Pagina de poezie (36) PDF Imprimare Email

SE POATE GLUMI?, de I. L. Caragiale

 

Da şi nu.

Se poate - când ai de-a face cu oameni sănătoşi.

Nu se poate - cu oameni bolnavi.

Se poate - cu oameni veseli şi bine dispuşi.

Nu se poate - cu oameni posaci si mâhniţi.

Se poate - cu oameni de spirit.

Nu se poate - cu oameni proşti.

Se poate - cu literaţi şi artişti.

Nu se poate - cu gloabe literare şi artistice.

 

PURTĂTOARE DE LUMINĂ, de Angelina Nădejde

 

Bătrâna mea din parohie

Cu nopțile în privegheri,

Făcut-ai casa sihăstrie

Și-ai zăvorât-o cu dureri.

 

Cu mers greoi, neputincios,

Pașii mărunți nu știu acum

Decât spre casa lui Hristos

La rugăciune -unic drum.

 

Îmbraci cu busuioc și flori

Mărita Cruce-a Răstignirii

În ochi ce-au fost scânteietori

Văd lacrimile ispășirii.

 

Și mângâi chipul Maicii Sfinte,

Cu-atâta drag și gingășie

Că nu-i nevoie de cuvinte

Demult ea sufletul ți-l știe!

 

Spre pomenire și iertare

Puținul tău îl duci în dar,

Pui lacrima în lumânare

În jertfa ta la Sfânt Altar.

 

Genunchii-s jar în foc arzând

Când stai la sfintele icoane,

Îmi pari o sfântă coborând

De prin picturile murale.

 

Când te privesc neștiutor

Câtă evlavie-ai în tine

Mă-nspăimânt și mă-nfior

Să mă închin la tine-mi vine!

 

Și mă gândesc, nădăjduind

Ca n-a pierit încă credința

Când lângă noi stau străjuind

Sfinții în viață și căință.

 

TE IUBESC de Ana-Maria Păunescu

 

Te iubesc, ca la-nceputul lumii,

Te iubesc, absurd şi pozitiv,

Te iubesc şi nu, ruşine nu mi-i,

Te iubesc cum eşti, fără motiv.

 

Te iubesc, ca pe-o eliberare,

Te iubesc, etern şi-amăgitor,

Te iubesc, iluzia mea prea mare,

Te iubesc şi nu am timp să mor.

 

Te iubesc, aşa, ca-n poezie,

Te iubesc ca-n cărţi fără eroi,

Te iubesc şi nimenea nu ştie,

Te iubesc, fără să cred în noi.

 

Te iubesc cu toate cele bune,

Te iubesc din lacrimă-n defect,

Te iubesc, n-au alţii ce îmi spune,

Te iubesc, perfect şi imperfect.

 

Te iubesc ca la final de viaţă,

Te iubesc cu ultimul complot,

Te iubesc, ascultă şi învaţă,

Te iubesc umil, şi-atâta tot.

 

Te iubesc şi nu există moarte,

Te iubesc ca pe-un altar intact,

Te iubesc, dar totul ne desparte,

Te iubesc timid şi fără act.

 

Te iubesc şi îmi asum dezastre,

Te iubesc mai mult decât ţi-am spus,

Te iubesc, contrar discuţiei noastre,

Te iubesc, cu minus şi cu plus.

 

Te iubesc şi nu pot fără tine,

Te iubesc, oriunde m-aş afla,

Te iubesc şi nu îmi este bine,

Te iubesc loial, şi-n lipsa ta.

 

Te iubesc pierdut, lumină tristă,

Te iubesc şi nu ştiu să te las,

Te iubesc cu toate ce există,

Te iubesc. Atât mi-a mai rămas.

 

IUBIREA A SPUS, de Muhammad Rumi

 

Știi ce ești?

Ești un manuscris al unei scrisori divine,

Ești oglinda care reflectă o față zeiască.

Acest univers nu este în afara ta.

Privește în tine;

tot ceea ce vrei să fii

Ești.

 

Ascultă secretul din profunzimea

versurilor…

Și lasă-l să te duca unde vrea…

Nu uita de sfatul meu

Și nu abandona această cheie.

 

Am terminat cu munca și

Am renunțat la toate.

Acum scriu poezie.

Gândul meu, inima mea, viața mea

Îi aparțin Lui.

Toate aceste trei cuvinte

Le-am cuprins într-unul singur:

Iubire.

 

Îndrăgostiții au religia lor.

Singurul lor crez este Iubirea.

 

ȘI TOTUȘI VINE TOAMNA, de Adrian Păunescu

 

E încă verde iarba pe coline

Și zilele nu s-au scurtat de tot

Și cineva cu-n sac în spate vine

De sus din munți ca de la un complot.

Porumbul are încă dinți de lapte

Albinele se-ngreunează-n zbor

Văratec plouă în fiecare noapte

Și greierii mai cântă până mor.

Cojoacele n-au coborât din poduri

Iubirile n-au coborât din vis

Se coc gutui în foarte multe moduri

A le mușca e încă interzis.

În clăi de fân miroase a foc de floare

Cerboaicele nu caută mascul

În aburii de vifor cerul moare

Mai este până la nuntă timp destul.

Și totuși vine toamna, și totuși vine toamna

Și tu o știi și o îngâni

Și totuși vine toamna, și totuși vine toamna

Și vai: suntem bătrâni.

 

SUFLET VEȘNIC, de Camelia Cristea

 

În vechiul schit, într-o chilie,

O pernă roasă-i mărturie

De’n genunchierile târzii

Când ava către cer se roagă

Și lacrima în rugăciune,

La Maica Sfântă el o pune

Să aducă pace’n lume.

 

Printre candele nestinse

Rugăciuni, izbăvitoare

Dulcea noastră alinare.

Suflet veșnic ce nu moare!

Slava lui nepieritoare,

Îngerii ne dau de veste

Că-n lumină astăzi este !

 

P.S. În memoria Părintelui Iustin Pârvu

 

NUMĂRĂTOARE, de Doru Tufiș

 

Dintre-o mie de femei

Ce-au trecut prin anii mei,

Numai una m-a născut

Pentru toate. Doar atât.....

 

Dintre sute ce intrară

În odaia mea, pe seară,

Se-ntâmplă numai pe una

S-o zidească-n raze Luna.

 

Dintre cele ce mi-au zis

Că mă cheamă noptea-n vis,

Zorile când s-au ivit

Una doar nu m-a gonit.

 

Dintre alea pentru care

Am simțit în piept vâltoare,

Nu știu cum s-a petrecut

Că doar una m-a durut.

 

Dintre cele ce văzură

Cât sunt aur și cât zgură,

Una numai, intr-o zi,

Pentru toate mă nunti.

 

Numai doua trei din câte

Le-am iubit din multe sute,

S-a întors doar una-n sat

Și doar ea m-a colindat.

 

Dintre altele uitate

Prin orașe înghețate,

Una doar de s-ar trezi

M-ar iubi și m-ar muri.

 

Iar din cele câteva

Care-ar mai putea urma

Numai una ar sta pe-aproape,

Pentru toate să mă-ngroape.

 

Și nici una dintre cele

Care-ar rămânea sub stele,

Nu ar lacrima nici când.

 

O să plângă-n ceruri Luna

Și cândva poate vreuna,

Măritată sau doar fată,

Mă va naște încă odată.

 

TÂRZIU, de Adrian Păunescu

 

Când v-am rugat să-i ocrotim,

Când v-am rugat a nu-i uita,

N-ați auzit și mi-ați răspuns

Că-i o problemă foarte grea.

 

Și-am fost ridicol stăruind

Și-am încercat să vă mai spun

Și noi m-ați învinovățit

Și m-ați considerat nebun.

 

Și eu v-am zis că nu e timp,

Că suntem niște pasageri,

Și voi ați construit minciuni,

Mai multe astăzi decât ieri.

 

Și-acum de ce vă bucurați

De arta celor ce-au murit,

Când voi i-ați condamnat pe ei

La trai pe muchie de cuțit?

 

O locuință v-am cerut,

S-o dăm artiștilor pribegi,

Și jaful vostru mi-a răspuns

Cu literele unei legi.

 

Acum, e gata casa lor

Și v-ați putea și voi mândri

Că dați o casă celor morți,

Deși ei v-au cerut-o, vii.

 

Târziu răspuns și ipocrit,

Artiștii au ajuns pământ,

E gata casa vieții lor,

Dar locatarii nu mai sunt.

 

IUBIRE, de  Evgheni Evtuşenko

 

Te iubesc mai mult decât natura,

Fiindcă tu natura însăşi eşti,

Decât libertatea mi-eşti mai dragă -

Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.

Te iubesc cu toată nebunia,

Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,

Te iubesc mai mult decât se poate,

Cât de mult - să înţelegi nu poţi.

Fără noimă te iubesc întruna,

Şi când beau şi-atunci când spun prostii;

Mult mai mult decât pe mine însumi

Te iubesc. Vreau sigură să fii.

Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare

Decât toate cele pământeşti,

Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,

Pentru mine, muzica - tu eşti!

Te iubesc mai mult decât speranţa

Gloriei, în veac de vis şi fum,

Decât ţara asta ruginită,

Fiindcă tu eşti ţara mea acum.

Eşti nefericită? N-ai temeiuri!

Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.

Decât fericirea mi-eşti mai dragă

şi decât iubirea, mai presus.

 

MURIM DE NECITEAŢA NOASTRĂ VIAŢĂ, de Adrian Păunescu

 

Murim de-atâţia ani şi-atâtea veacuri,

Murim degeaba, noapte ca şi zi,

Murim invidiindu-i pe cei vii,

Murim de răzbunarea unor fleacuri.

 

Murim de ştreanguri şi murim de tunuri,

Murim absurd de miere şi venin,

Murim de cei ce-au fost, de cei ce vin,

Murim de lipsuri şi murim de bunuri.

 

Nu ne putem ascunde nicăierea,

În gaură de şarpe sau în cer,

În faţa morţii, picotind stingher,

Cădem şi ne acoperă tăcerea.

 

Murim de moartea noastră neciteaţă,

Murim de neciteaţa noastră viaţă.

 

SOSEŞTE MOARTE - POT ACUMA SPUNE, de Heinrich Heine

 

Soseşte moarte - pot acuma spune

Ce din mândrie gura-mi nu spunea:

În dulcile trecute vremuri bune

De dragul tău bătu inima mea.

 

Sicriu-i gata, lumii zic adio,

Cobor în groapa liniştii depline;

Dar tu rămâi în urma mea, Mario,

Plângând, ades te vei gândi la mine.

 

Te mângâie şi veselă fii iară,

Nu-ţi frânge mâinile fără folos -

Aşa-i destinul omului: să piară

Orice e bun şi mare şi frumos.

 

À LA LUCIAN BLAGA, de Iosif Iulia-Maria

 

Pasărea cântă:

Cerul şi zborul meu e libertatea.

Apusul priveşte:

Libertatea şi cerul meu e zborul.

Omul se roagă:

Zborul şi libertatea mea e cerul.

 

SCRISOARE DE RĂMAS BUN, de Camelia Cristea

 

Din pământ am fost făcut

Și-n pământ mă voi întoarce.

Ostenit de toate câte-am dus,

Vin să-mi pun țărână peste trup,

Ca o pătură, cu care să-nvelesc

Trupul meu, sleit și omenesc.

 

Dar voi lăsa sufletul să zboare

Către cerul luminat de soare

Când prea sfânta Ta chemare,

Îmi va fi izbăvitoare!

 

Scriu acum, o ultimă scrisoare.

Rânduri calde, dulce îmbrățișare.

Viața ca un vis, o lumânare,

Pâlpâind în sfeșnicul stingher

Plec, acum la Tatăl către cer !

 

Eu, cobor în gara cea stelară!

Ceasul din perete s-a oprit.

Veșnicia tainic, mi s’arată,

Timpul meu, aici e pe sfârșit!

 

Să mă pomeniți în sfânta rugăciune!

Să nu plângeți că în grabă plec.

Mă aștepta Domnul să-mi aline

Rănile, ce rău mă chinuiesc !

 

Las cu voi, în amintire,

Zilele însorite ce s-au dus

Și « Dragostea », liantul ce unește

Lumea de aici, cu cea de sus !

 

DE CE-AI PLECAT?, de Ion Minulescu

 

De ce-ai plecat?...

Tu nu ştiai

Că-n luna mai,

Prin munţii cu păduri de brad,

Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -

Potecile te duc spre Iad,

Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat

Cu vântu-n părul tău vâlvoi,

Când nici un glas nu te-a chemat?...

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

E luna primului păcat -

Păcatul care dintr-o glumă

Te prinde-n laţ şi te sugrumă

Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,

În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...

Priveşte-n jurul tău...

Şi dacă nu ţi-ai murdărit

Pantofii de noroi,

Fă-ţi cruce

Şi întoarce-te napoi!...

Fă-ţi cruce

Fiindcă n-ai păcătuit

Decât în vis...

Şi visul s-a sfârşit!...

 

REFLEX 109, de George Țărnea

 

Mai pune-o vorbă bună, dacă vrei,

Pentru această vară, pe la zei,

Să nu ne-o ia de tot sau prea curând!

Şi, dacă ne iubim de-o vreme-n gând,

Mult mai solar, mai tandru, mai frumos

Decât am face-o, tăvăliţi pe jos,

Prin iarba obsesivei despuieri;

Învaţă să spui mâine în loc de ieri,

Acoperindu-ţi braţele cu flori

Şi, mai ales, să nu-ndrăzneşti să mori!

 

PRĂPASTIE, de Marin Sorescu

 

Dumnezeu e surd

Şi când trebuie să-i spun ceva

Îi scriu pe-o foaie de hârtie.

Aşa se procedează

Cu toţi surzii.

Dar mie nu-mi înţelege scrisul

Şi când îl văd cum se scarpină-n aureolă

În faţa unei conjuncţii,

Mă gândesc că mult mai uşor ar fi

Să i-o urlu-n ureche.

Asta şi fac,

Dar Dumnezeu dă din cap

Că nu-nţelege

Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie

Tot ce vreau să-i spun.

Pe mine mă apucă disperarea,

Ies în stradă şi opresc trecătorii,

Punându-le-n faţă hârtia mea,

Scrisă cum am putut mai frumos şi mai citeţ

Ca pentru ochii lui Dumnezeu.

Dar oamenii nu sunt surzi,

Ci numai grăbiţi,

Şi dându-mi cu mâna hârtia la o parte,

Mă roagă să le spun totul repede

Prin viu grai.

Atunci mă pomenesc urlând

Ca din fundul unei prăpăstii,

Aşa cum urlă Dumnezeu

Când îşi face rugăciunea.

Şi de spaimă c-am asurzit şi eu

Uit ce-am vrut să le spun.

 

BĂTRÂNUL CERȘETOR, de Adrian Păunescu

 

La colțul străzii e un cerșetor

Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume

Decât aceea unde, fără nume,

El ispășește râsul tuturor.

 

Adolescenții se mai țin de glume

Și-i pun în palmă semne de-ale lor,

El e bătrân și înțelegător,

Cu noi, cu toții, dar, cu cei mici, anume.

 

Și cine observă, într-o doară,

Ca el e-aici din vremuri de demult,

Imperturbabil, în acest tumult,

El, cerșetorul, a uitat să moară.

 

Sub zdreanța lui, minunea se-ntrupează,

În el e Dumnezeu, ce stă de pază.

 

QUIPROQUO, de Ion Minulescu

 

Azi nu-ți spun decât că te iubesc…

Dar cât timp te voi iubi nu știu -

Mâine, noul meu roman pe care-l scriu

Poate nu voi mai fi dornic să-l sfârșesc…

Dar cum eu voi fi-ntregit de tine,

Marea bucurie de-a mă ști iubit

Va lungi romanul meu la infinit

Numai dacă tu mi-l vei citi la fel cu mine…

Dar tu, vai!…

Nu-mi vei citi decât o filă -

Prima filă -

Fila cu-al tău nume,

Care va produce oarecare vâlvă-n lume,

Ca o noua prorocire de Sibila…

Eu, în schimb, mi-l voi citi mereu,

Până ce, -ntr-o bună zi,

Eroina din romanul meu va-nnebuni -

Și cuminte voi rămâne numai eu!…

Iată!…

Eu ți-am spus tot ce gândesc…

Dar tu, dacă crezi că știi ceva mai mult,

Spune-mi tot ce știi -

Ca eu te-ascult…

Poate-mi voi sfârși romanul,

Fără să te mai iubesc!…

 

DIFERENŢA DINTRE OAMENI ŞI PĂSĂRI, de Iosif Iulia-Maria

 

Nu am văzut nicio pasăre

care,

să-şi scuture aripile

de nori,

de curcubeu,

de Dumnezeu,

de alte păsări.

 

Nu am văzut nicio pasăre

care,

să-şi taie aripile

singură.

 

Nu am văzut nicio pasăre

care să-şi dorească

aripile

vreunui albatros,

zborul vreunui

Condor californian,

ori prada

din ghearele

unui vultur.

 

Nu am văzut nicio pasăre

care să arunce

cu nori

în vrăbii,

sau în oameni.

Chiar dacă sunt atâţia nori.

 

Am văzut oameni

care se scuturau

de ploaie,

de Dumnezeu,

de oameni,

uneori chiar

şi de ei înşişi.

 

Am văzut oameni care-şi

tăiau propriile aripi,

le inspirau frică.

 

Am văzut oameni care aveau

toate dorinţele neavute

de vreo pasăre.

 

Am văzut oameni

care aruncau cu pietre

în oameni,

sau în păsări.

Chiar dacă piatra era la câţiva metri

distanţă de ei.

 

Am văzut oameni

indiferenţi de pescăruşi

 

şi pescăruşi

miraţi de oameni.

 

RUGĂ, de Angelina Nădejde

 

Dă-mi Doamne pacea câmpului

Când fericit este de rod

Și liniștea pământului

Să fac din ele vieții pod!

 

Să urc când sunt prea abătut

De nesfârșitele corvoade

Să pun lumina așternut

Și curcubeie în cascade!

 

Dă-mi tihna răsăritului,

Așterne-o-n mine ca pe-o mare,

Culoarea asfințitului

Picteaz-o-n suflet ca-n altare.

 

Fa ca iubirea mea să fie

Precum o ploaie mult dorită,

Când seceta din cei dragi mie

Cu dragoste vrea domolită.

 

Dă-mi flori de gând ca iasomia

Să las miresme unde merg

Și glasul blând ca ciocârlia

Căci ce sădesc, asta culeg!

 

Să-mi cânte inima duios

Amprenta să o las de plec

Că nimănui nu-i de folos

De sunt doar umbră, unde trec!

 

SUNT TÂNĂR, DOAMNĂ, TÂNĂR…de Mircea Dinescu

 

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă știe pe de rost

și ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,

cum aș putea întoarce copilul care-am fost

când carne-mi înflorește și doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am așezat destul

ca să pricep căderea din somn spre echilibru,

dar bulgări de lumină dac-aș mânca, sătul

nu m-aș încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos

și vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,

să-mi crească ceru-n suflet și stelele în os

și să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă țin

chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,

aceasta putrezire mă-mbată ca un vin

căci simt curgând prin dânsa bunicile și unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,

oricât mi-ai spune, timpul nu-și ascute gheara

deși arcașii ceții spre mine își reped

săgețile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

 

SCRISOARE DE BUN RĂMAS, de George Țărnea

 

Iubito, câtă lume între noi,

Numărători de ploi din doi în doi

Și dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Ascultă-mă și lasă-mă să strig,

Mi-e frică de-ntâmplare și mi-e frig

Și nu mai vreau să știu pân-la sfârșit

Cine-a iubit frumos, cine-a greșit,

Cine-a făcut spre noapte primul pas,

Cine-a plecat din joc, cine-a rămas,

Cine și-a smuls pereții rând pe rând,

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând,

Cine a pierdut și cine a câștigat

De toate înlănțuit sau dezlegat,

Cine a crezut mai mult în celălalt,

Sub cerul prea străin și prea înalt.

Iubito, câtă lume între noi,

Numărători de ploi din doi în doi

Și dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Când am să uit cum sună glasul tău,

Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău

Și cum să pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?

Numărători de ploi din doi în doi

Iubito, câtă lume între noi.

 

GLASUL DURERII, de Veronica Micle

 

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate

Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?

Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;

Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

 

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,

cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă

Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,

Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

 

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce

Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce

Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său

Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

 

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă

Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,

Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ

Pentru ce tot cu suspinuri se sfârşeşte orice cânt?

 

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e făcută,

Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,

În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta

Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

 

CE TĂVĂLUG DE GÂNDURI..., de Ionuț Popa

 

Femeie fără seamăn, ţii piept iubirii mele.

Ce tăvălug de gânduri mi-apare-n faţă - tu -

călcând tot ce respiră în calea sa; ce vele

catargul mi-l îndoaie-n tumultul de acu'...

 

Aruncă-te-n dorinţă şi lasă-te purtată

pe-o mâna istovită ce-a fluturat în vânt

eşecuri şi victorii (mai greu ca niciodată

se agăţa oftatul de fiece cuvânt).

 

Şi de-ai urca spre gura-mi, scăpând pe veci de groază,

şi de-ai plonja prin mine, să-ţi simt trecutul dor,

n-aş mai pieri cum piere în umbre orice rază,

ci-aş rupe răsăritul din văzul tuturor,

 

să ţi-l aşez în frunte, cu fruntea mea să-nchege

un tot de-ndrăgostire-amor, izbândă, lege.

 

IUBEȘTE-MI MÂINILE…de Elena Farago

 

Iubește-mi mâinile

Și ochii

Și iartă-le dac-au fost clipe

În care n-au știut să-ți spună,

În care n-au putut să-ți dea

Atât cât ar fi vrut,

Atâta – cât poate doru-ți le cerea

În dragostea,

În îndoială,

În deznădejdea unei clipe…

 

Iubește-mi mâinile

Și ochii

Și iartă-le nevruta vina

Că prea târziu veniră-n cale-ți

Și prea curând se duc de tot…

 

Dezleagă-mi sufletul de vina

Că în curând n-am să-ți mai pot

Aduce-n mâini

Și-n ochi

Durutul,

Târziul zâmbet de lumină…

 

NEVOIE DE ARIPI, de Iosif Iulia-Maria

 

În fiecare zi oamenii

calcă iarba,

fiindcă vor să ajungă mai repede

unul la celălalt.

 

În fiecare zi oamenii

sparg pahare,

fiindcă vor să se elibereze mai repede

de furie.

 

În fiecare zi oamenii

se închid în casele lor

şi singurele care mai fug

pe străzi în după-amiezele cu apus

sunt cuvintele obosite de graba

cu care sunt spuse,

sunt cuvintele asurzite de ţipetele

cu care sunt însoţite,

fiindcă oamenii vor să se facă mai repede

înţeleşi unul de celălalt.

 

În fiecare zi oamenii

vorbesc mult,

fiindcă vor să treacă mai repede

timpul,

pentru a nu mai avea timp

să rămână cu ei.

 

Astăzi nu am mai vrut

să am picioarele rănite

de pământul cu iarbă călcată

de oameni,

nu am mai vrut

să cred că paharele se pot înlocui

de alte pahare,

încă nesparte

de oameni,

nu am mai vrut

să las să se estompeze cuvintele inteligibile

pe lângă mine,

ţipate,

de oameni,

nu am mai vrut

să nu aud

cum vorbesc oamenii,

doar fiindcă le e frică de timp, de ei,

ori de te miri ce,

 

aşa că am alergat

la un magazin,

vânzătoarea m-a întrebat

ce doresc,

„ceva cu care pot să fug,

ceva cu care să nu poată

nimeni ajunge la mine,

ceva cu care să nu poată

nimeni nici să-mi atingă

urmele...”

vânzătoarea s-a uitat mirată

la mine,

a spus că nu are aşa ceva,

avea doar lucruri

pe care oamenii le cer,

iar oamenii nu cer niciodată

aripi.

 

Seara m-a găsit

în inima mea,

căutând

ceva cu care pot să fug,

ceva cu care să nu poată

nimeni ajunge la mine,

ceva cu care să nu poată

nimeni nici să-mi atingă

urmele...

seara s-a uitat mirată

la mine,

m-a întrebat ce caut

aşa târziu

în inima mea,

„Am nevoie de aripi”

şi am continuat să caut,

Seara a repetat pentru ea,

uitându-se la fel de

mirată la mine,

„Nevoie de aripi...”

 

Nevoie de aripi,

pentru a acoperi

iarba călcată,

paharele ne mai găsite,

ferestrele sparte

de cuvintele fugite,

timpul pierdut de oameni

şi oamenii pierduţi de ei.

 

Nevoie de aripi,

pentru a acoperi de ochi

toate acestea.

 

Astăzi,

cel puţin.

Şi continui să caut...

 

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE, de Sandu Tudor

 

Dimineața, la ceasul rugăciunii,

când pe ramuri sta încă proaspătă roua,

am auzit lângă mine cântecul păsării unice.

Iată! Se înalță așa de minunat, așa de limpede,

și răsună în atâta ecou încât pare că lumea,

marea și larga Lume, toată îl ascultă,

firea toată îl aude și îi răspunde,

îl aude și-l însoțește până sus de tot,

la Dumnezeu.

 

Privesc, pe mlădița unei ramuri,

într-o picătură limpede de rouă

și ascult cântecul de lumină al păsării.

În liniștea lungă a clipei acesteia atât de înalte,

fără voie îmi închipui bucuria cerească;

fără de voie o descopăr acum,

în pacea stării de rugăciune la care mă aflu

și care mă stăpânește deplin.

 

O descopăr nu ca o oprire și înecare în simțire,

nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz,

ci ca o ascuțime de înțeles trăit, limpede și curat,

ca o necurmată și nemărginită suire,

tot mai apropiată,

tot mai crescută - la inima cea tainică și sfântă a Domnului.

 

VIORI APRINSE, FEMEILE, de Lucian Blaga

 

Viori sunt femeile,

tremur în palme răsfrânt.

Le slăvesc și le cânt

pentru sfârșitul de drum

ce-l au pe pământ.

Lemn moale, lemn sfânt!

Viori sunt femeile,

vibrație fără cuvânt,

viori aprinse subt arc

în flăcări și fum.

 

CHEMAREA LUI IISUS, de pr. Arsenie Boca

 

Voi, care nu stiurăți ce-i binele în viață

Și nici căldura sfântă ce inima dezgheață,

Voi, care în durere ați suspinat și-ați plâns

Și cântul fericirii în inimi vi s-a stins,

Veniți, Stăpânul lumii, Iisus, vă cheamă-ntr-una

Și mâinile-Și întinde s-astâmpere furtuna.

 

Voi, pentru care viața n-a fost decât un chin

Și zâmbetul durere, iar râsul un suspin,

Voi, ce-ați ascuns trecutul sub lespezile reci

Și plângeți fericirea ce ați pierdut în veci,

Veniți cu ochii-n lacrimi, dar cu privirea sus,

Găsi-veți mângâiere la sânul lui Iisus.

 

Voi toți, care în viață ați căutat uitarea

Păcatelor în cupa, ce v-o întinse desfătarea

Și surzi ați fost la glasul ce cobora de sus,

Azi, până mai e vreme, vă-ntoarceți la Iisus ;

Spuneți-I Lui durerea și El vă va-ntări,

Povara vieții voastre cu El veți împărți.

 

Voi, care nu știurăți ce-i adevărul viu

Și-n aiurare spuneți că cerul e pustiu,

Sătui de-nțelepciune, o, voi ce vă trudiți

Să dărâmați și-n urmă nimic să nu clădiți,

Rugați-vă, și-atunci ca să simțiți nu-i greu

Și-n cer, și-n jurul vostru, și-n voi pe Dumnezeu.

 

Oricare-ați fi în pace, veniți, veniți la El,

Pe nimeni niciodată n-a izgonit defel ;

Cu milă vă primește și brațele-Și întinde,

În dragostea-I cerească Iisus pe toți cuprinde ;

La pieptul Lui cel dulce iubindu-l vă-ncălziți,

Iisus este-nvierea, veniți la El, veniți !

 

UN ACTOR GRĂBIT, de Ellie White

 

Văd cum stai, te frămânți, și-ți lipsește curajul

De a-mi spune ce s-a-ntâmplat,

Dar eu știu, nu ai cum să te-ascunzi acum,

Nu căuta un alt drum.

 

Alte mâini fierbinți, și-alte nopți de dor, alte brațe te cer,

Dar în viața mea, vei rămâne, doar un trecător,

 

Nu știi ce să îmi spui, văd cum cauți în grabă, cuvinte care mă mint,

Însă nu are rost, știu că-n fața mea, ai fost…

 

Un actor grăbit, care spune, replica și-apoi a plecat zâmbind,

Un actor grăbit, care-a și uitat, ce a rostit, pe scenă,

Un actor grăbit, care pleacă, imediat ce piesa a luat sfârșit,

Bucuros că rolul a fost ușor, aleargă… spre alt

Decor?

 

Vad cum stai, te frămânți, și-ți lipsește curajul, de a-mi spune ce s-a-ntâmplat,

Dar eu știu! Nu ai cum să te-ascunzi de mine, nu căuta un alt drum!

 

Vrei să joci un alt rol, dar nu poți convinge,

Ai vrea să cred că ți-e greu!

Însă nu are rost, știu că-n fața mea, ai fost

 

Un actor grăbit, care spune, replica și-apoi a plecat zâmbind,

Un actor grăbit, care-a și uitat, ce a rostit, pe scenă,

Un actor grăbit, care pleacă, imediat ce piesa a luat sfârșit,

Bucuros că rolul a fost ușor, aleargă… spre alt

Decor?

Un actor grăbit, care spune, replica și-apoi a plecat zâmbind,

Un actor grăbit, care-a și uitat, ce a rostit, pe scenă,

Un actor grăbit, care pleacă, imediat ce piesa a luat sfârșit,

Bucuros că rolul a fost ușor, aleargă… spre alt

Decor?

 

CĂLUGĂRUL, de arhim. Ioanichie Bălan

 

Iubite frate muritor,

De vei vedea un călător

Cu hainele cernite, singurel

Desculț, flămând

Și însetat

Te rog să ai milă de el

Că poate-i un călugăr!

De întâlnești la vre-o răscruce

Un om străin, ce-ar vrea s-apuce…

Departe, undeva în lume…

De-l vezi mereu

Oftând din greu

Să nu-l întrebi atunci de nume,

Ca poate-i un călugăr!

De vei vedea trecând prin sat

Un om cu capul aplecat

C-o traistă goală în mâna lui

Te rog acum

Să-i ieși în drum

Și un cuvânt mai bun să-i spui

Că poate-i un călugăr!

Sau când e frig și plouă afară

De vei vedea că așteaptă-n gară

Un călător înfrigurat

Nu-l judeca

Cu gura ta

De ce e trist și-ngândurat

Că poate-i un călugăr!

De vei vedea în multe rânduri

Un om la muncă stând pe gânduri

Privind cu ochi-n depărtare,

Mereu tăcut

Și abătut

Nu-l întreba ce cată-n zare,

Că poate-i un călugăr!

Iubitul meu, nu te-ndoi,

Ci, dacă tu vei întâlni

Un om în lume fără rost

Ce plânge-ades

Neînțeles,

Să știi iubitul meu c-a fost

În viața lui călugăr

C-acela care a trăit

Și-n mănăstire-a-mbătrânit,

Orice i-ai spune și i-ai da

Să nu socoți

Că o să poți

Să-i schimbi cumva inima sa,

Că el e tot călugăr!

De-i vei cânta de bucurie

De asta el nu vrea să știe

De jale de îi vei cânta,

El tot mereu

Oftând din greu

Plângând încet va suspina

Cu lacrimi de călugăr!

Deci nu căta să-i mângâi plânsul,

Ci roagă-te și tu cu dânsul,

Căci el de-atâta pribegie,

De toți uitat

Și-ndepărtat

Va suspina după pustie

Caci este tot călugăr!

Iar dacă lumea-l va-nșela,

Tu frate nu te bucura,

Nici să vorbești de el oricui,

Căci el oricând

Mustrat de gând,

Se va scula din calea lui

Căci încă-i tot călugăr!

Iar dacă va îmbătrânii

Și-n lume frate, va muri,

Să-l pui atunci într-un mormânt,

Și nimănui

Să nu mai spui

Că sub acest străin pământ

Se afla un călugăr!

 

DORUL, de Nina Casian

 

Dragostea mea,

ancora grea,

ține-mă strâns;

toate mă dor:

gura – de dor,

ochii – de plâns.

Vântul căzu –

- poate că nu,

dar s-a făcut

liniște-n cer,

fără puteri,

că la-nceput.

Nu mai visez

pași pe zăpezi,

urme de vulpi;

nu mai sunt flori,

sufletul lor

doarme în bulbi.

Singurătăți…

Nu mi te-arăți,

nu-mi trimiți vești.

Cât fără rost.

Oare ai fost?

Oare mai ești?

 

DORUL, de Lucian Blaga

 

Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii

cu palmele-amândouă cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.

Și totuși tu-mi șoptești : „ Mi-așa de dor de tine! “

Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi

pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,

ce mare porți în inima și cine ești?

Mai cântă-mi înc’o dată dorul tău,

să te ascult

și clipele să-mi pară niște muguri plini,

din care înfloresc aievea – veșnicii.

 

BASMUL CE I L-AȘ SPUNE EI, de Mihai Eminescu

O, dă-mi arpa de aramă

Şi mi-o pune-n braţul stâng,

Ochii tăi se plec cu teamă,

Tu roşeşti,­ glasu-mi te cheamă,

Coardele încet te plâng!

Vino dar, palidă zână,

Pune faţa pe-al meu piept,

Gâtul tău pe braţu-mi drept,

Tu, a ochilor lumină,

Mă iubeşti, tu? Spune drept!

 

Mă iubeşti! Surâzi şireată

Şi îţi pleci ochii în jos!

O, lumină prea curată,

De-ai cunoaşte vreodată

Sufletul meu dureros;

De ai şti, palide înger,

Cât de mult te iubesc eu,

Câte nopţi de-amor şi rău

Am vegheat zdrobit de plângeri,

Scumpa mea, odorul meu!

 

O, atunci mi-ai cere seama

Ca să-ţi spun câte-am visat,

M-ai fixa fără de teamă,

Ai da-ncet neagra maramă

De pe păru-ţi blond, curat;

Netezind cu mâna-ţi albă

Tâmpla ta ­tu m-ai privi,

Cu durere mi-ai zâmbi,

Eu, jucându-mă cu salba

De pe sânii-ţi, aş vorbi.

 

Şi ţi-aş spune, a mea iubită,

Că de mult eu te-am cătat;

În cărarea tăinuită,

Prin dumbrava înverzită,

Ori prin codrii cei de brad,

Lângă cântul de izvoare,

Printre stâncile de fier

Ce străbat norii din cer,

Într-a peşterii răcoare,

Într-a nopţilor mister.

 

Te vedeam cu a mea minte;

Şi acum când te-am găsit

Pare-mi că-mi aduc aminte

Cum că-n vremi de mai nainte

Te-am văzut şi te-am iubit ­

Să-ţi spun unde… într-o seară

Am visat un vis frumos…

Pe un nour luminos

Am văzut la cer o scară

Ridicându-se de jos.

 

Într-a cerului mărire

Scara de-aur se pierdea,

Iar pe-un tron de nemurire,

Tron de-argint şi strălucire,

Afrodita ne zâmbea;

Iar pe schiţele de scară

Îngeri stau treptat… treptat,

 

Cu chip blând şi luminat

Şi pe lire sunătoare,

Cântau dulce şi curat.

 

CĂLCÂND PE TRUP DE CRINI FĂRĂ PETALE, de Elena Victoria Glodean

Mi-ai zis să ne ningem

unul pe altul cu petale de crin,

să ascultăm cum îngerii ne cântă

şi să albim iubito împreună.

 

Cerşind o disperată-mpreunare,

călcând pe trup de crini fără petale

iubirea ne ţinea încă de mână.

 

Visam un vis ce nu era al meu

purtând parfum de început de veac,

un dans cu două umbre călătoare

ţinând în pumnii strânşi speranţele

cu chip scăldat de soare.

 

Cu buzele pierdute-ntr-un sărut cu

gust de sare, doi albatroşi zburau

spre înălţimi în suflet ascunzând

fără să ştie crâmpei de zbor rebel

pe-un val de mare.

 

MI-E DOR DE TINE, de Tudor Arghezi

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,

De gura ta de orhidee,

De sânul tău cu bumbi de dude,

De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,

Mi-e dor de tot ce se ascunde,

De şoldurile tale tari, rotunde,

De genunchii tăi mi-e dor,

Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.

Dă-mi pe limbă să le bea

Balele tale calde, mult iubita mea,

Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

 

Tu nu ştii, că la rău şi bine,

Inima, gândul meu, lipite sunt de tine,

Ca iedera te înfăşoară

Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.

Tulpina ta se-nalţă pân’ la stele

Strânsă de vrejul gândurilor mele.

Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,

Lumina mea şi zările senine,

Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,

Sufletul meu fără de tine-i orb,

Mâna tânjeşte, mintea se-nconvoaie

Ca spicul de săcară fără ploaie.

Pământul meu te cere, cerul meu,

În care-aud şoptind pe Dumnezeu.

Grădina mea cu poame delicate,

Fântâna mea cu ape ridicate

Țâșnind în sus în soare

Şi-aducătoare de răcoare.

 

Vino, femeia mea, să te mângâi

De-a lungul până la călcâi

Cu buzele, cu ochii, cu visarea.

Mă uit la tine, te frămânți ca marea,

Din spume de dantele, din talaze,

Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.

Strecoară-te subt luntrea mea şi lină

Du-mi-o-n adânc şi în lumină.

 

Te cânt ca un copil bătrân,

Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,

Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale

În luntre farmecele tale

Şi frumuseţile tăcute.

Bijuteria mea cu pietre neştiute

Decât de robul tău care te cântă,

Vino încet şi mă-nveşmântă

Cu sufletul, cu carnea ta,

Pe care nu o pot uita.

Tu eşti iubita mea,

Stăpâna mea,

Durerea mea şi bucuria mea.

Noi suntem unul amândoi

Ca un altoi lângă un alt altoi

Şi-n lumea toată suntem numai noi,

Ca două cărţi legate într-o carte,

De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.

Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,

Puiule mic,

Nufărul meu deschis

Plin de parfume rare şi de vis.

Vino grădino,

Vino senino.

Vino încet ca zborul tiptil de rândunea

Iubita mea, femeia mea.

 

DE CE NU-MI VII?, de Mihai Eminescu

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii -

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

 

O, vino iar în al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ,

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău!

 

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne plimbam prin văi şi lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori?

 

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei…

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

 

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,

Mai mândră decât orice stea,

Iubita mea, iubita mea!

 

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Şi lanurile sunt pustii…

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

 

IERTARE DIN NOU VREAU SĂ-ŢI CER, de Mihail Sadoveanu

Iertare din nou vreau să-ţi cer

Într-un stil cu mult mai subţire,

Cu ochii şi mâna spre cer

Şi cu intonări de psaltire.

 

O, tu, frumoaso, de care-mi atârnă

Viaţa-şi care-mi alungi

Din cale pe palida cârnă,

Numai c-o rază din genele-ţi lungi,

 

Iartă-mă că plouă şi-i ceaţă,

Că oamenii-s răi, că pânea nu-i bună,

Că nu se găseşte nimica în piaţă,

Că, noaptea, nu-i lună.

 

Iartă-mă, scumpo, că te ador şi

Acum şi pururi, cu suflet curat,

Iartă-mă că aproape în fiece zi

Quod tentabam dicere versus erat.

 

Aş vrea să-ţi placă orice cuvânt

Ce ţi-l rostesc şi e de prisos ca

Să-ţi declar că vreau să-ţi şi cânt

Aria celebră din Tosca.

 

Iartă-mă de toate. Zâmbește şi spune

Ca să se facă brusc primăvară.

Şi ca să vezi o minune:

Cum mă sui pe-un curcubeu ca pe-o scară.

 

PLOAIE ÎN LUNA LUI MARTE, de Nichita Stănescu

Ploua infernal,

şi noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.

 

Pereţii odăii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.

Sufletele noastre dansau

nevăzute-ntr-o lume concretă.

 

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.

Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,

mie-mi plouă zborul, cu pene.

 

Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi

lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă, răspunde-mi, răspunde-mi

cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

 

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.

N-aş mai fi vrut să se sfârşească

niciodată-acea lună-a lui Marte.

 

CE S-ALEGEA DE NOI, A MEA NEBUNĂ?, de Mihai Eminescu

Ce s-alegea de noi, a mea nebună,

De ne-ntâlneam demult cu-aşa iubire?

Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,

Sau eu muream de-atâta fericire.

 

Viaţa mea cea strălucită

De ochii tăi cei de copil

Era cu zgomot şi-nflorită

Precum e luna lui april.

 

Şi-n astă înflorire zgomotoasă

Noi ne-am fi fost atât … atât de dragi…

Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,

Iar eu ­ de tine lacom ­ca un pagi.

 

Acum ca-n toamna cea târzie

Un istovit şi trist izvor,

Asupra-i frunzele pustie

A noastre visuri cad şi mor.

 

Şi de nimica astăzi nu-mi mai pasă,

Nu cer nimic din lume, nici aştept.

Mă mir de ce cu strângeri dureroase

Sărmana inimă mai bate-n piept.

 

În văduvire şi eclipsă,

Eu anii mei îi risipesc,

Simţind în suflet pururi lipsă

De chipul tău pitoresc.

 

CE FRUMOASĂ EȘTI, de Adrian Păunescu

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Ţurţurii în plete vor suna.

 

Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.

 

Ce frumoasă eşti în prag de vară,

Când miroşi a mere ce se coc,

Cerul în fiinţa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.

 

Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nţeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.

 

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopţi,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copţi.

 

Să înveţi, iubito, să te bucuri

Că ţi-am dat din jertfă un destin,

Şi că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.

 

Ce frumoasă eşti în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta uşoară,

Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

 

Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri şi de frunze

De la cine să învăţ să-l gust?

 

CATRENELE FETEI FRUMOASE, de Lucian Blaga

I

Deoarece soarele nu poate să apună

făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele

cetătii, mă-ntreb:

de ce-aş fi altfel decât soarele?

 

II

O fată frumoasă e

O fereastră deschisă spre paradis.

Mai verosimil decât adevărul

e câteodată un vis.

 

III

O fată frumoasă e

lutul ce-şi umple tiparele,

deşăvârsindu-se pe-o treaptă

unde poveştile aşteaptă.

 

IV

Ce umbră curată

aruncă-n lumină o fată!

E aproape ca nimicul,

singurul lucru fără de pată.

 

V

O fată frumoasă e

a traiului cerişte,

cerul cerului,

podoabă inelului.

 

VI

Frumseţe din frumseţe te-ai ivit

întruchipată fără veste,

cum “într-o mie şi una de nopti”

povestea naşte din poveste.

 

VII

O fată frumoasă e

o închipuire ca fumul,

de ale cărei tălpi, când umblă,

s-ar atârna ţărna şi drumul.

 

VIII

O fată frumoasă e

mirajul din zariste,

aurul graiului,

lacrima raiului.

 

IX

O fată frumoasă e

cum ne-o arată soarele:

pe cale veche o minune nouă,

curcubeul ce sare din rouă.

 

X

Tu, fată frumoasă, vei rămânea

tărâmului nostru o prelungire

de vis, iar printre legende

singura adevărată amintire.

 

I LOVE THIS WHITE AND SLENDER BODY, de Heinrich Heine

I love this white and slender body,

These limbs that answer Love’s caresses,

Passionate eyes, and forehead covered

With heavy waves of thick, black tresses.

 

You are the very one I’ve searched for

In many lands, in every weather.

You are my sort; you understand me;

As equals we can talk together.

 

In me you’ve found the man you care for.

And, for a while, you’ll richly pay me

With kindness, kisses and endearments

And then, as usual, you’ll betray me.

 

CÂND CRIVĂŢUL CU IARNA…, de Mihai Eminescu

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern…

 

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

Jăraticul să-1 potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

 

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

Ca mintea s-umble drumul poveştilor ce-aud.

 

Orologiul să sune – un greier amorţit

Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

În vreascuri, ce-n foc puse trosnesc des risipit,

Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

 

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

Din el o aud astfel cum voi să o aud

Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

 

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele -

Un şir întins şi luciu dar fără de sfârșit;

Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

 

Prin şirul lor ce suna, orologiul cu jele

L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

În urmă face chiar şi a mamei rugăciune,

La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

 

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse.

Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

Amorul lin îşi moaie aripele lui stinse,

Pe ochii ei eu caut profunde sărutări.

 

Ea-nchide surâzândă; lungi genele ei plânse

Şi glasul ei a cântec în line tremurări,

Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează,

Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

 

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,

Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac,

Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,

Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,

 

Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase,

Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag,

În visele din somnu-mi s-adun să se îmbine,

Fac nunţi de patru zile şi [de patru nopţi pline].

 

Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană,

Cu ochi – albastre stele, blondă – un spic de grâu,

În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-[aeriană]

S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,

 

Eu netezese cu mâna arcata ei sprânceană,

Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său,

Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege,

Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege.

 

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,

Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,

Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,

Că stelele din ceruri se scutură şi ning.

 

Prin lanuri înflorite noi mergem împreună

Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng,

Şi ea la îngrijirea-mi cu dulce îmi zâmbeşte,

Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.

 

Luna prin nouri negri pe lume blând veghează.

Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.

Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,

Copacii se cutremur în frunţile de stânci,

 

Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă

Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci,

Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept,

În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.

 

Ea vine şi pe sânu-mi cu dulce ce se lasă!

În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei,

Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă,

Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei,

 

Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă

Şi lacrimi de iubire inundă ochii săi,

Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât,

Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

 

Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise

Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;

În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,

O lume e de visuri, o lume de senin;

 

Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse

Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin.

Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte

Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte.

 

În vis mă arde soare şi cerul a văpaie,

Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,

Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie

Reflectă-n ele ţărmii – se-ntunecă, se şterg…

 

În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie

Caci eu ca rândunica la dânsa iar alerg,

Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută,

Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

 

CHEIA, de Adrian Păunescu

Mari poeți, de-a lungul vremii, au asemănat femeia

Cu o floare, cu un soare, c-o zeiță, cu-o scânteie,

Cu o apa, c-o păpușă…

Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamănă c-o usa.

 

Ușa către fericire, ușa către mângâiere

Ușa ce spre taine duce galopând… luna de miere.

Ușa către înrobire, ușa jugului etern

Ușa care îți deschide perspectiva spre infern.

 

Deh, dar ca s-ajungi să intri, e-o problemă delicată

Fiindcă mai întâi de toate, ușa trebuie descuiată.

Și treaba se face bine și devine fericită

Nu cu cheia la-ntâmplare, ci cu cheia potrivită.

 

Cheia ei originală, orice ușă-n lumea asta

După nuntă și tradiție are cheia ei, și… basta!

Dar de iei un gen de ușă , simplă, dublă sau de tei

Și-ai să vezi că merg la dânsa două sau mai multe chei

 

Stai, n-o sparge cu toporul, nu țipa, nu fă scandal,

Ia-ți mai bine portofelul și te du la tribunal.

Ca să-ți iei o altă ușă, liber trebuie să fii

Și-asta costă, după leafă, de la 3 la 7 mii!

 

Când alegi o ușă nouă, trebuie s-o faci cu artă

Să n-aibă, Doamne ferește, broasca defectă sau spartă …

Că broasca atât e bună, până n-a scăpat la chei,

Ca pe urmă n-o mai fereci, nici cu două nici cu trei.

 

E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa

Te trezești că-i sare smalțul, ori se sparge, ori se crapă..

 

Ușa este ca găina, că abia când e bătrână

Mai matură și mai coaptă, face supa cea mai bună.

Da, dar care om în viață nu și-a spus în gândul lui:

“Dă-o dracului de supă, vreau un picioruș de pui”?

 

Ușa este ca un loto, zice puștiului un tată

Nu e nici o diferență – dai un ban, mai tragi odată

Însă, dragul tatii, află, nu ține cât veșnicia,

Că exagerând cu joaca, ți se strică jucăria.

 

Am văzut o ușă care a trăit în viața toată

Ca o sfântă cuvioasă, și-a murit nedescuiată.

A urlat la dânsa cerul, cu o voce ca de crai:

“Hei, stafie îngălbenită, poate vrei să intri-n rai?

 

Marș la iad, acolo-i locul pentru-o scândură uscată

Ai trăit degeaba-n lume și-ai rămas tot încuiată.”

 

Ce te temi mereu de ușă ? o să-mi spuneți cu temei,

Habar n-am. Aveți dreptate, să vorbim atunci de chei.

Fiindcă principalu-n lume, nu e gândul, nici ideea

Nu e focul și nici roata, principalul este cheia..

 

Și există chei… o groază, câți bărbați, atâtea chei,

Că de când e lumea lume, cheile le țin la ei.

Unele sunt lungi și groase, sau subțiri ca un șiret

Altele mici, delicate, ce deschid și un fișet.

 

Principalul nu-i mărimea, important – la orice ușă-

E să se lovească cheia și să fie…. jucăușă.

Să nu se îndoaie-n broască și să țină la-nvârtit.

Chei de lacăte, valize, de casete, frigidere,

De cămări, de mănăstire, pivnițe sau șifoniere,

Ar mai fi cheia franceză, cheia la casa de bani,

Cheia de la Turnul Londrei sau făcută de țigani,

Dară, ce te faci amice, că din sute de modele

Tu te chinui toata viața cu o cheie de… sardele?

 

Merge ea cât merge bine, dar apoi prinde rugina

Și-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumină!

Poți să-i dai cu glaspapirul, șmirghel, pile, ciocolată,

Tot ce-ncerci este zadarnic, ți-a ieșit din uz și gata!

 

‘Geaba-ncerci, ‘geaba te zbuciumi și degeaba-ți ieși din fire.

Nu te mai văita la lume, nu e vina nimănui,

Leagă-o cu-n șiret sau fundă, fă-i un nod și pune-o-n cui!

Sunt atâtea chei pe lume, cheia “sol” și cheia “fa”,

Dar asta nu te-ncălzește dacă n-ai tu cheia ta.

 

Si… zicând cum zic bătrânii… la o tinerețe nouă,

Zici… privindu-ți amintirea… “AH, DE-AȘ FI AVUT EU DOUĂ!”

 

CI, DE-A FI SINGURI AMÂNDOI…, de Nicolae Iorga

Ci, de-am fi singuri amândoi

Şi nime să ne asculte,

Uitându-mă în ochii tăi,

Ţi-aş spune aşa de multe…

 

Ar trece vremea şi n-am şti

Ce e aceea vreme

Şi n-ar fi nimene din vis

În lume să ne cheme.

 

Am fi departe tare duşi,

Străini de lumea-ntreagă:

Pe veşnicie ţi-aş fi drag,

Tu veşnic mi-ai fi dragă;

 

Cu sărutări am şterge-n ochi

A’ lacrimilor urme,

Şi cine oare s-a-ndura

Al nostru rai să-l curme?

 

Ţi-aş spune vorbe dulci încet:

Ca să le-auzi mai bine,

Tot mai aproape ai pleca

Obrazul tău de mine.

 

Şi-atuncea de ne-om săruta,

A cui să fie vina?

Nici tu, că nu mă auzeai,

Nici eu n-oi fi pricina.

 

MĂ GÂNDESC NUMAI LA TINE, de  Alexandru Buza

Și dacă somnul uită pe mine să mă adoarmă

Și gândul neîncetat gazul pe foc îl toarnă

Și patul ferecat alungă prostirea de sub mine,

Eu neîncetat mă gândesc numai la tine.

 

Și dacă perna sub cap devine mai vârtoasă

Și haina de pe mine singură se descoasă

Și cearșaful greu se lasă grav pe mine,

Eu neîncetat mă gândesc numai la tine.

 

Și dacă luna noaptea ochii mi-i deschide

Și amintirea dură în minte rău se închide

Și caut în trecut să mă găsesc pe mine,

Eu neîncetat mă gândesc numai la tine.

 

CÂND NU VOI FI CU TINE…, de Angelina Nădejde

Atunci când nu voi fi cu tine,

Să ştii că mi-am lăsat parfumul

Pe florile de iasomie.

 

Zorelelor le-am dat canon

Să-ţi spună: bună dimineaţa;

Dar peste zi te-or însoţi

Frumoşii noştri trandafiri.

 

Şi mi-am lăsat sărutul meu,

Pe macii încă-n floare;

Îmbrăţişat vei fi cu drag,

De clematitele din prag.

 

Iar umbra mea va fi mereu,

Muşcata din fereastră;

Şi-ţi va zâmbi în locul meu,

Cu drag, ca o mireasă.

 

Iar noapte bună iţi va spune

Regina nopţii către seară,

Cu-al ei miros îmbătător

Îți va şopti că-mi este dor,

De tine.

 

CÂNT…, de Marin Bunget

De-ai fi aproape,

O mantie ţi-aş face.

Sărut lângă sărut

Aş aşeza,

Sărutul meu l-aş pune

Să te-mbrace.

Apoi şi nasturi,

Şi perle,

Şi pietre preţioase,

Şi mii de diamante,

Tot din sărutul meu

Aş pune peste ea.

 

DA, DA, TE ŞTIU EU, de Rabindranath Tagore

Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc

Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

 

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,

În inimă o voi păstra pe totdeauna!

Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?

Voi sângera şi voi răbda!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

 

O dată, doar o dată ochii iubitori

Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,

Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte

Şi dincolo de moarte!

 

Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?

Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!

Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,

Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

 

EŞTI…, de Daniel Aurelian Rădulescu

Eşti ca un gălbenuş de floare-n tei,

Eşti ca un puf de-un pui de-o zi…

Nu mă mai ştiu pe mine de-unde-oi fi

Doar când te văd, cum gândul de mi-l ei.

 

Eşti ca o ciută tremurând pe glezne fine,

Eşti roza-n vânt de-o lume de petale…

Nu mă mai ştiu, somn n-am, îţi dorm în poale

Doar când cosiţe-ţi simt, mă mor de TU, de bine.

 

Eşti ca un clopoţel ce-şi cântă pasul lin,

Eşti o priere de genunchi în inul rochii…

Nu mă mai ştiu de-s orb, de nu-ţi văd ochii

Doar când te-adulmec şi te-aş bea de amor-venin.

 

Eşti ca dulceaţa de salcâm cursă din spini,

Eşti ca un zbor în corp de libelulă…

Nu mă mai ştiu, de mine, îs o patrulă

Doar să-ţi fac pază, nori de-azur senini.

 

Eşti ca un înger cu căpşor de bucle,

Eşti ca o stea din mii de diamante…

Nu mă mai ştiu, n-am har de Byron, Dante,

Dar gând şi trup îţi dau… pân’ n-or să mai răsufle!

 

MĂRŢIŞOARE, de Constantin Iordache

Nu-i cerul mai senin deasupra văii

Cuprins de voroneţul pitoresc

Aşa cum sunt ochii femeii,

Când visele se împlinesc.

 

Sub raza blândă aurie

Cu toate cele câte-au fost,

Un mărţişor însemnă bucurie

Cuprinsă-n frumuseţea unui gest.

 

Un dar cu nelipsite şoapte,

Când primăvară vine iar

Cu freamăt nou din zori în noapte

Şi-i nelipsit din calendar.

 

FĂT-LOGOFĂT, de Vasile Alecsandri

O! Făt-Logofete,

Cu netede plete,

Cu părul de aur!

Stăi, te odihneşte,

Că-n deal te pândeşte

Un negru balaur.”

 

“Frumoasă fetiţă,

Cu lungă cosiţă,

Cu mândru colan!

De dânsul n-am teamă

Căci am pe-a lui seamă

Al meu buzdugan!”

 

“O! tânăr semeţe,

Cu blânde mândreţe,

Cu ochii de foc!

Balauru-i mare

Şi milă nu are…

Stăi, ah! stăi pe loc.”

 

“Luceafăr din stele,

Cu dulci porumbele

Pe faţă de crin!

Toţi zmeii din lume

Se-nchin l-al meu nume,

Tremur şi se-nchin.”

 

“Viteze vestite

Cu arme aurite,

Cu dulce cuvânt”

El peste munţi calcă

Şi-n cer are-o falcă,

Ş-una pe pământ.”

 

“Păsărea de munte

Cu salbă pe frunte,

Cu salbă de flori!

Murgul meu, când sare,

Trece peste mare

Şi zboară prin nori.”

 

“O! Făt-Logofete,

Cu netede plete,

Cu glasul ceresc!

Nu te du de-aice,

Nu te du, voinice,

Că eu te iubesc!”

 

“Frumoasă fetiţă,

Cu lungă cosiţă,

Cu sân fecioresc!

Pentru-a ta iubire

Fală sau pieire

Vreau să dobândesc!

 

GÂND, de Viorel Mitea

Eşti frunza care cade lin în palma mea

Jertfită vântului rătăcitor;

Eşti ploaie albă de cireşi în floare

Ce mi se-anină-n firele de păr.

 

Eşti frunza care cade lin

Să-mi steie la picioare

Chemată de-al pământului ecou;

Eşti iarba-naltă unduind în soare

Ce-mbrăţişează moale trupul meu.

 

Şi când la rându-mi fi-voi frunză

Smulsă din ram

Căzând rotit…

A cui să fie mâna care mă va culege

În sfârşit?

HAI, IUBITO, ÎN COPILĂRIE…, de Boris Ioachim

 

Să uităm de alean şi nostalgie,

Să uităm de-a zilelor nevoi –

Hai, iubito, în copilărie

Şi copii să fim, iar, amândoi.

 

Tu să porţi rochiţă şi fundiţe –

Eu să port, din nou, pistrui pe nas…

Tu să faci, în obrăjori, gropiţe -

Când îndrug prostii, cu-necat glas.

 

Şi, păşind, timizi, pe cărăruia

Ce ne duce-n locul nostru-ascuns,

Cu arbuşti de iasomii şi tuia,

Să cătăm la întrebări răspuns.

 

Despre ce vom face, ce vom drege,

Amândoi, când vom ajunge mari,

Ce cărare-n viaţă vom alege –

Când, în lume, vom fugi, hoinari.

 

Să croim la planuri fanteziste,

Printre sărutări, vorbind în gând…

Trupul tău, firav, să nu reziste

Când în braţe te-oi lua – flămând

 

De iubire – făr’ să ştiu ce este –

Dar, cu gravitate, să rostesc

Vorbe, învăţate-ntr-o poveste,

Ce sunau aşa: “ştii, te iubesc!”

 

… Hai, iubito, în copilărie –

Să fugim de griji şi de nevoi

Şi să nu ne-ntoarcem din pruncie –

Niciodată, dragoste, înapoi…

 

JOC DE-ALINT, de Eugen Lovin

De tu doreşti, eu te doresc

Să mi te-alinţi când te alint,

Privirea dulce să-ţi privesc

Şi-n sentimente să te simt.

 

De te doresc

Să mi te-alinţi

Eu te privesc

Iar tu mă simţi.

 

Cu mângâieri te-oi mângâia

Sedusă fiind o să te duci

Plutind spre visul ce-om visa

O să m-arunc, o să te-arunci.

 

Cu mângâiere

Te seduc

Către visare

Te arunc.

 

Şi te încânt cu un descânt

De cântec ce-n surdină-l cânt

Dezgândurând din al meu gând

Cuvinte ce ţi le cuvânt.

 

Descânt

De cânt

În gând

Cuvânt.

 

O LACRIMĂ, de Octavian Goga

 

De-ar fi să-ţi împărţeşti odată

Tu bogăţiile ce ai,

Din toate darurile tale,

Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai.

 

Mi-ai da atunci un strop de suflet,

Ce din adâncuri îmi răsare,

Căci numai din adâncul mării

Se pescuiesc mărgăritare…

 

AȘTEAPTĂ – autor anonim

 

Te-am strigat cu disperare,cu-nfrigurare și plângând…

Am auzit o voce blândă și uimitoare răspunzând.

Te-am rugat să-mi dai lumină,călăuzirea înțeleaptă

Cu nesfârșită bunătate… mi-ai spus numai atât: “AȘTEAPTĂ”

 

S-aștept?..ce să aștept?De ce?Stăteam înfrânt și rătăcit…

Oare e mâna Ta prea scurtă?Urechea Ta n-a auzit?

În genunchi… a câta oara?Te-am implorat un semn să-mi dai?

Vreau un răspuns la rugăciune!Spune-mi “mergi” sau spune-mi “stai” !

 

M-ai învățat să vin la Tine, să cer, să cred și voi primi

Ai promis că ești cu mine să mă ajuți oriunde-aș fi!

Dar mă simțeam pierdut și singur și strigam… Tu răspundeai în șoaptă

Cu dragoste și cu răbdare “copilul Meu iubit, AȘTEAPTĂ”

 

Eram dezamăgit și totul mi se părea cumplit, nedrept..

Priveam spre cer cu neputință. Să mai aștept, dar ce s-aștept?

Atunci ai coborât la mine, m-ai privit in ochi, plângeai.

Mi-ai spus: “Doreai un semn? o voce? Atât e tot ce îți doreai?

 

Aș fi putut să clatin munții, să-ntunec soarele pe cer

Aș fi putut s-aprind văzduhul; să-i înviez pe cei ce pier.

Dacă ți-aș arăta într-una ce să alegi să-ți fie bine

Tu ai avea răspuns la toate, dar nu M-ai întâlni pe Mine!

 

Nu ai putea să simți iubirea cu care-i înconjor pe sfinți

Nu ai putea primi puterea pe care o dau celor înfrânți

N-ai aștepta tăcut o raza, s-alunge norii disperării

Nu ai simți odihna sfântă venită-n urma încercării!

 

N-ai știi să umbli prin credință, nu M-ai vedea că-S lângă tine

Inima ta cea zbuciumată nu s-ar mai odihni în Mine;

Nu ai cunoaște revărsarea iubirii Mele pe deplin,

Când Duhul Sfânt îți umple viața cu pace și cu har divin.

 

Dacă durerea ta ar ține o clipă, n-ai lupta

Nu ai cunoaște biruința, ce poți s-o ai prin jertfa Mea;

S-ar împlini visele tale, dar dorul Meu s-ar spulbera

N-aș mai putea să fac din tine o perlă în comoara Mea

 

Deci, fiul Meu, mergi prin furtună, gândind la zilele senine

Știind că cel mai mare dar e să Mă-ntâlnești pe Mine!!

Chiar dacă nu găsesc răspunsuri,și viața-ți pare prea nedreaptă

Să-ți amintești că sunt cu tine. Chiar și-atunci când spun: “AȘTEAPTĂ”

 

SPINUL, de George Coșbuc

Stătea frumoasa pe-un răzor;

Voinicul lângă ea devale,

Să-i scoată spinul din picior

Şi ea plângea: – “Un spin în cale!

De ce tot râzi? Ah, cum mă dor

Aceste râsete-ale tale!

 

Ea are flori de crâng la sân,

Şi-n păr un trandafir sălbatic,

Şi părul ei de rouă-i plin.

 

- “Ei, lași să râd! Tu ai cules

Trei fragi, venind peste coline,

Şi vezi cu ce mi te-ai ales!

- “Trei fragi? Şi-atât e doară bine!

Căci n-am putut în deal să ies;

Trei fragi de-ar fi, sunt pentru tine!

 

Cu ochii-nchişi şi strânşi de tot,

Ea de dureri izbea piciorul:

- “Ah, lasă-mă, că nu mai pot!

 

- “Fricoasă eşti! – “Da! Te-aş vedea!

Fricoasă, eu? Aşa e frica?

N-ai milă de durerea mea!

Nu-ţi pasă!î – “Da! Ca de nimica!

Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea

Să-mi fie şchioapă nevestica!

 

Ea-şi potriveşte floarea-n păr,

Şi-i înfloresc zâmbind obrajii

Cei albi ca florile de măr.

 

- “Să fiu chiar şchioapă, ce-i apoi?

Că ce ţi-e drag, tot drag rămâne!

- “Eu nu zic ba! Dar uite, joi

Ni-e nunta, dragă, e ca mâine -

Tu cum să joci? Sărac de noi!

Să stai la masă-ntre bătrâne.

 

Ea-şi ţine braţul stâng pe piept

Şi-ncetişor dezmiardă fruntea

Flăcăului cu braţul drept.

 

- “Eu ţie vreau să-ţi fiu pe plac;

Şi n-o să joc, şi ce-i cu asta?

- “Aşa-i! Dar eu? Eu ce mă fac?

La nuntă-mi, bată-o năpasta,

Să nu joc eu? De-aş şti că zac,

La nuntă vreau să-mi joc nevasta!

 

Ea râde-acum! – “Nebun ce eşti!

Flăcăul grabnic să ridică:

- “Ei, iacă spinul! Ce-mi plăteşti?

 

- “Vrei plată? Uite, ai trei fragi,

Şi din cosiţă-ţi dau bujorii…

- “Şi toată frunza de pe fagi!

De dor de fragi să plâng feciorii?

De flori dă-mi ochii tăi cei dragi

Şi pentru fragi dă-mi obrăjorii!

 

Şi ea-l loveşte-ncetişor,

Zâmbind, cu palma peste gură.

- “Eu ştiu! Să ceri aşa-i uşor!

 

Dar lași acum! E joi aici

Şi nimeni, aşteptând, nu moare!

- “Mă porţi ca pe copiii mici! -

Dar joi, să ştii! Trei fragi şi-o floare!

Şi joi tu n-ai ce să mai zici,

Că pentru multe-mi eşti datoare!

 

POEZIE DIN MAHABHARATA

Câinele-a văzut o fată:

“Carne!”- a zis, bătându-şi dinţii.

Şi-şi priveau părinţii fata:

“Floare!”- au zis, plângând părinţii.

Şi-a văzut - o un călugăr:

“Bestie!”- a strigat ascetul.

Şi-un poet văzut-a fata:

“Înger!” a şoptit poetul.

 

Femeile sunt carne, cadavre, un secret

Aşa gândeşte-un câine, un preot, un poet.

 

FEL DE SFÂRȘIT, de Nichita Stănescu

Adevărata mâna n-o întind.

Nu ating cu ea decât cuvintele.

Altfel

copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,

cum se trage în sine însuşi cornul de melc

şi ar deveni un punct.

Nu ating scaunul.

S-ar trage în sine însuşi

şi ar deveni un punct.

Nici prietenii nu mi-i ating.

Nici soarele, nici stelele, nici luna.

Nu ating nimic.

Deşi urăsc punctul, Doamne,

locuiesc într-un punct.

 

POEM APACHE (autor anonim)

Acum nu veți mai simți ploaia,

căci fiecare e acoperiș pentru celălalt

 

acum nu veți mai simți frigul,

căci fiecare e căldură pentru celălalt

 

acum nu mai există singurătate pentru voi,

căci fiecare va fi companie pentru celălalt

 

acum sunteți două trupuri,

însă aveți o singură viață înainte.

 

Mergeți acum în locuința voastră

să intrați în zile împreună,

 

și toate zilele voastre să fie

bune și lungi pe pământ.

 

ȘAH, de Marin Sorescu

Eu mut o zi albă,

El mută o zi neagră.

Eu înaintez un vis,

El mi-l ia la război.

El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un an la spital,

Fac o combinație strălucită

Și-i câștig o zi neagră.

El mută o nenorocire

Și mă amenință cu cancerul

(Care merge deocamdată în formă de cruce)

Dar eu îi pun în față o carte

Și-l silesc să se retragă.

Ii mai câștig câteva piese,

Dar, uite, jumătate din viața mea

E scoasă pe margine.

- O să-ți dau șah și-ți pierzi optimismul,

Îmi spune El.

- Nu-i nimic, glumesc eu,

Fac rocada sentimentelor.

In spatele meu soția, copiii,

Soarele, luna și ceilalți chibiți

Tremură pentru orice mișcare a mea.

 

Eu îmi aprind o țigară

Și continui partida.

 

AR MAI FI DE TRĂIT!, de Ion Cocora

N-am văzut niciodată un pian călare pe un cal,

am văzut, în schimb, un pian în frac mov,

la o recepție a campionilor de bridge.

 

Am văzut un pian nerușinat, trăgând cu ochii la sânii tăi,

dar n-am văzut niciodată un pian

coborând într-o fântână.

 

Am văzut, în schimb, un pian amețit într-un bar de noapte la Barcelona,

am văzut un pian albastru disperat, pe o margine de prăpastie

dar n-am văzut niciodată un pian trăgând pipă.

 

…Ar mai fi de trăit!

 

PICĂTURI DE ROUĂ, de Mariana Eftimie Kabbout

 

E părul meu un val plin de candoare

Parfumul lui m-adoarme ca pe o floare

Pe buze-mi ard trei picături de rouă

Sărutul tău le-a atinge doar pe două…

 

Când printre gene îmi mai joacă luna

Mai zburd desculţă şi te-ating întruna

Din val cu val vor răsări în noapte

Atingeri pline de prea multe şoapte

 

Renasc din alge pline de iubire

Săruturi dulci uitate-n amorţire

Pe buze-mi stau trei picături de rouă

Iar gura ta le-atinge doar pe două

 

Doi paşi de dans, curată nebunie

Răsună-n noapte… dulce feerie!

Prin părul meu eşti vânt doar pentr-o zi

Iar pentr-o viaţă suflet îmi vei fi

 

Pe buze-mi ard trei picături de rouă,

Sărutul tău le soarbe doar pe două…

Iar cea rămasă - noapte va zâmbi

Pe-aripi de timp mereu te va iubi

Pe buze-mi ard trei picături de rouă,

Săruţi doar una... şi apoi, doar două…

 

COPILĂRIE, de Maftei Andrei

Bună seara, zbor de fluturi!

Sub sprânceana unei ploi

Adormim ca altădată

Cu poveștile în noi.

Bună seara, dormi copile

Sub a nopții legănare...

Pe sub pleoape, somnu-ți fie

Dulce binecuvântare!

Pe un colț de primăvară

Pune-ți capul să visezi

Cum răsar din bruma iernii

Florile, de sub zăpezi.

Și apoi, la tâmpla lumii

Din petale își deschid

Aripi calde, de lumină,

Și ecoul lor în vid.

Vreau să rămâi, copilărie,

Și eu copil de-aș fi, mereu...

Vor trece anii, și vor trece...

Îmbătrânim, copilul meu!

 

NEBUNUL MEU DE TEI, de Violeta Andrei

Îţi scriu acum pe umbre, să nu te plouă iar

Şi un sărut de vară îţi las pe sub ferestre;

O clipă de tăcere mai strigă-n calendar

Secunda răstignită mi-e lacrimă şi zestre.

 

Ascultă-mă-n pădurea în care verde, mori

Şi-n firul de durere din iarba fără glas!

E-acolo printre ramuri, ce nu mai râd în zori

Un strop de cer albastru şi-un loc de bun rămas.

 

Că, lumea-n care dorul, ce-mi cântă într-un vers

Crucifică speranţa şi frumuseţea ei,

Nu-i nicio vină-n toana ce naşte-n univers

Atâtea stele moarte pe cer şi-n ochii mei.

 

Eu mă-ntomnez şi astăzi şi mâine-n zbor ucis

Pe-un colţ de lună stoarsă de vârcolaci şi zei;

Tu prinde-mă în vară cu maci pe care-ai scris,

Nebunul meu de verde, nebunul meu de tei!

 

SCRISOARE, de Octavian Goga

Vezi cum trece vremea,

Şi tu, tot departe,

M-am gândit acuma

Să-ţi trimit o carte.

 

A-nflorit muşcata

Din grădina noastră,

Şi-i atât de roşu

Macul din fereastră...

 

Straturile-n luncă

Toate-s semănate -

Şi-ţi spune nănaşa

Multă sănătate.

 

Şi mai este-o veste,

- Ştii tu, nene, oare? -

Peste-o săptămână

Mărităm pe Floare.

 

Tata-i dus la târguri,

Mama stă şi coasă

Şi tot plânge, biata,

Că nu eşti acasă.

 

Eu, pe gânduri dusă,

Trec seara-n ogradă,

Plâng acolo-n taină,

Plâng să nu mă vadă...

 

Bată-le pustia

Cele ţări străine...

Ne gătim de nuntă

Şi gândim la tine...

 

SALCÂMII, de Tudor Gheorghe

Au înnebunit salcâmii

De atâta primăvară,

Umblă despuiați prin ceruri

Cu tot sufletu-n afară

 

Și l-au scos de dimineață

Alb și încărcat de rouă

Cu miresme tari de ceruri

Smulse dintr-o taină nouă

 

Au înnebunit salcâmii

Și cu boala lor odată

S-a-ntâmplat ceva îmi pare

Și cu lumea asta toată

 

Păsările aiurite

Își scot sufletul din ele

Pribegind de doruri multe

Călătoare printre stele

 

S-a-mbătat pădurea verde

Nu mai e așa de calmă,

Ține luna lunguiață

Ca pe-o inimă în palmă

 

Nu-mi vezi sufletul cum iese

În haotice cuvinte,

Au înnebunit salcâmii

Și tu vrei să fiu cuminte?

 

DOUĂ URME, de Sofia Vicoveanca

 

Eram la margine de lume

Şi într-un timp nemăsurat,

O, Doamne Bun, doar TU cu mine

Eram departe de păcat.

 

Din stele ne făceam cununa,

Din curcubeie-cingători,

Iar viforu-l ţineam în mână

Şi-n suflet aveam numai flori.

 

Şi ne-am jurat sfântă iubire

Atunci, la margine de lume,

Iar pe nisip se adânciră,

De paşii noştri, două urme.

 

Ne-am despărţit, anii s-au dus...

Şi-au curs amaruri şi dureri,

TE-am căutat în jos şi-n sus

Şi TE-am strigat – TU nicăieri.

 

A nimănui şi-ndurerată,

M-am dus la margine de lume

Să-mi bucur inima-necată,

Privind aceste sfinte urme.

 

Dar n-am găsit decât pe una,

Un singur pas.... O, Doamne Bun!

M-ai părăsit pe totdeauna?

De-acum amarul cui îl spun?

 

Nevrednică şi disperată,

Îmbrăţişam pământul mut,

Când, din înalt, o raza caldă

Şi glasul sfânt să Ţi-l aud:

 

- Copilă, acesta-i pasul Meu,

Îţi ştiu adâncul plin de chin,

Atunci când ţi-era cel mai greu,

Eu te purtam în braţe lin...

 

BUCURAȚI –VĂ, de Dumitru Matcovschi

 

Eu mă grăbesc, tu te grăbești, el se grăbește.

Îmbătrânesc, îmbătrânești, îmbătrânește.

Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste

simplă de tot,

scurtă de tot

viața ne este.

 

Uite-o din nou trece pe drum fața zglobie.

Uite-un băiat floare și-a pus la pălărie.

Uite un prinț, râde în prag, ai, năzdrăvanul!

Uite-un moșneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

 

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.

S-a împlinit , nu s-a-mplinit visul cel mare?

Cine sunt eu, cine ești tu?, cine e dânsul?

Noi am știut zborul înalt, dorul și plânsul...

 

Zilele trec, zilele vin... Ce v-a rămâne?

Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?

Toamnele cresc, grijile cresc, viața descrește.

Eu mă grăbesc,

tu te grăbești,

el se grăbește.

 

Bucurați-vă , prieteni, de prieteni și de frați,

Bucurați-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtați.

Bucurați-vă de-un cântec,

de-un amurg cu flori de tei,

bucurați-vă o viață

de lumina dragostei...

 

TU, FEMEIE!, de Elena Victoria Glodean

Te-au zămislit din spuma mării Zei,

Să-ţi fie tenul fin, catifelat.

Culoare roz din trandafir ţi-au dat

Şi te-au înmiresmat cu flori de tei.

 

Ca de gazelă trup ţi-au modelat

Să fie suplu şi în şold ţi-au pus

Mici unduiri din valul nesupus,

La ţărm când se întoarce înspumat.

 

Pentru-abanosu-ţi păr, fără de ştire,

Un caier au furat din miez de noapte.

Fir lung au tors şi împletind în şoapte

Din stele-au strâns puţină strălucire.

 

În iris ţi-au pus verde-n tonuri blânde,

Dar şi mister dintr-un străfund de lac.

Drept gene sunt doi fluturi ce-şi desfac

Aripile cu gesturi tremurânde.

 

În suflet ţi-au sădit piersici în floare

Şi-au cuibărit în ei un pitpalac

Ce cântă ne-ncetat, privind buimac,

Cum din nimic ştii să zideşti altare.

 

Din cupe de cleştar ţi-au dat să bei

Iubire pură cu parfum de mosc.

De-atunci, poeţii, toţi te recunosc

Şi te îmbracă-n versuri, din condei.

 

FLORILE, de Radu Gyr

Sunt flori ce-ți ies în drum să te sărute

să-ți gângure crâmpeie de voroave.

Altele mici și proaste și gângave

au ochi adânci și-ntrebători de ciute.

 

Unele cântă, altele spun snoave,

cârciumărese zvelte și limbute.

Sunt flori ce parca tremura lăute

se spovedesc și-nchină cruci firave.

 

Sunt flori cu străluciri de spade goale,

flori cu obraji și gene lungi de îngeri,

flori îmbrăcate-n platoșe și zale,

 

flori prăbușite-n lacrimi și înfrângeri,

flori ce te mustră și te-nfruntă-n cale

și flori care te iartă ca le-nsângeri

 

DACĂ-AI PLECA ŞI NU TE-AŞ MAI GĂSI, de Elena Glodean

Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi,

Pe prundul gândului aş rătăci

Până cocoşii zării, prin cântat,

Ridică vălul cerului lăsat.

 

Cu sufletul în straiul vieţii tern,

Pe pragul casei tale-am să m-aştern

Şi-atât de dragă raza vieţii mele

Aş face-o zbor de aripă spre stele.

 

Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi,

De clipe trupul mi l-aş desfrunzi

Până ce toamna, fără de cruţare,

Va lua din mine pata de culoare.

 

Când ziua obosită-ar amurgi,

Tot plânsul norilor l-aş răscoli

Şi-atât cât poate lacrima să vadă

I-aş ţese iernii fulgii de zăpadă.

 

Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi,

Cocon în fir de lună m-aş zidi

Să pot renaşte-n fluture de noapte

Şi-n cruce inima prinzând pe spate,

 

Aş rătăci în nopţi lungi şi pustii,

Dacă-ai pleca şi nu te-aş mai găsi.

pentru Ziua Îndrăgostiților , cu urarea de: Multă dragoste întotdeauna !

 

ULTIMA ZI, de Adrian Păunescu

Dacă vei voi

Cea din urmă zi

Să o trăim măcar pe ea frumos.

Să plecăm în munți

Unde nu sunt punți

Unde merg și vulturii pe jos.

Să avem niște vin

Sa dormim puțin

Sub anestezii de cavernet

Eu să te ascult

Și tu să taci mult

Sa ne depănăm viața încet.

După atâta timp

Nu pot să mă schimb

Totuși trebuia să mă cunoști

Și la cap de zi

Pentru a sfârși

Plângem amândoi ca niște proști.

Poate că-s naiv

Dar te mai cultiv

În Antichități de sentiment

Piesa noastră în doi

Va avea apoi

Un târziu zadarnic happy-end.

Eram numai doi

Zilnic numai noi

Drum nici înainte nici napoi

Cum s-a întâmplat

De s-a adunat

Și e toată lumea între noi.

Răni atâtea am

Ca un cal în ham

Care trage greu un car de spini

Și am să merg la târg

Și am să îmi vând cu sârg

Toate rănile la cap de timp.

Ne mințim mereu

Unul tu sau eu

Are în mână ultimul atu.

Trec la suferinzi

Murmur în oglinzi

La adio la adio tu.

Nu se mai aud

Păsări de la sud

Un curent polar le străbătu

Ca-ntr-un trist halou

Îți rostesc din nou

La adio la adio tu.

Ce a fost a fost

Ce va fi va fi

Uite ca a venit

Ultima zi .

CÂNTEC DE IARNĂ, de Nichita Stănescu

Ești atât de frumoasă, iarnă!

Câmpul întins pe spate, lângă orizont,

și copacii opriți, din fuga crivățului…

Îmi tremură nările

și nici o mireasmă,

și nici o boare,

doar mirosul îndepărtat, de gheață,

al sorilor.

Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!

Și nu trece nimeni

doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru

și gândul creste-n cercuri

sonorizând copacii

câte doi,

câte patru.

 

DIN LARG, de Octavian Goga

Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă

Noroiul prins în putreda-i osândă,

Înfrigurata patimilor turmă,

Cu chiot lung de-ntrecere flămândă...

 

Eu urc... Acolo jos, în adâncime,

Aud viaţa ce-şi întinde hora;

E necurmatul cântec din vechime.

Îl ştiu... Mai bine n-o să-l ştie nime,

Căci am băut din cupa tuturora

Şi l-am plătit cu lacrimi şi cu rime...

 

Acum, în drum când mă opresc vreodată

Şi fac popas la noua cotitură,

Priveliştea din înălţimi s-arată

Atât de-ngustă, strâmbă şi ciudată.

Cu valul ei de dragoste şi ură,

Că orice pas de mergere-nainte

Îmi năruie-o aducere-aminte,

Îmi frânge-un glas, un zâmbet, o icoană...

 

Din câte jos, m-au urmărit în goană...

Şi tot aşa... de-acum o să-mi rămână

Aceeaşi ţintă fără de zăbavă,

Să-mi uşurez povara de ţărână,

Să-mi cer de sus paharul de otravă!

 

Jur-împrejur e largul care cântă,

E soare-n cer, e sărbătoare sfântă,

Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul

Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,

Eternităţi îmi flutură veşmântul;

Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă...

 

Mai sus!... Mai sus!... Cetăţile de stele

Cuprind rotirea gândurilor mele,

Şi, ca un sân ocrotitor de mamă,

O năzuinţă proaspătă mă cheamă:

 

Neprihănită, mândră poezie,

Lumină albă, pururi adorată,

Ascultă-mă cu ruga mea târzie,

Şi fă pe veci în minte să-mi tresalte,

Strălucitoare, rece şi curată,

Singurătatea culmilor înalte...

 

O PRIVIRE…, de Claudiu Stratulat

Când am ridicat ochii, am zărit:

O Mare de priviri înțetoșate,

O Mare de Soare,

O Mare de priviri călătoare,

Ce mă-mbia la gânduri nesperate,

Uitând de suferințele toate.

Pătrunsul spre adânc a fost greu,

Dar eu am încercat tot mereu.

Vifor, vânt, aer liber în gând,

Dorința spulberată, vis frânt.

Aș da orice să revin măcar o dată.

Dar, totuși... ora asta e-ncurcată.

Când voi ridica ochii, voi zări:

O Mare de priviri mirate,

O Mare de Soare,

O Mare de ploi,

O Mare de ape,

O Mare de vise spulberate.

 

TU AI PLECAT, EU AM RĂMAS!, de Valy Plugar

Iubire venită din roua dimineţii!

Lumină, stele şi doar soare,

Mi-ai fermecat anii tinereţii,

Dar azi, sufletul mă doare!

 

Doi nebuni, de mână ca şi norii

Zburam, de dragoste cuprinşi!

Azi , am rămas doar fiul ploii,

Şi ud cu lacrimi, vechiul tău mormânt!

 

Din ţărâna sacră a iubirii noastre,

Flori au răsărit pe mormântul tău.

Iar din crucea, luminată ca de aştri,

Îmi zâmbeşte trist,mereu chipul tău!

 

Să uit,că viaţa merge mai departe

De dragostea ce ne-a legat,

Nu pot, e-n suflet şi mă roade,

Deşi locul tău, alta l-a luat.

 

În sufletul ars ,o zi din an e a ta,

În amintiri cu lacrimi şi iubire.

În tăcere-mi duc , apoi,durerea mea,

Să nu rănesc, pe cei de lângă mine!

 

CASA DE NEBUNI,de Adrian Păunescu

În ultimele zile ale iubirii noastre,

Eu îți spuneam cuvinte și tu, cu ochii uzi,

Păreai neputincioasă și să le mai auzi

Și mă temeam să caut sau să presimt dezastre

 

Și-n noaptea dinaintea plecării spre niciunde

Eu îți strigam că ninge, plângând la telefon

Și-aveai atâta pace și viitor în ton,

Că nici acum nu bănui că te puteai ascunde.

 

Nu cred ca are dreptul o dragoste să moară

Ca între doua bestii, tăcut și indecent,

Și fără un adio și un avertisment,

Și fără o urare de drum, elementară

 

Aștept să-mi spui că suntem, atunci când ai să suni,

Ori eu, ori tu, ori ambii… la casa de nebuni!

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei