Pagina de poezie (35) PDF Imprimare Email

PASTEL DE TOAMNĂ, de Adrian Păunescu

Pe muntele negru de frunza de vară

Te chem cu accent brumăriu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.

Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea.

 

UITARE, de Sorin Cerin

Mă afund în nesfârşirea morţii de dinainte de naştere,

Şi vreau să întreb Neînţelesul,

De ce ne-am născut?

Înveşmântaţi cu atât de multe Iluzii,

În frigul acestei Lumi cu nume de Durere?

Oare ne-ar fi mai frig fără mantia minciunii de a şti că ştim?

Sau mai cald?

Şi căldura prea mare a sentimentelor te ucide.

Atunci cum e mai bine?

Dar dacă nu mai eşti?

Şi admiri lumea Nefiinţei de dincolo de tine?

De dincolo de noi,

După noi,

Dintotdeauna şi înainte de a fi noi?

Dragostea mea cea mare,

Oare cum te-aş vedea fără vălul Iluziei Vieţii,

Care flutură haotic în bătaia vântului Existenţei?

Oare te-aş mai iubi atât de mult?

Aş mai suferi de fiecare dată când mă gândesc la tine?

Ştiind că ne desparte un Destin?

Ce într-o realitate fără de Iluzie a Vieţii poate fi un Înger,

Care să ne poarte pe aripile sale,

În braţele unui Dumnezeu al Împlinirii,

Fără a mai trebui să cunoaştem vreodată Despărţirea acestei Lumi,

Şi nici Murirea pentru a privi în zarea gândurilor Nemurirea,

Ştiind că privirile noastre se vor uni în eternitate doar prin Moarte!

Atunci mă întreb iubire ce e această Lume?

E binecuvântare şi frumuseţe sau blestem şi suferinţă?

În ochii care se pierd mereu căutând o viaţă întreagă,

Pentru a găsi Moartea.

E această Lume, dor şi nemărginire în zâmbetul care îngheaţă haotic,

Privind un Cuvânt însângerat de apusul unei iubiri?

Sau poate că privirea ta este unicul adevăr,

Al unei Clipe din care nu va trebui să ieşim niciodată,

Pentru a nu ne pierde în imensitatea oceanului nesfârşit,

Al uitării de noi.

 

De aceea noi vom rămâne mereu în Clipă şi niciodată dinainte sau în urma sa.

Este tot ce avem,

Este sensul acestei Existenţe,

Este Nemurirea din oceanul Muririi,

Este Amintirea din eternitatea Uitării

 

MAMA, de Nicolae Labiş

N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune

Un om ce de pe-acasă a venit

Cum c-a-nflorit la noi mălinul

Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

 

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.

Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,

Când din scrisori eu văd precum matale

Din zi în zi mereu întinereşti.

 

O ULTIMĂ ÎNTREBARE, de Iosif Iulia Maria

Ai rupt apusul

bucată cu bucată,

l-ai lăsat să agonizeze

fărâmiţat

pe asfalt,

m-ai lăsat să-l plâng

în timp ce tu ai rămas tăcând

în lateralul lacrimilor

mele,

ai spus că sufletele noastre

sunt un permanent răsărit

şi de aceea

apusul era inoportun.

Vom lumina cerul,

copacii,

pe noi,

cu sufletele noastre,

ai spus.

 

Ai omorât gesturi

cu o furie în timp ce zâmbeai,

„sunt inutile,

dragostea nu are nevoie

de mâini,

dragostea nu este sânge,

ea curge

prin gene,

prin dimineţi,

prin depărtări.”

 

Ţi-ai zdrobit inima

de unul dintre zidurile nopţii,

ai făcut asta

în fiecare noapte,

în fiecare lipsă de apus,

în fiecare distanţă şi revenire a mea

iar inima ţi-a rămas acolo,

noapte după noapte,

lipsă de apus după lipsă de apus,

distanţă după distanţă şi revenire

după revenire a mea,

iar tu ai mers mai departe.

 

Ţi-au rămas cuvintele,

iar când am fost în faţa

unei lipse de apus,

unei nemângâieri,

unei necunoașteri

a noastre,

a tale,

cuvintele s-au repezit într-un „Te iubesc”,

„cu ce?”

„cu ce?” te-am întrebat,

inima încetase să mai bată lângă un zid

al unei nopţi

şi atâtea nopţi trecuseră,

odată cu apusul,

uciseseşi  şi soarele,

odată cu el şi răsăritul,

fiindcă nu e apus fără soare,

fiindcă nu e iubire fără inimă,

mâinile tale

nu mai ştiau ce e aceea îmbrăţişare,

ai fi putut merge la copacii din faţă,

ei nu aveau mâini,

dar primăvara se îmbrăţişau cu crengile,

dar nu,

îmbrăţişare de mâini şi crengi,

de inimă şi gol,

îmbrăţişare a unui copac,

a unui sfert de copac,

fără tine.

...

Cu ce?

 

AMURGURI, de George Bacovia

Amurguri

Vopseli

Triste culori,

Dureri pe negândite...

Amurguri...

Spoieli

Boieli

De-atâtea ori,

Induceţi gând

Contemporan,

Uneori...

Amurguri...

Vopseli

Triste culori,

Spoieli

Boieli,

Speranţe părăsite...

 

MOARTEA ESTE O MINCIUNĂ, de Alexandru Macedonski

Sub a soarelui lumină

Șoapte umblă prin gradină,

Fluturi zboară sub cais…

Bătrânețea e un vis.

 

Apa cântă la fântână

Și cu trestia se-ngână,

Iar sub soare sau sub lună

Moartea este o minciună.

 

AFARĂ-I TOAMNĂ, de Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,

Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

 

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

 

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

 

De odat'aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

 

BALADA UNUI GREIER MIC, de George Topârceanu

Peste dealuri zgribulite,

Peste țarini zdrențuite,

A venit așa, deodată,

Toamna cea întunecată.

 

Lungă, slabă și zăludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumăfai,

Când se scutura de ciudă,

Împrejurul ei departe

Risipește-n evantai

Ploi mărunte,

Frunze moarte,

Stropi de tină,

Guturai…

Și cum vine de la munte,

Blestemând

Și lăcrămând,

Toți ciulinii de pe vale

Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceșii de pe câmpuri

O întâmpina în cale

Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuș,

Din căsuța lui de humă

A ieșit un greieruș,

Negru, mic, muiat în tuș

Și pe-aripi pudrat cu brumă:

Cri-cri-cri,

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică,

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică,

Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,

Și-apoi umple lumea toată

Că m-am dus și i-am cerut…

Dar de-acuș,

Zise el cu glas sfârșit

Ridicând un picioruș,

Dar de-acuș s-a isprăvit…

Cri-cri-cri,

Toamnă gri,

Tare-s mic și necăjit!

 

SĂRUTĂ-MĂ, de Magda Isanos

Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,

Doar sărutarea ta ar fi în stare

Să stingă focul rău ce i-a cuprins,

Să-i umple de iubire și de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleștate

Ce vorba și surâsul și-au pierdut.

Îți vor zâmbi din nou înseninate

Și-ndrăgostite ca și la-nceput.

 

Sărută-mi fruntea, gândurile rele

Și toate îndoielile-or să moară,

În loc vor naște visurile mele

De viață nouă și de primăvară.

 

A FOST, de Nina Casian

A fost o dragoste ca un acord de Bach,

de-o gravitate limpede… Aveam o data

o nobila mișcare-analizată

ca a figurilor, la șah.

 

Si iată-te în plină dezordine. Străin de legi.

Silaba ta de gura mea nu o mai legi,

si nu îmi mângâi umerii și nu îmi iei

în palme fruntea fulgerată de idei.

 

Nu pot întârzia prea mult,

încovoiata de durere, de rușine.

Respir adânc: un nou acord ascult,

ca să mă urce dincolo, mai sus de tine.

 

A CĂZUT O FRUNZĂ-N CALEA TA, de Ioana Crăciunescu

A căzut o frunză-n calea ta

Rătăcind pe-a vântului aripă.

Ai zărit-o și-n aceeași clipă

Ai strivit-o călcând peste ea.

N-avea grai să strige în urma ta,

Nici puteri să spună cât o doare

Și-a rămas pierdută în cărare,

Ploi și vanturi trecut-au peste ea.

Stătea lipită de pământ și se întreba

Ce ar face daca vântul ar lua-o

Și-o clipă în palma ta ar așeza-o

Dar a rămas acolo undeva.

 

A căzut o frunză-n calea ta

Și cine știe câte or să mai cadă

Dar n-ai să știi nicicând

Și nu-ți va da prin gând

Că prima frunza ce-a căzut în drumul tău

Am fost eu.

 

EMOŢIE DE TOAMNĂ, de Iulian Boldea

În aerul umed de toamnă

lujerele florilor ca nişte semnături vegetale

ale unei fiinţe de aer şi umbră

indescifrabile semnături, agonice semne:

lacrimile de rouă ale crizantemelor

grimase ale neantului

prevestind misterul fără de sfârşit

al fiecărei zile

misterul tăcut pe care nu-l vom auzi

nicicând...

crizantemele

siluete de fum, răni neauzite

în aerul toamnei melodios.

 

CU TOAMNA ÎN ODAIE, de Ion Minulescu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,

Mi-a bătut cu degete de ploaie…

Și la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Și țigări de foi din Rotterdam…

 

Am privit în jurul meu și-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?

Dacă pleacă, cine știe când mai vine?

Dacă-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urma oara-n geam?

“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Și femeia cu privirea fumurie

A intrat suspectă și umilă

Ca o mincinoasă profeție

De Sibilă…

A intrat…

Și-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încălzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Și cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară… vai!…

Bolnavă de gripă…

 

OAMENI, de Octavian Goga

Sunt oameni toţi, şi-i plin în lume

De vameşi şi de farisei,

Îi văd şi nu-nţeleg anume

Ce mă mai poartă printre ei.

 

Le ard blesteme ceriul gurii

Când ţi se par duioşi şi trişti,

Aştern peste pornirea urii

Blândeţe de evanghelişti…

Prin valul care nu se curmă

Arare când mă mai strecor,

Eu simt minciuna cea din urmă

Ce-a umezit buzele lor…

Şi-n minte-atunci mi se desface

Misterul proniei ce-a pus,

Ca-n staul, între dobitoace,

Să vie pe pământ Isus…

 

TREC VREMILE, de Vasile Voiculescu

Trec vremile… ca nişte ape

Şi faţa lumilor o spală…

Se luptă sufletul să scape

Din furtunoasa-nvălmăşeală

Şi din şuvoaiele de apă.

 

Ca-n încleştarea agoniei

S-afundă iar şi iar se suie.

Izbeşte-n porţile veciei,

Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,

Şi iar s-afundă… şi se suie!

 

NU-MI LUA IUBIREA, de Valeria Pintea

De ce plâng, Doamne? Că am sufletul plin

De dragoste, de dor și de credință?

Cum aș putea eu, Doamne, să spun că e un chin

Să simt tot ce mi-ai dat? Îți port recunoștință!

 

Mi-ai dat iubire și speranță în destin,

Mi-ai dat credință pentru-o-ntreagă viață.

Cum aș putea să plâng că am sufletul plin?

Cad în genunchi plecându-mi a mea față.

 

Și-Ți mulțumesc, Doamne și Te implor acum,

Să nu îmi iei nimic din tot ce Tu mi-ai dat

Și chiar dac-am să plâng în lungul vieții drum,

Să nu-mi consideri plânsul ca pe un greu păcat.

 

Și-Ți mulțumesc pentru că, Tu, îmi ești

Tot sprijinul, tot reazemul din viață;

De rele, Doamne, Te rog să mă ferești

Și dă-mi iubire, și dă-mi, Te rog, speranță.

 

Iubire pentru oameni, speranță-n veșnicie,

Dă-mi liniștea de care am nevoie,

Ferește-mă, Doamne, de ispită și prostie

Și lasă-mă să cred, Te rog, Doamne, dă-mi voie.

 

Să sper și să cred în dragostea și-n mila Ta,

Să simt că nu e vis speranța pe pământ

Și ia-mi, Te rog, viața și fă ce vrei cu ea,

Dar nu-mi lua iubirea, e tot ce am mai sfânt.

 

AMINTIRE, de Pușkin

Când zarva zilei se preface-n șoapte,

Și-n piețele, de liniște-acum pline,

Și-așterne umbra străvezia noapte,

Iar somnul cu răsplata trudei vine,

Atunci începe truda mea și chinul,

Și ceasurile picură-n tăcere:

În nemișcarea nopții simt veninul

Mustrărilor arzând pan’ la durere.

În cugetul meu trist, noian de vise,

Sfâșietoare gânduri s-au ivit.

Iar amintirea iese din abise

Rostogolindu-și ghemul nesfârșit.

Și recitindu-mi viața mea în silă

Blestem și mă cutremur, plâng amar,

Dar rândurile triste de pe filă

Răsar prin pânza lacrimilor iar.

 

LA PATRONUL MITROPOLITULUI IACOB STAMATE, AL MOLDOVEI, de Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul

Într-o sală îmbrăcată

Cu icoane şi cu flori,

Ospătează feţe-alese

De ierarhi şi dregători

Iar în capul mesei şade

Bucuros Mitropolitul,

Cel iubit de tot norodul,

Iacob îmbunătăţitul.

Este ziua lui cinstită

Şi de asta - negreşit -

Cele mai înalte feţe

Din Moldova au venit.

Închinând mesenii veseli

La pahare de vin vechi,

Un diacon îi şopteşte

Lui Vlădica la urechi:

„Să mă iertaţi, Prea Sfinţite,

O bătrână de la ţară,

Ar dori ca să te vadă

Şi de mult aşteapt-afară.“

Întru inima lui mare

Şi cu nobilă simţire,

Se trezeşte dintr-o dată,

O duioasă presimţire!

Şi privind pe geam, la poartă,

Ca să se încredinţeze,

A zâmbit cu duioşie,

Începând să lăcrimeze.

Toţi se uită cu mirare,

Neînţelegând de fel,

Când el spune la Diacon,

S-o aducă către el.

Fără multă zăbovire,

S-a ivit o bătrânică,

În costumul de la munte;

Cu opinci şi cu sarică.

Gârbovă, cu traista-n spate,

Ea păşeşte cam agale,

Sârguindu-se să calce

Tot pe-alăturea de ţoale!

Ajungând lângă Vlădica,

Dânsul s-a sculat grăbit

Şi primind-o, i-a dat locul

Cel din dreapta, mai cinstit.

- „Iaca, Mamă, (zice dânsa)

Am ştiut că ai patron

Şi-am venit pe jos de-acasă

Să-ţi aduc un mic plocon.

Uite colo brânzişoară

De la noi, de la obcină,

Şi prea multă sănătate

Cei de-acasă îţi închină!“

Toţi se uită cu mirare

La Înaltul Prea Sfinţit,

Parcă vrând ca să-l întrebe

Despre babă, ce-a păţit!

Pricepând a lor mirare,

El cu chipul zâmbitor

Şi cu buze tremurânde

A rostit către sobor:

Preacinstiţilor mei oaspeţi!

Nu vă mai miraţi aşa!

Iată, bătrânica asta

Este însăşi mama mea!

Dacă astăzi sunt la cinste,

Asta-i datorită ei,

De la dânsa am eu viaţa

Şi smeritul obicei.

Ea m-a legănat pe braţe

Şi la piept m-a alăptat,

Ea mi-a dat întâi povaţă,

Crezul ea m-a învăţat.

Respectaţi sarica asta,

Care vine de la oi,

Datorită ei sunt astăzi

Ca Păstor ales de voi.

Astăzi eu împart cu dânsa

Cinstea mea cuviincios

Şi vă rog, gustaţi cu toţii

Din smeritul ei prinos!

Deci, vorbind aşa Vlădica,

Face semn la omul său

Ca să dea la fiecare

Caşcaval de la Rarău.

 

AMURG DE TOAMNĂ, de Lucian Blaga

Din vârf de munţi amurgul suflă

cu buze roşii

în spuza unor nori

şi-atâta

jăraticul ascuns

sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază

ce vine goană din apus

şi-adună aripile şi se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara -

şi frunza cade.

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

şi mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

s-ar prăbuşi.

E toamnă.

 

TU, de Șișeștean Ionela Carmen

Tu …cel mai frumos surâs din toate câte sunt

Și ochii cei mai triști …dar încă încrezători…

Tu …suflet blând ce mă rănești cu un cuvânt

Te laud si te blestem de seara pana-n zori.

Tu …tăcerea cuvintelor ce dor… nespuse

Și vise neîmplinite, uitate peste vreme

Tu …plăcerea clipelor demult apuse

Te am și te pierd fără nici o putere.

Tu… cel mai iubit de sufletu-mi bolnav de dor

Poți să ucizi speranța că poate …într-o zi …

Ai sa îmi ierți greșeala și m-ai putea iubi ?

 

CU TOAMNA ÎN ODAIE, de Ion Minulescu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,

Mi-a bătut cu degete de ploaie...

Şi la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Şi ţigări de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu şi-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?

Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?

Dacă-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urmă oară-n geam?

"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame..."

Şi femeia cu privirea fumurie

A intrat suspectă şi umilă

Ca o mincinoasă profeţie

De Sibilă...

A intrat...

Şi-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încălzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară... vai!...

Bolnavă de gripă...

 

BĂTRÂNI, SIHAŞTRII – de Ana Blandiana

Îmbătrâniţi sihaştrii în păduri,

Blana de lup li s-a lipit de trup,

Părul le ţese ochii,

Le astupă urechile

Şi-n bărbile-ncâlcite albinele-şi fac stup.

Ei nu-şi aduc aminte de ce-au venit aici

Şi nu mai ştiu de mult cuvântul

Pe care trebuiau să-l strige lumii.

 

Din când în când, în chip de vultur,

Li se trimite semn de voia cerească,

Dar bătrânii se joacă împletind în penele păsării flori

Şi Dumnezeu mâniat nu înţelege

Că ei au uitat să urască.

 

LINIȘTE, de Lucian Blaga

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept

mi s-a trezit un glas străin

şi-un cântec cânta-n mine-un dor

ce nu-i al meu.

 

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr încă-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

vin,

vin să-şi trăiască mai departe

în noi

viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie - suflete,-n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat

şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?

Cine ştie?

 

TRĂIESC FLĂMÂND, de Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,

Frumoasă ca un crin din Paradis,

Potirul florii e mereu deschis

Și-i plin cu lacrimi și cu apă vie;

Potirul florii e o-mpărăție.

 

Când răii mă defaimă și mă-njură

Și-n clocot de mânie ura-și varsă,

Potirul lacrimilor se revarsă

Și-mi primenește sufletul de zgură,

Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

 

Sub crucea grea ce mă apasă sânger

Cu trupu-ncovoiat de neputință,

Din când în când din cer coboar-un înger

Și sufletul mi-l umple cu credință;

M-apropii tot mai mult de biruință.

 

DOR, de Sorin Cerin

Mă înfior de atât de multă furtună în ochii Clipelor,

Care foşnesc Absurdul sub tălpile şoaptelor ,

De despărţire.

Aş vrea să te văd prin ochii mei şi nu al Clipelor,

Fiindcă fiecare Clipă în parte are povestea eternă a iubirii ei.

Te doresc alături spre a te putea cuprinde în braţele iubirii mele,

De unde să nu-ţi mai dau drumul niciodată,

Ştiind cât de trecătoare e această Lume,

Fiind un val trimis de Dumnezeu în oceanul eternităţii,

Spre a se sparge de stâncile dure ale Destinului Muririi,

În care se oglindeşte mai tristă ca niciodată Nemurirea,

Pieptănând Clipă după Clipă din părul său albit,

De prea multă Eternitate,

Căzută din norii Infinitului,

Tocmai ca mie sa-mi fie atât de dor de respiraţia frunzelor ruginite,

Din gândurile tale ce stau să cadă,

Pe asfaltul rece al sentimentelor uitate ale acestei Vieţi,

Spre a fi măturate de timpul ce vrea să facă curat,

În inimile care bătătoresc cu bătăile lor calea spre Moarte.

De aceea îmi e atât de dor de tine,

Fiindcă nu vreau ca frunzele acestei veri sentimentale,

Să fie duse spre nicăieri,pentru totdeauna,de Timp.

Crezi că aş mai putea iubi vreodată frunzele altei veri?

Oricât de frumoase şi verzi ar fi respiraţiile gândurilor lor?

 

GRAI VALAH, de Vasile Voiculescu

Grai tămâiat, cățuie de petale,

Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.

Umblă singur pe munţi de sare,

Vânt bătrân cu miere-n spinare.

Șerpi de răcoare verde-n pâraie,

Cărări de bucium lung te stretaie.

Granguri de aur boabele-ţi ciugul',

Șesul ţi-l ară dorul cu plugul.

Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,

Din fund oftează strămoşii de aur.

De piscul tău, unde se-mbină

Pale de nori cu limbi de lumină,

Buzele-mi razăm fremătătoare,

Slăvit pristol de piatră şi floare.

 

FULG, de Nicolae Labiș

Desfrunzit şi prea bătrân,

Tremură de frig gorunul.

Au căzut şi-ntâii fulgi

Şi l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,

Floarea mică şi rotundă

S-a topit şi a murit –

O minune de-o secundă.

 

M-am întors înduioşat

Să scriu trista ei poveste;

Despre-un fulg care-a venit

Timpuriu şi nu mai este.

-“Pentru ce n-ai mai rămas

În înaltul bolţii tale,

De-ai venit atât de pur

Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniştit,

Răsucindu-te cu ură,

Ţi-a mânat către pământ

Prea gingaşa ta făptură?

Şi de vreme ce sosişi,

Pentru ce-ai dat morţii vamă?

Nu puteai să fii de-argint,

Ori de sticlă, ori de scamă?”

Dar în vreme ce scriam

Întrebarea mea nebună,

N-am văzut cum lângă geam

Ninge-ntruna şi întruna.

Iar când ochii mi-am-nălţat,

Am văzut cum prin ninsoare

Valea-ntreagă lumina

Minunat scăpărătoare

 

SIMPLITATE, de Andrei Ciurunga

Într-o zi se va vorbi despre noi

la fel de simplu ca despre stejari.

Oamenii vor fi spălați de noroi,

iar copiii de-acum, oameni mari.

 

Bătrânii vor spune, scurmând amintiri:

- Erau tineri și din răni sângerau.

Mâinile nevestelor subțiri

cu fâșii de cămăși îi legau.

 

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre

cum nu plângi iarba mieilor in lunci

sau infinitul zărilor albastre,

căci prea vom fi ai tuturor atunci.

 

Un moșneag își va rupe oftatul în piept:

- Au căzut lângă mine, aici!

Și trupul surpat va sta drept,

cu urme de lanțuri și bici.

 

Într-o zi se va vorbi despre noi

la fel de simplu ca despre izvoare

și oamenii, cu pumnii amândoi,

vor bea, din apa care-am fost, răcoare.

 

FEMEIA CARE A FUGIT DIN ZID, de Adrian Păunescu

Era aproape gata mănăstirea

Şi te zidisem lăcrimând în ea,

Şi hotărâsem să găsesc pretextul

De a muri şi eu, AICI, cândva…

Ştiam că săvârşisem o eroare,

Punând în zid tot ce aveam mai sfânt,

Dar şi că nu se face fără jertfă,

În veci, nimic durabil pe pământ.

Mă şi mândream, mă şi uram de toate

Şi cred că sângele mi-era amar,

Când am crezut c-aud cum plânge, tristă,

Femeia mea ce devenea altar.

Şi o iubeam mai mult ca niciodată,

Simţindu-mă o umbră de bărbat,

Şi-acolo unde am căzut, izvorul,

De lacrimile mele e sărat.

M-aş fi întors să regândesc proiectul,

Portret al obsesivelor idei,

Să scot din zid fiinţa adorată,

Să mă zidesc pe mine-n locul ei.

Dar, dintr-odată, a venit coşmarul,

Răsplată pentru tot cinismul meu,

Femeia MEA din cărămizi plecase,

Strigând că-n zid acolo-i este…GREU.

Şi eu care-o făcusem mănăstire

Şi m-aruncasem de pe schele jos,

Ca să mă aflu lângă ea, prin moarte,

Simţeam mortar uscat, la mine-n os…

Un scâncet de copil urca prin ziduri,

Un clopoţel închis în clopot mut,

Murea neprotejat, copilul nostru,

Nefericitul nostru….nenăscut.

Şi mănăstirea a căzut deodată,

Altarul sacru devenea moloz

Şi adorata trăncănea în lume,

Ridicolă c-un fel de doliu….ROZ.

Aceasta e legenda aberantă,

În care alte taine se închid,

Despre zidarul ce, şi mort, ADORA

IUBIREA lui care-a fugit din zid.

 

RISCUL, de Rudyard Kipling

Râzând,

Rişti să pari nebun.

Plângând,

Rişti să pari sentimental.

Întinzând o mână cuiva,

Rişti să te implici.

Arătându-ţi sentimentele,

Rişti să te arăţi pe tine însuţi.

Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,

Rişti să pierzi.

Iubind,

Rişti să nu fii iubit la rândul tău.

Trăind,

Rişti sa mori.

Sperând,

Rişti să disperi,

Încercând măcar,

Rişti să dai greş.

Dar dacă nu rişti nimic,

Nu faci nimic,

Nu ai nimic,

Nu eşti nimic.

 

IDEI, de George Bacovia

Cântec, deasupra cetăţii,

Îmbătrânire?!

Eternităţii i-am zis:

La muzica asta frumoasă,

Sunt lipsuri

În sângele meu.

Îngeri, deasupra cetăţii,

Emotive,

Despre ceva mai nou?!

Telegraf,

Telefon din sfere...

Sunt lipsuri

În sângele meu.

 

Visări de mult mocnite

De nu cumva

Mi-am pierdut Umbra

Între normal,

Şi ispite.

Un vin,

Oricât de-alinător,

Excludă-acest fatal:

Contract

Cu răul Negustor.

 

Când ore libere

Sună

Din vechi acordeon

De-a zilelor bravade...

Relativ,

Pardon.

Când ore libere

Sună

Uitări şi abandon,

De-a lumii baricade...

Relativ,

Pardon.

NĂVALNICA PREZENȚĂ... de George Pena

O strângere de mână

şi m-am despărţit de prieteni,

pornesc iar cu vântul

ce mi s-a prins în păr,

prin mulţimea oraşului,

adăstând toamna

cu toţi norii

deşiraţi pe umăr.

Un plop, aproape,

întinde braţe lungi spre cer,

se tânguie cu frunza

după plecarea primăverii

si freamătă,

ştiind ca va albi în ger.

Doream sa fii cu mine,

sa vezi cum unda apei

tremura-n parc adâncul

în aşteptarea serii

odată cu vremea

spre ora asfinţirii –

dar tu eşti departe…

şi nici nu ştiu când vii,

numai eu, stau aici

devorat de vise,

închipuindu-mă îmbrăţişat

cu tine pe alei,

catalizând iluzii –

fiorii de dor –

și mă faci sa exist mereu,

năvalnică prezenţă

a sufletului meu.

 

ÎNVAŢĂ-MĂ, de Gheorghe Ungureanu

Învaţă-mă să cer iertare câteodată,

nu-mi da crezare unde eu greşesc,

mi se-mpletesc cuvintele în soartă,

nu accepta minciuni să-ţi povestesc.

 

Fă-mă să fiu doar omul care-ţi place,

nu-mi da răgaz sau timp de îndoieli,

vreau tu să faci din mine ce poţi face

când viaţa e un cânt de menestreli.

 

Sunt blestemat de vraci şi vrăjitoare

descântă-mi tu de boli ce m-au cuprins,

şi dacă vezi cum pleoapa îmi tresare

nu mă lăsa mereu de lacrimă învins.

 

Alege tu ce crezi că-i bun prin mine,

nu te-ntrista când n-ai să mai găseşti

câmpii cu fluturi albi şi zări senine,

învaţă-mă să fiu ce încă mai iubeşti.

 

BĂTRÂNII NOȘTRI..., de Vasile David

Pe chipurile lor citeşti mirarea

Că viaţa le-a trecut inexplicabil.

Curând, se va aprinde lumânarea,

În pomul de Crăciun, irevocabil...

 

În ochii lor descoperi nostalgia

Pierdută-n lacrimi şi în amintiri,

Cum le-a trecut şi lor copilăria

Şi clipele apuselor iubiri...

 

Braţele si le-ntind a răstignire,

Te-mbrățişează când revii acasă,

În ei e pus din cer dumnezeire,

Cu ei e viaţa mult mai luminoasă...

 

De se vor naşte mii de constelaţii,

Tot nu va trece firea omenească,

Se pierd pe cale alte generații

Ca îngerii căzuţi să se căiască.

 

PLEACĂ OILE LA MUNTE, de Lucreția Ciobanu

Pleacă oile la munte, măi

C-un batal frumos în frunte, măi

vântul bate vălurele,

Și-mi aduce dor și jele, măi

Turma mare-i și se duce

Și eu n-o mai pot ajunge, măi

Când eram și eu cioban,

Mânăm turma an de an,

Dară vremea a venit

Să mă văd îmbătrânit

 

De la Iezer mai la vale,

De la Iezer mai vale, măi

Este-un țanc cu iarbă mare, măi

Unde cântă cucul tare,

Unde cântă cucul tare, măi

Și se-nvârte roata-roată

Că băcița mea odată, măi

Munților cât veți fi voi,

Vara cu ciobani și oi,

Focul nu v-o pârjoli

Și mereu frumoși veți fi,

Munților de piatră seacă,

Munților de piatră seacă, măi

Râdeți când zăpada pleacă, măi

Lăsați turmele să treacă,

Lăsați turmele să tracă, măi

Și pe soare și pe nor

Până la Vârful cu Dor, măi

Drum bun ciobănașilor,

Buna ziua, munților,

De s-o pune vreme mare

Țineți turmele la poale

Drum bun ciobănașilor,

Ziua bună, munților...

 

CÂND TE SCUTURI DE ZĂPADĂ, de Mihai Mărginean

Când te scuturi de zăpadă,

Nu ști cât ești de frumoasă.

Ochii-s verzi, zăpada-i albă,

Și se face cald în casă.

 

Jepii Mici, ca să te vadă,

Și-au cumpărat ochelari.

Și în cea mai mare grabă,

I-au chemat pe Jepii Mari.

Și călugării din schit,

Vor cu toți a te vedea.

La cabană au venit,

Doar pentru iubita mea.

Când te scuturi de zăpadă,

Nu ști cât ești de frumoasă.

Ochii-s verzi, zăpada-i albă,

Și se face cald în casă.

 

Crivățul, când te-a zărit,

N-a mai vrut s-o ia din loc.

Și se-aud în depărtări,

Toți câinii lătrând la stâni.

Dar nu știu sigur, azi sau mâine,

Pe morar am să te sui.

Să ne logodim iubito,

Sus în vârful muntelui.

Când te scuturi de zăpadă,

Nu ști cât ești de frumoasă.

Ochii-s verzi, zăpada-i albă,

Și se face cald în casă.

 

Și călugării din schit,

Vor cu toți a te vedea.

La cabană au venit,

La cabana Padina.

 

Nu știu sigur, azi sau mâine,

Pe morar am sa te sui.

Sa ne logodim iubito,

Sus la mama dracului.

Când te scuturi de zăpadă,

Nu ști cât ești de frumoasă.

Ochii-s verzi, zăpada-i alba,

Și se face cald în casă.

 

CE TRISTĂ E LUMEA ÎN CARE TRĂIEŞTI!, de Ioana Voicilă Dobre

Ce tristă e lumea în care trăieşti

Când cerul nu plouă, deşi tu iubeşti,

Când soarele arde şi ultima frunză

Iar ţie-ţi îngheaţă cuvântul pe buză!

 

Ce triste sunt toate şi gri şi stinghere!

Demult ai uitat cum e gustul de miere

Şi-albina tot cată nectarul în floare

Cum cată lumina, frumosul în zare!

 

Ce trişti sunt şi ochii şi inima-i tristă

În lumea în care Dumnezeu nu există!

În lumea de clone şi de surogate,

Ce tristă e viaţa, ce triste sunt toate!

 

TOAMNA DIN OGLINDĂ, de Ioana Voicilă Dobre

Plină-i toamna de parfum, cu cerceii ei din struguri,

Colieru-i din castane mai aprinde-n inimi, ruguri.

 

Şi-a luat rochia de frunze, decorată-n stilul ei

Şi cu rubiniu pe buze a pornit-o pe alei.

 

Are paşii măsuraţi şi privirile blajine.

Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine!

 

SEPTEMBRIE, PREA MULT..., de Mihail Mataringa

E mult prea mult septembrie,poete,

În versurile tale amărui

Şi mult prea multe ofuri şi regrete

Între coperţi de carte vrei să pui.

 

Aruncă o privire mai departe

De toamna care tocmai te-mpresoară

Şi scrie alte versuri,altă carte,

Gândind la viitoarea primăvară.

 

TE AŞTEPT SĂ VII, de Florin Muscalu

 

Eşti departe... mi-e dor şi doare

În sufletul meu - eclipsă de soare

E foarte întuneric dar drumul mi-e clar

Peste o gaură neagră, o dungă de var.

 

A trecut o zi dar pentru mine o lună

Şi e exact invers când ne ţinem de mână.

Timpul devine cea mai grea povară

Pentru inima mea piatră de moară.

 

Secundele se înmulţesc nu se mai adună,

Sare pe rană încearcă să-mi pună

O scânteie de-aş fi flacără m-aş face

Şi v-as arde pe toţi care nu îmi daţi pace.

 

Beau, dar nimic nu stinge dorul de tine

Te vreau să fii acum lângă mine

Ca să fur un vis pun scrum de ţigară

În paharul meu spart de viaţă amară.

 

Trăieşti în inima mea într-un mare castel

Dar când ai plecat, s-a ales praful de el

Când o să te întorci voi pune cărămidă peste cărămidă

Şi îţi voi face din fragmente de vis o piramidă.

 

Aici o să stai în continuare

Ai nevoie de lumină ? îţi aduc un soare

O să am grijă nimic să nu-ţi lipsească

Să te simţi ca o prinţesă la curtea domnească.

 

Noaptea o să-ţi veghez somnul, nu o să dorm

Şi toate... pentru că te iubesc enorm.

"O lungă beţie... te iubesc fără limite

Până dincolo de poate - cu două cuvinte."

 

Tu îmi dai putere, mă faci să fiu tare

Cad... mă ridic la loc în picioare

Strâng din dinţi şi merg înainte

Cu poza ta imprimată în minte.

 

Sunt şapte minuni ca tine nu-i niciuna

Nici ieri, nici azi, nici mâine, nici totdeauna

Buzele-mi sunt reci, braţele pustii

Te aştept să vii, te aştept să vii...

 

TE AŞTEPT IUBIRE..., de Sorin Cerin

Te aştept pe malul inimii mele,

Surpat în genunchii dorului tău,

Unde am înţeles că moartea,

Este unicul joc al iubirii noastre,

Cu respiraţia sentimentelor,

Sărutului dintre noi şi cer,

Soare şi mister.

 

Atunci am tras aerul inimii tale,

Adânc în pieptul dragostei mele,

Încât am început să mă sufoc,

De amintirea ochilor tăi.

 

Şi am început să te aştept,

La ora când sângele sufletului meu,

Scria pe coala patimilor iubirii sale,

Cât de mult te pot iubi.

 

Doar ploaia rece a uitării tale,

Mă lovise cu neantul deznădejdii,

Unui naufragiat al dorului,

Ce nu-şi mai află niciodată,

Portul vieţii sale.

 

Şi eram alături,

În aşteptarea mântuirii mele,

Dinaintea săruturilor tuturor clipelor,

Lovite de furtuna singurătăţii.

 

Unde aş putea să te aştept,

Atunci când moartea a redevenit viaţă,

În cotidianul nostru de fiecare noapte,

A umilinţei de a o vedea zi?

 

Care ar putea fi mântuirea,

Sculpturii zâmbetului tău?

De odisee născută la sânul,

Unei clipe moarte,

Din mine?

 

Te aştept pe piedestalul amintirii,

Pierdute de Dor

La colţ de speranţă neîmplinită,

De prea mulţi nori ai absurdului,

Sensului nostru de a fi!

 

Te aştept cum numai Dumnezeu,

Îşi aşteaptă îngerii,

Să-i înţeleagă,

Cuvântul ce a născut,

Legământul iubirii noastre.

 

DOMNIŞOARĂ DE ALTĂDATĂ..., de Marius Tucă

Caut frumuseţea ta

Şi n-o găsesc prin lume,

S-a pierdut, s-a ascuns

Ori poate s-a risipit

Prin visele bărbaţilor

Care nu te-au avut,

Semănai cu femeile toate

Şi cu niciuna,

Frumuseţea ta de modă veche

Ascunsă în buzunarul unui ceas

Cântată în şoaptă, în neştiute existenţe

Bântuie corzile mele de sânge

Şi s-a acordat cu dinlăuntrul,

E prizoniera eului,

Fugară prin jungla profunzimilor,

Sunt un posedat al ei,

Nu ştiu ce descântec

M-ar putea reda libertăţii

De a o distinge

De a o asemui, de a fi neasemuită,

Să-mi răvăşească retinele doar

Să nu-mi arunce în gol toţi fiorii,

Domnişoară de altădată,

Caut frumuseţea ta

Şi n-o găsesc prin lume

Pluteşte pe aerul prizat odată

Aerul tare îmbătat de parfumul tău

Ca de o gură de amor,

O caut prin femei necunoscute

Prin gesturile lor nevăzute

Când sunt singure în faţa oglinzii

Văzându-se doar pe ele

Dar închipuindu-şi că le vede tot restul lumii,

Iei chipul fiecăreia

Şi-l îmbraci cu aerul tău

Cu micile detalii ale dragostei,

Alteori îţi simt profilul

Bătut în adn-ul meu

Ca pe o monedă antică,

Te învârţi în mine

Şi nu cazi niciodată

Zborul ochilor tăi împarte lumină

Şi vine viaţa s-o tragă în piept,

Domnişoară de altădată,

Caut frumuseţea ta

Prin ceaţa dimineţilor

Care se întreabă ce e cu ele

Ce e cu tine, ce e cu noi,

Prin trenuri pierdute,

Şi o găsesc şi n-o găsesc,

E o frumuseţe rătăcită

Prin tăceri uitate, ascunse

Nu se lasă scrisă, descrisă,

E liberă, sălbatică, nepictată

De pictorii pieţelor romantice,

Muzeele ar dori-o expusă

În rame.

 

RUSALIILE SINELUI, de Marius Robu

Noi serbăm, de Sânziene,

Florile din toiul verii,

Ce se-arată prin poiene

Ochiului cald al muierii.

 

Noi serbăm de Sânziene

Florile ce vindecă

Rănile ce trec alene,

După ce ne spintecă.

 

Noi serbăm de Sânziene

Florile fără miros,

Din copilării perene,

Ce s-au petrecut frumos.

AM IUBIT ODATĂ..., de Ioana Voicilă Dobre

 

Am iubit odată...

Cu noianul ei de fluturi

Ce cu verdele-i din suflet

Creştea multe începuturi.

 

Am iubit odată, vara

Ce la focu-i mă-ncălzea

Când îmi întindea ciorchinii

Şi o stea îmi promitea.

 

Am iubit odată, vara

Cu al ei izvor curat.

N-am să mai găsesc, în viaţă,

Apa-aceea niciodat!

 

ULTIMUL VALS..., de Felicia Feldiorean

Când toată iubirea acum s-a sfârşit

Şi noaptea se-aşterne în noi şi-nfinit

Se-aude în taină un trist,ultim vals

Dar noi ne-am pierdut chiar şi paşii de dans.

 

E totul pierdut în zăpadă din noi

Şi visul ce-a ars peste punţi,peste ploi

Am vrut să plutim într-un vals neuitat

Dar valsu-a murit şi noi doi ne-am uitat.

 

Se sting chiar şi flăcări când visele mor,

Când nu mai aştepţi nici un alt ajutor

Se rup chiar şi punţi care leagă iubiri

Se îneacă oftând dureroase-amintiri.

 

Şi dacă şi-a noastră iubire a fost

Să moară în zori,negăsind adăpost

Nu-i nimeni de vină,căci totul e zbor

Şi toate din jur se şi nasc,dar şi mor.

 

În seara aceasta s-aprindem făclii

Să ardă iubirea cât oameni vor fi

Şi ultimul vals să se-audă încet

Cântat pentru ultimul nostru banchet.

 

OCHII MEI..., de Felicia Feldiorean

Ochii mei au apusuri de soare,

Ochii mei au petale de flori,

Ochii mei sunt mai verzi primăvara,

Ochii mei sunt lumină în zori.

 

Ochii mei te zăresc prin ninsoare,

Ochii mei te privesc printre nori,

Ei au lacrimi şi nume de floare,

Ei au viaţă şi mii de culori.

 

 

Ochii mei te iubesc în tăcere,

Ochii mei pot vorbi când eu tac,

Ei sunt suflet şi ei sunt durere,

Ei sunt vrajă şi nuferi pe lac.

 

Ochii mei te doresc în zăpadă,

Ochii mei nu te lasă să mori,

Ochii mei vin mereu să te vadă,

Şi te scaldă în lacrimi în zori.

 

 

DE SÂNZIENE, de Felicia Feldiorean

 

De Sânziene eu mă rog

Ca să vă fie bine,

S-aveţi Credinţă în Cuvânt.

S-aveţi suflete pline.

 

De Sânziene v-am adus

O simplă Rugăciune,

Să-ngenunchem lângă Ioan

Ce s-a născut în Lume.

 

Să ne boteze Ioan cel Sfânt

Cu flori de Sânziene,

Şi apa din Izvorul blând

Ne picure din gene.

 

O cruce-avem şi o purtăm

Cu noi în astă lume,

Să ne rugăm la Dumnezeu,

Spre bine să ne-ndrume.

 

Şi să ne dea în orice zi,

Mereu un dor de viaţă,

Să nu mai fim loviţi şi trişti

Şi cu nevoi pe faţă.

 

Mă înfioară uneori

Atâta suferinţă,

Atâtea lacrimi şi nevoi,

Atâta umilinţă.

 

Iertaţi-mi dar tristeţea grea,

Acum de Sânziene,

Eu vă iubesc de-a pururea,

Cu lacrima din gene.

 

PLOUĂ PESTE SATE, de Lia Neamțu

Plouă peste sate –

Spală de păcate.

Ploaia spovedeşte

Iarba care creşte.

Spune ce păcate

S-au făcut prin tine.

S-au ascuns prin sate,

S-au spălat prin mine…

 

ATÂT DE APROAPE, de Lia Albu

 

Poate că eşti

atât de aproape

încât

aş putea să întind mâna

şi să te ating.

Poate că eşti

atât de aproape

încât

aş putea

să deschid ochii

şi să te văd.

Poate că eşti

atât de aproape

încât

aş putea

să-ţi vorbesc

şi să te ascult.

Poate că eşti

atât de aproape

încât

aş putea

să-ţi citesc gândurile

şi să te'nţeleg.

Poate că eşti

atât de aproape

încât

aş putea

să-ţi simt adierea

şi să o opresc.

Poate că eşti

atât de aproape...

 

VENUS, de Lia Dumitrescu

Privesc pictura şi mă întreb

De unde atâta frumuseţe

Şi forme de un contur perfect

Cu rotunjimi tulburătoare

Şi cu priviri îmbietoare

Spre cine oare?

 

Când te gândeşti ce vârstă are

Şi totuşi ce perfectă este

Te întrebi firesc cine-i maestrul

Ce a creat divin pictura

Şi a întrecut însăşi Natura.

 

În lume sunt destui cu har

Ce depăşesc deplin perfectul,

Chiar Botticeli unul este

Ce a creat splendori în lume

Şi-a depăşit al său renume.

 

Să nu admiri frumosul însuşi

E un sacrilegiu, un păcat,

Căci frumuseţea e eternă,

Nu are vârstă, nici sfârşit,

E o minune ce uimeşte

Chiar pe acei cu suflet mic.

 

Căci, din păcate, sunt în lume

Destui neghiobi cu ură-n suflet,

Ce nu ar pregeta o clipă

Pe Venus însăşi să o rupă,

Destui demenţi ce-şi spun "sunt pur"

O văd pe Venus o bacantă

Ce râde chiar de acei bărbaţi

Ce-n taină se vor adoraţi

De cea pe care o urăsc

Şi fără jenă o hulesc.

 

UITAREA, de Veronica Micle

Ai sosit, dulce uitare,

Din cumplitul meu necaz

Și din dragostea cea mare

Nici urmă nu a mai rămas.

 

Și-n aceste ceasuri line,

Eu cu suflet liniștit

Cugetându-mă la tine

Mă întreb de te-am iubit.

 

DE CE- AI DAT, DOAMNE?!, de Grigore Vieru

Copiii leșină, nu-i bine,

Si moarte picură din nori.

 

Si chiar izvorului ii vine

Un fel de greață uneori.

Atâtea vorbe si minciuni,

Atâtea seci promisiuni!

De ce-ai dat, Doamne, grai la om,

Iar nu la floare și la pom?!

A prins a înălbi,

Precum ninsorile,

Și tinerețea mea!

Mai bine ar vorbi

În lume florile,

Iar omul ar tăcea!

E falsa milă ori e mută,

Iar crucea de la piept e joc.

În moarte tot mai mulți se mută,

Văzând că-n viață nu au loc.

Atâtea vorbe și minciuni,

Atâtea seci promisiuni!

De ce-ai dat, Doamne, grai la om,

Iar nu la floare și la pom?!

A prins a înălbi,

Precum ninsorile,

Și tinerețea mea!

Mai bine ar vorbi

În lume florile,

Iar omul ar tăcea!

 

MAMA, de Nicolae Labiș

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune

Un om ce de pe-acasă a venit

Cum c-a-nflorit la noi mălinul

Și c-ai albit, mămucă, ai albit.

 

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.

Eu nu știu cum să cred atâtea vești,

Când din scrisori eu văd precum matale

Din zi în zi mereu întinerești.

 

SOMNUL, de Eusebiu Camilar

 

Demult cocorii nopții prin cer s-aud vâslind..

Să ne lăsăm în voia luntrașului, zâmbind.

 

E mai umbros pământul și ceru-i mai umbros.

Îndată vom pătrunde pe-un fluviu mătăsos,

 

Și timpu-n vremea asta tăcut la prag va sta.

Hai, umple-i tu ulciorul cu vin,cu mâna ta_

 

Și-o să se mire timpul cum tot răsar, ușor,

Luceferii de seară, din vinul din ulcior..

 

Iar noi in vremea asta va fi să coborâm

Pe-un fluviu de mătase,spre celalalt tărâm;

 

Umbros va fi pământul și cerul mai umbros..

Pluti-vom mai departe pe fluviul mătăsos

 

Iar timpul tot ulciorul s-ar bea și mai profund,

Pân' vor rămâne numai luceferii pe fund.

 

ÎN MAREA TRECERE, de Lucian Blaga

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dăruieşte apelor de jos.

Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere

îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.

Frunzare se boltesc adânci

peste o-ntreagă poveste.

 

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Numai sângele meu strigă prin păduri

după îndepărtata-i copilărie,

ca un cerb bătrân

după ciuta lui pierdută în moarte.

 

Poate a pierit subt stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.

În zadar i-aştept veştile,

numai peşteri răsună,

pâraie se cer în adânc.

 

Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi

ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe șovăi pe drum -

şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă

o gură învinsă,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna să tacă,

să tacă.

 

ROMANȚĂ, de Lord Byron

A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă

În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;

Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă

L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!

Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

 

A mea flacără este vecinică, nevăzută

Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,

Ş-a deznădejdii rece întunecime mută

În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt

Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.

 

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece

Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi

L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;

Singura chinuire şi iad ce-aş suferi

Este de a fi stinsă din pomenirea ta.

 

Ascultă-mi ăst din urmă glas singur pentru tine

Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;

În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine

O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,

Întâia şi cea din urmă răsplată de amor.

 

TOAMNA, de Octavian Goga

Val de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina,

Firelor de lămâiță

Li se uscă rădăcina.

 

Peste creștet de dumbravă

Norii suri își poartă plumbul,

Cu podoaba zdrențuită

Tremură pe câmp porumbul.

 

Toamna ne aduce vânt și ploi,

Roade bogate, și multe altele!

Florile stau supărate,

Veștejesc de brumă toate.

 

Toamna cu toții o iubim!

Vraja ei este frigul,

Pe jos s-a așternut un covor,

Minunat in mii de culori!...

 

TOAMNA CEA BOGATĂ, de Octavian Goga

Toamna a intrat în casă

Punând struguri dulci pe masă

Şi-n cămară, prin borcane,

Pătlăgele dolofane.

 

Tot ea ne-a adus alune,

Nuci şi mere foarte bune.

Mari gutui pentru dulceaţă

Şi-un butoi de varză creaţă.

 

CELEI CARE MINTE, de Ion Minulescu

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert -

E vechi păcatul

Și nu ești prima vinovată!

 

În cinstea ta - cea mai frumoasă

din toate fetele ce mint,

am ars miresme - otrăvitoare

în trepieduri de argint,

 

În pat ti-am presărat garoafe

și maci -

tot flori însângerate

și cu parfum de brad pătat-am

dantela pernelor curate

 

Iar in covorul din părete

ca și-ntr-o glastră am înfipt

trei ramuri verzi de lămâiță

și-un ram uscat de-eucalipt

 

Dar iată,

Bate miezul nopții -

E ora când amanții - alt'dată

Sorbeau cu-amantele-mpreună

otrava binecuvântată.

 

Deci vino,

Vino și desprinde-ți din pieptenul de fildeș părul,

Înfinge-ți în priviri Minciuna

Și-n caldul buzei Adevărul

Și spune-mi:

Dintre câți avură norocul să te aibă-așa

Câți au murit

Și câți blestemă de-a nu te fi putut uita?...

 

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert

E vechi păcatul

Și nu ești prima vinovată!...

 

Deci nu-ti cer vorbe-mperecheate de sărutări,

Nu-ți cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alții,

Ci tot ce n-ai spus nimănui.

Și nu-ți cer patima nebună și fără de sfârșit,

Nu-ți cer

Nimic din ce poetul palid

Cerșește-n veci de veci, stingher,

Voi doar să-mi schimbi de poți o clipă

Din șirul clipelor la fel,

Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,

În păr sa-mi împletești cununa de laur verde

Și-n priviri

Să-mi împietrești pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.

 

Și-așa, tăcuți

Ca două umbre, trântiți pe maldărul de flori

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

și mâine s-o sfârșim în zori!

 

SFÂRȘIT DE TOAMNĂ, de Vasile Alecsandri

Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele;

Cârdurile de cocoare, înșirându-se-n lung zbor,

Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

 

Vesela verde câmpie acu-i tristă, veștezită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc,

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

 

Din tuspatru părți a lumei se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

 

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare!

Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.

Boii rag, caii rânchează, cânii latră la un loc,

Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.

 

TOAMNA, de Demostene Botez

Toți acei ce-ntreaga vară

Au muncit din zori în seară

Toamna cu roade bogate

Au și fructe și bucate

Mere, pere în panere

Prune bune și alune

Și gutui amărui

Cu puf galben ca de pui

Și tot felul de legume

De nu le mai știu pe nume.

 

TOAMNA, de Octavian Goga

Val de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina

Firelor de lămâiță

Li se usucă rădăcina.

 

Peste creștet de dumbravă

Norii suri își poartă plumbul

Cu podoaba zdrențuită

Tremură de frig porumbul.

 

Și cum de la miazănoapte

Vine vântul fără milă,

De pe vârful șurii noastre

Smulge-n zbor câte-o șindrilă.

 

 

De viforniță păgână,

Se-îndoiesc nucii, bătrânii,

Plânge-un pui de ciocârlie

Sus, pe cumpăna fântânii.

 

Îl ascult și simt sub gene

Cum o lacrima-mi învie;

Ni s-aseamănă povestea,

Pui golaș de ciocârlie.

 

PRIMĂVARA, de Ianoș Țurcanu

Dimineața, în grădină,

A ieșit un ghiocel.

Raze blânde de lumină,

Soarele-ndreptă spre el.

 

O roșcată buburuză

L-a privit, l-a tot privit

Și, c-un zâmbet cald pe buze,

Lângă el a adormit.

 

Când să plece mai departe

Buburuza, ce-a văzut?

Punctele, vai, de pe spate,

Cate unul au căzut!

 

Nu vă fie de mirare

Că, având doar un picior,

Ghiocelu-n graba mare,

I-a sărit în ajutor.

 

Zâna Primăverii vine,

Bucuroasă, lângă ei,

V-ajutați? E foarte bine!

Bravo! Bravo, dragii mei!

 

PREA TÂRZIU, LA PARIS, de Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,

n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,

unde sunt, mă trezesc doritor să rămân

şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

 

Nu-i de mine nimic din infernul modern,

eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,

pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,

orice drum la Paris mi se pare prea greu.

 

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,

ce să caut aici, fără nimeni din toţi?

invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,

dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

 

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,

amintirea s-a şters, în memorie-i gol,

era bine să-l gust, cât mi-a fost interzis,

de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

 

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,

dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,

îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,

pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

 

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,

noapte bună, oraş al eternei lumini,

prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,

hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,

e prea scump pentru mine să mor în străini.

 

SINGUR, FĂRĂ NIMENI, de Adrian Păunescu

Ferească Dumnezeu, dacă mai poate,

Pe fiecare, de singurătate,

acesta-mi pare lucrul cel mai greu,

ferească-mă de mine Dumnezeu.

 

Ferească-mă noroiul de noroaie,

ferească-mă plouândul nor - de ploaie,

ferească-mă singurătatea mea

ca singur să mă nărui pe podea.

 

Și gura să-mi aud cum mila cere,

vreunor pași din vreo apropiere,

și, fără nimeni, să mă sting în glas,

pe lume cât de singur am rămas.

 

Atât de singur sunt pe-acest pământ,

că nimeni nu va ști dacă mai sunt.

ADIO TOAMNĂ, de Natalia Gil

O toamnă în vie,

Încearcă pământul,

Palidă, aurie

În murmur cu gândul...

Poate să-și scuture părul

Plin de doine triste

Să cadă din cerul -

Așa ofilite...

Mai rămâi toamnă

O zi, o noapte

Să-ți închine pământul

Roadele-ți secate.

Hai pleacă toamnă

Ești tristă și udă

Nu-mi lua sufletul în robie

Lasă-mi căldura și ruga

Să pot trăi mai departe

Iar tu... ia-ți frunzele-n sclavie

Adio Toamnă.

 

Noaptea de iulie - Alexandru Macedonski

 

A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...

Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc,

Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire,

Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.

 

Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume,

Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios...

Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume

S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?

 

Pică plâns al tinereţii pe un sân ce nu palpită,

Ai avut cu ce să-l cumperi, e al tău până în zori...

Veştejeşte-te-a mea buză pe o buză veştejită,

Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori.

 

Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,

Îţi acoperă vederea — fugi în colţu-ntunecos,

Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectrală

Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.

 

A! desigur, masca blondă avea altfel de privire

Când pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman

Surâdea printre frunzişuri la întâia mea iubire,

Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.

 

A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţii mele

E-nsemnată cu roşeaţa simţămintelor dintâi,

Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,

Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.

 

Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna,

Dar fiindcă simt şi astăzi că rămas-am tot al tău,

Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,

Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său.

 

Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,

Să-şi încarce a ei rază cu al florilor aromă,

Să zâmbească voluptăţii ce se naşte din iubire,

Dar să uite pe oricine a uitat că este om.

 

BALADA UNUI GREIER MIC, de George Topârceanu

Peste dealuri zgribulite,

Peste țarini zdrențuite,

A venit așa, deodată,

Toamna cea întunecată.

 

Lungă, slaba și zăludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumăfăi,

Când se scutură de ciudă.

 

Împrejurul ei, departe,

Risipește-n evantai

Ploi mărunte,

Frunze moarte,

Stropi de tină,

Guturai...

 

Și cum vine de la munte,

Blestemând și lăcrămând,

Toți ciulinii de pe vale

Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceșii de pe câmpuri

O întâmpină în cale

Cu grăbite plecăciuni...

 

Doar pe coasta, la urcuș,

Din căsuța lui de humă

A ieșit un greieruș,

Negru, mic, muiat în tuș

Și pe-aripi pudrat cu brumă.

 

CARTEA CA O GRĂDINĂ, de Marcela Peneș

Cartea este o tainică grădină

Scrisă cu jocuri de iarbă

Și povestită de moșnegii arbori cu barbă.

Pe potecile ca niște litere mari,

 

Se joacă de-a sunetele bondari.

Pâlcuri de maci, albăstrele și sânziene

Sunt desene.

Hai să citim cartea fremătătoare,

 

Frunză cu frunză și floare cu floare!

Iată, din acest paragraf,

Buburuzele au plecat la plimbare.

,,Stați! Unde plecați fără explicație?

 

Strigă o propoziție din răzoară,

Ne lăsați fără semne de punctuație?"

Cartea este o tainică grădină,

Cu jocuri cât poftești.

 

Vocalele și consoanele,

Mai dolofane, mai slabe,

Se prind în cuvinte zglobii

Și se fac povești și poezii.

 

Iar pâlcurile de sânziene sunt desene,

Închipuite de grădinarii copii.

 

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei