare…

Păianjenii și-au început urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,

Din miezul veșted foile mâhnite

Se rup treptat cu-o mută iroseală,

 

Picând domol în umbra liniștită…

Și floarea amintirii părăsită,

Se scutură petală cu petală.

 

În apa vremii veche și clocită.

 

ULTIMUL PĂCAT, de Ionescu Stejărel

 

Să simt moartea ca pe o plăcere

în sărutul tău de taină

trecerea ta e o adiere

ce îmbracă a tăcerii haină,

 

Să simt iubirea mea cum curge

şi îmbracă trupul tău cu lavă

din mine, seva cum se scurge

şi tu iar eşti a nopţii sclavă,

 

Să te devor pe pat de paie

să te iubesc ca un nebun

să mori în hău de vâlvătaie

să-ţi fie trupul, vânt de fum,

 

Și-n patru zări trupul ţi-l poarte

cu tine să umple zările

să te întâlnesc numai în moarte

când ni se adun cărările,

 

Să te iubesc pe vânt de toamnă

să te sacrific neîncetat

căci moartea la iubiri mă îndeamnă

iar tu, eşti ultimul păcat.

 

PE CĂRAREA ÎNVELITĂ CU AMINTIRI, de Constantin Rusu

Pe cărarea învelită cu amintiri

caut un luminiş în mine nu pe drum,

aud şoapta ploii lângă lacrima mea

pusă în gândurile pierdute acum.

 

Când alunec pe tomberoane de idei

umbrele toate nu se văd niciodată,

nu mai vor s-apară nici un fel de poame

şi numai lupii mai ţin foamea uitată.

 

Pe cărări eu aştern secunda nu anul

şi rog o doină din vise să-mi aprobe

struna de vioară cu acorduri calde,

să nu mai bat trotuarele ca pe tobe.

 

Azi văd copite în nisip, sunt în deşert,

cu mine e doar umbra, vorbesc cu luna,

singurătatea plânge singurătatea,

dar vreau cărări iubite întotdeauna.

 

TĂCEREA TA..., de Octavian Goga

Mai ţii tu minte noaptea-ntâie,

O noapte umedă, albastră...

În pacea ei înfiorată

Vorbea numai tăcerea noastră...

 

De-atunci atâtea nopţi trecură,

Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte...

Din câte-alături povestirăm

Nimic nu-mi mai aduc aminte...

 

Dar până-n clipa de pe urmă

Fermecătoare-o să-mi rămâie

Şi-o să-mi vorbească totdeuna

Tăcerea ta din noaptea-ntâie...

 

LACĂTE, CINE TE-A ÎNCHIS..., de Tudor Arghezi

 

Lacăte, cine te-a închis

La uşa marelui meu vis?

Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,

Să sfarăme zăvorul

Şi să vedem în fundul nopţii noastre

Mişcându-se comorile albastre?

Un pas din timp în timp, greoi

Se-apropie, dar a trecut de noi

Toţi paşii se sfârşesc şi pier

Pentru urechea ta de fier.

De-o vana-ntoarsă peste tine

Cred ca atârnă din vazduh glicine

Şi, de pe bolţi, zorele

Şi muguri şi ciorchini de stele.

Cine va pune-n uşa noastră cheie

0 singură scânteie?

Lumina ochiul şi-l aşează,

Şi-n încăpere caută să vază.

Lacătul simte şi tresare

Cu bezna mea, ca de o sărutare.

Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui

Şi lacătul tăcerii să-l descui?

 

CÂND AM IUBIT AM FOST URÂT…, de Ion Minulescu

 

Ce-am fost cândva azi nu mai sunt...

Dar ce sunt azi îmi pare rău

Că n-am putut să fiu mereu -

Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt...

 

Când am urât am fost iubit,

Când am iubit am fost urât...

Şi-n viaţă n-am cântat decât

Romanţa Celui răstignit...

 

Tot ce-am sperat rămas-a vis,

Şi-am dobândit ce n-am visat...

Dar ce-am fost ieri am şi uitat -

Un titlu de volum nescris...

 

Şi-azi, dacă sunt un chip de Sfânt,

Aşa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu -

Să fiu tot altul... Şi să-l cânt mereu

Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt...

AȘTEPTARE....de Octavian Goga

 

Trei trandafiri într-un pahar,

Trei trandafiri în floare,

Curaţi ca de mărgăritar,

Te-au aşteptat ieri în zadar

Să-i prinzi în cingătoare...

Te-au aşteptat, sărmane flori,

În liniştea mea moartă,

Şi,-ngălbenite de fiori,

S-au scuturat de câte ori

Foşnea un pas la poartă.

Amurgul vineţiu de-april

Îmi rătăcea prin casă,

Când frunzele tiptil-tiptil,

Ca nişte lacrimi de copil,

Cădeau încet pe masă.

 

CE TAINĂ-I DRAGOSTEA PURTATĂ.... de Traian Dorz

 

Ce taine-ascunde aşteptarea

răbdării cerului acum

când răul creşte, creşte, creşte

şi tot nu-i prefăcut în scrum!

 

Ce taină-i îndelung răbdarea

pentru tiranul cel cumplit

ce leagă, arde şi ucide

şi tot nu-i încă răsplătit.

 

Ce taină-i dragostea purtată

spre cel de mult căzut şi rău

că vinde, minte şi huleşte

şi tot nu-i vine ceasul său.

 

Ce taină-i marea bunătate

spre lumea de căzuţi şi hoţi

nespus de răi şi totuşi, Doamne,

îi mai iubeşti pe toţi, pe toţii…

 

LUMINA DE IERI, de Lucian Blaga

 

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată

e fruntea menită-nălţărilor altădată!

 

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse

fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

 

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

o oră mare rămasă în mine fără făptură

ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

 

Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri,

sub trecutele, caut

lumina stinsă pe care-o tot laud.

 

ÎMI PASĂ ..., de Adrian Păunescu

 

Mi-e dor de tine

Şi nu-mi ajung celelalte

Uite ca un surogat

Pentru puritate

Nu s-a găsit.

 

Mi-e dor de tine

Mi-e tine de tine

Mi-e înlăuntrul meu de tine

Mi-e nu ştiu cum,

Mi-e nu ştiu ce,

Mi-e dor de tine ca de acasă.

 

Îmi pasă!

 

NU TE-AI OPRIT ATUNCI ÎN CALE..., de Octavian Goga

 

Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,

Când toamna palidă coboară,

Într-o grădină despoiată,

O ramură întârziată

Ce-a înflorit a doua oară?

 

Nu te-ai oprit atunci în cale

Să te întrebi: ce taină, oare,

Ascund înţelepciunii tale

Înfriguratele petale,

Ca mâine stinse, fără soare?...

 

Şi dac-o blândă-nduioşare

Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,

Cum stai aşa, întrebătoare,

Uitându-te la biata floare,

Ai înţeles a cui e vina?

 

E raza, care toamnei mute

I-a dat fiorul primăverii,

Şi-n preajma morţii abătute

A picurat, pe neştiute,

Un strop din cântecu-nvierii...

SĂ TE POT UITA PE TINE... SUFLETUL MEU MOARE…, de Veronica Micle

 

Ce n-ar da un mort în groapa pentr-un răsărit de lună!

Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe

Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreuna –

Noi visam eternitate în durata unei clipe.

 

„Ce n-ar da un mort din groapa pentru-o jerbie de rază”

Ce din luna se coboară si pământul îl atinge;

Sa mai simtă încă-o dată fruntea ca i-o luminează

Si ca-n pieptul sau viața cu căldură să răsfrânge!

 

Sigur, noi credeam ca dânsul ar schimba cu bucurie

A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată

Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,

Pentr-o clipa de iubire din viața de-altă-dată.

 

Însa clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă

Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;

Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă

Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

 

Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit de lună

A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună

Toate razele de lună, toate razele din soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

 

ÎNTREBĂRI CĂTRE O STEA, de Lucian Blaga

 

Stea care subt carul cel mare abia licăreşti

nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?

 

Eşti steaua lui Verde-mpărat - duhul nemântuit?

Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?

 

Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?

Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

 

Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte

veghezi mistuită subt vinete bolte?

 

De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,

n-aruncă nimenea după tine cu piatră?

 

DORUL..., de Bogdan Petriceicu Haşdeu

 

Privind tăcuta undă,

Pe gânduri am rămas:

Cât este de profundă

La fiecare pas;

Şi totuşi izvorăşte

Din depărtate văi,

Apoi se risipeşte

Prin mii şi mii de căi!

 

Asemenea-i şi dorul

În pieptul meu sădit:

E depărtat izvorul

Din care mi-a venit,

Şi-n multe lumi străine

Cărările-i s-ascund,

Dar revărsat în mine

Cât este de profund!

 

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU, de Nicolae Dabija

 

Chiar acum când ninge pe Moldova,

veste mi-a sosit din Cernăuți

că de-acolo Eminescu – tânăr

a pornit spre Chișinău, desculț.

 

Cu desaga plină de poeme

să se-adeverească-a pornit –

dacă mai suntem la locul nostru

și să vadă dacă n-am murit.

 

Să-i ieșim, pe viscol, înainte

care cu o carte sau o floare:

pașii din omăt să i-i culegem

și să-i cerem în genunchi iertare.

 

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă

și-l purtăm pe drumuri de un veac:

ba copiii mor în Bucovina

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

 

Iartă-ne, bădiță, să îi spunem,

că ades – cum veacul e-n delir

ai fost oaspete în casa Ta

și în țara Ta un musafir.

 

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă

vinul când curgea gârlă la vale –

la dureri veneai să fii cu noi

și-ți simțeam prezența Dumitale.

 

Ne-au bătut și cerul și pământul,

vremuri grele au trecut pe-aci,

ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,

fără poezie-om mai trăi.

 

Multe am pățit în acest secol

care neschimbându-se ne schimbă,

deseori ne-am rușinat să spunem

că vorbim cu Tine-aceeași limbă.

 

Cine ne-ar ierta pentru copiii

care deschideau volumul Tău

și găseau poemele ciuntite

și cârpită soarta Ta, mereu?!

 

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,

parcă nici nu mai avem destin,

pân-şi ceasurile noastre arată

şi măsoară toate-un timp străin.

 

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:

cei care în cuie te-au bătut

nu străini au fost, sosiţi din lume,

tot dintre ai noştri te-au vândut.

 

Asta e durerea noastră mută

că visând să-şi numere arginții

– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,

vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

 

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă

asta fiind al vieţii unic rost –

chiar ar face revoluţii, numai

să rămână şerbi precum au fost.

 

Și atâţia plaiul ne-au prădat,

iar acum căinţele le vin:

nu le e ruşine c-au furat,

ci ruşine – c-au furat puţin.

 

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,

suferim, în parte, fiecare,

pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,

doar pentru păcate viitoare.

 

Căci la noi, aşa-i de la un timp -

dacă-ngheaţă via sau puieţii -

pentru tot ce se întâmplă-n ţară -

nu răspund miniştrii, ci poeţii.

 

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,

dar de astăzi, împlinind un rost,

să sperăm că-n fiecare casă

va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

 

…Chiar acum când ninge pe Moldova,

când nămeţi prin cerul ei se-alungă,

Eminescu a pornit spre noi,

și să dee Domnul să ajungă!

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei