Pagina de poezie 38 PDF Imprimare Email

REVIN ÎN TOAMNĂ, de Ana Blandiana

Revin în toamnă cum revin acasă

Din ţări mai libere şi mai bogate -

Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade

Şi ceaţa nesfârşită, nenţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată

De frigul dimineţii şi al serii,

Ora de miere, galbena zăpadă

Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina

Nestinsă încă de uriaşe nopţi

Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina

De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază

Spre fructul putred care se consumă

În alcoolul limpede-n amiază

Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin

Din nesfârşite veri strălucitoare,

Unde tânjesc spre fericitul chin

Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,

Fatală, somnoroasă demnitate.

Revin în toamnă cum revin acasă

Din ţări mai libere şi mai bogate.

 

ÎN LIMBA TA ȚI-E DOR DE MAMA…de Grigore Vieru

 

În aceeași limbă

Toată lumea plânge,

În aceeași limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

 

În limba ta

Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin,

Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta

Poți râde singur,

Și doar în limba ta

Te poți opri din plâns.

 

Iar când nu poți

Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia

Și nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea

Tot în limba ta.

 

ALTFEL, de Iulia-Maria Iosif

 

Raze de soare

cad pe flori.

 

De Floarea-Soarelui

e pământul tot.

 

Raze de soare

sunt prinse de flori

 

Fiindcă dacă ar fi prinse

de mâinile oamenilor

 

De oameni cu soare

ar fi pământul tot.

 

ÎN URMA DESPĂRŢIREI, de Ion Păun-Pincio

 

Mâhnit stă vestejitul crâng

Şi chinuit de vânt suspină;

Sub streşini presure se răstrâng

Şi ciripesc încet – se-nchină...

 

Doi corbi din aripe grăbesc

Şi vin să mâie-n sat pe noapte,

Iar cântecele lor trezesc

Singurătăţile-ngheţate.

 

Un brad se scutură, şi curg

Iernatecele-i flori, puzderii –

Coboară gându-mi în amurg,

S-afundă-n lumile durerii...

 

*

 

Aşa era când ea s-a dus!

Acelaşi vânt şi frig afară –

Şi soarele-i tot la apus,

Numai durerea-i mai amară...

 

Şi, dus pe urma unui gând,

Un glas iubit parcă mă cheamă –

Şi parcă văd cum fluturând

Se pierde-n zare o năframă...

 

Şi nu ştiu cum – parcă mă sting,

Înmărmuresc în loc, departe...

Iar în târziu simţesc că plâng:

Au unde eşti? În care parte?

 

CI, DE-AM FI SINGURI AMÂNDOI…, de Nicolae Iorga

 

Ci, de-am fi singuri amândoi

Şi nime să ne asculte,

Uitându-mă în ochii tăi,

Ţi-aş spune aşa de multe…

 

Ar trece vremea şi n-am şti

Ce e aceea vreme

Şi n-ar fi nimene din vis

În lume să ne cheme.

 

Am fi departe tare duşi,

Străini de lumea-ntreagă:

Pe veşnicie ţi-aş fi drag,

Tu veşnic mi-ai fi dragă;

 

Cu sărutări am şterge-n ochi

A’ lacrimilor urme,

Şi cine oare s-a-ndura

Al nostru rai să-l curme?

 

Ţi-aş spune vorbe dulci încet:

Ca să le-auzi mai bine,

Tot mai aproape ai pleca

Obrazul tău de mine.

 

Şi-atuncea de ne-om săruta,

A cui să fie vina?

Nici tu, că nu mă auzeai,

Nici eu n-oi fi pricina.

 

BUN VENIT ÎN VIAŢA MEA!, de Iulia-Maria Iosif

 

Intră!

Poţi intra, din nou, în viaţa mea.

Nu,

Nu trebuie să baţi la uşă.

De fapt,

Niciodată nu ai făcut-o...

Întotdeauna,

Pur şi simplu ai intrat.

Însă astăzi,

Astăzi te simt mai stingher, mai încet, mai stins.

Ţi-e... teamă.

Dar nu!

Păşeşte cu încredere, aşează-te undeva...

Reia-ţi locul!

E tot al tău. Te aştepta.

Dar te rog, simte-te ca acasă.

În sufletul meu.

 

Îmi pare rău,

Nu ştiam că vei veni...

Aş fi făcut puţină ordine...

Prin amintiri,

Aş fi șters câteva...

Iar sufletul, l-aş fi curăţat de praf.

Şi de durere.

Dacă aş fi ştiut că vii...

 

Oh,

Dar, nu te teme!

Parcă ăsta era rolul meu, nu?

Stai liniştit.

Nu am de gând să-ţi cer ceva.

Nu.

Nu te voi întreba nici ,,unde ai fost?"

Ce rost ar avea?

Când astăzi eşti în faţa ochilor mei...

Nu îţi voi cere să îmi vorbeşti,

Ori să-mi promiţi ceva.

Mi-a fost prea dor să-ţi ascult tăcerea.

Nu te voi întreba nici ,,cât e ceasul?"

Timpul a murit. În momentul în care ai intrat.

Şi-a dat ultima suflare,

Într-o baltă sângerie, plină de aşteptare.

Iarăşi te temi?

Ţi-am spus şi-ţi repet,

Nu,

Nu vreau nimic.

Nu o să-ţi cer să îmi dai nici soarele,

Nici stelele...

Sunt mult prea luminoase pentru mine.

Mi-ar fi teamă,

Că n-aş mai putea să recunosc întunericul tău.

Nu o să-ţi cer,

Să-mi dai nici marea cu valurile ei,

Sunt prea zgomotoase,

Mi-ar fi teamă,

Că n-aş mai putea să-ţi aud liniştea.

Nu am sa îţi cer,

Să-mi dai lumea

Ce-aş putea face eu cu o lume atât de moartă?

Mi-ar fi teamă...

Ca m-ar ucide şi pe mine

Şi n-aş mai putea să te aștept.

Nu am să-ţi cer

Să îmi spui ce e singurătatea,

Ştiu că are chipul umbrei a doi paşi

ce se stinge în spatele unei uşi închise.

 

Nu ştiu...

Ce-a fost înainte să vii...

O fi fost Iadul.

Sau doar o anticameră a sa.

Poate că,

Abia acum îşi deschide porţile...

Odată cu venirea ta,

Iar eu,

Sunt gata să intru de bunăvoie în el,

Da!

Odată cu venirea ta,

O venire,

Care la final va fi o absenţă în plus.

Nu ştiu...

Dacă zâmbetul tău,

Este o parte din el,

Sau dacă mâinile tale,

ce tremură întinzându-se-nspre mine,

atingându-mi încet,

Vârful degetelor...

Făcându-mi conturul mâinii,

Al venelor...

Al claviculei,

Al buzelor

Sunt flăcările din el...

Dar nu!

Nu poate fi Iadul...

Căci acum,

Trebuie să pleci.

Iar un Iad...

Nu se termină niciodată, nu?

Şi tu totuşi pleci.

 

Dar stai liniştit,

Nu,

Nu am să-ţi cer să rămâi.

Mi-ar lipsi prea mult

Fericirea...

Simţită la auzul paşilor tăi,

La atingerea mâinilor tale,

La ştergerea cu degetul meu a lacrimilor

Ce-ţi cad încet din seninul albastru

Al ochilor tăi...

 

Şi n-am să înţeleg niciodată,

Cum poţi să-mi dai,

Într-o secundă,

Şi Iad şi Rai?

 

CA O GREȘEALĂ-N CARE-AM STAT, de Constanța Buzea

 

Toamna-n grădină, toamna pe deal,

Toamna pe șes,

Toată lumina prinde rugina, frunzele ies

Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere

Într-o cădere de culoare fără putere.

 

Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,

Vara e mută ca o greșeală-n care-am stat.

Cum suntem azi, am fost și ieri, alții, tot alții,

Marea ne uită, uită-ne munții, înalții.

 

Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,

Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.

Totuși ce preț necugetat se pregătește

Pentru livezi și pentru vii, pentru nădejde.

 

Pentru un cer încă senin, pentru schimbare,

Pentru toți sâmburii care devin lacre de soare?

 

CHEIA, de A. Păunescu

 

Mari poeți, de-a lungul vremii, au asemănat femeia

Cu o floare, cu un soare, c-o zeiță, cu-o scânteie,

Cu o apă, c-o păpușă…

Eu, cum nu-s poet prea mare, zic că seamănă c-o ușă.

 

Ușa către fericire, ușa către mângâiere

Ușa ce spre taine duce galopând… luna de miere.

Ușa către înrobire, ușa jugului etern

Ușa care îți deschide perspectiva spre infern.

 

Deh, dar ca s-ajungi să intri, e-o problemă delicată

Fiindcă mai întâi de toate, ușa trebuie descuiată.

Și treaba se face bine și devine fericită

Nu cu cheia la-ntâmplare, ci cu cheia potrivită.

 

Cheia ei originală, orice ușă-n lumea asta

După nuntă și tradiție are cheia ei, și… basta!

Dar de iei un gen de ușă , simplă, dublă sau de tei

Și-ai să vezi că merg la dânsa două sau mai multe chei

 

Stai, n-o sparge cu toporul, nu țipa, nu fă scandal,

Ia-ți mai bine portofelul și te du la tribunal.

Ca să-ți iei o altă ușă, liber trebuie sa fii

Și-asta costă, după leafă, de la 3 la 7 mii!

 

Când alegi o ușă nouă, trebuie s-o faci cu artă

Să n-aibă, Doamne ferește, broasca defectă sau spartă …

Că broască atât e bună, până n-a scăpat la chei,

Că pe urma n-o mai fereci, nici cu doua nici cu trei.

 

E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apă

Te trezești că-i sare smalțul, ori se sparge, ori se crapă..

 

Ușa este ca găina, că abia când e bătrână

Mai matura și mai coaptă, face supa cea mai bună.

Da, dar care om în viață nu și-a spus în gândul lui:

“Dă-o dracului de supă, vreau un picioruș de pui”?

 

Ușa este ca un loto, zice pustiului un tată

Nu e nici o diferență – dai un ban, mai tragi odată

Însă, dragul tatii, afla, nu ține cât veșnicia,

Că exagerând cu joaca, ți se strică jucăria.

 

Am văzut o ușă care a trăit în viața toată

Ca o sfântă cuvioasă, și-a murit nedescuiată.

A urlat la dânsa cerul, cu o voce ca de crai:

“Hei, stafie îngălbenită, poate vrei să intri-n rai?

 

Mergi la iad, acolo-i locul pentru-o scândurăuscată

Ai trăit degeaba-n lume și-ai rămas tot încuiată.”

 

Ce te temi mereu de ușă ? o să-mi spuneți cu temei,

Habar n-am. Aveți dreptate, să vorbim atunci de chei.

Fiindcă principalu-n lume, nu e gândul, nici ideea

Nu e focul și nici roata, principalul este cheia..

 

Si exista chei… o groază, câți bărbați, atâtea chei,

Că de când e lumea lume, cheile le țin la ei.

Unele sunt lungi și groase, sau subțiri ca un șiret

Altele mici, delicate, ce deschid și un fișet.

 

Principalul nu-i mărimea, important – la orice ușă-

E să se lovească cheia și să fie…. jucăușa.

Să nu se îndoaie-n broască și să țină la-nvârtit.

Chei de lăcate, valize, de casete, frigidere,

De cămări, de mănăstire, pivnițe sau șifoniere,

Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,

Cheia de la Turnul Londrei sau făcută de țigani,

Dară, ce te faci amice, că din sute de modele

Tu te chinui toata viața cu o cheie de… sardele?

 

Merge ea cât merge bine, dar apoi prinde rugina

Și-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumină!

Poți să-i dai cu glaspapirul, șmirghel, pile, ciocolată,

Tot ce-ncerci este zadarnic, ți-a ieșit din uz si gata!

 

‘Geaba-ncerci, ‘geaba te zbuciumi și degeaba-ți ieși din fire.

Nu te mai văita la lume, nu e vina nimănui,

Leagă-o cu-n șiret sau fundă, fă-i un nod și pune-o-n cui!

Sunt atâtea chei pe lume, cheia “sol” și cheia “fa”,

Dar asta nu te-ncălzește daca n-ai tu cheia ta.

 

Si… zicând cum zic bătrânii… la o tinerețe nouă,

Zici… privindu-ți amintirea… “AH, DE-AȘ FI AVUT EU DOUĂ!”

 

DOR DE TATA, de Marin Sorescu

Când sunt copiii noștri mici,

Noi pentru ei suntem TĂTICI.

Ce gingaș e și sună bine:

-TĂTICULE, mi-e dor de tine!

 

Dar anii trec și, deodată,

U nu mai ești TĂTIC, ești TATĂ!

Chiar și așa suna bine:

-TATĂ, îmi este dor de tine!

 

Ei cresc, nu le mai ești pe plac,

Din TATA, tu devii BABAC!

Și vorba sună trist și gol:

-BABACULE, mai dă-mi un pol!

 

Dar viața e un foc de paie

Și vrei, nu vrei, ajungi TATAIE…

Iar vorba ta în râs e luată:

-TATAIE, ia mai las-o baltă!

 

Și-n anii care-ți mai rămân,

Te vor numii doar …ĂL BĂTRÂN.

Iar vorba lor te năucește:

-BĂTRÂNE, ce-ți mai trebuie?

 

-Copile, tu să ai știință,

Am fost un TATĂ cu credință!

Și din puțin, de-a fost să fie,

Eu am răbdat și ți-am dat ție!

 

-Să-mi faci, te rog, o bucurie,

Și să-mi zici ca-n copilărie,

La cimitir, când vii la mine:

TĂTICULE, mi-e dor de tine!

 

ASCUNDE-MĂ, IUBITO, de Adrian Munteanu

 

Ascunde-mă, iubito, de privirea

Lunatecilor greieri din răstoace,

Alungă pui de mierle din găoace

Şi lasă-mă să-ţi răstignesc iubirea!

În trupul tău tăcerea grea se coace

Când smulgi avid din pieptul meu rostirea.

M-afund în cuibul rodnic şi uimirea

Sălbatic vrea cu mine să se joace.

Strivesc sămânţa coapselor virgine

Şi geana muşcă sânul pârguit.

Pătrund adânc, năvalnic ... şi mi-e bine!!!

Tot cerul cade-n iarbă istovit.

Un şarpe magic s-a-nălţat din mine,

Ofranda serii fără de sfârşit.

 

CATRENELE FETEI FRUMOASE, de Lucian Blaga

 

Deoarece soarele nu poate să apună

făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele

cetății, mă-ntreb:

de ce-aş fi altfel decât soarele?

 

O fată frumoasă e

O fereastră deschisă spre paradis.

Mai verosimil decât adevărul

e câteodată un vis.

 

O fată frumoasă e

lutul ce-şi umple tiparele,

desăvârșindu-se pe-o treaptă

unde poveştile aşteaptă.

 

Ce umbră curată

aruncă-n lumină o fată!

E aproape ca nimicul,

singurul lucru fără de pată.

 

O fată frumoasă e

a traiului cerişte,

cerul cerului,

podoabă inelului.

 

Frumseţe din frumseţe te-ai ivit

întruchipată fără veste,

cum “într-o mie şi una de nopți”

povestea naşte din poveste.

 

O fată frumoasă e

o închipuire ca fumul,

de ale cărei tălpi, când umblă,

s-ar atârna ţărna şi drumul.

 

O fată frumoasă e

mirajul din zăriște,

aurul graiului,

lacrima raiului.

 

O fată frumoasă e

cum ne-o arată soarele:

pe cale veche o minune nouă,

curcubeul ce sare din rouă.

 

Tu, fată frumoasă, vei rămânea

tărâmului nostru o prelungire

de vis, iar printre legende

singura adevărată amintire.

 

BASMUL CE I L-AȘ SPUNE EI, de Mihai Eminescu

 

O, dă-mi arpa de aramă

Şi mi-o pune-n braţul stâng,

Ochii tăi se plec cu teamă,

Tu roşeşti,­ glasu-mi te cheamă,

Coardele încet te plâng!

Vino dar, palidă zână,

Pune faţa pe-al meu piept,

Gâtul tău pe braţu-mi drept,

Tu, a ochilor lumină,

Mă iubeşti, tu? Spune drept!

 

Mă iubeşti! Surâzi şireată

Şi îţi pleci ochii în jos!

O, lumină prea curată,

De-ai cunoaşte vreodată

Sufletul meu dureros;

De ai şti, palide înger,

Cât de mult te iubesc eu,

Câte nopţi de-amor şi rău

Am vegheat zdrobit de plângeri,

Scumpa mea, odorul meu!

 

O, atunci mi-ai cere seama

Ca să-ţi spun câte-am visat,

M-ai fixa fără de teamă,

Ai da-ncet neagra maramă

De pe păru-ţi blond, curat;

Netezind cu mâna-ţi albă

Tâmpla ta ­tu m-ai privi,

Cu durere mi-ai zâmbi,

Eu, jucându-mă cu salba

De pe sânii-ţi, aş vorbi.

 

Şi ţi-aş spune, a mea iubită,

Că de mult eu te-am cătat;

În cărarea tăinuită,

Prin dumbrava înverzită,

Ori prin codrii cei de brad,

Lângă cântul de izvoare,

Printre stâncile de fier

Ce străbat norii din cer,

Într-a peşterii răcoare,

Într-a nopţilor mister.

 

Te vedeam cu a mea minte;

Şi acum când te-am găsit

Pare-mi că-mi aduc aminte

Cum că-n vremi de mai nainte

Te-am văzut şi te-am iubit ­

Să-ţi spun unde… într-o seară

Am visat un vis frumos…

Pe un nour luminos

Am văzut la cer o scară

Ridicându-se de jos.

 

Într-a cerului mărire

Scara de-aur se pierdea,

Iar pe-un tron de nemurire,

Tron de-argint şi strălucire,

Afrodita ne zâmbea;

Iar pe schiţele de scară

Îngeri stau treptat… treptat,

Cu chip blând şi luminat

Şi pe lire sunătoare,

Cântau dulce şi curat.

 

BRÂUL COSÂNZENII, de George Coşbuc

 

Avea Ileana ochi de soare

Şi galben păr, un lan de grâu;

Vestmânt avea ţesut în floare

Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,

Cum n-a mai fost pe lume brâu.

 

Era de aur pe tot locul,

Un fulger pe-al ei trup încins.

El noaptea da lumini ca focul,

Şi-n brâu sta fetei prins norocul

Precum e-n talismane prins.

 

Vrăjit era că, de-l va pierde,

Norocul ei să piară-n veci,

Nici flori mai mult să n-o dezmierde,

Să n-afle umbră-n codrul verde

Şi verile să-i fie reci.

 

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă

Pândeşte brâul l-ar fura.

Că lui de mult i-e fata dragă,

Iar fata nu vrea să-nţeleagă,

Şi el acum şi-ar răzbuna!

 

Ea trece-n dulce nepăsare

Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,

Iar păzitor pe vânt îl are

Întreaga viaţă vis îi pare

Şi joc îşi bate de flăcăi.

 

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

Şi-n drumul lui umblând de-atunci

Simţea de-ajuns frumoasa fată

Că viaţa noastră nu ni-e dată

De dragul unor flori din lunci.

 

Din ochi albaştri de cicoare

Pe sânu-i alb de ghiocel

Curg lacrimi calde-acum! O doare,

Ei inima de drag îi moare,

Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

 

Atâta dragoste nebună!

Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi

Visarea ta la ce ţi-e bună?

Vrei s-o visăm noi împreună?

Atunci tu brâul să-l dezlegi!

 

Ea tremură zâmbind şi geme:

Norocul meu întreg îl vrei!

Ea numai pentru brâu se teme,

Că vor afla duşmanii vreme

Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

 

De ce te temi? Ne vom ascunde

În noaptea codrului umbros

Sub brazii fără grai, pe unde

Nici ochi de om nu pot pătrunde,

Nici flori cu tăinuit miros.

 

El zice-aşa, să zică iară,

Să-i facă gândul ei uşor,

Iar gându-i se topea de pară

Şi-n codru des, în zi de vară,

S-ascunde fată şi fecior.

 

Au fost ascunşi încât nici floare,

Nici ochi de om nu i-au zărit.

Dar printre crengi adormitoare

Din cer un singur ochi de soare

Căzu pe brâu şi l-a răpit.

 

Atunci Ileana şi simţeşte

Că-i arde plânsul în priviri;

Ea după brâu în jur priveşte

Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte

Că nu e brâul nicăiri.

 

Şi cum ea varsă desperată

Un plâns amar, un cald şiroi,

Curgea din cer ploaie curată,

Iar dintre ploi lucind s-arată

Frumosul brâu stropit de ploi.

 

Şi-n ceruri călătorul Soare

Râdea cu hohot repetat

Şi prin văzduhuri plutitoare

Izbea săgeţi răzbunătoare

De-a lungul brâului furat.

 

Vai, brâul meu! gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut,

Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!

Şi-apoi plângea, mai mare mila,

Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

 

De-atunci totuna este firea,

Dar multe nu-s din câte-au fost

Azi nu-i Ileana nicăirea,

De-abia trăieşte-n pomenirea

Poveştilor cu dulce rost.

 

Iar Soarele-n văzduhuri pline

De zâmbetu-i cel cald de foc,

Ileano, a uitat de tine!

Dar brâul când în minte-i vine

Îşi bate şi-azi de tine joc.

 

Dac-ai murit, frumoasă fată,

Furatul brâu e viu mereu:

Când plouă, vara, câteodată

Un brâu de foc pe cer s-arată,

Iar noi îi zicem curcubeu.

 

NOI VOM INTRA ÎN VISE…, de Pavel Coruț

 

Cu brațele deschise,

As vrea să mă primești,

Ca să intram în vise,

Să devenim povești.

 

Aceasta ni-este soarta,

S-ajungem ploi de vise,

Căci vom deschide poarta

Poveștilor nezise.

 

Vom rătăci, mireasă,

Prin multe lumi cerești,

Vei deveni crăiasa

Nespuselor povești…

 

DORMI! de Mihai Eminescu

 

De ce te temi? au nu eşti tu cu mine?

Las- ploaia doar să bată în fereşti ­

Las- vântul trist prin arbori să suspine,

Fii liniştită tu! Cu mine eşti.

 

Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele?

Uimită pari şi pari a aştepta.

Nu poţi vedea cu ochii printre ele ­

Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?

 

Lasă-te-n perini ­ eu îţi voi da pace.

Dormi tu ­ şi lasă să rămân deştept.

Pe când citesc, întotdeuna-mi place,

Din când în când să cat la tine drept,

 

Să văd cum dormi… să te admir cu drag…

Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,

De pe condei eu mân-atunci retrag.

Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

 

Frumoasă eşti… o prea frumoasă fată.

Ca marmura de albă-i a ta faţă.

Îmi vine să alerg la tine-ndată

Ş-astfel cum dormi să te cuprind în braţă.

 

Dar te-ai trezit… păcat! şi nu mă-ndur.

Dormi liniştit c-un braţ pe după cap.

Din când în când cu ochiul eu te fur,

Din când în când din mână cartea scap.

 

Şi-s fericit… Pulsează lunga vreme

În orologi cu paşii uniformi…

De ce te temi? Cu mine nu te teme!

De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

 

DARURI, de Magda Isanos

 

Tu eşti în inima mea ca un dar

neaşteptat şi mult prea scump,

pe care îl cercetez mirat iar şi iar,

cu-aceeaşi nesecată desfătare.

 

Eşti tainica-mi putere şi mândrie,

de când te ştiu mi-i cerul mai aproape

şi nu mai pot durerile să vie,

să-mi tulbure-ale sufletului ape.

 

Tu mi-ai făcut țărâna mai uşoară

şi inima aşa de dulce grea,

ca ramura ce toamna se-mpovară

de greutatea roadei de pe ea.

 

Asemeni unui mare cer cu stele,

mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,

şi-adânci de-atuncea-s gândurile mele,

de aur glodul inimii, sărac.

 

Aceste toate să ţi le plătesc

nu voi putea, ci lasă-mă măcar,

risiptoarea mea, să te iubesc,

din darurile tale dându-ți dar.

 

DEȘTEAPTĂ-TE, de Veronica Micle

 

Deşteaptă-te, iubita mea,

Căci zorile-s acum pe cer

Şi eu `n genunchi naintea ta

O sărutare voi să-ţi cer …

 

Deşteaptă-te şi vino-n crâng

Să-l vezi tu cât e de frumos,

Iar eu în braţe-mi să te strâng

La poala teiului umbros.

 

Deşteaptă-te, căci în curând

Frumosul soare-al primăverii

Trezeşte lumea pe pământ

Şi-alungă farmecul tăcerii.

 

CATRENELE DRAGOSTEI, de Lucian Blaga

 

Dragă-mi este dragostea

bântuită de sprâncene,

de sprâncene pământene,

lungi, pieziş-răsăritene.

 

Dragă-mi este dragostea,

soarele din an în veac,

dragostea ce poartă-n ea

moarte-ades şi-ades un leac.

 

Spune-se că-n holdă coaptă

macul îl dezbraci c-o şoaptă.

Dragă-mi este dragostea

care zice: nu şi da.

 

Dragă-mi este dragostea,

mare face inima,

mare pe cât lumea-zare,

mică pe cât lacrima.

 

Dragă-mi este dragostea

care face stea şi stea

din pământurile noastre -

prin poienile albastre.

 

Sângele îşi ştie visul.

Dragă-mi este dragostea

cu-nălţimile şi-abisul

şi cu ce mai are-n ea.

 

Dragă-mi este dragostea -

locului nu pot s-o ţin,

căci frumseţea ei dispare

în frumseţile-i ce vin.

 

Dragă-mi este dragostea,

dragă uneori furtuna

şi-un păcat pe care-l arde

pe la miezul nopţii luna.

 

Din aleanul trupului

sufletul se naşte.

Dragă-mi este dragostea

ce de ani mă paşte.

 

DORINŢE, de Miriam Cihodariu

Nu Vreau

să plâng,

Nu Vreau

să mor,

Nu vreau

să dor...

Vreau să fug

mai repede

ca vârtejurile,

mai repede

ca umbrele

ieşind şi intrând

în copaci

dimineaţa şi seara,

mai repede

ca vântul neutru,

mai repede

ca acele de gheaţă

zvârlite din arcul urii

faţă de căldură...

Vreau să tai brizele

cu fuga mea,

vreau să străpung uitarea

cu revolta mea,

vreau să ucid

tot ce nu e viu,

vreau să râd şi să plâng

şi să ţip şi să zâmbesc

şi să urlu până

fac zarea să crape

şi lava fierbinte

să inunde totul, totul...

Vreau să fiu o tornadă

ce răstoarnă toate zarurile,

nelăsându-le să cadă

pe nici o faţă,

vreau tornadă fiind,

să prind gâtul Umbrei

şi să-l strâng în pumn;

Vreau să izbesc

stânci ca pe popice

şi să le fac zboare frumos,

ca sateliţii în vârtej

în jurul Lumii,

vreau să mă scufund

până-n centrul pământului

şi să ţâşnesc gheizer de lumină brusc,

vreau să suflu în

florile copacilor

şi să le duc foarte departe,

vreau să fiu apă

şi să plou tot de sus,

vreau să prind nisipul

în palme şi să-l împrăştii

în aerul ce-l expir,

vreau să inspir toate

cele cinci elemente

şi să mă umplu

de unitatea lor,

vreau să râşcâi sub unghii

ţărâna şi s-o scutur

şi s-o centrifughez

până-şi arată înţelesul,

vreau să-mi forţez

intrarea în eternitate,

vreau să fiu fulger

şi să-mi descarc electricitatea

şi tensiunea în artificii,

vreau să-mi închid pleoapele

şi să prind imaginea

pe care-o iubesc

în momentul acela,

s-o prind în ochi, în lacrimi,

şi s-o curg făcând-o cadou

tuturor celor cărora le pasă,

vreau să strâng aproape toată jalea

şi s-o închid într-un nor

care să nu poată ploua niciodată,

vreau să sar de-o sută de ori

cât înălţimea mea,

ca un purice,

şi să buşesc luna-n sus,

ca pe-o minge de volei;

vreau să torc de somn,

iarna la mine-n casă,

vreau să-mi trimit sufletul

în călătorii astrale când dorm,

vreau să fiu o boabă de grâu

şi să umflu spicul dospit

până plesneşte de rod,

vreau să ştiu Totul

şi să-l strig apoi pe stradă

în gura mare,

vreau să clipesc repede-repede

şi să-mi fac genele aripi de fluture

cu care să fac vânt

în toată lumea...

Vreau să dau gol

cu o minge de speranţe

în poarta cu plasa realităţii

şi să rămână-nfipte-acolo,

să le dau adevăr,

să se-mplinească,

toate dorinţele-mi:

Nu Vreau

să plâng,

Nu Vreau

să mor,

Nu Vreau

să dor,

Vreau doar...

SĂ ZBOR.

 

CÂNTEC PENTRU DEZBRĂCARE, de Vasile Voiculescu

 

Câţi îngeri de mătase ai de pază?

Când zboară-n lături fragedul lor stol,

Ies sâni şi braţe, rază după rază,

Din visteria trupului, domol.

 

Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate

Rotunde legi scriu, boiul când ţi-l culci,

Cum vii din carne şi eternitate

Întreagă – miez de adevăruri dulci.

 

Deschei o stea şi norii despresoară

Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,

Lacteea cale a pulpelor coboară

Spre zodiile gleznelor subţiri.

 

Stihia-ţi pură, albă se arată:

Calc nori şi îngeri, goală li te rump,

Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată

Tot adevărul trupului tău scump.

 

CÂND ÎMI PLEC, de Veronica Micle

Când îmi plec fruntea pe mână

Fuge gândul meu pribeag

Şi mă cred că-ţi sunt stăpână

Ţie, vecinic mie drag.

 

Şi mai cred, ca altădată,

Că tu mie te închini,

Şi cu inima-ntristată

Greu, de dorul meu suspini.

 

Atunci câte sunt în lună,

Câte-n stele şi poveşti

Trec prin mintea mea nebună

Socotind că mă iubeşti.

 

Dar tresar… şi de pe mână

Ridicând fruntea încet,

Eu din visu-mi de stăpână

Tristă roabă mă deştept.

 

MARE ESTE DUMNEZEU (Un creștin giuvaergiu )- autor anonim

Spun bătrânii că pe vremuri

In ce țară nu mai știu

Ar fi viețuit pe vremuri

Un creștin giuvaergiu.

 

Care-n orice întâmplare

Și la bine și la greu,

El zicea întotdeauna:

“Mare este Dumnezeu!”

 

Peste țara-ceea însă,

Crud, cu sufletul hain

Împarat din întâmplare

Era tocmai un păgân.

 

Care, auzind creștinul

Domnului c-aduce slavă

Incepu să-i poarte-n suflet

Ură crâncenă, grozavă.

 

Într-o zi-l chemă la sine

Și cu gândul de mișel

Din împărătescu-i deget

Scoase un frumos inel

 

Și-arătându-i cu-ngâmfare

Ii dădu pe loc porunci:

“Să-l iei, să-l cureți

Și-n trei zile să-l aduci!”

 

“Am să-l curăț, împărate”

Zice iute omul meu

Fără a uita să zică:

“Mare este Dumnezeu”

 

Sub motiv că vrea să-l pună

In cutia sa, inelul

Împăratul s-a dus iute

Într-o cameră mișelul

 

Și scoțându-i piatra scumpă

Ce sclipea orbită-n zare

A deschis apoi fereastra

Și pe loc zvârli-o-n mare

 

I-a fost dat apoi cutia

Cu inelul de preț greu

Și și-a spus:”O să se vadă

Cât de mare-i Dumnezeu!”

 

Omul a luat cutia

Și-ajungând la el acasă

A lăsat cutia-nchisă

Și s-a așezat la masă.

 

Apoi și-a văzut de treabă

Cum știa să-și vadă el

Fără să se mai gândească

La minunea de inel.

 

Dar a treia zi luându-l

Din cutie ca să-l șteargă

Văzând piatra că lipsește

Il cuprinse jale mare.

 

Plânse mult, pe urmă zise:

“Mare este Dumnezeu

Dar când o afla-mpăratul

Nu știu ce m-oi face eu!”

 

Tocmai în clipa ceea însă

Veni nevasta lui bătrână

Cu o piatră lucitoare

În îmbătrânita-i mână:

 

“Ia te uită!”, zise dânsa,

“Tăind peștele pe vatră

Ca să-ți fac la prânz o ciorbă

Am găsit această piatră!”

 

“Ah” a suspinat bătrânul

“Nu degeaba tot spun eu

La tot pasul și-n tot locul:

“Mare este Dumnezeu.”

 

Piatra ce-ai găsit-o-n pește

Este cu adevărat

A inelului pe care

L-am luat de la-mpărat!”

 

Apoi curățind inelul

Puse piatra-n locul ei

Și se duse la-mpăratul

Glăsuindu-i cu temei:

 

“Împărat-aduc inelul

Ruginise tare greu,

Dar l-am curățit oglindă

-Mare este Dumnezeu!”

 

“Cum putuși găsi tu piatra”

Împaratul strigă tare

“Când a fost de mine scoasă

Și pe loc zvârlită-n mare?”

 

Povesti giuvaergiul

Tot ce el avea de spus

Zise iar smerita-i vorbă

Ridicând privirea-n sus:

 

“Mare este Dumnezeu

Slavă Lui, în veci Amin”

Și-auzind așa păgânul

Se făcu pe loc creștin!

 

POEZIE DIN MAHABHARATA, traducere de George Coşbuc

 

Câinele-a văzut o fată:

“Carne!”-a zis, bătându-şi dinţii.

Şi-şi priveau părinţii fata:

“Floare!”-au zis, plângând părinţii.

Şi-a văzut-o un călugăr:

“Bestie!”-a strigat ascetul.

Şi-un poet văzut-a fata:

“Înger!” a şoptit poetul.

 

Femeile sunt carne, cadavre, un secret

Aşa gândeşte-un câine, un preot, un poet.

 

SPINUL, de George Coșbuc

 

Stătea frumoasa pe-un răzor;

Voinicul lângă ea devale,

Să-i scoată spinul din picior

Şi ea plângea: – “Un spin în cale!

De ce tot râzi? Ah, cum mă dor

Aceste râsete-ale tale!

 

Ea are flori de crâng la sân,

Şi-n păr un trandafir sălbatic,

Şi părul ei de rouă-i plin.

 

- “Ei, lași să râd! Tu ai cules

Trei fragi, venind peste coline,

Şi vezi cu ce mi te-ai ales!

- “Trei fragi? Şi-atât e doară bine!

Căci n-am putut în deal să ies;

Trei fragi de-ar fi, sunt pentru tine!

 

Cu ochii-nchişi şi strânşi de tot,

Ea de dureri izbea piciorul:

- “Ah, lasă-mă, că nu mai pot!

 

- “Fricoasă eşti! – “Da! Te-aş vedea!

Fricoasă, eu? Aşa e frica?

N-ai milă de durerea mea!

Nu-ţi pasă!î – “Da! Ca de nimica!

Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea

Să-mi fie şchioapă nevestica!

 

Ea-şi potriveşte floarea-n păr,

Şi-i înfloresc zâmbind obrajii

Cei albi ca florile de măr.

 

- “Să fiu chiar şchioapă, ce-i apoi?

Că ce ţi-e drag, tot drag rămâne!

- “Eu nu zic ba! Dar uite, joi

Ni-e nunta, dragă, e ca mâine -

Tu cum să joci? Sărac de noi!

Să stai la masă-ntre bătrâne.

 

Ea-şi ţine braţul stâng pe piept

Şi-ncetişor dezmiardă fruntea

Flăcăului cu braţul drept.

 

- “Eu ţie vreau să-ţi fiu pe plac;

Şi n-o să joc, şi ce-i cu asta?

- “Aşa-i! Dar eu? Eu ce mă fac?

La nuntă-mi, bată-o năpasta,

Să nu joc eu? De-aş şti că zac,

La nuntă vreau să-mi joc nevasta!

 

Ea râde-acum! – “Nebun ce eşti!

Flăcăul grabnic să ridică:

- “Ei, iacă spinul! Ce-mi plăteşti?

 

- “Vrei plată? Uite, ai trei fragi,

Şi din cosiţă-ţi dau bujorii…

- “Şi toată frunza de pe fagi!

De dor de fragi să plâng feciorii?

De flori dă-mi ochii tăi cei dragi

Şi pentru fragi dă-mi obrăjorii!

 

Şi ea-l loveşte-ncetişor,

Zâmbind, cu palma peste gură.

- “Eu ştiu! Să ceri aşa-i uşor!

 

Dar lași acum! E joi aici

Şi nimeni, aşteptând, nu moare!

- “Mă porţi ca pe copiii mici! -

Dar joi, să ştii! Trei fragi şi-o floare!

Şi joi tu n-ai ce să mai zici,

Că pentru multe-mi eşti datoare!

 

AȘTEAPTĂ

Te-am strigat cu disperare,cu-nfrigurare și plângând…

Am auzit o voce blândă și uimitoare răspunzând.

Te-am rugat să-mi dai lumină,călăuzirea înțeleaptă

Cu nesfârșită bunătate… mi-ai spus numai atât: “AȘTEAPTĂ”

 

S-aștept?..ce să aștept?De ce?Stăteam înfrânt și rătăcit…

Oare e mâna Ta prea scurtă?Urechea Ta n-a auzit?

În genunchi… a câta oara?Te-am implorat un semn să-mi dai?

Vreau un răspuns la rugăciune!Spune-mi “mergi” sau spune-mi “stai” !

 

M-ai învățat să vin la Tine, să cer, să cred și voi primi

Ai promis că ești cu mine să mă ajuți oriunde-aș fi!

Dar mă simțeam pierdut și singur și strigam…Tu răspundeai în șoaptă

Cu dragoste și cu răbdare “copilul Meu iubit, AȘTEAPTĂ”

 

Eram dezamăgit și totul mi se părea cumplit, nedrept..

Priveam spre cer cu neputință. Să mai aștept, dar ce s-aștept?

Atunci ai coborât la mine, m-ai privit in ochi, plângeai.

Mi-ai spus: “Doreai un semn? o voce? Atât e tot ce îți doreai?

 

Aș fi putut să clatin munții, să-ntunec soarele pe cer

Aș fi putut s-aprind văzduhul; să-i înviez pe cei ce pier.

Dacă ți-aș arăta într-una ce să alegi să-ți fie bine

Tu ai avea răspuns la toate, dar nu M-ai întâlni pe Mine!

 

Nu ai putea să simți iubirea cu care-i înconjor pe sfinți

Nu ai putea primi puterea pe care o dau celor înfrânți

N-ai aștepta tăcut o raza, s-alunge norii disperării

Nu ai simți odihna sfântă venită-n urma încercării!

 

N-ai știi să umbli prin credință, nu M-ai vedea că-S lângă tine

Inima ta cea zbuciumată nu s-ar mai odihni în Mine;

Nu ai cunoaște revărsarea iubirii Mele pe deplin,

Când Duhul Sfânt îți umple viața cu pace și cu har divin.

 

Dacă durerea ta ar ține o clipă, n-ai lupta

Nu ai cunoaște biruința, ce poți s-o ai prin jertfa Mea;

S-ar împlini visele tale, dar dorul Meu s-ar spulbera

N-aș mai putea să fac din tine o perlă în comoara Mea

 

Deci, fiul Meu, mergi prin furtună, gândind la zilele senine

Știind că cel mai mare dar e să Mă-ntâlnești pe Mine!!

Chiar dacă nu găsesc răspunsuri,și viața-ți pare prea nedreaptă

Să-ți amintești că sunt cu tine. Chiar și-atunci când spun: “AȘTEAPTĂ”!

 

NU TĂIA DIN CRUCE, de Costache Ioanid

 

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,

Cu umbre ciudate pe chipul său blând,

Sta frânt de-oboseală bătrânul creștin,

Dorind să mai guste un strop de alin.

 

O clipă-i aleargă privirea-napoi,

Prin frunzele smulse din arborii goi,

Se vede prin ceață, pe drum de căruți

Atâtea icoane din anii trecuți.

 

O viață de zbucium, de mari suferinți,

Și totuși de multe și dragi biruinți.

Dar crucea o clipă lăsată-i acum…

Adesea prea grea-i păruse pe drum.

 

O viață întreagă să porți pe grumaz

Atâtea batjocuri și-atâta necaz

BETANII puține; dar spini îndeajuns!

O clipă bătrânul se simte răpus.

 

O clipă, în suflet apar îndoieli

Gândește-te bine… dar de te-înșeli?

Ce-i viața?Ce-i lumea? Un larg labirint.

Urechea te-nșală ori ochii te mint.

 

Să-nduri pentru lume? Când lumea nu vrea

Vai , viața-i prea veche și crucea ți-e grea.

Și astfel cu-n umăr de cruce proptit

Bătrânul se lasă de somn copleșit.

 

Dar iată, în somnul de trudă și-amar

Lumini și imagini în minte-i apar

El vede mulți îngeri pe-un vârf de copac

Îl cheamă pe nume și semne îi fac.

 

Creștinul tresare! Se uită mirat

Și-n dată pornește sub cruce-aplecat

Și vântu-i aduce din culmi un ecou

Dar crucea apasă mai greu, tot mai mult

În piept dă năvală un negru tumult.

 

Prea grea mi-e povara acum la sfârșit

E DRUMUL prea-ngust și-i greu de suit.

Zadarnic mă lupt, mă-ndemn, mă grăbesc

Căci cerul cu mult mai departe-l zăresc.

 

Se leagănă, pas avântul e frânt

Bătrânul creștin e căzut la pământ.

Mi-e peste putere, aicea rămân.

Și cade-n țărână bătrânul creștin.

 

Ehei, măi creștine, s-aude un glas,

Prea mare-i povara, prea multe ai tras.

Ia barda aceasta și taie din lemn!

Nu fi fără minte, din milă te-ndemn.

 

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci

Căci ea-i cea mai mare și grea dintre cruci.

Creștinul ascultă îndemnul străin

Și-apucă unealta ce-l scapă de chin.

 

Lovește în bârnă cu braț de voinic.

Din cruce retează un pic câte-un pic.

O pune pe umăr, încearcă un pas,

Lovește cu barda în ce-a mai rămas.

 

Din nou mai încearcă; și apoi un fior

Șoptește: acuma e mult mai ușor.

Și-ndată pornește pe cale voios

Cu crucea ușoara urmând pe Hristos.

 

Pe drum se-ntânește cu cete de frați

Și-i lasă în urmă sub cruci aplecați

Și astfel, degrabă, zorind pe poteci,

Ajunge la poarta cetății de veci.

 

Ce ziduri de iaspiz, topal și argint,

Ce porți sclipitoare, de alb mărgărit,

Ce nor de stindarde! ce scări! Ce făclii!

Armate de îngeri cu lănci aurii!

 

Dar vai, de la el pân’ la porți e un șanț

Pe care nu-i punte, nici bară, nici lanț

Și strigă bătrânul de frică pătruns,

Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.

Și strigă bătrânul, pierdut și răpus.

 

Nu-i nimeni la poartă, nu-i nimeni la zid.

Deodată, din vale, cu ochii strălucind

Cu crucea pe umeri vin frați și surori.

Ei vin cu nădejde, tăcuți, gânditori

 

Și repede crucea ca punte și-o pun.

Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,

Iar crucea în urmă se pierde la fund.

Bătrânul ia crucea cu a dorului val

 

Și-ncearcă s-o pună și el de pe mal.

Dar vai, crucea-i scurtă! Au toate un rost.

Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost.

Creștinii trec șanțul și intră pe porți

Ce bine-i întreagă crucea s-o porți!

 

Ce cântec! Ce chiot se-aude-n Eden

Ce largi mulțumiri într-un dulce refren.

Ce zboruri de îngeri ! Ce slăvi ? Ce lumini?

Ce mari curcubeie de aur și crini.

 

Creștinul de-afara de jale-i răpus.

Cu greu peste șanț lemnul crucii și-a pus.

Și-ncearcă să treacă un pas, înca-un pas.

O ! Cât de aproape-i al Domnului glas.

 

Un pas, încă unul, pragu-i deschis.

Dar crucea, deodată, se duce-n abis

Și cade bătrânul în golul temut.

Răsplata-i căzută și sceptru-i pierdut.

 

Dar iată ce taină! el nu stie cum

Pe lespedea rece; la margini de drum

Acolo c-un umăr de cruce proptit

Dormise o clipă și visu a venit

Un sol și-o trezire, din ceruri i-a dat.

 

Creștinul se scoală și simte în piept

O flacără nouă și-un dor înțelept.

Cu grabă apoi povara luând

Privește-nainte cu chipul său blând.

 

Și crucea îi pare aripă spre zări.

Ah, crucea-i întreagă și-i fără scurtări.

Acum el vă spune: În drumul spre rai

Din crucea credinței nimic să nu tai.

 

Cu crucea întreagă Isus către noi

Veni de la Tatăl cu sânge șuvoi

Și acum El din lume ne-așteaptă la fel,

Cu crucea întreagă s-ajungem la El.

 

CE BINE CĂ EȘTI, de Nichita Stănescu

 

E o întâmplare a ființei mele

și atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare

mereu dureroasa, minunata mereu.

 

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

 

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă și în nesfârșire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt și mult mai curând.

 

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.

 

SUNT UN PĂCĂTOS, PĂRINTE!, de Ion Minulescu

La părintele Vintilă

Vine-Arvinte, cam sfios

Și se roagă: - Fie-ți milă

De un suflet păcătos!

 

Chiar în săptămâna mare

Când tot omul e smerit

Și postește cu-ndurare,

Uite, am păcătuit !

 

- Ai furat ? întreabă popa

- Nu prea sfinte! Fără vrere

M-am dat răului și hopa

În grădina c'o muiere !

 

- Vai de mine, vai de mine...

Greu păcat ai săvârșit...

Însă dacă-mi spui cu cine,

Poate vei fi mântuit.

 

- Nu pot, a răspuns Arvinte

Să-mi fac chinul și mai greu

Nu pot s-o divulg Părinte

Că mă bate Dumnezeu !

 

......Era'naltă și frumoasă,

Părul blond și ochi de jar,

Gura dulce,voluptoasă,

Dinții de mărgăritar...

 

- Nu cumva ai fost cu Tantzi

Din Smârdan, de peste drum ?

- Nu pot s-o divulg că Domnul

Mă trăznește chiar acum !

 

.....Și-avea flori la cingătoare,

Trup de crin îmbobocit,

Mijlocel de fată mare,

Numai bună de iubit...

 

- Poate-ai fost cu Mitza Creatza

Cea ușoară ca un fulg ?

- Cere-mi tot, ba chiar și viața,

Însă nu pot s-o divulg !

 

......Durdulie, 'mbujorată,

Numai cântec, numai joc,

Când te-a strâns în brațe-odată,

Ai simțit în vine foc !

 

- Mai Arvinte-ai fost cu Leana

Care șade pe Neptun ?

- Oh! Degeaba-mi zgândări rana,

Fiindcă tot nu pot să spun !

 

O comoară tăinuită,

Fruct în dragoste scăldat,

Toată plină de ispită,

Toată plină de păcat!

 

- Bine, du-te, meditează,

Și vii mâine mai dispus,

Domnul să te aibe-n pază!

- Sărut dreapta ! Și s-a dus.

 

Ajungând în colț, ca vântu'

S-a-ntâlnit cu Calistrat

Care ntreabă: -Ei, Prea Sfântul

De păcat te-a dezlegat ?

 

 

- Încă nu ! răspunse Arvinte

Foarte vesel și vioi,

Dar aflai de la Părinte

Încă trei adrese noi !

ULTIMA SCRISOARE, de Mihai Beniuc

 

Sfârșitul a venit fără de veste.

Ești fericită? Văd că porți inel.

Am înțeles. Voi trage dunga peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Știu, voi aveți în viață altă normă,

Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,

În drumul tău mai mult nu am să ies,

Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată

Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.

A fost desigur numai o greșeală,

Putea să fie mult, nimic n-a fost.

În veșnicia mea de plictiseală

Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Și totuși, totuși, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli,

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumina-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic

Pe frageda ființa ta de lut,

Sună în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creații de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalță

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalță

Și-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeiesc așteaptă

Să le întinzi un zâmbet liniștit

Spre sărutare adorată dreaptă,

‘Nainte de-a se șterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă, roză, auroră

De ne-nțeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Și nici nu știu de ai să mai citești

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aș fi putut să spun : « Ești ca oricare” ...

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindește beat de pofte tăul,

Ce-l ține candid amintirea mea.

Vei fi acolo veșnic ne-ntinată,

Te voi iubi mereu fără cuvânt,

Și lumea n-o să știe niciodată

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,

Scăldată-n apa visurilor lină,

Vei sta iubită ca-ntr-un colț de cer

O stea de seară blândă și senină.

Și când viața va fi rea cu tine,

Când au sa te împroaște cu noroi,

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemai scrise te mângâi.

În dulcea lor cadența legănată,

Te vei simți ca-n visul cel dintâi.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)

Să plec de-aicea de la voi curând,

Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Și dac-ar fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare

M-as zbate-ngrozitor în țărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

 

ȘI CU ASTA CE-AM FĂCUT? Un pamflet scris de Constantin Tănase în anul 1939

 

Ne-am trezit din hibernare

Și-am strigat cât am putut:

Sus Cutare! Jos Cutare!?

Și cu asta ce-am făcut?

 

Am dorit, cu mic, cu mare,

Și-am luptat, cum am știut,

S-avem noua guvernare.

Și cu asta ce-am făcut?

 

Ca mai bine să ne fie,

Ne-a crescut salariul brut,

Dar trăim în sărăcie.

Și cu asta ce-am făcut?

 

Ia corupția amploare,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Scoatem totul la vânzare.

Și cu asta ce-am făcut?

 

Pentru-a câștiga o pâine,

Mulți o iau de la-nceput,

Rătăcesc prin țări străine.

Și cu asta ce-am făcut?

 

Traversam ani grei cu crize,

Leul iar a decăzut,

Cresc întruna taxe-accize.

Și cu asta ce-am făcut?

 

Totul este ca-nainte,

De belele n-am trecut,

Se trag sforile, se minte,

Și cu asta ce-am făcut?

 

Se urzesc pe-ascuns vendete,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Țara-i plină de vedete,

Și cu asta ce-am făcut?

 

Pleacă-ai noștri, vin ai noștri!

E sloganul cunoscut;

Iarăși am votat ca proștii,

Și cu asta ce-am făcut?

 

DUMINICA DE IERI, de Romulus Vulpescu

 

Aprind ţigara şi te-aştept să vii

Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:

Secundele acestea argintii

Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

 

Foşnesc şoptit - vecini cu vântul - plopii

Şi degetele-mi vântul le resfiră...

E-o linişte de umbră când te-apropii,

Şi mâna mea vibrează, şi e liră.

 

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară

Peronul despărţirii să-l refuze:

În părul tău mai e un rest de vară,

Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

 

Se-mbracă-n demnitate regiunea:

Duminica de ieri şi-a scos coroana.

Săruturile tac. Zi tristă lunea.

Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.

 

COPILĂRIA LA ȚARĂ!,  de Radu Pietreanu

 

Zburdam prin curtea plină cu rațe și găini

Trăiau pe-atunci părinții și rude și vecini

Mi le-ai luat pe toate și-o lacrimă îmi storci

Te duci, copilărie, și nu te mai întorci.

 

Nu mai există basme, nici eu nu mai exist

Balaurul e șmecher, iar Făt Frumos e trist

S–au inventat claxoane, adio zurgălăi

Te duci, copilărie, cu toți eroii tăi.

 

Un prof ce ne-nvățase cum să plantăm stejari

A defrișat pădurea vânzând-o pe dolari

Cu cât urcam în vârstă ne suntem mai străini

Te duci, copilărie, și devenim haini.

 

Bunica și bunicul ce mă-nveleau cântând

Sunt doua cruci de piatră și tac pe sub pământ

Și mai era și crângul, și-un râu și niște tei

Te duci, copilărie, pe toate mi le iei.

 

Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea

Fugeau din boltă norii și soarele zâmbea

Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera

Te duci, copilărie, cu fericirea mea.

 

Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de nuc

Iar după bătălie mergeam să bem un suc

Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi

Te duci, copilărie, și devenim mai răi.

 

CĂLCÂND PE TRUP DE CRINI..., de Elena Glodean

 

Mi-ai zis: hai să ne ningem

unul pe altul cu petale de crin,

să ascultăm cum îngerii ne cântă

şi să albim, iubito, împreună.

Cerşind o disperată-mpreunare,

călcând pe trup de crini fără petale

iubirea ne ţinea încă de mână.

Visam un vis ce nu era al meu

purtând parfum de început de veac,

un dans cu două umbre călătoare

ţinând în pumnii strânşi speranţele

cu chip scăldat de soare.

Cu buzele pierdute-ntr-un sărut cu

gust de sare, doi albatroşi zburau

spre înălţimi, în suflet ascunzând

fără să ştie, crâmpei de zbor rebel

pe-un val de mare.

 

ÎN FIECARE ZI, de Romulus Vulpescu

 

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămâne un deşert de disperare.

 

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

 

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

 

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

 

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămâne un deşert de disperare.

 

PRIN GĂRILE CU FIRME-ALBASTRE, de Ion Minulescu

 

Tristeţea trenului ce pleacă

Noi n-am trâit-o niciodată,

Căci - călători ades cu trenul -

În clipa când plecăm din gară,

Noi stăm pe loc -

Doar trenul pleacă!...

 

Doar trenul pleacă,

Trenul singur

Ne poartă nerăbdarea mută,

Bagajul visurilor noastre

Şi setea noilor senzaţii,

Pe infinite paralele,

De-a lungul verzilor plantaţii

De mătrăgună şi cucută,

Pe schela podurilor albe,

Prin noaptea negrelor tunele

Şi gările cu firme-albastre!...

 

Doar trenul pleacă,

Trenul singur

Respiră,

Cugetă,

Vorbeşte,

Şi-n forţa aburilor cântă

Viteza roţilor ce creşte...

 

Doar trenul singur se frământă,

El singur urcă

Şi coboară -

Reptilă neagră ce-mprumută

Aripi de liliac ce zboară

Şi glas de cobe ce-nspăimântă!...

 

Doar trenul singur se-nfioară

De-atâta veşnică povară.

El singur poartă mai departe

Pachetele-omeneşti, culcate

Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,

Pe bănci de pluş capitonate!...

Doar trenul suferă ofensa

Sclaviei negrilor "ad-hoc",

Ce poartă-n lectici mai departe

Pe cei născuţi să stea pe loc...

 

El singur,

El,

Şi numai trenul,

Creează-n urma lui distanţa

Monotonia

Şi refrenul

Din care ne-adăpăm speranţa

Toţi călătorii spre mai bine...

 

Şi numai el,

Doar trenul singur,

Doar trenul ştie-anume cine

Şi câţi din cei plecaţi aseară

Putea-vom mâine,-n zorii zilei,

Bagajul visurilor noastre

Să-l presărăm, din suflet iară,

Prin gările cu firme-albastre!...

 

VEI PLÂNGE MULT, ORI VEI ZÂMBI? de L. Blaga

 

Eu nu mă căiesc,

c-am adunat în suflet şi noroi-

dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină

o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,

că sufletul mi-aşa curat,

cum gândul tău il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

 

 

SINGURĂTATEA, de Ana Blandiana

 

Singurătatea e un oraş

În care ceilalţi au murit,

Străzile sunt curate,

Pieţele goale,

Totul se vede deodată

Dilatat în pustiul

Atât de limpede sortit.

Singurătatea e un oraş

În care ninge enorm

Şi nici un pas

Nu profanează lumina

Depusă în straturi,

Şi numai tu, ochiul treaz

Deschis peste cei care dorm,

Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi

De-atâta tăcere şi neprihană

În care nimeni nu luptă

Şi nu e minţit,

Unde-i prea clară

Ca să mai doară

Până şi lacrima de animal părăsit.

În valea

Dintre suferinţă şi moarte,

Singurătatea e un oraş fericit.

 

EU SUNT EU, de Adrian Păunescu

 

Trenuri somnoroase pleacă întrebând

Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,

Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port

Spre mirajul galben din aeroport.

 

 

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,

Toţi privesc la mine ca la terorişti.

Unde-aş pune pasul liber şi corect,

Fără îndoială, aş părea suspect.

 

 

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,

Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.

Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,

Pe aeroporturi parcă aş da foc.

 

 

Încordarea-n lume a crescut cumplit,

Eu mă simt suspectul care a iubit,

Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,

Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

 

 

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,

Ştergători de lacrimi am la ochelari,

Cum în lumea asta totul e cum nu-i,

Mă transform în altul fără voia lui.

 

 

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,

Nu mai sunt patetic şi sentimental,

Fug râzând din gară la aeroport,

Un pistol cu apă într-o mână port.

 

 

Pun pistolu-n ceafă la aviator,

Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,

Ruta dumitale este ruta mea,

Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

 

 

Vreau după acestea pe acest pământ

Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,

Acum observ cât e de greu,

Să vă arăt că eu sunt eu.

 

DEFINIŢIE, de Ana Blandiana

 

Prea frumos

Pentru a nu fi cucerit,

Prea tânăr

Pentru a nu fi stăpânit,

Prea bogat

Pentru a-şi aparţine;

Prea înţelept

Pentru a lupta,

Prea curajos

Pentru a nu fi rănit

Prea sceptic

Pentru a nu fi înfrânt;

Prea înfrânt

Pentru a nu fi liber,

Prea liber

Pentru a nu fi umilit,

Prea umilit

Pentru a muri.

 

ORICE COPIL de George Țărnea

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsa-n lume

De noapte ne-ar putea păzi. Orice copil are o tara,

Orice copil are părinți,

Descoperind din vară-n vară

Alt joc al pașilor cuminți. Orice copil are o cale,

Orice copil are un gând,

Călătorind pe cer la vale

Și printre spini din când în când. Orice copil are un leagăn,

Orice copil crede-n povești,

Adăpostind o lume-ntreagă-n

Curații ochi copilărești. Orice copil are o mare

Pe care-și poartă barca lui,

Dar nu se-așteaptă să coboare

La țărmul mării nimănui. Orice copil culege fluturi,

De dorul unei mângâieri,

Și-ntoarce vremea la-nceputuri

Cu teama de-al rosti pe “ieri”. Orice copil se poate face

Și floare și păun și cerb,

Silabisind cuvântul pace

Pe limba fiecărui herb. Orice copil are sub gene

Și stropi de rouă și ghețari,

Hrăniți din legile viclene

Din jocul unor oameni mari. Orice copil reface-n minte

Destinul primului cuvânt,

Putând să strângă în cuvinte

Lumina-ntregului pământ. Orice copil e o minune

Irepetabilă precum

Ivirea zilei din genune

Și focul soarelui din scrum.

 

NOBILUL VICIU, deAdrian Păunescu

 

Cetatea peste mine se răstoarnă,

În carnea mea îi simt într-una biciul,

De este vară sau de este iarnă,

Femeia este singurul meu viciu.

 

 

Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă

De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,

Orgolioasă, dreaptă sau umilă

Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.

 

 

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,

Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,

Iubirea pentru-o tristă capră neagră

Din care am făcut răsfăţ şi templu.

 

 

Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea

În fiece femeie stă la pândă,

Dar fie de femei umplută cartea

De care viaţa lumii e flămândă.

 

 

Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune

Şi n-am avut în rest nici un capriciu

Deşertăciune din deşertăciune

Femeia este singurul meu viciu.

 

 

Nu m-am bătut în târguri sau războaie,

N-am vrut să fiu împerator sub stele,

Femeia care nu se încovoaie,

Am înjugat-o nebuniei mele.

 

 

Şi am arat cu ea mereu pământul,

Şi-am semănat ogoare numeroase,

Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul

Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

 

 

E-adevărat că am iubit pe una,

E-adevărat tot ceea ce se zice,

Am căutat-o prin neant cu luna

E-adevărat c-a fost Euridice.

 

 

E-adevărat că-n geamul meu caisii

N-aveau puterea nici un an să steie

Ca într-un joc de-absurde artificii

Şi creanga lor îmi mirosea femeie.

 

 

Motorul meu şi-al lumii de aceea,

Motorul meu cuminecat cu biciul,

A fost femeia şi-a rămas femeia,

Puterea mea şi singurul meu viciu.

 

 

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,

Am fost mereu un cuplu în derivă,

Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume

Trecând mereu, mi-a fost definitivă.

 

 

Iubirea mea nu a mişcat nici aştri

Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,

Dar lance când a fost, cu ochi albaştri,

Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.

 

 

De n-avea rană, îi făceam eu rană,

Să-i pot iubi supremul sacrificiu,

În faţa ta, condiţie umană,

Femeia este singurul meu viciu.

 

 

BARBATUL, de Adrian Păunescu

 

Am dat

un telefon la mine acasă

Am spus "Alo!" și-apoi am așteptat

 

Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă

O voce sugrumata, de

bărbat.

 

Și am închis și-am mai format o dată

 

Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt

Și-n mine ca-ntr-o mină

inundată

Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.

 

Era

băiatul meu, o, doamne sfinte,

Și eu care uitasem că-s bătrân,

Că am ajuns și eu un biet părinte

Și-o amintire, doar, am să

rămân.

 

"Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"

Si el mi-a

zis să vin cât mai curând

Si l-am simțit în trupul meu pe tata

Cu o cazma de purpură săpând.

 

Așa ne îngropăm la noi

în oase

Pe-naintașii ce se sting mereu

Și încă sun la

telefon acasă:

"Tu, spune-mi ce mai faci,băiatul meu?"

 

 

TRENUL SPRE NEANT

 

 

Eu vin cu toata viața mea și gulerul deschis

Și pe peron aștept un tren ce merge spre abis

De-aici încolo nu mai sunt nici gări și nici acari

Doar stelele sunt tot mai mari și pomii tot mai rari.

 

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,

Mai tare muzica o dau și inima încet,

Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,

Prin megafon feroviar se țipă un raport.

 

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,

Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,

Sunt pasagerul spre neant și mi-e destul atât,

Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

 

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,

La cap de linie aștept să vină trenul meu,

Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost

Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

 

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen

Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,

Nu mai e nimeni pe aici, toți au murit cândva,

Eu sunt de-o viață în neant și nu am cum pleca.

 

Când greieri duc din loc in loc luminile din cer,

M-așez la geam în trenul meu și simt că-ncep să pier,

Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,

Voi lua neant către neant, neant către neant.

 

DOR, de Nina Cassian

 

Dragostea mea,

ancora grea,

ține-mă

strâns;

toate mă dor:

gura de dor,

ochii de plâns.

 

Vântul

căzu -

poate că nu,

dar s-a făcut

liniște-n cer

fără

puteri

ca la-nceput.

 

Nu mai visez

pași pe zăpezi,

urme

de vulpi,

nu mai sunt flori,

sufletul lor

moare in bulbi.

 

Singurătăți...

Nu

te arăți,

nu-mi trimiți vești.

Cât fără rost.

Oare ai fost?

Oare

mai ești?

 

 

MI-E IMPOSIBIL FĂRĂ TINE, de Adrian Păunescu

 

Nici nu mai știu dacă erai frumoasă

Și nici în ce culori îți stă mai bine,

Știu doar că amintirea nu mă lasă

Și că mi-e imposibil fără tine.

 

Vizionez femei nenumărate,

Femei interesante mă mai sună,

Dar rece și străin mă simt de toate

Și nu mă văd cu ele împreună.

 

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,

Care-a decurs din întâlnirea noastră,

Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă

Și tu îmi faci cu mâna la fereastră.

 

Subtile explicații cui i-aș cere?

Tot prostul face pe interesantul

Și-n condamnarea asta la tăcere,

Mai conversez de-a surda, cu neantul.

 

Și cum sa transformam iubirea-nură,

De ce nu noi, ci solii sa lucreze,

Și să pătăm simțirea cea mai pură,

Punând incendiul tot în paranteze?

 

N-as vrea sa te-ndârjesc sau să te sperii,

Nici să te fac sa te-ndoiești de tine,

Dar eu te-am adorat fără criterii,

Estet bolnav, al patimii depline.

 

Dedragul tău, am fost cu lumea-n luptă,

Te-am aparat de bârfe și de crivăț,

Și după toata veghea ne-ntreruptă,

Cedez numai în lupta împotriva-ți.

 

Și totuși tu ai fost cea mai frumoasă,

La mine-nbrațe îți fusese bine,

Obsesia iubirii nu mă lasă

Și-mi este imposibil fără tine.

 

 

GELOZIE, de George Topârceanu

 

Dacă nu ne-am fi-ntâlnit

(Absolut din întâmplare),

Tu pe altul oarecare

Tot așa l-ai fi iubit.

 

Dacă nu-ți ieșam în drum

Ai fi dat cu bucurie

Altuia străin, nu mie,

Mângâierile de-acum.

 

Ai avea si vreun copil

Care, poate (idiotul!),

Ar fi semănat în totul

Cu-acel tată imbecil.

 

Și așa... ce lucru mare

Ca-ntr-o zi ne-am întâlnit

Și că-s foarte fericit,

Absolut din întâmplare!

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei