Pagina de poezie (37) PDF Imprimare Email

 

ARDERE DE TOT, de Virgil Maxim

 

Aici, răsare-n mine o chilie

în care s-a sfințit un pustnic blând.

Zidea virtuți cerești în trup plăpând

și-n ochi purta smerită-bucurie.

 

De priveghere lungă - albă floare -

se rezema cu fruntea de pervaz

și luna-i săruta sfințit obraz

când i-asculta cuvântul ca o boare:

 

- „O, vino, rob rău, somnule, și-mi poartă

cu tine, visul, peste unda moartă,

un ceas de vreme urcă-mă șuviță,

în Crama-Împărătească, rod-de-viță!”

 

De funia nădejdii viu s-agață

și-n rugăciune treapta-naltă suie,

amiezile simțirilor descuie

și îngerilor, iată-l... față-n față !

 

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură,

cu neaua-Înțelepciunii-apoi l-au nins,

purificându-i duhul, înadins,

să fie-asemeni lor, chip și măsură !

 

Un înger a făcut un semn în cer !

El vede Fața-lumii Nevăzute,

cuvintele aude... nenăscute,

cu inima topește vămi de ger !

 

De cate ori pământul, fără splină,

se duce, taur negru, rostogol,

de cate ori îl săgetează-n gol

harapi cornuți, mereu în nehodină ?!

 

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod

și ultim semn pământu-n alfabet.

Altarul-Viu al Marelui-Profet

primește jertfa, Ardere-de-tot !

 

În Rugăciunea-focului, adoarme...

Târziu, lumina candelii se stinge...

un înger furișăndu-se-n chilie

deasupra frunții, nimb subțire-i ninge !

Vrășmașii gem la pragul lui, pe coarne !

 

Movilă-i stă nisipul lângă ușă.

A tot crescut rugina pe zăvor,

uleiul a-nflorit intr-un ulcior,

dar trupu-i sta-n genunchi, deși-i cenușă.

 

Pe-o laviță, alături, rânduite

mai multe cărți. Pe-o foaie în Ceaslov

scrisese el sfințitul lui hrisov

în patru rânduri, vorbe aurite:

 

- „Să mă iertați, părinților, vă rog,

c-având puțină treabă, azi, cu Domnul,

m-a biruit, în rugăciune, somnul

și v-am lăsat cenușa mea, zălog.”

 

Dar necrezând că-i mort cu-adevărat

cu mâna l-am atins peste veșminte...

Se risipi cenușa lui fierbinte

și, sărutând-o, am plâns îngândurat.

 

A VENIT ŞI-AICI CRĂCIUNUL, de Radu Gyr

 

A venit şi-aici Crăciunul

Florile dalbe.

Să ne mângâie surghiunul;

Florile, florile dalbe

cade albă nea

peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea

care-aici se stinge.

 

Tremură albastre stele

Florile dalbe

peste dorurile mele;

Florile, florile dalbe.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

pâlpâiri de stele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

 

Maica Domnului Curată

Florile dalbe

Adă veste minunată!

Florile, florile dalbe

Zâmbetul tău drag

înflorește-n prag

ca o zi de soare!

Zâmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag

cei din închisoare.

 

Steaua prinde să lucească

Florile dalbe

peste ieslea-mpărătească.

Florile, florile dalbe.

Şi din nou trei magi

varsă din desagi

aur şi tămâie.

Îngerii de sus

magilor le-au pus

cerul sub călcâie.

 

Lumea-n cântec se deşteaptă

Florile dalbe

pe Mesia îl aşteaptă.

Florile, florile dalbe.

Zâmbete cereşti

intră pe fereşti,

vin în orice casă.

Şi în orice gând

arde tremurând

câte o stea sfioasă.

 

Numai temniţa posacă

Florile dalbe

a-mpietrit sub promoroacă.

Florile, florile dalbe.

Stăm în bezna grea

pentru noi nu-i stea

cerul nu s-aprinde.

îngerii grăbiţi

Pentru osândiţi

nu aduc colinde.

 

Peste fericiri apuse

Florile dalbe

tinde-Ti mila Ta Iisuse.

Florile, florile dalbe.

Cei din închisori

te-aşteaptă în zori

pieptul lor suspină.

Cei din închisori

te-aşteaptă în zori

să le-aduci lumina.

 

O, Iisuse Împărate

Florile dalbe

iartă lacrimi şi păcate!

Florile, florile dalbe.

Vin’ să-nchizi uşor

rănile ce dor,

visul ni-l descuie.

Noi te-om aştepta,

căci pe Crucea Ta

stăm bătuţi în cuie.

Florile, florile dalbe.

 

TRANDAFIRII MOR, de Tudor Gheorghe

 

Toamna a căzut,

Peste parcul mut.

Tainicule dor,

În zadar te-alint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

 

Toamna trece acum.

Învelită-n fum.

Unde-i de argint?

Glasul ei sonor.

Trandafiri mor.

Visurile mint.

Trandafirii mint.

Visurile mor.

 

Toamna mi te ia,

Vis stingher, cu ea.

Lacrima de dor

Strop de mărgărit.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

 

NICIODATĂ TOAMNA, de Tudor Arghezi

 

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid aşternut e câmpul de mătasă.

Norilor copacii le urzesc brocarte.

 

Casele-nşirate ca nişte ulcele,

De vin învechit pe fundul lor de lut,

Stau pe ţărmu-albastru-al râului de soare

Din mocirla cărui aur au băut.

 

Păsările negre suie spre apus,

Ca frunza bolnav-a carpenului sur

Ce se desfrunzeşte risipind în sus

Foile-n azur.

 

Cine vrea să plângă, cine să jelească

Vie să asculte-ndemnul neînţeles,

Şi cu ochii-n facla plopilor cerească

Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

VIS, de Iosif Iulia Maria

 

Noapte afară,

lumină în casă,

în suflet,

în vis.

Lumină de alt suflet.

 

Lumină prin vene,

prin ochi,

lumină prin lacrimi

necăzute

prin lacrimi ce pleacă

din inimă,

ce nu ajung nicicând

în ochi,

poate,

doar când se termină visul

şi atunci refuză să mai cadă.

 

Cuvinte,

mirare, fericire

inhibată

de mirare,

de timp,

de necunoaştere

a ei însăşi

fericire

cu litere ce nu şi le cunoaşte

fericire

cu timp prea puţin

ce o ucide

pe o ultimă treaptă,

într-o ultimă secundă de vis,

într-o primă ,

poate ultimă bătaie

de inimă a acelei fericiri.

 

Fericire ce nu ştie că e,

fericire ce nu ştie cine este,

cum trebuie să zboare,

fericire ce se vede în oglindă

şi zâmbeşte copilăros

fericire ce aude visul şi nu se trezeşte

fericire ce vede nişte braţe

şi zâmbeşte în continuare,

fericire ce aude nişte cuvinte

şi începe să le creadă,

fericire ce

adoarme tristă

în nişte nebraţe,

în o neîmbrăţişare,

într-un suflet,

când eu mă trezesc.

 

Fericire ce nu mai e trezită

de niciun alt vis,

Vis ce nu mai e visat

la nicio altă oră,

inima doarme noaptea,

iar visul nu spune nimic,

şi totuşi

e treaz,

când inima doarme,

visul nu spune nimic

şi totuşi

priveşte

cerul şi iarba şi asfaltul,

din suflet

când eu respir,

când eu mă tem,

când eu privesc,

iar visul nu spune nimic

şi totuşi

îi simt paşii când clipeşte

în sufletul meu,

când merge nu-l aud,

poate fiindcă merg şi eu,

poate fiindcă dorm,

sau respir,

iar visul nu zboară,

poate aşa l-aş auzi,

dar nu,

visul nu zboară

e obişnuit cu ferestrele

şi uşile

şi chiar şi cu colţurile sufletului meu,

îi e teamă doar

de realitate,

ştie că ea e mai transparentă decât orice

fereastră,

ştie că ea e mai bruscă decât orice colţ

al sufletului meu.

Iar visul nu zboară,

îi tai aripile cu fiecare clipire de-a mea,

în realitate.

 

CU CIOBUL MINȚII MELE, de Virgil Maxim

 

Doamne,

m-am apucat să car Lumina Ta

cu ciobul minții mele

în bojdeuca mea.

 

Și... nu știu ce-am făcut

fiindcă,

din ziua

și chiar din ceasu-n care-am început,

i se cojesc pereții

și cade toata tencuiala ei de lut !

 

Doamne,

m-am apucat să car Lumina Ta

cu ciobul minții mele...

Și-acum, zidirea mea,

 

pe Stâlpii-Înțelepciunii o-nnoiesc

și-așez Icoana,

Chipu-Împărătesc,

Al Celui-ce-a-făcut,

cu darul Lui,

Din ciobul minții mele

Tron Ceresc !

 

LUMINĂ LINĂ, de Ion Alexandru

 

Lumină lină lini lumini

Răsari din codrii mari de crini

Lumină lină cuib de ceară,

Scorburi cu miere milenară.

 

De dincolo de luni venind

Si niciodată poposind

Un răsărit ce nu se mai termină

Lumină lină din lumină lină.

 

Cine te cunoaşte te iubeşte

Iubindu-te nădăjduieşte

Că într-o zi lumină lină

Vei răsări la noi deplină

Cine primeşte să te creadă

Trei oameni vor veni să-l vadă.

 

Lumină lină lini lumini

Răsari din codrii mari de crini.

I-atâta noapte şi uitare

Și lumile au pierit în zare

Au mai rămas din veghea lor

Luminile luminilor.

 

Lumină lină lini lumini

Înstrăinându-i pe străini

Lumină lină, nuntă, leac,

Tămăduind veac după veac

Cel întristat şi părăsit,

Cel plâns şi cel nedreptățit

Şi pelerinul însetat

În vatra ta au înnoptat.

Lumină lină lini lumini

Încununându-l pe străin

Deasupra stinsului pământ

Lumină lină Logos sfânt.

 

NOI NU TĂCEM, de Andrei Ciurunga

 

Cu dinții strânși de aspră suferință

urcăm pe brânci Golgotele, cădem,

ne ridicăm, scrâșnind de neputință

și iar ne prăvălim - dar nu tăcem.

 

Pe-a țării noastre darnică moșie

cărăm de-un car de ani același jug.

Cum oare să tăcem, când de sub glie

răcnește osul dezgropat de plug?

 

De-a lungul zării noastre de cărbune

paharul plin ne-am învățat să-l bem,

dar gura știe bine-o rugăciune

și-o geme printre dinți - căci nu tăcem.

 

Cum să tăcem când fiecare ghindă

căzută din stejarul secular

se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă

tot plânsul țării într-un nou stejar?

 

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată

în trupul nostru oase ce s-au frânt

și strigă morții ce-au tăcut odată

cu gura caldă plină de pământ.

 

De s-ar surpa în ceasul neființei

pe toate-aceste guri câte-un Nehoi,

l-am sfărâma necruțători cu dinții

si-ar da navala răcnetul din noi.

 

Urcăm Golgote aspre de credință,

venim spre piscuri tari, îngenunchem

și iar ne scuturăm de neputință

cu pumnii strânși în trup - dar nu tăcem.

 

ANABEL LEE, de Edgar Allan Poe

 

De demult s-a-ntâmplat, de demult...

Era lângă-o mare cu ape-argintii,

O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,

O fecioară, Annabel Lee;

Şi trăia doar c-un gând - s-o iubesc mereu,

Şi trăia - să mă poată iubi.

 

Eu - un copil - şi ea un copil,

Lângă-o mare cu ape-argintii,

Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire

Ca un cântec - Annabel Lee;

Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,

Chiar serafii de sus, din tării.

 

Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,

Lângă marea cu ape-argintii

Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,

Îngheţând-o pe Annabel Lee;

Măritele-i neamuri au dus-o departe.

Departe de mine, spre miazăzi,

Şi-au închis-o în mormântul de piatră,

Lângă-o mare cu ape-argintii.

 

Chiar serafii, nicicând fericiţi ca noi,

Pizmuindu-ne priveau din tării -

Da, aşa s-a-ntâmplat (şi cu toţii o ştiu

Lângă marea cu ape-argintii)

Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,

Îngheţând, ucigând pe Annabel Lee.

 

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea

Celor mai bătrâni decât noi, doi copii -

Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii -

Şi nici îngerii de sus, din tării,

Nici demonii din funduri de-ocean

N-au să poată vreodată visul meu despărţi

De-al frumoasei Annabel Lee.

 

Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând

Al fecioarei Annabel Lee;

Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,

Ai frumoasei Annabel Lee;

Lângă draga, iubita, logodnica mea,

În mormântul din ţărmuri pustii,

Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

 

TRISTEȚE, de Paraschiva Rădoi

 

Când tu şi eu şi el şi fiecare

La rugăciune ne plecăm, în gândul nostru,

Când cerem multe, dar puţin : „Iertare!”

Vorbim cu Tatăl meu, cu-al tău sau cu al Nostru?!?

Iar dacă-i Tatăl Nostru – suntem fraţi, fireşte!

Fraţi de ţărână şi-ndumnezeire!

Acelaşi lut şi-aceeaşi taină ne uneşte:

Toţi din iubire-am fost lăsaţi, pentru iubire!

 

Dar noi, cu-a noastră veche cerbicie,

Ne desfiem, sinucigaş, de tot înaltul...

Deşi egali întru nimicnicie,

E unul mai ţărână decât altul !

 

Ne înălţăm, ieşim din ale firii,

Ieşim viclean de la frăţeasca cină,

Vrăjmaşi apoi, pârâm lipsa iubirii

Şi-ntotdeauna-i celălalt de vină!...

 

Când, lacomi de păcat, ca orice om,

Uitând că vine ultima strigare,

Luăm al vrajbei măr din vechiul pom -

Mai este vreo nădejde de iertare?!?

 

Când, viermănoşi şi colcăind de ură,

Ne credem drepţi şi vrem dreptatea noastră,

Când ne rugăm şi blestemăm cu-aceeaşi gură –

Cui trebuie îngenuncherea noastră?!?

 

VIATA, DUBLU MIXT, de Adrian Păunescu

 

Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,

Din ce în ce mai singur și mai trist,

Nici nu mai știu cât pot să rezist,

Închis într-un ziar și într-o carte.

 

Mă-ncredințez iluziei deșarte

Ca mă salvează regăsirea-n Christ,

Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,

Cu viața-n minus și cu plus de moarte.

 

Și, totuși, nu m-a ocolit norocul,

Deși mi-a fost întotdeauna greu,

Și-am transformat în foc destinul meu

Ca, azi, cenușa să rezume focul.

 

Și de-aș cădea, așa cum cere jocul,

Ca să devin o piesă de muzeu,

Eu tot îi mulțumesc lui Dumnezeu

C-a-ntârziat și-așa, prea mult, sorocul.

 

SCHIMBĂRI, de Iosif Iulia Maria

 

Mâini

ce mergeau lângă două suflete,

mâini apropiate,

paşi ce se învârt în cerc,

mâini apropiate,

suflete ce zâmbesc,

poveste simplă,

cu mâini apropiate  şi paşi

ce se învârt în cerc,

suflete ce zâmbesc,

în acel cerc.

 

Paşi drepţi,

mâini grăbite,

ce devin litere,

litere ce zâmbesc,

nu suflete,

nu mâini,

nu cerc.

 

Ploaie,

ploaie ce cade pe acoperiş,

nu, nu cade pe iarbă,

nu, nu cade cu raze de soare,

nu, nu cade vara,

deşi e vară,

ploaie ce cade pe acoperiş,

deşi are iarbă,

raze de soare

şi vară,

ploaie ce alege să cadă pe acoperiş,

aceleaşi fire de iarbă,

aceleaşi raze de soare,

aceleaşi litere de vară,

altfel de ploaie.

M-am schimbat.

Ploaie ce cade pe acoperiş,

deşi ţiglele n-o iubesc.

 

DOAR DRAGOSTEA RĂMÂNE, de Mihăiță Ana

 

Înainte, eu scriam:

„Nu mi-e teamă de Satan !”

Dar acum eu scriu aici:

„Vreau să-i caut pe cei mici !”

Pe cei mici în duhul lor,

Să le fiu de ajutor...

Nu cumva, că sunt mai mare, Mai vitează, mai cu stare...

Dar de „oful”lor, mă doare!

Vreau să-i caut, să le-alin,

Rănile, ce dor, de chin.

Să le torn balsam pe ele, Ulei Sfânt, prin vorbe sfinte,

Să se-nchidă bube grele

Și s-alerge înainte!

 

N-am o mare-nțelepciune,

Nu mă văd c-aș fi ceva

Și priceperea-mi lipsește...

Dar, eu caut, ”dragostea”!

Pentru ca, aceste toate,

Proorocia, cunoștința,

Se vor duce cu pământul...

Nu rămâne nici credința...

Ce rămâne-n veșnicie, e iubirea...

Să nu crezi că ești ceva,

Gâdilându-ți astfel firea...

Ești nimic!

Și gândind adânc acestea,

Vezi-te cât ești de mic!

 

Ai o mare-nțelepciune?

Ești nimic... și nu cunoști!

Ești un mare-nvățător?

Ești prooroc și-n limbi vorbești?

Lucrurile-n jur se schimbă,

Când cu gura-ți poruncești?

Ești cumva predicator

Și cuvântul mânuiești?

Slava Domnului, că ești!

Nu rămâi în veci așa...

Și din slăvile cerești,

Se-auzi un glas ușor:

„Ce rămâne-n veșnicie...

Este numai „dragostea!”

 

ÎNCHINARE, de Virgil Maxim

 

Pe voi v-am pus în cartea mea să plângeți,

cum plânge la Iordan o desfrânată...

Voi, care sufletul în două frângeți

și-amiaza vă e mintea luminată.

 

Pe voi, călugări mari și mici și șterși

de veacul rău, de ochii mei prea slabi,

pe tine, cin sfințit, ca să reverși

din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi.

 

În fața voastră, când vă scriu, mă-nchin,

în fața voastră, când vă cânt, mă rog,

voi, mâna Domnului muiată-n crin

și Veșniciilor, aici, zălog.

 

În fața voastră în genunchi mă plec

și la picioare gândul vi-l depun.

Nu semne-aștept la cele ce vă spun,

ci pe Iisus să-mi dați, să-L am întreg !

 

PARASTAS PENTRU IUBIREA CARE A MURIT, de Adrian Păunescu

 

Să-i facem parastas cum se cuvine

Iubirii noastre care a murit,

În apogeul ei nelămurit,

Mai lăcrimând, de tine și de mine.

 

S-o așezăm la locul de verdeață,

În care se ducea, pe când trăia,

Din când în când, să trecem pe la ea,

Considerând că încă e în viață.

 

Aici, acum, s-a stins iubirea noastră,

Și moartă va rămâne-n veci de veci,

Te văd și-acum, parcă știind că pleci,

Cu mâna fluturând la o fereastră.

 

Dar hai să dăm groparilor oferte

Și să-l rugăm pe Dumnezeu s-o ierte.

 

DANS ÎN PLOAIE, de Ana Blandiana

 

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,

Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,

Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,

Dansului meu i-e vântul ecou.

 

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc

Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.

Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,

Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

 

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt

Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -

Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,

Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

 

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,

Iubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -

Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,

Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

 

LA POARTA PARADISULUI PIERDUT, de Vasile Voiculescu

 

Azi am trecut s-o văd, înstrăinată,

Grădina-n care-o vară ne-am iubit ...

Podoaba-n zdrențe-i spânzură uscată,

Rugini a prins frunzișul răvășit,

Iar parcul, raiul nostru de-altădată,

Cu ziduri alții azi l-au ocolit.

 

E ceasul vechi al dragostei, e seară,

Și, dând să intru, stau înfiorat:

Înaltul plop la porți m-așteaptă iară,

Dar toamna purpurie l-a schimbat

În galben stâlp pâlpâitor de pară,

Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.

 

Și-n vijelia ce sa-ncins să-l bată,

Aprinsul plop acolo mi-a părut

Ca-i sabia de foc neîndurată

Pe care Heruvimul nevăzut

O flutură spre lumea blestemată

La Poarta Paradisului pierdut.

 

POEZIE, de Maica Tereza

 

Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.

Obstacolul cel mai mare? Frica.

Lucrul cel mai uşor? Greşala.

Greşala cea mai mare? Renunţarea.

Rădăcina cea mai rea? Egoismul.

Distracţia cea mai bună? Munca.

Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.

Profesioniştii cei mai buni? Copiii.

Nevoia dintâi? Comunicarea.

Fericirea cea mai mare? Să fii util.

Misterul cel mai profund? Moartea.

Defectul cel mai mare? Întristarea.

Sentimentul cel mai urât? Ura.

Cadoul cel mai frumos? Iertarea.

Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.

Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.

Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.

Medicamentul cel mai bun? Optimismul.

Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.

Puterea cea mai mare? Credinţa.

Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

 

PRIMELE IUBIRI (I), de Nicolae Labiș

 

Azi, iată, am văzut un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu.

Vin cerbii mei în goană să se-adune

Şi către el privirile-şi ţintesc-

Un codru nesfârşit de coarne brune,

În care mii de stele strălucesc.

Sosind din dunga zării de argint,

Vin păsările-mi mari de sărbătoare

Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,

Un ocean de aripi mişcătoare.

Întreaga lume-a sufletului, vie,

Palpită-ntr-o frenetică beţie.

Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu.

Izvoarele s-au luminat şi sună

Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,

Şi brazii mei vuiesc fără furtună

Într-un ameţitor, sonor balans,

În vii vibrează struguri străvezii-

Cristalurile cântecelor grele-

Şi stropi scăpărători de melodii

Ca roua nasc în ierburile mele.

Eu curg întreg în acest cântec sfânt:

Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

 

REPETABILA POVARĂ (II), de Adrian Păunescu

 

Am mai scris despre voi, dragii noștri părinți,

Când erați mai activi, când erați mai fierbinți

Și ce-am scris m-a durut, și ce-am scris v-a durut,

Am privit îndelung, ca ochi mut spre ochi mut.

 

Și acum, mai bătrâni, și acum mai târziu

Îmi mai cereți să spun, îmi mai cereți să scriu,

Căutați peste timp c-un benefic reproș,

Peste rana de os ochelarii sunt roși.

 

Înainte puțin, înapoi amintiri

Și ce degete-aveți, zi de zi mai subțiri,

Numai calciu bătrân pe la încheieturi

Și vecini mai nervoși și nepoți mai impuri.

 

Ce să scriu despre voi, dragii noștri bătrâni,

V-aș minți, însă știu că priviți în fântâni

Și din ele vedeți cum v-ați stins și v-ați dus

Și remedii nu sunt și întoarceri  nu-s.

 

Vin poștașii la voi, zâmbitori uneori,

Telegrame purtând cu nepoți rotunjori

Și voi faceți un chef cu un vin îndulcit

Și cu pâine și unt cât un vârf de cuțit.

 

Dimineața plecați, ca la treburi cândva,

Dar la prânz oboseala de umeri vă ia,

Zi de pensie-aveți, sărbătoare aveți,

Când sunteți guralivi și sunteți îndrăzneți.

 

Mai vorbiți prin oraș, mai vorbiți între voi

Cât va costa un loc de mormânt pentru doi.

Și la mers vă-ndemnați mai rigizi, mai domoli,

Căutați leacuri noi pentru vechile boli.

 

Și nici lacrimi în ochi nu mai țineți acum

Când trăiți fără trai și aproape postum.

Dragii noștri părinți, suferinzi și bătrâni,

Miorițe spre voi mai coboară din stâni.

 

Și vă spun despre noi ce mai e și ce nu-i

Și v-ați plânge cuiva, dar tăceți nimănui.

Și ce plug v-a tăiat în obraz brazde-adânci

Și ce vulturi fatali v-au strigat de pe stânci?

 

Mai rămâneți cu noi, nu plecați nicăieri,

Nu ne sunteți bătrâni, nu ne sunteți poveri.

Vă iubim tot mai mult, nopți și zile n-ajung,

Însă voi hotărâți c-ați trăit prea-ndelung.

 

Hai, priviți-ne în ochi, cât nimic nu s-a frânt,

Ce-i cu voi de priviți insistent în pământ?

Locul vostru e-aici, nu vă strângeți așa.

Vai, ce mici ați rămas sub povara prea grea.

 

Totdeauna prea mici cei bătrâni ne rămân

Ca-ntr-o zi ca pe prunci i-om purta lângă sân.

 

POVESTE DESPRE NORI ŞI OAMENI, de Iosif Iulia Maria

 

Am închis ochii

pentru că unele cuvinte chiar dor

şi am crezut că aşa

le pot şterge,

din privirea mea,

dar ele au adormit,

în ochii mei închişi

nu mai era niciun cuvânt,

eu le priveam fără privire somnul,

lângă mine

stătea suferinţa pe care o lăsaseră

când începuseră să adoarmă,

fiindcă suferinţa nu dormea,

a rămas lângă mine,

în privirea mea închisă.

Am atins cu degetele

şi cuvintele au dispărut de pe hârtie,

s-au mutat

lângă fereastră,

jucându-se cu genele mele,

la fiecare clipire.

 

Am furat aripile unui fluture

şi le-am dat gândului,

spunându-i să zboare,

pentru că unele gânduri chiar dor,

am crezut că aşa

va fi prea ocupat să-şi coloreze

aripile cu cer albastru,

povestind cu Dumnezeu,

pentru a mai reveni la mine.

 

Inimii i-am coborât un nor de pe cer,

l-am lăsat lângă o bătaie a ei,

i-am spus să ia o pauză de la cuvinte

şi de la bătăi de amintiri,

să asculte norul,

şi să nu fie prea dură,

că nici norii nu-s perfecţi,

şi ei se mai grăbesc,

dar nu au nicio rană, în graba lor,

fiindcă pe ei, Dumnezeu nu i-a ascuţit

la fel cum şi-au ascuţit oamenii

cuvintele...

că şi ei se mai grăbesc,

dar nu au nicio vânătaie, în graba lor,

fiindcă ei nu se lovesc de cer,

la fel cum se loveşte o inimă

de propria fiinţă,

încât să o simţi lovindu-se parcă,

de tine,

că şi ei se mai grăbesc

dar nu se supără niciodată, în graba lor,

fiindcă norii nu se lovesc de ei,

la fel cum se loveşte o inimă

de o altă inimă,

încât să aibă nevoie

pentru o perioadă de timp

de nori.

 

ICOANĂ, de Nicolae Dabija

 

N-am să uit, pe-un şes podit cu pai,

câte zile-or fi să-mi mai rămână:

o căruţă trasă de doi cai

şi în ea - o femeie bătrână.

 

Carul scârţâia din osii, sfânt,

şi-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce.

că bătrâna duce - sau aduce?

o căruţă plină de pământ.

 

Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,

parcă se ruga, cu ochii duşi;

prinse-atunci, blând, lanul să se zbată

şi lumina prinsă în ţăruşi.

 

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă

şi privea tot timpul înainte:

poate-şi aducea strămoşii-acasă,

poate-şi avea carul cu morminte?

 

Şi am vrut să-i strig o întrebare:

Spune, unde duci acel pământ?

 

E ţărână scoasă de vânzare?

sau ţărâna propriului mormânt?!

 

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?

Ori, poate-i pământ răscumpărat

de pe la străbunii dumitale

care îl vândură altui sat?

 

Şi o urmării, fără de grai,

până se topi cu tot cu cai

în ţărâna şesului acel.

 

... Cea icoană o mai văd şi-acum

fără-asemănare-n univers:

o femeie şi doi cai pe drum

şi-o căruţă-mbătrânind din mers.

 

PRIETENIE, de Vincenzo Cardarelli

 

Noi nu ne ştim. Mă gândesc la acele zile

când, pierduţi în timp, ne vom întâlni,

în nefericita noastră intimitate.

De fiecare dată ne-am despărţit

fără să ne luăm rămas bun,

cu regrete şi scuze de la distanţă.

Nădăjduiam să ţinem pasul unul cu altul,

fiare vânate,

vânători în vârstă,

pentru a sprijini lupta

din afara noastră.

Reticenţe îngrozitoare,

pauze ameţitoare şi insurmontabile,

au spus, în confidenţele noastre,

să eludăm contactul şi inutila desfătare.

Ceva ne-a rămas dintotdeauna,

mândria amară,

de a nu ne lăsa pradă simţămintelor noastre,

chiar dacă întotdeauna ne-a lipsit ceva.

 

Lumea

Tu te plângi şi te îngâni

În azilul de nebuni,

Prefăcându-te-a nu şti

Că e noapte-n plină zi.

Însă, nimeni nu te-ngână,

Lumea e şi ea nebună

Şi de boală, şi de rău.

Plânge-o tu şi-n locul meu,

Pune-i flori la căpătâi

Ca în zilele dintâi.

Poate, astfel, vei ajunge

A spăla lumea de sânge,

De păcat şi de minciuni,

Iar spitalul, de nebuni.

Eu rămân să dorm puţin

Şi să uit al lumii chin.

Mai târziu, fără de veste,

Pune-ţi flori şi la ferestre,

Dă-mi un semn c-ai înţeles

Al acestei lumi, eres.

Nu mai plânge, râzi cu mine,

Să-ncercăm lumea a ţine

Proaspătă şi primenită

Şi de boală oblojită.

Dar tu plângi şi te îngâni

În azilul de nebuni

Şi mă faci să plâng şi eu

Cot la cot cu Dumnezeu.

 

MI-AŞTEPT AMURGUL, de Lucian Blaga

 

În bolta înstelată-mi scald privirea

Şi ştiu că şi eu port în suflet

Stele multe, multe,

Şi căi lactee,

Minunile întunericului,

Dar nu le văd,

Am prea mult soare-n mine

De aceea nu le văd.

Aştept să îmi apună ziua

Şi zarea mea pleoapa să-şi închidă,

Mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea

Şi să răsară-n mine stelele,

Stelele mele

Pe care încă niciodată

Nu le-am văzut...

 

PROROCUL, de Pușkin

 

Ardeam de sete sufletească

Într-o sălbatică pustie

Si o ființă îngerească

Mi s-a ivit în cale mie.

Cu șase aripi, luminoasă,

Ușor de ochi mi s-a atins,

Ca la o pajură sperioasă

Vederea mea mi s-a deschis;

Urechea mea mi-a pipăit

Și vuiet mare-am auzit:

A cerului cutremurare

Și zborul îngerilor sus

Și a jivinelor de mare

Mișcări: întors, rămas și dus.

Și serafimul luminat

Deasupra gurii s-a plecat,

Mi-a scos răutăcioasa limbă,

Deșartă, -n veci nedreaptă, strâmbă,

Și limba șarpelui-nțeleaptă

Mi-a pus cu mâna sa cea dreaptă.

Apoi cu sulița de foc

El pieptul mi-a deschis pe loc

Si inima tremurătoare

Mi-a scos cu mâna grăbitoare,

În locul ei cu repejune

Mi-a pus un arzător cărbune.

Ca mort eram eu în pustie

Si-un glas de sus strigat-a mie:

„Proroace, scoală, vezi s-auzi,

Cunoaște voia mea cea sfântă

Și-n mintea celor orbi și muți

Cuvântul tău de foc împlântă!

 

ACELEI, de  Dumitru Râpanu

 

Privirii tale-am fost plebeu

Şi nu am vorba răsucită;

De eşti cumva nefericită,

Nefericit mă simt şi eu!

 

Mă rog la Cer mereu, mereu

Să ai o viaţă liniştită;

De eşti acuma fericită,

Să ştii că-s fericit şi eu!

 

Eu nu mai am nicio ispită,

Acuma nici nu-mi este greu...

Să fii tot timpu-ndrăgostită,

 

Aceasta îţi doresc mereu...

Şi dacă eşti tu eşti fericită

Să ştii că-s fericit şi eu!

 

GRĂDINARUL SUFLETULUI, de Silviu Petrache

 

Iubito,

nu vreau să fii un doctor,

care să îți pansezi trecutul mereu

și să trăiești prezentul printre pansamente,

iar viitorul în cârje....

 

Vreau să fii un grădinar,

ce însămânțează în suflet bucurie și iubire,

generând pacea eternă,

mulțumirea și fericirea,

ce pot fi trăite alături de cei dragi...

cu care să le împărtășești mereu.

 

Atunci, eu o să-ți ud în fiecare zi grădina sufletului,

lăsând să înflorească numai trandafiri...

 

NU E DE AJUNS SĂ IUBEȘTI, de Jacques Salome

Nu e de ajuns să îi spun te iubesc
dacă nu pot primi toata această
dragoste în mine,
Nu e de ajuns să vreau să fiu iubit
dacă relația mea nu este în acord
cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns să îmi exprim dorințele,
trebuie de asemenea
să accept să nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea să-mi spună dorințele ei,
dacă nu știu să le primesc
sau să le amplific.
Nu e de ajuns să o las să creadă
că vreau o relație de cuplu
când eu îmi doresc doar să ne întâlnim.
Nu e de ajuns să răspund așteptărilor ei
dacă nu știu să le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns să o las să creadă
că mă poate iubi,
dacă mie mi-e teamă de iubire
sau mi-e frică să devin dependent.
Nu e de ajuns să mă las iubit
dacă nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns să fiu pasional
dacă nu disting
nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns să mă arăt cu ea
dacă nu o văd când suntem împreună.
Nu e de ajuns să îi promit ziua de mâine
dacă nu sunt capabil să trăiesc în prezent.
Nu e de ajuns să îi spun: vreau să trăiesc cu tine
dacă nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns să îi spun: poți conta pe mine
dacă eu sunt încă dependent.
Nu e de ajuns să îi fiu fidel
dacă simt că nu îmi sunt fidel mie însumi.
Dar uneori e de ajuns să-mi asum riscul
de a spune toate acestea și mai multe
pentru a începe să construim împreună
dincolo de întâlnire, o relație plină de viață.

INSCRIPŢIE PE UN MORMÂNT, de Tristan Tzara

 

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist

Cum simţi luna care pluteşte tăcută

După perdelele trase.

Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,

Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,

Neîndrăznind să bată şi să intre,

Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil

Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,

Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere

Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,

Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,

Doar amintirea ta îl ţine

Cu nevăzute degete de fantasmă.

 

NOCTURNA, de George Bacovia

 

Uitarea venea… a venit.

O lacrimă cade jos, totul tace,

Lampa obosită a clipit,

Orice obiect atins șoptește: lasă-mă-n pace…

 

De-acum…

Auzi, ploaia plânge pe drum

Pe un adânc tumult,

Pe urma unui mic pantof într-un parc de demult…

 

Adorm… ascult…

Afară, la fereastră, toamna a spus:

- Of!…

 

DEFINIȚIA PASULUI ABSENT, de Octavian Paler

 

Doar un pas ne desparte.

Nu știu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui

eu pe altul

și între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape

ca să rămânem atât de departe

doar un pas ne desparte

și între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.

 

EPITAF, de George Bacovia

 

Aici sunt eu

Un solitar,

Ce-a râs amar

Și-a plâns mereu.

 

Cu-al meu aspect

Făcea să mor,

Căci tuturor

Păream suspect.

 

AI MURIT PLECÂND, de Manuela Miclea

 

Ai murit plecând.

Și pentru a te uita

te-am distrus;

am văzut prin ochii tăi,

am sărutat cu buzele tale,

am mângâiat cu mâinile tale,

am măsurat singurătatea

cu amintirea bătăii inimii tale.

De dor,

am încercat

să mă nasc din tine,

să trăiesc prin tine,

să fiu ca tine.

Așa,

te-am alungat,

te-am așteptat,

te-am căutat

și am ajuns prin tine

să fiu… Eu.

 

PASTEL, de George Bacovia

 

- Adio, pică frunza

Și-i galbenă ca tine, -

Rămâi, și nu mai plânge,

Si  uită-mă pe mine.

 

Și s-a pornit iubita

Și s-a pierdut in zare -

Iar eu în golul toamnei

Chemam în aiurare…

 

- Mai stai de mă alintă

Cu mâna ta cea mică,

Și spune-mi de ce-i toamnă

Și frunza de ce pică…

 

LA ADIO, TU, de Vasile Şeicaru & Adrian Păunescu, 1983

Se află litere și farduri

Și niște munți sunt între noi

Dosare-nchise, triste garduri

Și nici nu o să mai vină apoi.

 

În pragul iernii absolute

Sărută-mi tâmpla albă, hai

Și-apoi scufundă-te și du-te

În orizontul altui grai.

 

Nici nu pot nimic să-ți spun

Pe curând sau rămas bun

Apăru, numai nu,

La adio, tu.

 

De ce sa îți spun la revedere?

N-aș mai avea nici un motiv

“Adio” drepturile-și cere

Că te-am pierdut definitiv.

 

Și de la mine până la tine

Cuvântul însuși va-ngheța

Nici să te strig nu știu prea bine

Iubita mea, pierduta mea.

 

Când te-am văzut ultima oară

Știai și tu, plângeai și tu

Și-ai plecat cu tot cu gară

Nici tren nu mai exista, nu.

 

Eu m-am întors încă o dată

Vroiam să vin pe urma ta

Dar unde-i linia ferată

Parcă a luat-o cineva.

 

Eu ți-as mai spune amânunte

Destinul de-aș putea să îl schimb

Iubita mea de peste munte

Iubita mea de peste timp.

 

Pe cea de atunci nu o voi găsi-o

Și eu acela am murit

Sub cinic nuclear adio

Noi bietul cuplu pârjolit.

 

ASTA VREU, DRAGUL MEU, de Mihai Eminescu

Iubeşti scumpa mea frumoasă

Ghirlăndioara de-albe flori,

Ce-ncunună graţioasă

Buclele-mi ce-n vânturi zbor?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate roza cea tăcută

Care dulce se sărută

Cu fluturii râzători?

 

Ba nu, nu: cununa-n laur,

Cinsă-n aur, aur, aur,

Atunci este un tezaur:

 

Asta vreu,

Dragul meu!

 

Iubeşti, dulce drăgulină,

Doina mea de tainic dor

Ca pe lira mea suspină

Dulce, blând, încetişor?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate cântul de-armonie

Care Eol îl adie

Printre frunze, printre flori?

 

Ah! Când aurul suspină

În punguţa plină, plină,

C-o cântare metalină!

 

Asta vreu,

Dragul meu!

 

Iubeşti poate pe Selene,

Ca o candelă lucind,

Când cu pasu-i lin, alene

Se preumblă surâzând?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Iubeşti poate alba zare

Ce-o săgeată mândrul soare

Peste câmpul înflorind?

 

Ah! Când aurul dulce sună

În punguţa mea nebună

Nu-mi mai trebe alba lună!

 

Asta vreu,

Dragul meu!

 

Iubeşti patria-ţi măreaţă

Ce de glorii duce dor,

Când în palida ei faţă

Se deseamnă-un viitor?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate visul mare, mare

De mărire, răzbunare,

Ce-l visează-a ei popor?

 

Când în loc de glorii, laur,

Mi-ar da aur, aur, aur,

Atunci fi-mi-ar un tezaur!

 

Asta vreu,

Dragul meu!

 

DEȘTEAPTĂ-TE, de Veronica Micle

Deşteaptă-te, iubita mea,

Căci zorile-s acum pe cer

Şi eu `n genunchi naintea ta

O sărutare voi să-ţi cer …

 

Deşteaptă-te şi vino-n crâng

Să-l vezi tu cât e de frumos,

Iar eu în braţe-mi să te strâng

La poala teiului umbros.

 

Deşteaptă-te, căci în curând

Frumosul soare-al primăverii

Trezeşte lumea pe pământ

Şi-alungă farmecul tăcerii

 

AH, CERUT-AM DE LA ZODII…, de Mihai Eminescu

Ah, cerut-am de la zodii,

De l-al sorţii mele faur,

Dulcii sânului tău rodii

Ş-al tău cap scăldat în aur.

 

Ş-ale tale mâni de ceară,

Fruntea-mi rece să dezmierzi,

Faţa albă-n părul galbăn

Şi îndărătnici ochii verzi.

 

Ş-astăzi tu debunăvoie

Fericită-n braţe cazi-mi;

Capul tău scăldat în aur

De-al meu umăr tu îl razimi.

 

Astăzi tu de bună voie

Îmi întinzi dulcea ta gură:

Soartea mi le-a dat pe toate

Cu asupra de măsură.

 

 

BRÂUL COSÂNZENII, de George Coşbuc

Avea Ileana ochi de soare

Şi galben păr, un lan de grâu;

Vestmânt avea ţesut în floare

Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,

Cum n-a mai fost pe lume brâu.

 

Era de aur pe tot locul,

Un fulger pe-al ei trup încins.

El noaptea da lumini ca focul,

Şi-n brâu sta fetei prins norocul

Precum e-n talismane prins.

 

Vrăjit era că, de-l va pierde,

Norocul ei să piară-n veci,

Nici flori mai mult să n-o dezmierde,

Să n-afle umbră-n codrul verde

Şi verile să-i fie reci.

 

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă

Pândeşte brâul l-ar fura.

Că lui de mult i-e fata dragă,

Iar fata nu vrea să-nţeleagă,

Şi el acum şi-ar răzbuna!

 

Ea trece-n dulce nepăsare

Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,

Iar păzitor pe vânt îl are

Întreaga viaţă vis îi pare

Şi joc îşi bate de flăcăi.

 

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

Şi-n drumul lui umblând de-atunci

Simţea de-ajuns frumoasa fată

Că viaţa noastră nu ni-e dată

De dragul unor flori din lunci.

 

Din ochi albaştri de cicoare

Pe sânu-i alb de ghiocel

Curg lacrimi calde-acum! O doare,

Ei inima de drag îi moare,

Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

 

Atâta dragoste nebună!

Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi

Visarea ta la ce ţi-e bună?

Vrei s-o visăm noi împreună?

Atunci tu brâul să-l dezlegi!

 

Ea tremură zâmbind şi geme:

Norocul meu întreg îl vrei!

Ea numai pentru brâu se teme,

Că vor afla duşmanii vreme

Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

 

De ce te temi? Ne vom ascunde

În noaptea codrului umbros

Sub brazii fără grai, pe unde

Nici ochi de om nu pot pătrunde,

Nici flori cu tăinuit miros.

 

El zice-aşa, să zică iară,

Să-i facă gândul ei uşor,

Iar gându-i se topea de pară

Şi-n codru des, în zi de vară,

S-ascunde fată şi fecior.

 

Au fost ascunşi încât nici floare,

Nici ochi de om nu i-au zărit.

Dar printre crengi adormitoare

Din cer un singur ochi de soare

Căzu pe brâu şi l-a răpit.

 

Atunci Ileana şi simţeşte

Că-i arde plânsul în priviri;

Ea după brâu în jur priveşte

Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte

Că nu e brâul nicăiri.

 

Şi cum ea varsă desperată

Un plâns amar, un cald şiroi,

Curgea din cer ploaie curată,

Iar dintre ploi lucind s-arată

Frumosul brâu stropit de ploi.

 

Şi-n ceruri călătorul Soare

Râdea cu hohot repetat

Şi prin văzduhuri plutitoare

Izbea săgeţi răzbunătoare

De-a lungul brâului furat.

 

Vai, brâul meu! gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut,

Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!

Şi-apoi plângea, mai mare mila,

Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

 

De-atunci totuna este firea,

Dar multe nu-s din câte-au fost

Azi nu-i Ileana nicăirea,

De-abia trăieşte-n pomenirea

Poveştilor cu dulce rost.

 

Iar Soarele-n văzduhuri pline

De zâmbetu-i cel cald de foc,

Ileano, a uitat de tine!

Dar brâul când în minte-i vine

Îşi bate şi-azi de tine joc.

 

Dac-ai murit, frumoasă fată,

Furatul brâu e viu mereu:

Când plouă, vara, câteodată

Un brâu de foc pe cer s-arată,

Iar noi îi zicem curcubeu.

 

IUBITA MEA, de Vlad Bălan

Mă-ntreb adesea cum trăieşti

Atât de singură pe lume,

La cât de minunată eşti

Nu s-au decis să-ţi dea un nume.

 

Nu este alta cum eşti tu,

În ochi ai vrajă şi culoare,

Şi stau şi mă gândesc acum

De eşti femeie sau eşti floare.

 

Ai prinde aripi şi-ai zbura

Dacă ai şti cât ești de pură,

Şi lumea mea ar îngheţa,

Ar fi lipsită de căldură.

 

Aş încerca să te pictez,

Vreau versul meu să te descrie,

Dar asta nu voi reuşi

Cu a mea simplă poezie…

 

A FRUMUSEȚII TALE FORME…, de Mihai Eminescu

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi

Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

 

Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,

Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;

 

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,

Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare

Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…

 

Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,

Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate

O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

 

Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,

Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar

Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,

Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,

Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.

 

Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,

Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc

Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.

 

Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,

Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:

Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­

Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,

Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,

De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,

Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;

 

De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,

De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,

Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,

Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?

De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,

Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,

Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă

De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

 

CELEI PREA VESELE, de Charles Baudelaire

Un peisaj încântător

E-ncântătoarea ta făptură;

Îţi joacă zâmbetul pe gură

Ca boarea unui vânt uşor.

 

Drumeţul trist ce-ţi iese-n cale

Îşi simte sufletul vrăjit,

În clipa când i-a răsărit

Splendoarea sănătăţii tale.

 

În armonia de culori

Ce trupul tău îl înveşmântă,

Poeţii-închipuirii cântă

Un graţios balet de flori.

 

Veşmântul tău multicolor

Cu inima ţi-l potriveşti;

Nebună, tu mă-nnebuneşti,

Şi te urăsc, cum te ador!

 

Tânjeam în vesela grădină,

Când soarele, bătându-şi joc,

M-a sfâşiat cu lănci de foc

Din arzătoarea lui lumină.

 

M-au umilit ca pe-un martir,

Grădina, primăvara, Firea,

Şi pentru-a-mi răzbuna jignirea,

Am pedepsit un trandafir!

 

Ascuns în umbrele tăcerii,

Aş vrea să mă strecor la fel,

În preajma ta, ca un mişel,

La ceasul tainic al plăcerii,

 

Să-ţi pedepsesc frumosul trup,

Să-ţi sânger carnea-nspăimântată,

Nevinovatul sân de fată,

Şi-o rană-n coapsa ta să rup,

 

Apoi, cu dulce voluptate,

Înfrigurat aş căuta,

În astă nouă gură-a ta,

Să torn veninul meu – de frate.

 

NOI VOM INTRA ÎN VISE…, de Pavel Coruț

Cu brațele deschise,

As vrea să mă primești,

Ca să intrăm în vise,

Să devenim povești.

 

Aceasta ni-este soarta,

S-ajungem ploi de vise,

Căci vom deschide poarta

Poveștilor nezise.

 

Vom rătăci, mireasă,

Prin multe lumi cerești,

Vei deveni crăiasa

Nespuselor povești…

 

DRUMUL ÎN DOI, de Semnal M

A fost poate-o glumă, dar lacrima ta

S-a şters ca o umbră ce n-o pot uita

Şi nici depărtarea nu-mi va alunga

Nevoia de tine, de dragostea ta

Te-aştept iar la mine de-oriunde ai fi

Din noaptea iubirii noi vom face zi

 

Poate vom găsi un alt cuvânt

Poate vom goni tristeţea-n vânt

Poate vom găsi doar pentru noi

Drumul în doi

 

O zi fără tine e plină de nori

Un ceas doar tine e-un câmp plin cu flori

Te-aştept iar la mine de-oriunde vei fi

Din noaptea iubirii noi vom face zi.

 

DE-AI ȘTI, de Veronica Micle

De-ai şti, iubito, cât de mult

Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,

Ai veni pe-aripi de vânt

Şi mi-ai spune un cuvânt.

 

Vorba fie rea sau bună,

Am vorbi-o împreună,

M-ai vedea, eu te-aş privi,

Vorbele s-ar înmulţi.

 

Tu mi-ai spune una mie,

Eu ţi-aş spune multe ţie

Făr-de rost şi chibzuire,

Însă toate de iubire.

 

Vino dar pe-aripi de vânt,

Vin de-mi spune un cuvânt,

Că mi-i dor atât de mult

Glasul tău să-l mai ascult.

 

DE MĂ IUBEȘTI

De mă iubești, iubirea ta să fie

Numai de dragul dragostei. Nu spune:

“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune

În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie

Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie

Și-mi dărui atâtea clipe bune.”

Iubitule, din asta nu rămâne

Nimic nevătămat și se sfâșie

Ușor, iubirea astfel însăilată.

Nici pentru mila-n stare să-nsenine

Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;

De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.

Iubește-mă pentru iubirea toată

Și-n veșnicie dragostea-ți va ține.

 

DARURI, de Magda Isanos

Tu eşti în inima mea ca un dar

neaşteptat şi mult prea scump,

pe care îl cercetez mirat iar şi iar,

cu-aceeaşi nesecată desfătare.

 

Eşti tainica-mi putere şi mândrie,

de când te ştiu mi-i cerul mai aproape

şi nu mai pot durerile să vie,

să-mi tulbure-ale sufletului ape.

 

Tu mi-ai făcut ţărâna mai uşoară

şi inima aşa de dulce grea,

ca ramura ce toamna se-mpovară

de greutatea roadei de pe ea.

 

Asemeni unui mare cer cu stele,

mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,

şi-adânci de-atuncea-s gândurile mele,

de aur glodul inimii, sărac.

 

Aceste toate să ţi le plătesc

nu voi putea, ci lasă-mă măcar,

risiptoarea mea, să te iubesc,

din darurile tale dându-ți dar.

 

DIN PRIMA ZI, de Paul Radu "Paur" Ureche

Mi-aduc aminte când eram copil

bunica îmi citea povești

și adormeam pe genunchii ei

gândindu-mă cât de minunat

trebuie să fie să iubești

 

și credeam pe-atunci

din tot sufletul meu

în iubirea adevărată

însă mai târziu când am crescut

îmi pierdusem speranța

că o voi întâlni vreodată….

 

până când te-am întâlnit pe tine

din prima zi când tu ți-ai pus

palma ta în mâna mea

gândul mi-a rămas la tine

la fel și inima mea…..

 

și tot trăiesc un fel de teamă

că ești un vis și că vei dispărea

fiindcă privesc în jur și nu înțeleg de ce

toata lumea e atât de rea

hei oameni de ce căutați fericirea

acolo unde n-o veți găsi

ascultați-mă și veți înțelege

doar atunci când cu adevărat veți iubi.

 

DE CE?

De ce-ți miroase păru-a flori

Și ochii-ți sunt ca de smarald

De ce doar gândul tău îmi dă fiori

Și vreau s-aud iar glasu-ți cald

De ce?

 

De ce surâd când te zăresc

Și caut în privirea ta

Un semn că nu înnebunesc

Și că vei fi mereu a mea

De ce?

 

De ce mereu îmi este dor

De gura ce m-a sărutat

Și liniștea mi-a spulberat

Și fără ea acuma mor

De ce?

 

O SINGURĂ IUBIRE

Frumoasa este viața, de frumos o trăiești,

mereu să te simți tânăr și mereu să iubești,

să vezi în ea destinul, în tot ce-ți este dat,

o singură iubire, va fi adevărat.

 

Mă uit pe cer, și stelele-mi zâmbesc,

simt viața cum pulsează, eu vreau să o trăiesc,

nu pot să fiu același, în fiecare zi,

o singură iubire, eu știu că va veni.

 

Am rătăcit prin viață, sunt sute de femei,

dar n-am văzut iubito, încă ochi ca ai tăi,

și nici privire blândă, atât de iubitoare,

o singura iubire, e-aceea ce nu moare.

 

Ai să mă vezi iubito, mereu așa cum sunt,

nimic să nu îmi schimbe, locul în al tău gând,

nici vorbe trecătoare, nici cele care dor,

o singura iubire, voi trăi până mor.

 

O singura iubire, între noi va trăi

cât timpul ne desparte, iar noi ne vom iubi,

când reîntâlniți în noapte, vom fi realitate,

vom ști că o iubire, nimic nu o desparte.

 

N-AM UITAT

N-am uitat…că am citit întâiul vers în ochii tăi adânci ca marea

N-am uitat…dorurile se întâlneau strigând în ele depărtarea

N-am uitat…nici primul cântec ce-nflorea sub o arcadă de lumină

N-am uitat…dacă am uita un singur gest n-ar mai fi dragoste deplină

N-am uitat…prima întâlnire pe alei când ne dansa în par zefirul

Și de emoție-n obraz ne înflorea trandafirul

N-am uitat…când ți-am adus trei ghiocei să-ți spună bună dimineața

Si ne-am jurat de-atunci să fim curați ca ei toată viața

N-am uitat…cum soarele nu va uita să se sărute în zori cu marea

N-am uitat…așa cum nu va uita nicicând să cânte în zori de zi privighetoarea

N-am uitat…cum n-a uitat să stea pe cer la locul ei steaua polară

N-am uitat…cum un arcuș nu va uita ca să aline o vioară

N-am uitat…cum aș putea cumva să uit cum mi-a aprins sărutul gura

Și-n jurul nostru frământând dânsa feeric natura

N-am uitat…și nici nu voi uita nimic din toate câte-or să se întâmple

Ca ,și atunci când ghiocei ni s-or așterne la tâmple.

 

PARFUM DE FEMEIE

Ești caldă, suavă, ești o apă lină,

ești ochiul din stâncă, ce acum lumină,

ești vântul de seară, la marginea mării,

ești ziua ce vine, ești dorul răbdării.

 

În focul din tine, în valul iubirii,

tu ești neființa, închipuit-a firii,

și raza din ochi, ce-n noapte scânteie,

emană din tine, un dulce, parfum de femeie.

 

Mă pot pierde-n noapte, în dulce sărut,

în tot ce însemni, tot ce vreau mai mult,

mă-mbăt în mirosul, în gustul din tine,

atunci când iubesc, iar tu ești în mine.

 

Eu gust fericirea, pe buzele-ți moi,

e gust de iubire, în noi amândoi,

și totul devine, din vis, o idee…

învăluire pură-n parfum de femeie.

 

Nimic nu va face, marea mai albastră,

un cer mai senin, ca dragostea noastră,

împletiți în brațe, în dulcele gând,

în trupuri fierbinți, în dor fremătant.

 

În nebunia noastră, scăldată-n clar de lună,

nimic nu e gândire, e doar dragoste pură,

lumina ne cuprinde, în cercuri ce-o să deie,

o altfel de savoare-n parfumul de femeie…

 

CARTE PLINĂ DE POVEȘTI

 

Carte plină de povești

a apărut în viața mea

de atunci, de când îmi ești

iubirea mea

 

au trecut clipe, zile, săptămâni și luni

și mulți ani or să mai treacă

inima a născut lauri de cununi

iubirea mea se-ncarcă

 

tot mai mult și mult mai des

dorința a născut mereu

ca un vis crescut misterios

fiind atâta de frumos

 

peste arbori răsfirați

apărurăm doi nevinovați

inimile noastre își jurau:

dragoste credință pe toți vecii

privirile nu se saturară

admirând toți liliecii

 

o să fie mai frumos

când noi vom ști mereu

că la dus ți la întors

vom fi mereu.

 

DE-AI FI, de Marian Malciu

De-ai fi o mică orhidee

ori trandafir

cu lacrimă de rouă,

te-aș prinde blând

cu palma-mi strânsă,

ca frageda-ți tulpină

durere să nu simtă

când eu te smulg,

să nu rămână plânsă…

 

Te-as mirosi prelung

în palma mea

și te-as privi intens

să-ți simt culoarea

din intime sepale

și din adâncul

inflorescenței

ce-ti dă parfum

și-ți dă culoare…

 

Te-as așeza duios

în vas cu apa vieții

ca lungă viață

tu să ai,

să-mi dai parfum

să-ti simt

savoarea

și toată dragostea

să-mi dai…

 

Te-as săruta cu drag

în blânda rază

a asfințitului

de soare

și-n lungul nopții

te-aș dezmierda

și te-aș iubi

și nu te-as mai scăpa

din dulce-mbrățișare!

 

MAI REGINĂ DECÂT FLOAREA, de Dumitru Matcovschi

Mai regină decât floarea,

Doar femeia poate fi,

Mai adâncă decât marea

Doar femeia poate fi.

 

Mai înaltă ca destinul,

Doar femeia poate fi.

Mai amară ca pelinul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai frumoasă decât viața,

Doar femeia poate fi.

Mai deșteaptă ca povața,

Doar femeia poate fi.

 

Mai cuminte ca poemul,

Doar femeia poate fi.

Mai cumplită ca blestemul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai aproape decât dorul,

Doar femeia poate fi.

Mai de șoaptă ca izvorul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai de-april ca primăvara,

Doar femeia poate fi.

Și mai dulce ca vioara,

Doar femeia poate fi.

 

Mai de taină ca misterul,

Doar femeia poate fi.

Și mai tare decât fierul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai bărbată ca bărbatul,

Doar femeia poate fi.

Mai amară ca oftatul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai frumoasa decât Zeia,

Doar femeia poate fi.

Și mai vie ca scânteia,

Doar femeia poate fi.

Mai fierbinte ca Sahara,

Doar femeia poate fi.

Și mai dulce ca vioara,

Doar femeia poate fi

 

Mai înaltă ca povața,

Și mai scumpă decât viața,

Doar femeia poate fi.

 

CĂ MI-AI FOST DRAGĂ

Doar de-aceea cânt, că mi-ai fost dragă,

În stinsa vreme,

Și-n soare, și când vara se vestește,

Și-n ploaie, și-n troiene,

Doar de aceea cânt, că mi-ai fost dragă.

 

Doar că intr-o noapte te-am ținut în brațe,

Și gura ta-i de mine sărutată,

De-aceea ca un crin involt frumos,

Și încă de fior ești scuturată,

De-aceea doar, că te-am ținut în brațe.

 

De-aceea doar, ca ochii-mi te priviră,

Cu suflet in priviri,

Ți-ai pus pe frunte mândră, diadema

Adâncei tale firi,

De-aceea doar, că ochii-mi te priviră…

 

De-aceea m-am născut, că mi-ai fost dragă,

De-aceea îmi fu veacul dăruit,

Și într-o viață goală, ne-împlinită,

Destinul meu s-a împlinit,

De-aceea m-am născut, că mi-ai fost dragă.

 

De-aceea doar, că dulce-ți fu iubirea,

Eu am trăit – ca mai deplin

Tu să visezi, frumoasa mea stăpână,

Și pier atât de lin,

De-aceea doar, că dulce-ți fu iubirea.

 

ULCIORUL DE STICLĂ

Când zece ani tu împlinești,

Ori douăzeci – același ești,

Fie ca draga te-a lăsat,

Că nu-i mai ești pe plac deloc,

Ori ochiul ți s-a-nnegurat,

Ori amândouă la un loc.

 

Că-i un păcat, deci, eu știam,

Cu praștia-n vrăbii azvârleam,

Și praf de pușcă-am cunoscut.

Tu, căpitane Corcoran,

De Iskra, tigrul cel avan,

Știi doar că teamă n-am avut.

 

Și timpul zboară, de-mplinești

Și cin’s’pe ani – același ești.

Pentru năsucu-i pistruiat,

O fată necăjeam de zor -

De aur, părul ei roșcat,

Era ca berea din ulcior.

 

O întâlneam pe scări, așa…

Era grăbită și ducea

Pentru tăicuțu, bere-n vas,

Iar eu o necăjeam mereu;

M-amenința că spune-acas’,

Că dau cu tifla, că sunt rău…

 

Ce nu aflasem am aflat

În urmă. Și ne-am rușinat.

Și ne-am sfiit. Și m-am pierdut,

În fața fetelor, de tot.

În joacă, nu mai desfăceam,

La șorțulețe, nici un nod.

 

Și cugetul mă chinuia,

Nițel rușine îmi era.

Cândva, pe stradă, am zărit,

Pistruii mici și aurii

Și păru-n coade împletit:

Înspăimântat le ocolii.

 

O data însă – simt și-acum -

Mai-mai că ne-am izbit în drum;

Lângă cismea, pe coridor,

Cu berea-n mână, mă privea,

Și-a pus pe scări acel ulcior…

Pe-un deget spumă mai avea.

 

M-a fulgerat: ei, ce va fi?

Răspunsu-ndată îl primii.

Pe gură, trecător, arzând,

În fugă un sărut mi-a dat.

Apoi, ulciorul ridicând,

În ras zbucnind, s-a depărtat.

 

Întâiul, candidul sărut,

O clipă numai a ținut.

Tu, clipă dulce, vraja ta,

Mă amețește și acum.

Știu, omul n-o va mai afla

Nicicând pe-al vieții sale drum.

 

Cinzizeci de ani când împlinești,

Sau și mai mult – același ești.

Ce iute viața s-a scurtat,

Nici să respiri nu ți-e ușor,

Dar văd și azi cum stă, curat,

Sclipind pe scări, acel ulcior.

 

ÎN LIPSA ȘI PREZENȚA TA, de Alexandru "Sasha" Buza

O oră sau o sută de ani

O monedă sau o movilă de bani

Un sărut sau un veac de iubit

O vorbă sau un dialog reușit

Un copil fraged sau un bătrân vestejit

Un fir uscat de iarbă sau un câmp înflorit

O clipă singur sau o viață solitar

O mică șotie sau un adevărat barbar

Un pas înainte sau kilometri parcurși

Un copil fără dinte sau un bătrân cu ei puși

O notă stâlcită sau o piesă melodioasă

O foaie vopsită sau o operă faimoasă.

 

O oră cu tine e o sută de ani

O monedă cu tine e o movilă de bani

Un sărut de la tine e un veac de iubit

O vorbă cu tine e un dialog reușit

Un bătrân lângă tine devine copil,

Iar fânul uscat verde ca în april

O clipă fără tine un veac de calvar

În glumă cu tine devin mai ștrengar

Un pas către tine kilometri de fericire

Bătrân lângă tine cu nepoți în devenire

O strună lângă tine devine orchestră

O pensulă uscată se face maestră.

 

VIS ALB, de Otilia Cazimir

Aș vrea cu tine să mă duc departe,

La Polul Nord, sub cerul de opal,

Când gheața mării clare se desparte

În blocuri plutitoare de cristal.

 

Desfășurând culorile-i spectrale,

S-ar înălța deasupra noastră ca un fald

Dantela aurorii boreale,

De purpură, de aur și smarald.

 

Banchiza albă ne-ar așterne-n față

Covoare de omăt imaculat.

Și-n adăpostul mic, scobit în gheață,

Am arde-un foc de spirt denaturat.

 

Din larga-mpărăție de zăpadă,

S-ar aduna fantasticul norod

Al nopților polare, să ne vadă:

Urși albi, de vată foce mari, de glod…

 

Iar când natura-n soare nou învie

Și când văzduhul nu mai e opac,

Într-un bazin de sticlă argintie

Ar licări oglinda unui lac.

 

Acolo-n apa-i calmă și albastră

M-aș duce-n zori de ziuă să mă scald

Și cât ar fi de frig, iubirea noastră

M-ar face să-mi închipui că mi-i cald!

 

O IUBESC PE ALBĂ-CA-ZAPADA, de Adrian Păunescu

Mi se-nlăcrimează rece spada

Când ajung în faţa ei şi-o vad,

O iubesc pe Albă-ca-Zăpada

Şi albastrul ochilor prăpăd.

 

Uneori ea spune şi cuvinte

Cum ar fi ca frigul e frumos,

Dar îmbrăţişarea mea fierbinte

Ar putea s-o dea din sine jos.

 

Legea ei e depărtarea noastră,

Ca să fie, nu o vom avea.

Fulgera o lacrimă albastră

Şi mă tem că se topeşte ea.

 

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă

Nici n-aştept să se mai facă zi,

Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada

S-o ating, dar fără-a o topi.

 

Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este

Şi îngheţ păzind-o vinovat,

Şi mă tem că va fugi-n poveste

Şi-o să moară la vreun dezgheţat.

 

Turture înmiresmat mi-e spada,

Să despice-n jurul ei femei,

o iubesc pe Albă-ca-Zăpada

Şi-am să mor în basm de dragul ei.

 

ÎNTRE FRUNZE

Grădina este plină de taina fericirii

Şi nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;

E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii

Fior nedesluşit.

 

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,

Garoafa râde-n soare cu roşul ei mănunchi,

Iar viţa se ridică pe măr, amorezată

De verdele său trunchi.

 

Rochiţele, în braţe subţiri, dar încordate,

Strâng vişinul, şi cracă cu cracă-l cuceresc,

Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate,

Roşesc şi se iubesc.

 

Din totul se înalţă un cântec către soare

De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări,

O falnică poemă de strofe arzătoare,

De tainice oftări.

 

Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte

Simţirea ei suavă cu cântecul din noi,

Şi cerul din adâncu-i de aur ne priveşte

Zâmbindu-ne prin foi.

 

ÎNTÂLNIRE

Te-am întâlnit în drum spre casă,

Era pe înserat, erai frumoasă

Cu flori de câmp în păr ca o mireasă

Şi c-un obraz, ca piersica aleasă.

 

M-am apropiat de tine, mi-ai zâmbit

Şi faţa ta frumoasă s-a-nroşit,

Eu mă uitam la păru-ţi împletit.

La trupul tău mlădiu şi împlinit.

 

Nu ne vorbeam, eram ca doi străini

Ce se-ntâlniseră aici din întâmplare

Ce sunt stângaci, ca printre mărăcini

Dar ochii îşi vorbeau cu stăruinţă.

 

Şi se citea în ei o întrebare

Sau, mai curând, o tainică dorinţă.

 

DORMI!, de Mihai Eminescu

De ce te temi? au nu eşti tu cu mine?

Las- ploaia doar să bată în fereşti ­

Las- vântul trist prin arbori să suspine,

Fii liniştită tu! Cu mine eşti.

 

Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele?

Uimită pari şi pari a aştepta.

Nu poţi vedea cu ochii printre ele ­

Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?

 

Lasă-te-n perini ­ eu îţi voi da pace.

Dormi tu ­ şi lasă să rămân deştept.

Pe când citesc, întotdeuna-mi place,

Din când în când să cat la tine drept,

 

Să văd cum dormi… să te admir cu drag…

Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,

De pe condei eu mân-atunci retrag.

Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

 

Frumoasă eşti… o prea frumoasă fată.

Ca marmura de albă-i a ta faţă.

Îmi vine să alerg la tine-ndată

Ş-astfel cum dormi să te cuprind în braţă.

 

Dar te-ai trezit… păcat! şi nu mă-ndur.

Dormi liniştit c-un braţ pe după cap.

Din când în când cu ochiul eu te fur,

Din când în când din mână cartea scap.

 

Şi-s fericit… Pulsează lunga vreme

În orologi cu paşii uniformi…

De ce te temi? Cu mine nu te teme!

De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

 

DARURI, de Magda Isanos

Tu eşti în inima mea ca un dar

neaşteptat şi mult prea scump,

pe care îl cercetez mirat iar şi iar,

cu-aceeaşi nesecată desfătare.

 

Eşti tainica-mi putere şi mândrie,

de când te ştiu mi-i cerul mai aproape

şi nu mai pot durerile să vie,

să-mi tulbure-ale sufletului ape.

 

Tu mi-ai făcut țărâna mai uşoară

şi inima aşa de dulce grea,

că ramura ce toamna se-mpovară

de greutatea roadei de pe ea.

 

Asemeni unui mare cer cu stele,

mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,

şi-adînci de-atuncea-s gîndurile mele,

de aur glodul inimii, sărac.

 

Aceste toate să ţi le plătesc

nu voi putea, ci lasă-mă măcar,

risipitoarea mea, să te iubesc,

din darurile tale dându-ţi dar.

 

INSCRIPȚIE PE UN INEL, de Nicu Alifantis

Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu,

Pune-l în deget, scoateţi-l mereu.

 

Nemaiputând să ţi-l sărut, eu faur,

Surâd în stihul ce ţi-l scriu pe aur.

 

Am vrut să nu fiu eu de vină

Dar am avut numai atâta rădăcină

 

Cât a rodit o rodie, şi-atât,

Citeşte, citeşte când ţi-o fi urât.

 

Trei cuvinte, viaţa întreagă.

Două puncte, ÎMI EȘTI DRAGĂ.

 

Inelul strecurat pe deşti

Sărută-l când ţi-l scoţi şi când priveşti.

 

TRANDAFIR, de Brigitte Alexandra Dogaru

Aș vrea să fiu un trandafir,

Spre soare înălțat…Un fir.

Să te sărut printre petale

Ca să te simți și tu o floare.

 

Aș vrea ca ochii tăi să fiu,

Un trandafir albastru-cenușiu.

Sau cu petale roșii, portocalii să fiu

Ca flacăra ce m-a aprins de când te stiu.

 

Sau unul galben și mare,

Căci tu pentru mine ești ca un soare.

Poate trandafirul roz-alburiu de-aș fi,

Să mă prețuiești mai mult ai ști.

 

Ți-aș inspira încântată fericirea

Ori de câte ori ți-as întâlni privirea!

Și un trandafir alb aș vrea să fiu!

Sincer și pur! Vesel ca să te știu!

 

Aș vrea să fiu trandafirul tău,

Să te încânt cu parfumul meu…

Să te înțepi în spinii mei,

Dacă a mă rupe o să vrei…

 

Să mă acopăr cu lacrimi de rouă

În orice dimineața nouă

În care nu ești lângă mine

Să mă simt floare alături de tine…

 

Toate petalele-mi fine să se ofilească

De ochii tăi ar înceta să mă privească!

Și firul meu să cadă rupt la pământ

De mi te voi scoate vreodată din gând!

 

Căci tu ești în sufletul meu

Și te voi iubi mereu!!

EU, trandafirul tău…

 

UNEI FETE FERICITE

Ca hora-n sărbătoare sunt ochii tăi, copilă,

E vesel iarmarocul și hora s-a-ntețit.

Simt inima cum bate în ființa ta fragilă,

Ca-n turle de biserici un dangăt însorit.

 

Aud acea bătaie și hora – vijelioasă;

Când, ca pe o păpușă, la piept strângi mâna mea,

Ce fericit ți-e glasul! Ceva parcă m-apasă,

Când nălucește dorul ce ne va-ncătușa.

 

Căci dragostea, copilă, nu-i o păpușă doară,

Scântei sunt două inimi ce-aprind o lume-n gol,

De ești tu polul stelei ce caldă mă-nfioară,

Dator sunt să fiu asprul și înghețatul pol.

 

De-aceea dar, iubito, cu mâini necruțătoare,

Silit sunt să-ți acopăr priviri de sărbători,

Și să azvârl în ele mătănii-apăsătoare

De piatră: șase zile de trudă grea, din zori.

 

În sărăcie cruntă, necunoscută ție,

Ca pe un cal, în pinteni, să strâng inima ta.

La lupta-n zbor, iubire, te-avântă, vijelie!

A lumii fericire prin luptă-o vom afla.

 

AMORUL UNEI MARMURE, de Mihai Eminescu

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flăcări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

 

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

 

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

 

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei