Pagina de poezie (34) PDF Imprimare Email

 

ECOU
Ecou în gânduri,
Ecou în rânduri,
Ecou în pași,
și în priviri,
în amintiri și-n suflet,
mereu ecou...

Lanț de flori în ecou,
inimi rănite,
vieți pierdute,
dimineți și seri
stingându-se in ecou.

Îmbrățișări,
aducătoare de emoție,
șuvița rebelă ce-i cade pe-obraz,
surâsul senin de vară,
toate trăiesc în propriul ecou.

Am zâmbit amândoi,
când ne-am proclamat nebuni,
și râsul nostru a rămas în ecou...

 

DOI JALNICI MURITORI
Am simțit noi muzica vibrațiilor noastre,
vreodată?
Toate inimile rănite ce le-am purtat în palmele noastre, 
Copiii născuți și nenăscuți ai lor, 
Ne vor aștepta, oare, la porțile Cerului?

Suntem la fel, 
Locurile noastre sunt altele, 
Poate simțim dragostea în mugurii ei la început, 
și ofilirea ei, la sfârșit?

Jalnici muritori, 
mereu alergând spre nicăieri, 
ne vom scrie versuri, vreodată, 
Ne vom întoarce în ziua de ieri?

Nu, niciodată!
Un păcat făptuit, 
apoi plătit, 
nu-l putem șterge!

Am crezut că dragostea ne va face nemuritori, 
Brăzdând timpul cu plugul, 
Dar noi ne-am brăzdat singuri, 
Fiind doar trecători, 
doi jalnici muritori...

 

PLÂNS DE TOAMNĂ, de Vasile Voiculescu
Bat lung peste țară
Reci ramuri de vânt
Și codrul de ceară
Miroase a sfânt.

Vin zile cărunte…
Spre văile moi
Se lasă mărunte
Dulci neguri de oi.

Cocoare gonace
Pe-un cer pământiu
Spre calde conace
Aceleași cai scriu

Și-n poala zăbună
A norilor orbi
Văzduhu-l adună
Sinoade de corbi.

Dezmierzi o lumină?
Se stinge… De-acum
Ți-e mâna de tină,
Obrazul de fum.

 

ÎNȚELEG IUBIREA
Înțeleg, în felul meu,iubirea,
Și tot izvorul ce curge din ea spre vărsare,
Știu, multe abisuri s-au născut din ea ,
Și noaptea, stelele îi fac cu ochiul copilărește,
Când ne-am privit, ai simțit ce am simțit și eu?

Ochii mei, deși par mereu căutând depărtări,
Sunt aici,căutându-te pe tine...
Atunci când te simt în preajma mea,
Simt... că ai și tu o inimă,
Și vreau să cred ca te gândești din când în când
la mine,
Dar ai putea să mă ții strâns de mână,
Și împreună sa număram secunde rând pe rând?

Ai putea fi tu însuți?
As putea fi eu însămi?
Am putea să credem că și iubirea,
la fel ca lumea,
a fost făcută din cuvânt?

 

PENTRU UN OM…, de Mioara Drăghici

Un an vine, altul pleacă,

Noi plecăm definitiv.

Fiecare în alta parte,

Cu durere și mult chin,

Fiecare cu-n destin.

Oare-i numai vina mea?…

Am greșit atât de mult?

Cum să fac ca să-nțelegi că am vrut să te ajut?

Nu-mi doresc ca să mă ierți.

Îmi doresc să înțelegi

Că am vrut să fii puternic

Și să spui tot ce gândești.

Dar nu-i simplu să vorbești…

Știu din propria experiență,

Am trăit-o și o trăiesc.

Numai că vezi tu băiete?!

Mi-am dorit să fii mai dur

Și să uiți că ești copil,

Să devii un om matur!

Să uiți tot ce a fost cândva,

Să iei viața așa cum e,

Să trăiești, să fii iubit

Și să poți să înțelegi,

Că ești simplu muritor

Și nu poți să schimbi nimic.

SĂ uiți răul ce ți-a fost călăuză și destin.

Dacă vei trăi cu el,

Te scufunzi într-un abis

Și nu ai cum să mai deschizi

Lotusul ce-n tine stă

Rătăcit – abandonat.

Tu ești propriul stăpân

Al destinului din tine.

Tu alegi cum să-l creezi

Tu alegi să fi acum

Om matur, stăpân pe tine,

Înțelept în tot ce faci.

Ce alegi azi, va fi mâine

Într-un viitor prezent nemilos – așa aș spune,

Dar creat cu un dublu sens.

Să înțelegi că poți să fii

Slujitor și împărat.

Într-o lume ireală

Unde tu te-ai reîncarnat…”

 

PERDELELE NOPȚII, de Adrian Erbiceanu 
Perdelele nopții cad iluzorii;
Umbre-epave se-agață de stânci;
Vânturi solare biciuie zorii…
Greu ne începem suișul. Pe brânci!

Ancora zilelor scarmănă-ntruna;
Dinții de gresii se-nfruptă din mal.
Adevărul, frate bun cu Minciuna,
S-a logodit cu un bol de cristal.

Scapără vatra de-atâta căldură;
Lunecă ape pe punți de grumaji.
Ura e dragoste; Dragostea, ură…
Ieri a fost mâine; Mâine e Azi.

Brațe întinse bat greu la galere…
Doi și cu unu fac patru. Și-i trist!
Cutele vremii se strâng de durere…
Popa citește un nou acatist!

 

SCRISOARE CĂTRE PĂRINŢI, de Romulus Chelbegean

Dacă ar avea părinţii ochi să vadă

Şi sufletul le-ar fi mereu atent,
În ochii pruncilor cu viaţa fadă
Ar descifra mesajul cel urgent :
„Vă rog iubiţi-mă inteligent !”

Nu glume, nici minciuni – bomboane-amare;
Nu vreau bunici şi nici televizor,
Nu-mi trebuie nici lux, nici îmbuibare…
Puţin îmi pasă de trăiesc sau mor
Dar vreau să fiu al vostru, nu al lor !

Eu ştiu c-aveţi profesii elevate
Că sunteţi la curent cu date noi,
C-aveţi servici ca eu să am de toate,
Dar fiindcă vă iubesc pe amândoi
Vă spun : „Eu am nevoie doar de voi !”

Aş vrea ca jucărie ochii mamei,
Nu ochii-ndepărtaţi ai vreunui unchi.
Când ne-ntâlnim atraşi de glasul foamei
Şi nu pot sta la tata pe genunchi
Mă simt ca o mlădiţă fără trunchi.

Nu vreau să fiu un deget ce acuză,
Găsind olarul singur vinovat.
Am gând curat, şi inima refuză
O bombă cu efect întârziat:
Vreau să devin un om adevărat !

De-aceea vreau părinţii mei să vadă,
Să aibă sufletul mereu atent,
Ca-n ochii mei umbriţi de viaţa fadă
Să descifreze strigătul urgent :
„Vă rog iubiţi-mă inteligent !”

 

E MORT POETUL, de Duiliu Zamfirescu 
E mort poetul. Cea din urmă dramă
Ca cea dintâi, va fi necunoscută:
De-o ideală minte începută
Acum o-ncheie glasul de aramă.

Alături stă, încremenită, mută,
Sărmana lui, nemângâiată mamă;
Ea lung ridică colțul de maramă
Și tremurând pe mână îl sărută.

Într-un pahar se scutură o floare,
O floare prinsă la o cununie
Ce ca și dânsul s-a plecat și moare.

Iar prin perdele, raza aurie
Aduce caldul zâmbet de la soare:
O mângâiere scumpă, dar târzie.

 

A LUCRA, de Constantin George
A lucra, a muri singur,
A călători cu picioarele-n sânge,
A te lovi cu biciul beznei,
Al singurătății și neputinței sentimentale.

Iată magia acestei lumi în mișcare
O, desigur, bătrâne, ai dreptate:
Totul se mișcă,
Se-ndepărtează de sine.

Ultimul gând este primul:
A lucra, a muri singur!

EVA, de Ion Pillat

Ceea ce sunt-ceea ce vrei să fiu.

Dă-mi aripi și sunt înger de lumină
Și smulge-mi-le, voi fi numai femeie.
Privirea ta mă face făr’ de vină,
Dar tot ea poate patima să-mi deie
Și de păcat făptura să mi-o lege.
Ceea ce sunt – ceea ce ești tu însuți:
Copil, suspin, sunt sora și sunt mama
Ce va veni zâmbind să-ți șteargă plânsu-ți.
Iar pentru tatăl, chiar de port năframă
Rămân tot fata scumpă de altădată.
De treci nepăsător sunt trecătoare,
Dar oarba ta credință
Mi-a redat eternitatea clipei
Dacă în marea fluidicelor plete te-ai scăldat.
Când poruncești, eu voi lovi în palme,
Ritma-voi goală dansul baiaderei
Dar dacă vrei voi sta curată în strană
și voi fi în sunet de psalme
Iar sfântă – învingătoare a durerii -
Dacă dorești ți-oi face altă rană
Îndrăgostit mă chemi – îți sunt iubita
ce-ți poartă în ochi destinul. De ești bestie -
în brațul tău m-oi frânge, ca o trestie
Iar pofta mea pe veci nepotolită,
Te va înlănțui cu lanț de șarpe.
Dar dacă ești înaltul visător
Ce aude în suflet sunete de harfe,
Disprețuind un spasm amăgitor,
De îndrăznești să urmărești ideea
Și în sferele sonore s-o vânezi
Atunci,cu lampa în mână sunt Psiheea
De strajă lângă tine… De-o mai vezi.

 

TRISTEȚI ATAVICE, de Demostene Botez

Tristeți adânci de iarmaroace,

De hăli cu cuști și panoramă,

Tristeți de șubrede barace

Cu-ntortocheate diagrame ;

Tristeți de birturi, cafenele,

De zgomot infernal de clește,

De-un vânzător de floricele

Și-un papagal care ghicește ;

Tristeți de după-amiezi cu soare

Cu moleșita lor căldură,

Cu cerșetori fără picioare

Ce cântă dureros din gură ;

Tristeți de barcice balansează

Caricaturi de-avânt schilod,

Și de maimuți ce imitează

Și râd urâte la norod ;

Tristeți haine și adânci

De-acvile cu lanțuri la picioare,

Visând seninătăți de stânci

La ușa cuștilor murdare ;

Tristeți bolnave de flașnete

Cu valsuri vechi și anodine,

Tristeți și moaște de regrete

Ce veac v-a îngropat în mine ?..

 

DECOR, de G. Bacovia
Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar ...

Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...

În parc fantomele apar ...

Și frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...

În parc ninsoarea cade rar …

 

DE-A COPILĂRIA, de Adrian Păunescu

Când dulci colinde cad
Simţim nevoia vie
De-o casă, de un brad
Şi de copilărie.

Afară-i iarnă grea
Ninsoarea e albastră
Iar noi ne vom juca
De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mâini de sloi
Îşi ţes în gheaţă ia
Noi ne jucăm de-a noi
Şi de-a copilăria.

Ninsori pe care bat
Şi focul mai tresare
Şi am adus un brad
Şi i-am cerut iertare.

Ne aşezăm pe jos
Un fel de plâns ne pierde

O, brad, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde.

Atâtea-nstrăinări
Şi inutile toate
Ni-i dor de adevăr
Şi de intimitate.

Copii, copii frumoşi,
Prefaceţi-vă bine,
Că-l aşteptaţi pe Moş
Şi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apari
Să-ţi cânte vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în altă lume.

Se arată timpul când
Din epoca săracă
Un om pe Moş jucând
Devine ce se joacă.

 

MOARTEA CUVINTELOR, de O. Paler

Un chip de nisip

și mâini de nisip

și limba în gură mi-e tot de nisip

nu mai pot să spun nimic în apărarea mea

în acest tribunal de nisip

cu lumini de nisip

grefieri de nisip

și cineva care întoarce clepsidra.

Tot ce-am iubit s-a transformat în nisip

tot ce-am greșit s-a transformat în nisip

și judecători de nisip

mă judecă

și mă condamnă la moarte

pe un eșafod de nisip.

 

FRUMOASA, SFÂNTA POEZIE, de Veronica Micle

Frumoasa, sfânta poezie,

Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu

Pe dulcea ta zădărnicie

Cât preț a pus sufletul meu.

Cât îmi părea că sunt de mare

Ca idol eu mi te-am ales,

Cu ce avânt și adorare

Prinos adusu-ți-am ades.

Adânca mea cucernicie

De mitul tău când s-a legat,

Pe dulcea ta zădărnicie,

Sufletu-mi jertfă ți l-a dat.

CÂNTEC DE VICTORIE, de Ana Blandiana

Te-am iubit disperat, ortodox şi eretic,
Te-am iubit protestant, protestând,
Te-am iubit în cuvinte mai mult ca aievea,
Arzând şi arzând şi arzând.

Te iubesc în sfârșit, fără stări delirante,
Inima mea-i un organ anatomic şi-atât,
Fără tremurul mistic zvâcnind la turnante,
Fără nodul de lacrimi din gât.

Te iubesc deci metodic, egal, eficace,
De la pupa la prova cu tot cu catarg,
Ca matelotul cuminte ce spală puntea pe brânci
Fără să vadă în larg.

Ce victorie mare, aş zice totală,
Ce era de ucis s-a ucis elegant,
Cum ai sparge în vis un vas cu parfumuri
Rostogolite in neant.

Ce victorie mare, aplaud-o tu,
Pune steagul ei hohotind în fereşti,
În vremea asta sufletul meu pompează nebun
Sânge în versul din care lipseşti.

 

VREAU SĂ TE VĂD, de Gr. Vieru

Vreau să te văd, femeie,

Sau vino să mă vezi,

Mi-e dor de iarba crudă

A ochilor tăi verzi;

De-a tale negre gene

Ce tremură ușor

Ca aburul de ploaie

Deasupra codrilor.

Vreau să te văd, bărbate,

Sau vino să mă vezi,

E timpul coasei, iată,

În ochii mei cei verzi.

Cosește, hai ca iarba,

Cu rouă și cu stea,

Mai deasă și mai verde

Să crească-n urma ta.

SCRIE-MI, DOAMNE, ZIUA DESPĂRŢIRII!, de Dinu Ianculescu

Scrie-mi, Doamne, ziua despărţirii

Pe o frunză, pe un colţ de cer !

Şi primeşte, Doamne, să-ţi mai cer

Steagul de pe streaşina clădirii

Cel fălos în vânturi până ieri

Şi umflat de lauda privirii.

Scrie-mi, Doamne, ziua despărţirii

Pe o frunză, pe un colţ de cer.

Rugăciune să aduc iubirii,

Ascultând pădurea până pier

Şi-nvelit în faldul lui, prin ger,

Să alătur pasul meu oştirii.

Scrie-mi, Doamne, ziua despărţirii !

SFÂRȘITUL NU-I AICI!, de Pasărea Colibri

„Când necazuri te doboară
Și prieteni n-ai să-i strigi
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Și ce slăveai în taină
E ca și cum nu-ți explici
Ține minte, sfârșitul nu-i aici
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Când oprit la o răscruce
Drumul nu ști să-l prezici
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Când nu mai ai nici vise
Și nu ști cum să te ridici
Ține minte, sfârșitul nu-i aici
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Când s-adună norii negri
Ploaia cade ca un brici
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Mângâiere n-ai, nu vezi acum
Mâini întinse de amici
Ține minte, sfârșitul nu-i aici
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Pomul vieții crește mândru
Unde spiritul e viu
Luminează iar salvarea
Cerul gol și cenușiu

Când orașele-s în flăcări
Mușuroaie de furnici
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Și când cauți în zadar un om
Printr-atâtea mii de venetici
Ține minte, sfârșitul nu-i aici
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici…”

ACEEAȘI FLOARE, de Adrian Păunescu

Iubito, pe prispă ți-am pus

O floare din lumea de sus,

O floare din insula Marte,

O floare a căilor moarte.

Ea are petalele lungi,

Suflând ai să poți să le smulgi,

Iubito, eu flori nu prea știu,

Sunt un grădinar damblagiu.

Nu știu - trandafir, liliac

Pe toate ca tine le fac,

Pe toate le-aduc la un fel

Lalea, trandafir, ghiocel.

O floare a vieții vecine

Și care miroase a tine.

Iubito, pe prispă tu ai

O floare din insula Rai.

ÎNTUNERIC, de Patricia Lidia

Începe să fie târziu în mine,

şi ca Iona îmi e milă de mine că iarăşi

s-a făcut întuneric în mâna dreaptă

şi în salcâmul din faţa casei.

Trebuie să strâng cu pleoapele

toate lucrurile care au mai rămas aprinse;

tot ce se vede în jur,

până dincolo de stele,

n-are nici un rost să iau:

ia respiră şi tu acuma

cum ştiai să respiri în tinereţe.

Hai, pun capul jos şi îmi cânt

«Veşnica mistuire, veşnica mântuire…»

Am fost pescar de nori,

azi unul, mâine altul,

şi-am dus pe umerii mei tot greul

mărilor şi oceanelor.

Pun viitorul la cale.

Beau otravă şi mi-e silă de mine…

Sunt prea laşă să mor.

M-aştept să nu îşi facă efectul

şi înot prin ea atât de repede…

par gălăgioasă.

Mamă, mi s-a întâmplat o nenorocire!

Mai naşte-mă o dată!

Întuneric.

Întuneric.

NU EȘTI TU..., de Veronica Micle

Nu ești tu acela care mi-ai dat inimei mâhnire;

Nu te măguli cu gândul că te-am plâns sau te-am iubit,

Ai fost numai întruparea unei clipe ce`n neștire

Mișcă sufletul și-l leagă de un dor nemărginit.

Și dacă a fost durere și dacă mai sufăr încă,

Nu ești tu a lor pricină, nu ești tu cel vinovat,

E de vină al meu suflet, e simțirea mea adâncă

Căci a mea este iubirea, tu ești clipa ce-a zburat.

ȚARA, de Ion Pillat

Când una după alta iubirile de tină

Și-or desfoia obrazul în somnul meu de veci,

Când trupurile calde de dor și de lumină

Din brațe mi s-or smulge lăsându-mi-le reci,

În marea părăsire din mine și din groapă,

Sub lacătele morții eu tot voi auzi

Un freamăt lin de frunză, un murmur lung de apă,

Tălăngi suind la munte ca și în vechea zi.

Răzlețe m-or ajunge ca și odinioară

Un drum în pacea serii cu plopii lui subțiri,

Sub sălciile boltite o strașină de moară

Și munții de zăpadă în toamna cu rodiri.

O troiță uitată, un piersic plin de floare,

Un schit tăcut, poiana cu turmele de miei

Și pe câmpie taina apusului de soare,

Icoana țării mele din suflet nu mi-o iei.

SINGURĂTATE – de Demostene Botez

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca după tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.

LOCUIESC, de Grigore Vieru

Locuiesc la marginea

Unei iubiri.

La mijlocul ei

Trăieşte credinţa mea.

 

Locuiesc la marginea

Unui cântec.

La mijlocul lui

Trăieşte speranţa mea.

 

Locuiesc la marginea

Unei pâini.

La mijlocul ei,

Dragostea mea pentru voi.

 

TE-AŞ FI IUBIT, de Sanda Nicucie

Te-aş fi iubit cum nici n-ai fi gândit

Şi n-ai sperat că ar putea să fie.

Mai mult de vis, mai mult de nebunie,

Mai mult ca viaţa mea te-aş fi iubit!

Dar toate întâmplându-se cu rost,

Ştiu, mai presus de gânduri şi idee,

Te-aş fi iubit aşa cum n-a mai fost.

Dar tu (normal) iubeşti altă femeie!

Te-aş fi iubit aşa cum n-a fost scris,

Şi nu va fi decât în poezie.

Eu, dintr-un vis, îţi dăruiam alt vis,

Dar ce păcat că nu a fost să fie!

NU-MI PRESIMŢI, de Lucian Blaga

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patimă-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu
mai mare!?

PSALM DE PAȘTI, de A. Păunescu

Ce bine mi-e a-ți recunoaște

Ștergarul alb de in la porți,

Te-ai pregătit și tu de Paște,

Hristos a înviat din morți.

Pe mal de râu mai cântă broaște

Și râul cântă-n contraforți,

Reînviem și noi de Paște,

Hristos a înviat din morți.

A re-nvia, a te mai naște

E darul crudei tale sorți,

Să ne privim în ochi de Paște,

Hristos a înviat din morți.

Asinul ce pe pietre paște

Te reînvață să suporți,

Și ani pustii, și Zi de Paște,

Hristos a înviat din morți.

Și vom muri, și ne vom naște,

Și plini de sorți, și fără sorți,

Dar vom avea o Zi de Paște,

Hristos a înviat din morți.

Mă poți vedea, te pot cunoaște,

Cum mă comport, cum te comporți,

Când prin lumina grea de Paște,

Hristos a înviat din morți.

Creștine, ca să poți renaște,

Deschide crucii orice porți,

Rectitorește-te de Paște,

Hristos a înviat din morți.

LUNA ÎN CÂMP, de Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stângă către ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorc, pe braţul stâng.

DE-A V-AŢI ASCUNS, de Tudor Arghezi

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevastă, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea cealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.

UITAREA, de Veronica Micle

Ai sosit, dulce uitare,

Din cumplitul meu necaz

Și din dragostea cea mare

Nici o urmă n-a rămas.

Și-n aceste ceasuri line,

Eu cu suflet liniștit

Cugetându-mă la tine

Mă întreb de te-am iubit.

THE LETTERS, de Leonard Cohen

You never liked to get

The letters that I sent.
But now you’ve got the gist
Of what my letters meant.
You’re reading them again,
The ones you didn’t burn.
You press them to your lips,
My pages of concern.
I said there’d been a flood.
I said there’s nothing left.
I hoped that you would come.
I gave you my address.
Your story was so long,
The plot was so intense,
It took you years to cross
The lines of self-defense.
The wounded forms appear:
The loss, the full extent;
And simple kindness here,
The solitude of strength.
You walk into my room.
You stand there at my desk,
Begin your letter to
The one who’s coming next.

TOAMNA, de Ion Pillat

Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare

Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit

Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,

În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.

Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia

Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.

Tomnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia

Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.

Precum seara, pe câmpie când fâșii se prinde ceata,

Tot auzi sunând vecernii și nu știi de unde vin,

Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viața,

Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.

Zile albe, zile negre... ce străine, ce departe,

Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat...

Toamnă, lasă-mă să mângâi părul tău de frunze moarte,

Părul tău de aur roșu și de soare întrupat.

A TINE, A MINE, de A. Păunescu

Mai miros a tine, mai miroși a mine,

o să vină vremea să ne șteargă ea,

încercare aspră, misiune grea,

nouă, niciodată, nu ne va fi bine.

Te-am iubit cu moartea în împreunare

te umpleai de mine, iarăși te vâna,

azi rămâi cu moartea, tristă, blânda mea,

eu rămân cu pielea scânteind de sare.

Mai miros a tine, ochii mei sunt plini

de-ale tale lacrimi până în călcâie,

dragoste finală, moartea mea dintâie,

floare-n gelozia sectelor de spini.

Mai vorbesc cu tine-trist și dureros

Prin al cărnii noastre-mpreunat miros.

PASUL ABSENT..., de O. Paler

Doar un pas ne desparte.

Nu știu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui

eu pe altul

și între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape

ca să rămânem atât de departe

doar un pas ne desparte

și între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.

CÂND ÎMI PLEC, de Veronica Micle

Când îmi plec fruntea pe mână

Fuge gândul meu pribeag

Și mă cred că-ți sunt stăpână

Ție, vecinic mie drag.

Și mai cred, că altădată,

Că tu mie te închini,

Și cu inima-ntristată

Greu, de dorul meu suspini.

Atunci câte sunt în lună,

Câte-n stele și povești

Trec prin mintea mea nebună

Socotind că mă iubești.

Dar tresar... și de pe mână

Ridicând fruntea încet,

Eu din visu-mi de stăpână

Tristă roabă mă deștept.

COCORII, de Ion Pillat

Pe șesul peste care seara cade

Cenușa și pustiul se întind.

Tot mai lucește-n zare apa albă

De toamnă fumurie, când, foșnind

Din aripi ridicate, se coboară

Cocorii cerului. Întregul stol

Se strânge să-și ia masul pentru noapte

Și, umbre din trecut, pe câmpul gol

Nostalgicul lor cânt și-oprește goana.

Dar călăuza veche,-ntr-un picior

Veghează, somnul morții să nu-i prindă.

Spre stele țipă ea sfâșietor,

Și cârdul, speriat de glasul mare,

Cu freamăt lung de zbor se pierde-n neguri.

Tăcerea urcă. Se deschide-n zare,

Mijind a zori de zi, o apă albă.

ALB ȘI NEGRU, de A. Păunescu

Încă o noapte albă în contul vieții gri

Încă un bulgar negru la muntele de smoală

Încă un om mai crede și altul îl înșală

Și „a minți” se-aude la fel cu „a iubi”.

Nu mai putem distinge minciuna de greșeală?

Ni-i dat să spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi

Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?

Iubito, cum să ducem angoasa mondială?

Ce drept are minciuna să vină între noi?

Dăm pensie la diavoli să ne păzească iadul.

Noi re-nviem și raiul, și muntele, și bradul!

Te-acuz și-ți cad în față târându-mă-n noroi.

Noi suntem programații, trimișii, posedații

Unui blestem mai mare, mai rău și mai adânc.

M-a umilit minciuna, pe-a cărei notă plâng.

Strigoii-nstrăinării din casa noastră ia-ți-i.

Încă o noapte albă, poți merge să te culci

Te voi iubi de taină, de jale și de veghe,

Îți voi fura din vorbe, cercei pentru ureche

Încă o noapte albă, cu negre fructe dulci.

Eu plec nu prea departe, aici, lângă pădure

Mă întâlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg.

Și într-o tragedie de-a lui am să te leg,

Ca toți actorii lumii destinul să ți-l fure.

Prea dulceo! Noapte buna -să visezi că minți

Și trează în minciună s-adormi cu foc sub talpă

Să ai o noapte neagră, să am o noapte albă

Tu cu o taină-n suflet, eu cu-n cuțit în dinți.

 

FUGI, de Veronica Micle

“Fugi”, îți zic, căci a mea minte

Prevestește numai rău;

“Nu te du”, șoptește-n taină

Sufletul și dorul meu.

Tu cunoști câtă iubire

Pentru tine eu păstrez,

Și-apoi cu cuvinte rele

Cum mereu te depărtez;

Și nu știi cui a te-ncrede

Vorbelor ce ți-am rostit,

Sau iubirii făr' de margini

Ce tu-n ochii-mi ai cetit.

Vai! Și eu nedumerita

Mă muncesc cu mult mai mult

Căci nu știu ce-a fi mai bine :

Mintea, inima s-ascult?

 

VEAC DE TĂCERE, de A. Păunescu

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „dacă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „nu”

Hai să conjugăm ninsoarea și uitarea eu și tu

Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „însă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „hai”

Vai, vom face repetiții pentru iad și pentru rai.

De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „pleacă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul”taci”

Prin albastrele troiene să fim liberi și săraci,

Sa uitam ce-nseamnă „totuși”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,

Veverițe fără nume ne predea curate legi,

Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înțelegi

Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

Și de unde până unde să uităm ce mai înseamnă

Să rămânem ai naturii, botezați în necuprins,

La sfârșitul toamnei lumii să ne apucăm de nins

De Crăciun ne fie iarăși dor de vară și de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte

Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,

Ca într-un târziu și munții să învețe de la noi,

Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt satul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,

Vino să uităm cuvinte și să învățăm a fi,

De cuvinte fără noimă, de sonorități pustii,

Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, și „avere”, și „putere”

Să uităm cuvântul „dacă”, sa uităm cuvântul „da”,

Și-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de șa

Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

 

IDEOLOGIA PERFECTĂ, de A. Păunescu

 

Ideologia atlantă este perfectă.

Prin modul ei de a inculpa

Ea provoacă legi

Pe care nu le poate respecta nimeni.

Parlamentul atlant,

Străbătut de un fior,

Eminamente ideologic,

Emite legi după legi,

Una mai aberanta decât alta,

Una mai imposibil de respectat

Decât alta,

Pentru ca toți să fie vinovați

În fața tuturor.

 

DISCURSUL UNUI DEMON, de Iosif Iulia Maria

”În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine”. (Lucian Blaga)

 

Discurs sâcâitor

ţinut de sufletul meu,

ori de un demon,

dimineţilor,

mie,

stropilor de ploaie

perfecţi, cu speranţă şi totodată

trişti de pe geam,

Ascultat

De dimineţi,

De mine,

De stropii de ploaie.

Un discurs fără cuvinte,

cu o îmbrăţişare la un capăt de hol,

cu plânsuri la ambele capete

ale firului de telefon,

cu nepăsări prefăcute,

cu priviri liniştite şi

neînţelese,

cu temeri şi suflet dezorientat,

cu promisiuni

cu fire de naivitate de care

te agăţi,

cu imaturitate,

cu revoltă,

cu mândrie,

cu orgoliu,

cu încredere oarbă,

cu renunţări şi lipsă de pace,

cu iertări

şi greşeli,

cu decizii,

cu neîndrăgostire,

cu sufocare şi iluzii,

cu furie şi amărăciune

copiată sau şi simţită,

aceleaşi le repetă demonul

iar dimineţile îl ascultă,

deşi ele fac altceva,

răsare soarele,

miroase a vară,

asfaltul e curat,

dimineţi ocupate…

aceleaşi le repetă demonul

iar stropii de ploaie îl ascultă,

deşi ei fac altceva

stau, tac, ori ascultă o melodie

ce le-o cântă cerul,

o melodie pe care eu nu o pot

asculta, decât fragmente

din cauza discursului sâcâitor

al demonului,

aceleaşi le repetă demonul

iar eu nu-l mai ascult,

îi ştiu discursul, îl zice des,

din când în când mă opresc,

deşi ştiu că pot gândi,

că inima îmi poate bate şi dacă

demonul ţine discursul

în sufletul meu,

dar uneori îl aud, îi aud discursul cum se ceartă

singur cu inima mea, iar inima mea tace,

fragmente, sau poate îi aud tot discursul,

fiindcă i-l ştiu,

aceleaşi le repetă demonul

iar  un gând şopteşte

că un discurs spus din amintiri

nu este suficient de bun

pentru a avea notă de trecere

în sufletul meu.

Şi totuşi nu-i spun….

 

SE ÎNTRISTASE LUNA, de Stèphane Mallarmè

Se întristase luna. Albi serafimi plângând

Cu-arcuşu-n mâini, prin somnul florilor curgând

Scoteau din cupa tăinuită a-mbolnăvitelor viole

Suspine de cristale prelinse pe-azurul micilor corole.

 

Era sfinţita zi a-ntâiului sărut

Şi visul crud din suflet mi-a păscut

Sorbind din plin balsamul tristeţilor păgâne,

Ce fără de regrete în veci de veci rămâne,

 

În inima din care un suflet a cules

Un vis. Şi rătăcind cu ochii în eres,

Deodată-mi apăruşi în faţă pe strada largă şi pustie

Zvârlind prin umbrele-nserării înfiorări de veşnicie.

 

Da, am ştiut; erai aceeaşi zână

Care-n copilărie mi-erai în somn stăpână.

Atunci din mâna-ntredeschisă cerneai pe visele-mi curate

Ninsoarea albelor buchete de stele mari şi parfumate.

 

UNII-MI SPUN CĂ EŞTI ÎNCĂ FRUMOASĂ, de Zaharia Stancu

Unii-mi spun că eşti încă frumoasă,

Eu nu te mai văd azi în nici-un fel.

Altădată vieţuiam în colibă

Şi visam că trăim în castel.

 

Poţi să mă duci într-o vale adâncă

Şi să-mi spui că mă porţi pe câmpie

Ori despre-un crâng de mărunte vlăstare,

Să-mi spui că-i o bătrână vlăsie.

 

Nu ştiu în ce parte se află apusul,

Nici răsăritul încotro vine.

Unii-mi spun cu cât eşti mai orb,

Cu-atât lumea o vezi mai bine.

 

Nu-mi mai văd nici măcar mâinile

Când le duc la gură să mi le muşc.

Altădată ochiam Steaua Polară

Şi trăgeam în ea s-o împuşc.

 

ORAŢIE DE NUNTĂ, de Adrian Păunescu

Astfel după tine se încheie toate.

Trag oblonul negru la fereastra mea.

Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,

Nu mai vreau iubire, voi abandona.

 

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,

La o nebunie, la un ultim glonţ

Ultima speranţă, ultima-ncercare

Dar în magazie era doar gablonz.

 

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.

Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg...

Şi cu pasiune, şi cu voluptate

Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

 

Hai, întinde mâna pentru despărţire

Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb

Salutări miresei, salutări la mire,

Poate se rezolvă toate între timp.

 

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie

Două, trei persoane care ne-au ascuns,

Eu voi ţine minte scurta nebunie

Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

 

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o

Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.

Nuntă fericită, te-am iubit, adio,

Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

 

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:

Te-am lăsat deodată crud şi nefiresc

Totuşi ţine minte, ţine bine minte

Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

 

ADOLESCENŢĂ, de Mihu Dragomir

Vânt, dumbrăvi şi optsprezece ani...

Strada cu salcâmi sau cu castani,

Primăvară-n balta renăscută,

Zile ce-amintirea le sărută ...

 

Fată cu mijloc de violină,

Unde-i cartea noastră de latină,

Mâzgălită, printre ablative,

Cu distihuri şchioape şi naive ?

 

Adunai în ochii viorii

Netraduse cărţi de poezii,

Şi în mersul lin, de căprioară,

Caligrafiai o rimă rară ...

 

Dunărea-şi plimba în funduri stele,

Noi le număram, plutind cu ele,

Ameţea, de-atâţia nuferi, luna

Şi-nvăţasem vorba : totdeauna.

 

Se-arcuiau din sălcii catedrale,

Luntrea noastră se pierdea agale,

Către-o ţară de tăceri şi stuh.

Gânduri – pescăruşii din văzduh.

 

Sărutarea, caldă şi învoaltă,

Avea gustul murelor de baltă,

Dulce-nsângerată şi-amăruie,

Anafor ce din străfunduri suie.

 

Pe nisipul plăjilor de aur

Soarele ne-a-ntins cununi de laur,

Fata mea de Dunăre şi şoapte,

Fata mea cu păr de miazănoapte ...

 

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,

Vânt, nisip şi optsprezece ani ...

 

MI-E DOR DE EA, de Mihu Dragomir

Mi-e dor de ea ca nimănui

Ca unui vechi nomad de drumul lui.

Port răni adânci în ochi şi-n trup,

Veşmintele de-argint le rup.

 

Aştept trecutele iubiri,

Conturul braţelor subţiri

Şi părul amintind de ploi,

Şi vechea urmă din noroi.

 

Dar urma ei s-a şters demult

De cine azi să prea-ascult?

De vântul ce-mi închide uşi,

De greieri sau de cărăbuşi?

 

Mi-e dor de ea ca nimănui

Ca unui vechi nomad de drumul lui.

Port răni adânci în ochi şi-n trup,

Veşmintele de-argint le rup.

 

NU AM, MOARTE, CU TINE NIMIC, de Grigore Vieru

 

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc

Cum te blesteamă unii, vreau să zic,

La fel cum lumina pârăsc.

 

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi

De-ai avea mamă şi-ar muri,

Ce-ai face tu şi cum ar fi

De-ai avea copii şi-ar muri?!

 

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc.

Vei fi mare tu, eu voi fi mic,

Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

 

Nu frică, nu teamă,

Milă de tine mi-i,

Că n-ai avut niciodată mamă,

Că n-ai avut niciodată copii.

 

LEAC PENTRU ÎNGERI, de Constanța Buzea

Sunt tristă, dar de tine niciodată.

Fug animalele speriate de minuni

La care nu mai ştim să ne gândim,

Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

 

Săraci în zile, cine ştie, trecem

Legaţi la gât de lungi copilării,

Ninşi de puterea sfintelor petreceri

A nu fi, a te naşte, a iubi.

 

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?

Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.

 

RĂNITUL DINTRE LINII, de Demostene Botez

Ce plumb mă leagă de pământ,

Ce greu mi-e trupul şi ce frânt,

Ce linişte e-n jur acum

Mi-e viaţa numai ca un fum.

 

Îmi cad pe faţă fulgi de nea

Ca pe un bulgăr de mormânt

Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt,

Ce rece e pe faţa mea.

 

De unde-n gură-atât cobalt,

Ce mult aş vrea să-mi fie cald,

Să nu se-audă nici un tun,

Ce-nalt e cerul şi ce bun.

 

Toate-s aproape şi departe

Şi parcă-s legănat de ape,

Cu ochii în eternitate,

Ce stranie singurătate.

Iar ninge tare şi mi-e frig,

Aş vrea să mă ridic, să strig.

Cine-i alături şi mă cheamă,

Mamă, mamă.

 

PLUMB, de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb Și funerar veștmânt --

Stam singur în cavou... și era vânt...

Și scârțâiau coroanele de plumb.

 

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig --

Stam singur lângă mort... și era frig...

Și-i atârnau aripile de plumb.

 

ȘALUL NEGRU, de Aleksandr Sergheevici Pușkin

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,

Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.

Pe când fusesem tânăr şi-ncrezător, trufaş,

O tânără grecoaică iubit-am pătimaş.

 

Fermecătoarea fată mă dezmierda oricând,

Dar ziua cea cumplită se arătă curând.

Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,

Când îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:

 

-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum

Că tânăra ta greacă te-nşală chiar acum”.

L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,

Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.

 

Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,

Şi-o crâncenă mâhnire se răsucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,

În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.

 

Intrai în casă singur: acolo, pe divan,

Se săruta cu fata, în braţe, un armean.

N-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,

Tâlharul n-avu vreme să scape din sărut.

 

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,

Privind năuc la fata ce,-ngălbenind, s-a stins.

Îmi amintesc tăcerea, văd sângele: țâşnea...

S-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.

 

Smulgându-i şalul negru din scumpul cap ucis,

Mi-am şters de sânge spada, râzând de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezna cărându-i pe sub porţi,

În valuri dunărene i-a prăvălit pe morţi.

 

De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,

Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.

Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.

 

LACUSTRĂ, de George Bacovia

De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând...

Sunt singur, şi mă duce un gând

Spre locuinţele lacustre.

 

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val --

Tresar prin somn şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

 

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

 

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

 

CÂNTECUL ULTIMEI ÎNTÂLNIRI,  de Anna Ahmatova

Stă pieptu-mi gata să se frângă,

Fără putere, îngheţat,

Mănuşa pentru mâna stângă

Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.

 

Că sui un munte, îmi păruse,

Şi treptele erau doar trei…

„Hai, mori cu mine!” toamna-mi spuse

Ţinându-mi calea sub un tei.

 

„Ursitele mi-au fost haine,

Şi mă-nşelară zi de zi…”

Răspuns-am tristă: „Şi pe mine!

Cu tine-odată voi muri”.

 

Aceasta-i ultima cântare.

Priveam spre casă de cândva,

Gălbuie şi nepăsătoare

Lumina-n dormitor ardea.

 

MAMA, de Vasile Militaru

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,

Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu mulă carte”!

A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;

Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag.

 

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,

Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.

Înăuntrul casei mele, cătă brumă-am adunat,

Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat.

 

Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,

Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.

Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,

Că doar e la fi-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege.

 

Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…

„Mi-era dor de tine, maică… Ţi-am adus vreo zece ouă,

Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”

Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute.

 

„Poate mor, că sunt bătrâna şi-a prins dorul să mă-ndrume

Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!

Caierul mi-i pe sfîrşite… mâine poate-şi curma firul

Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul…

 

Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,

Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…

Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu fraţii-acasă

Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă.

 

Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via;

Vaca şi-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;

Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pârae;

Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae.

 

Iară tu, ca mai cu stare, decât fraţii zişi pe nume,

Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…

Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul

Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul.

 

Şi-având tihnă şi odihnă, la venire sau plecare,

S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…”

A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,

Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.

 

CEVA CA RUGĂCIUNEA, de Marin Sorescu

Nu știu ce am,

Că nu dorm când dorm

Nu știu ce am,

Că nu sunt treaz,

Când stau de veghe.

 

Nu știu ce am,

Ca nu ajung nicăieri,

Când merg.

 

Nu știu ce am,

Că stând pe loc

Sunt, hăt , departe.

 

Doamne, din ce fel de humă

M-ai luat în palmele tale calde

Și cu ce fel de salivă

Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

 

De nu știu ce am

Că exist,

Nu știu ce am

Că nu mai am nimic,

Decât pe tine.

 

A CUMPĂRA UN CÂINE, de Nichita Stănescu

A venit îngerul şi mi-a spus:

- Nu vrei să cumperi un câine?

Eu nu am fost în stare să-i răspund.

Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau

lătrătoare.

- Nu vrei să cumperi un câine?

m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe

inima mea

lătrătoare,

dând din stânga ca dintr-o coadă.

- Nu vrei să cumperi un câine?

m-a întrebat îngerul

în timp ce inima mea

dădea din sânge ca dintr-o coadă.

 

NECUVINTELE, de Nichita Stănescu

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu am inclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând

ca sângele.

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.

 

POETUL, de Adrian Păunescu

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,

Lovit pieziş de vreme

Şi-ncet ca un izvor supus

Ţi-aş murmura poeme.

 

Şi patul de sub şira mea,

Podeaua care-l ţine,

Cu timpul s-ar dărăpăna

Şi-n casă-ar fi ruine

 

Şi peste molcomul prăpăd

Peste privirea-mi oarbă

Cu gura începând să vad

Eu, năpădit de iarbă,

 

Din somnul ca un trist magnet

Ce ştie doar să cheme,

Ţi-aş mai încredinţa încet

Mistere şi poeme.

 

Albitul firii mele os,

Schiloada chipăroasă,

Lovit de pietre dureros

Şi mărunţit de-o coasă.

 

Ar face gura şi-ar sopti

Despre ce e şi nu mi-i

În veacul de schizofrenii

Pân-la sfârșitul lumii

 

Şi dacă varul cel nestins,

Ce-i una cu folosul,

Cu cinic urlet dinadins

Mi-ar înghiţi şi osul,

 

Eu, tainic, blând şi tutelar,

Călcând tăceri postume,

Din toţi pereţii daţi cu var

M-aş reîntoarce-n lume,

 

Către o casă, unde-acum

Şi moartea mai aşteaptă,

Până să-nceapă tristul drum

De dincolo de şoaptă.

 

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.

Ruina e departe,

Iar eu cu inima te ştiu

Pe viaţă şi pe moarte.

 

Aş sta aici, pe-acest prundiş

Pe care-mi este bine,

Ca vremii, pus hotar pieziş,

Să-mbătrânesc de tine.

 

Să-mi sugă oasele-n pământ

De parcă oase-aş plânge,

Să fiu doar calcar şi cuvânt

Şi-un ultim strop de sânge.

 

MELODIE, de George Lesnea

Norii se scutură,

Toamna e-n toi.

Bezna îşi flutură

Moartea pe noi.

Ropotul, ropotul

Ploii mereu…

Strigă cu clopotul

Sufletul meu.

 

Pier depărtările

Vechiului drum.

Unde-s cărările?

Unde-s acum?

Sângeră inima

Lângă pământ.

Toamnelor, cine m-a

Pus să vă cânt?

 

Ard felinarele,

Ard a pustiu.

Printre vlăstarele

Umbrei mă ştiu.

Suflă din buciumul

Vremii tumult.

Singur cu zbuciumul,

Stau şi ascult…

 

Murmurul, freamătul

Plopului ud;

Hohotul, geamătul

Vântului crud;

Ţipătul, tremurul

Corbilor grei:

Peste cutremurul

Anilor mei…

 

DESCÂNTEC DE PLOAIE, de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.

Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,

E urât şi poate nici nu e adevărat,

Dar lasă-mă atunci când plouă,

Numai atunci când plouă,

Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă

Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt

Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu

Eşti departe plecat şi eu te aştept,

Şi tu ştii că te-aştept,

Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept

Şi totuşi aştept.

E-n aer miros de dragoste viu,

Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,

Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,

Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,

Şi eu te aştept.

Doar tu ştii

Iubesc ploile,

Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

 

DANS, de Nicolae Labiș

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...

Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,

Tragică beţie, moale legănare...

 

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.

Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

Fără nicio şoaptă, numai să-mi întinzi

Braţele de aer ale clipei duse.

 

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Câtă deznădejde paşii noştri mână!

Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,

Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

 

Mâine dimineaţă o să fim străini,

Vei privi tăcută mâine dimineaţă

Cum prin descărnate tufe, în grădini,

Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

 

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,

Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,

Şi-ai s-asculţi cum cornul vântului mereu

Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

 

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,

Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,

Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -

În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...

 

MĂ ÎNVELESC DE FRIG..., de Nichita Stănescu

Mă învelesc de frig într-o speranţă

cum se-nveleşte soba nou zidită

în relieful de faianţă

cu focul pururi logodită.

 

Nu pune mâna peste mine dacă-i vară

căci n-ai să înţelegi nimic

stimată doamnă-domnişoară

din frig.

 

Ci vino când nu merge nimeni,

când nu avem picioare, vino

dar mai ales când voi fi orb,

lumino.

 

DUMINICA DE IERI, de Romulus Vulpescu

Aprind țigara și te-aștept să vii

Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:

Secundele acestea argintii

Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foșnesc șoptit – vecini cu vântul – plopii

Și degetele-mi vântul le resfiră…

E-o liniște de umbră când te-apropii,

Și mâna mea vibrează, și e liră.

Ni-s pașii mici și rari, porniți spre gară

Peronul despărțirii sa-l refuze:

În parul tău mai e un rest de vară,

Dar – vineție – toamna-ți sta pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:

Duminica de ieri și-a scos coroana.

Săruturile tac. Zi tristă lunea.

Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.

 

ROMANȚĂ ÎNTRE DOUĂ TRENURI, de Dan Verona

Și vine vremea câteodată

Când din oglinda unei ploi

Mireasa inimii uitată

Îți face semne înapoi

 

Și-atunci cobori în vechea gară

Cu gândul că vei revedea

Același tren de-odinioară

Din care ai plecat cândva

 

Etern pasager, mai vine-un tren

Adio, mai trece un tren

Iubirea mereu aleargă spre noi

Cu-o floare și-o gară în doi

 

Va mai pleca un tren și iată

Un vis pe care-l credem stins

Ne luminează viața toată

De mâna vremii neatins.

 

Și ne grăbim atunci spre vara

Uitată pe un vechi peron

Și alergăm să prindem scara

Sclipind la ultimul vagon.

 

ELEGIE LA TRENURILE RECI, de Mircea Dinescu

 

De-ai adormi iubito pe linia ferată

îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil

din ceruri au să ningă baloturi mari de vată

vor fi beţii de rouă se va dansa cadril.

 

Va mai veni şi-un înger din gările înalte

să-ţi netezească somnul cu pene de păun

şi arbori de sequoia se vor planta în halte

şi-n pieţe s-or da gratis baloane de săpun.

 

Şi părul tău de raze va cotropi siberii

să sfârâie zăpada pe capete de struţi

şi-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii

obrazu-ascuns în pernă al plânşilor recruţi…

 

Dar tu n-adormi iubito pe linia ferată

trec trenuri îmbâcsite de zgură şi de clor

şi nici nu ştiu ce-nseamnă un trup frumos de fată

şi-ncep atunci de milă să plâng în urma lor.

 

TRISTEŢEA GĂRILOR CE PLÂNG, de Leonid Iacob

Tristeţea gărilor ce plâng

un tren cu şuierul prelung,

e doar pustiu şi rece gol,

viaţa dată rostogol,

şi disperărilor obol

de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea

era un tren care plângea

cu ochiul trist

de ametist,

copilul cel nevinovat

ce mâna lui şi-a fluturat

şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,

nici nu mai ştiu,

acum mi-i sufletul morţiu

de tren

în gară şuierând,

scrâşnind din roţi,

încet murind

şi cer în mine prăvălind

către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng

cu ochiul drept,

cu ochiul stâng,

sădită-n mine e mereu:

că gara, trenul,

sunt chiar eu

în dor nătâng.

 

MOARTEA TRUBADURULUI,de Vintilă Ivănceanu

Iubito, mă gândesc la tine

Ca un borfaș la ceasul unui lord!

Dar se ciocnesc în carnea mea drezine

Și caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău

Cu steagul alb înfipt în el?

A fost muscat de-un câine rău

Și sărutat de Wilhelm Tell.

Și parul galben ca un galben,

Parul albastru, parul roșu –

O! Părul tău și morții tăi și Amen

Când ți-ai tăiat iubita mea cocoșu’.

Și mana ta pupată de mireni,

Ciorapii tăi mirositori de damă

Prinși cu lassoul ca bătrânii reni…

Și eu întors pe partea treia,

Cum se întoarce mortu-n groapă

Și-și vede în pământ femeia

Făcând amor cu doi bărbați de apă.

Si eu iubito, eu sărmanul,

Zvârlit cu degetul la rișcă,

Mortul când ia în gură banul

Să treacă apele în brișcă.

 

A MAI TRECUT O ZI, de Ileana Malancioiu

stau pe un lemn pe jumătate putred

cu bureţi crescuţi la capete

şi mă uit cu tristeţe la soarele

care-ncepe să scapete

 

a mai trecut o zi, se apropie

aş vrea să mai rămân dar nu mai pot

o, dacă măcar aş spera că atunci

sufletul meu va fi liber de tot

 

acum e-nchis fără să vrea în sine

şi plânge cum n-am mai văzut

şi smulge-n tăcere bureţii

crescuţi pe copacul căzut.

 

BALADA VEȘTILOR DIN PLOI, de George Țărnea

Mulțumeşte-te să-mi scrii

Câteva cuvinte calde,

Când va fi să mi se scalde

Umbra vieții-n aporii.

 

Eu voi sta, oricum, atent,

Sprijinindu-mă de-o rază,

La-nțelesul viu din frază

Și la frigul tău latent.

 

Dacă tot mi-e dat să mor

Înainte-ți cu o vreme,

Voi ajunge, nu te teme,

Să-mi transform plecarea-n nor.

 

Și-or să cadă mai apoi,

Dinspre mine către tine,

Vești de dragoste, știi bine,

Risipite-n niște ploi.

 

IUBESC PLOAIA, de Nichita Stănescu

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea,

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea!

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să plouă pe noi

De-a valma în cer, și cad împietrind

Bezmetici și goi!

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent!

Mari picuri de nuntă stropesc pasat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați

Săruturi răzbat!

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin!

 

DE CE-AI PLECAT?, de Ion Minulescu

De ce-ai plecat?…

Tu nu știai

Că-n luna mai,

Prin munții cu păduri de brad,

Oricine-ai fi-femeie sau bărbat

Potecile te duc spre Iad,

Și nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat

Cu vântu-n părul tău vâlvoi,

Când nici un glas nu te-a chemat?...

Tu nu știai

Că-n luna mai

Potecile sunt încă pline de noroi?...

 

De ce-ai plecat?...

Tu nu știai

Că-n luna mai

E luna primului păcat -

Păcatul care dintr-o glumă

Te prinde-n laț și te sugrumă

Și-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,

În lada cu gunoaie?...

 

Oprește-te!...

Privește-n jurul tău...

Și dacă nu ți-ai murdărit

Pantofii de noroi,

Fă-ți cruce

Și întoarce-te napoi!...

Fă-ți cruce

Fiindcă n-ai păcătuit

Decât în vis...

Și visul s-a sfârșit!...

 

CÂNTEC DE NOAPTE, de Ela Victoria Luca

Ana, Ana, Sânziana

lasă-mi gândul

să m-adoarmă

să mă-nvârt

în ape line

să-mi port dorul

în suspine

să-mi lași visul

rostogol

dragostea

să-mi dea ocol

și s-aduci în prag

ursitul

că mi-i tare foc

iubitul

piatra-n piatră

să se spargă

eu să-i fiu

pe viața dragă

pletele-mi

să-i fie umbra

dragostea mea

să-l ajungă

Ana, Ana, Sânziana.

 

O AVENTURĂ GALANTĂ, de Ion Pribeagu

Într-o seară, pe la zece,

N-a fost cald, dar nici prea rece,

Am avut o aventură,

Nici cu Haike nici cu Sură,

O coniță delicioasă,

Nici urâtă, nici frumoasă,

Și-am intrat cu ea în vorbă,

Nici de Cosmos, nici de ciorbă.

Avea ochii ca doi aștri,

Nici căprui, dar nici albaștri,

Gura dulce, zâmbitoare,

Nici prea mică, nici prea mare,

Sânii, două rândunele,

Nici prea mari, nici mititele,

Și vorbind cu ea în șoaptă

Nici prostuță, nici deșteaptă.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,

Nici încet, dar nici prea iute,

Discutând ca la Geneva,

Nici de-Adam și nici de Eva.

Și-am ajuns la ea acasă,

Nici prea’naltă, nici prea joasă,

Locuință minunată,

Nici murdară, nici curată.

Mi-a dat o cafea ușoară,

Nici prea dulce, nici amară,

S-a început să se dezbrace,

Nici încolo, nici încoace,

I-am sorbit formele toate,

Nici din față, nici din spate,

Pielea-i cu miros de nalbă,

Nici prea neagră, nici prea albă.

Avea talia subțirică,

Nici prea mare, nici prea mică,

Brațe albe, voluptoase,

Nici subțiri, dar nici prea groase,

Niște-îmbrățișări divine,

Nici prea multe, nici puține,

Ș-o sofa cu dungi banale,

Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sărutam prin beznă,

Nici pe nas și nici pe gleznă,

Bate cineva la ușe,

Nu-i nici unchi, dar nici mătușe,

Ci bărbat-su, Smil din piață,

Nici cu cioc, nici cu mustață,

Dar cu un baston de mire,

Nici prea gros, dar nici subțire.

Inimioara mea pustie,

Nu-i nici moartă, nu-i nici vie

Simt un fior care mă trece,

Nici prea cald, dar nici prea rece,

Și când mă rugam – Prea Sfinte,

N-am fost prost, dar nici cuminte,

Doamne, scoate-mă din ladă,

Nici în curte, nici în stradă,

Deodată ușa scapă,

Nici se sparge, nici se crapă,

Și stă Smil ca un sihastru,

Văd nici verde, nici albastru.

- Ce cauți aici? – Mă întreabă,

Nici în pripă, nici în grabă,

I-am spus, fără să-mi dau seama:

- Nici pe tata, nici pe mama!

Ci aștept, în tot minutul,

Nici mașina, nici sărutul…

…Și au curs bastoane în mine,

Nici prea multe, nici puține!

Restul n-are importanță,

Nici spital, nici ambulanță,

Știu c-am stat trei luni jumate,

Nici pe burtă, nici pe spate,

De atunci mi-e viața roză,

Nici în versuri, nici în proză,

Și aștept o aventură,

Ori cu Haike ori cu Sură.

 

ÎN PLOAIE, de Ioana Antonache

Cad stropi de ploaie așteptați,

după torida zi de vară

și ochii mei sunt bucurați,

ca-n stropi te văd pe tine iară...

 

Ești undeva, dar ești cu mine,

te simt aproape, ești aici

și ploaia tot mai iute vine,

iar tu în brațe parcă-mi pici...

 

Mă picură pe frunte stropii,

la fel ca sărutarea ta

și-am încercat să mi te-apropii...

sau, poate, gura ta era...

 

Rămân în ploaie, să mă ude,

îmi cad rafalele pe trup,

iar glasu-ți când prin stropi se-aude,

mă-ntind, în brațe să te strâng...

 

E rece ploaia, sau e caldă,

nu mai contează cum o simt,

în stropi, iubirea mea se scaldă

și printre picuri te alint...

 

Mă udă stropii aceștia grei,

iar tu, cu vorbe-amețitoare,

în brațe cu nesaț mă iei,

într-o nebună îmbrățișare...

 

Dar ploua rău, ploua sălbatic,

venind torenții peste mine

și-n brațe te cuprind fanatic,

eu, cea sălbatică... de tine...

 

BALADA VEȘTILOR DIN PLOI – George Țărnea

Mulțumeşte-te să-mi scrii

Câteva cuvinte calde,

Când va fi să mi se scalde

Umbra vieții-n aporii.

 

Eu voi sta, oricum, atent,

Sprijinindu-mă de-o rază,

La-nțelesul viu din frază

Și la frigul tău latent.

 

Dacă tot mi-e dat să mor

Înainte-ți cu o vreme,

Voi ajunge, nu te teme,

Să-mi transform plecarea-n nor.

 

Și-or să cadă mai apoi,

Dinspre mine către tine,

Vești de dragoste, știi bine,

Risipite-n niște ploi.

 

TREI LACRIMI RECI DE CĂLĂTOARE, de Ion Minulescu

Şi-ai să mă uiţi -

Că prea departe

Şi prea pentru mult timp porneşti!

Şi-am să te uit -

Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,

Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate

Trei lacrimi reci de călătoare ;

Iar eu pe ţărm

Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,

Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,

Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

 

Şi versul meu

L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,

Iar tu -

Cântându-l ca şi dânsul,

Plângându-l, poate, ca şi mine -

Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,

Şi-uitând că m-ai uitat,

Vei smulge din cadrul palidului vis

Întunecatu-mi chip,

Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare

Şi când din ochi lăsai să-ţi pice

Trei lacrimi reci de călătoare!

 

TE DU ..., de Pena George

Te du

Te du, frumoaso,

cu nepăsarea ta nedreaptă,

cu tot alaiul

firii tale libertine,

 

cu bustul mărginit

de-o stângă şi de-o dreaptă

mofluză şi deocheată

de suspine!

 

Te du,

căci aşa ţi-a dorit-o viziunea ta,

să desfrunzeşti

anapoda prin bezne.

 

Te du, frumoaso,

zvârlită-n lumea-ţi fără stea,

cu nuferii minciunii

modelaţi de glezne.

 

STROFE PENTRU EL, de Ion Minulescu

Deşi noi toţi îi suntem fraţi

Şi toţi îl ascultăm la fel -

Noi nu-i suntem decât argaţi,

Căci l-am ales stăpân pe El!...

 

Dar Eu, cum nu-i pot fi argat -

Deşi noi toţi suntem la fel -

De şorţul alb m-am dezbrăcat

Şi n-am mai ascultat de El...

 

Dar azi, când simt că se cuvine

Ca toţi să-l ascultăm la fel -

Deşi m-ascult numai pe mine,

Eu nu m-ascult decât prin El!...

 

O, DOAMNE, CÂT EŞTI DE FRUMOASĂ,.... de Daniel-Dumitru Darie

O, Doamne, cât eşti de frumoasă,

Din care cer ai apărut?

Mă doare timpul, mă apasă

Dar ştiu că nu-i nimic pierdut…

 

Şi-i vremea când, deopotrivă,

E-aşa de cald şi vin şi ploi,

Iar dacă totul e-mpotrivă

Noi învăţăm să fim iar noi...

 

Se poate însă ca prin ape,

Prin foc, prin nopţi fără hotar,

Să ne aducem mai aproape

Un gând strivit în calendar...

 

Şi simt că de nimic nu-mi pasă,

Şi simt că-s iar adolescent,

Şi eşti a timpului mireasă,

E vremea timpului prezent

 

CE-AR FI..., de Chiorean Aurel

Ce ar fi să mergem către infinit

fără de clipe dor sau îndurare

să tac o vreme ceru-n răsărit

cu dragostea ce nu e întâmplătoare.

 

Să nu mai plângem clipele cărunte

nici doruri strânse-n doruri de lumină

mi-e tristă viața,crengile mi-s rupte,

aștept o vreme-n ceruri... și-o să vină.

 

Nu stau pe loc s-aștept un viitor

n-avem nici vreascuri spre a ne-ncălzi

mă frige și mă mistuie un dor

un dor ce poate-ne va învălui.

 

Mă-ntreb atât:de visul mi-e păcat

când ramurile doar de dor îmi cântă

că stau pe loc și parcă sunt umblat

și liniștea-mi spre-nalturi se avântă.

 

Știu,toamna mea,îmi bate la fereastră

cu vorba-i și surâsul ei de ploi,

s-a-ndrăgostit și-mi pare că-i geloasă

că plâng în hohote copacii goi.

 

NOI CEI TRECUȚI PRIN VIAȚĂ

Privesc cum timpul la toți ne dă târcoale

Nu scăpă floare, sau suflet nou venit,

Un cal sălbatic, ce-aleargă pe-a sa cale,

Pe coama poartă clipa ce zboară-n infinit.

 

Trimit o vorbă spre cei trecuți prin viață

Nerăbdătoare vrea la inimi să ajungă,

Văzând hotare scrise și ziduri cum se-nalță,

Acoperind dorința cu-o noapte grea și lungă.

 

Sunt doar o frunză-n toamnă, iar alții sunt ninsori,

Dar sufletul ne este un trubadur hoinar,

Poet la curtea vieții, cântând din primii zori

Sonete de iubire ce poartă vers cu har.

 

Conveniențe sterpe ne țin încorsetați

În lanțuri ruginite și lacăte meschine,

În suflet bate vântul și suntem sufocați

De-o mască vlăguită, să nu fim de rușine.

 

Și ne stropim trăirea cu lacrimi și durere

Purtând-o prin îngheț, spre veșnică osândă,

Dar sufletul se zbate să iasă din tăcere

Strigând că nu îi pasă, de lupi ce stau la pândă.

 

În vatra din adâncuri iubirea este vie,

Iar visurile noastre nu au aripi de fum,

Dorim să viețuim la margini de vlăsie

Serenitatea clipei, cu veșnicu-i parfum.

 

 

UITE, VINE MOȘ CRĂCIUN, de Otilia Cazimir

Prin nămeți, în fapt de seară,

A plecat către oraș

Moș Crăciun c-un iepuraș

Înhămat la sănioară.

 

Drumurile-s troienite,

Noaptea vine, gerul crește…

Cu urechile ciulite

Iepurașul se grăbește.

 

Uite-o casă colo-n vale,

Cu ferestre luminate.

Moșul s-a oprit din cale,

Cu toiagu-n poartă bate:

 

- Bună seara, bună seara!

Iaca, vin cu sănioara

Și cu daruri proaspete.

Bucuroși de oaspete?

 

- Bucuroși, bucuroși,

Strigă glasuri de copii.

Moșule, de unde vii?

- Iaca, vin din moși-strămoși,

Încărcat cu jucării!

 

Noapte rece și albastră.

Ies copiii la fereastră,

Să se uite cum coboară,

Prin troianul uriaș,

Moș Crăciun c-un iepuraș

Înhămat la sănioară.

 

Din copilăria mea - Lucian Blaga

 

Păşteam cu alţii gâştele-n arinişti.

Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc

şi îmi prindea cu prietenie-n cioc

sfârcul urechii

şi plopii tremurau străvechii.

 

Când toropit priveam prin gene

cum boii se mişcau prin flori de sânziene

pe sub sălcii,

mă miram că ei nu văd

cu vârful coarnelor ca melcii,

şi boii - boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii.

 

Când mă trânteam în pajişte pe spate

cu ochii către bolta în senin,

mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,

lin răzimat pe coate.

 

Şi-mi mai aduc aminte

într-un lan de cînepă

o sperietoare pestriţă de paseri

se sprijinea

în par, ca vînturi s-o alinte.

 

Ciorchine de turbări avea cercei,

o vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei.

 

Râdeau copiii toţi de ea,

dar mie mi-era milă

şi-o iubeam.

Şi singur socoteam: ea mi-e aproapele

şi o iubeam.

Şi mă credeam un mucenic.

 

CLEPSIDRA, de Cornel Armeanu

Merg anii înainte, merg anii înapoi,

Clepsidra veșniciei la capete-i egală.

Deși-i puțină moarte la mijloc pentru noi,

Ne place cum ne cerne și chiar cum ne înșală.

 

Venim din punctul zero și tindem spre mai mult,

Iluzia veciei e-atotstăpânitoare.

Ne lustruim în taina podoabele de cult

În așteptarea altor nescrise calendare.

 

Brusc, la un semn de clopot, rămânem fără grai,

Cu ochii între șansa și între renunțare.

De n-ați știut, clepsidra nu macină mălai,

Ea mușcă aspru până la ultima culoare.

 

Deși-i puțină moarte la mijloc pentru noi,

Clepsidra veșniciei la capete-i egală.

Merg anii înainte, merg anii înapoi...

Ne place cum ne cerne și chiar cum ne înșală.

 

AUGURALIA, de Grigore Arbore

Pe plăji pustii, prin cetăți

invadate de blânde reptile

lângă uriașele sarcofage de calcar

îngropate în iertătorul nisip îngenunche

Poetul

ascultându-și tăcut respirația. Umblă în jur

nedeslușite zvonuri celeste,

trecute furtuni îl inundă acolo pe albul

auguralelor lespezi. El se roagă încet

nume fără șir murmurând

către steaua hipnotică. Șoaptele lui

se aștern peste ziduri -

binecuvântat, verde mușchi. Totul

va dormi învelit în mantia

rugilor sale, instabilele valuri

vor revărsa către el umbre eterne. Pasărea

prinsă de lavă îi aruncă-n retină

urmele zborului. Auguralia.

 

CE E AMORUL?, de Mihai Eminescu

Ce e amorul? E un lung

Prilej pentru durere,

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Si tot mai multe cere.

 

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ți-l leagă,

Încât să n-o mai poți uita

Viața ta întreagă.

 

Dar încă de te-așteaptă-n prag

În umbra de unghere,

De se-ntâlnește drag cu drag

Cum inima ta cere:

 

Dispar și cerul și pământ

Și pieptul tău se bate,

Și totu-atârnă de-un cuvânt

Șoptit pe jumătate.

 

Te urmărește săptămâni

Un pas făcut alene,

O dulce strângere de mîini,

Un tremurat de gene.

 

Te urmăresc luminători

Ca soarele și luna,

Și peste zi de-atâtea ori

Și noaptea totdeauna.

 

Căci scris a fost ca viața ta

De doru-i să nu-ncapă,

Căci te-a cuprins asemenea

Lianelor din apă.

 

Otilia Cazimir - Ninge!

 

Ssst!… Maicuta gerului,

Cu manuta inghetata,

Bate-n poarta cerului

Si intreaba suparata:

 

- Unde-s stelele de sus?

- Iaca, nu-s!

Vantul rau le-a scuturat

Si le-mprastie prin sat.

 

Uite una: s-a desprins

Dintr-o margine de nor

Si coboara-ncetisor…

- Oare-a nins?

 

E un fulg si-i cel dintai

Si aduce-n vant ninsoare,

Drumuri albe peste vai,

Ras curat in ochii tai,

Sanioare,

Zurgalai…

 

 

NOAPTE DE IARNĂ de George Topârceanu

Cad din cer mărgăritare

Pe orașul adormit...

 

Plopii, umbre solitare

În văzduhul neclintit,

Visători ca amorezii

Stau de veghe la fereastră,

Și pe marmura zăpezii

Culcă umbra lor albastră.

 

Iarna!... Iarna tristă-mbracă

Streșinile somnoroase,

Pune val de promoroacă

Peste pomi și peste case.

Scoate-o lume ca din basme

În lumini de felinare -

Umple noaptea de fantasme

Neclintite și bizare.

Din ogeagul de cărbune

Face alba colonadă

Și pe trunchiuri negre pune

Capiteluri de zăpadă,

Iar prin crengile cochete

Flori de marmură anină, -

O ghirlandă de buchete

Care tremură-n lumină.

Reci podoabe-n ramuri goale

Plouă fără sa le scuturi,

Ici, risipă de petale,

Colo, roi ușor de fluturi...

 

*

 

Și din valul de zăpadă,

Ca o mută arătare

Legănându-se pe stradă,

Un drumeț ciudat răsare...

Vine cu popasuri multe,

Face-n calea lui mătănii.

Câte-odată stă s-asculte

Clopoțeii de la sănii.

Alteori uimit tresare,

Da din mâini șoptind grăbit -

Parcă spune-o taină mare

Unui soț închipuit...

Ca o umbră din poveste

Se strecoară-ncet, și iar

Stă deodată fără veste

Rezemat de-un felinar.

 

Fața lui se lămurește, -

Pare-nduioșat acum...

Visător și lung privește

Casele de peste drum:

Poarta mică... pomi în floare...

O fereastră luminată...

Streșini albe de ninsoare...

Toate-i par ca altădată!

 

Și păreri de rău trecute

Cad pe inima-i trudită,

Ca un stol de păsări mute

Pe-o gradină părăsită:

"Bulgăraș de gheață rece,

Iarna vine, vara trece

Și n-am cu cine-mi petrece...

Bulgăraș topit în foc,

Dacă n-am avut noroc!

Dacă n-am avut noroc..."

 

Glasul, înecat, se curmă.

Omul, șovăind în stradă,

Pleacă iar, lăsând în urmă

Pete negre pe zăpadă.

 

ŞTIU PURITATEA, de Ana Blandiana

Ştiu, puritatea nu rodeşte,

Fecioarele nu nasc copii,

E marea lege-a maculării

Tributul pentru a trăi.

 

Albaştri fluturi cresc omizi,

Cresc fructe florilor în jur,

Zăpada-i albă neatinsă

Pământul cald este impur.

 

Neprihănit eterul doarme,

Văzduhul viu e de microbi,

Poţi dacă vrei să nu te naşti,

Dar dacă eşti te şi îngropi.

 

E fericit cuvântu-n gând,

Rostit, urechea îl defăimă,

Spre care o să mă aplec

Din talgere - vis mut sau faimă?

 

Între tăcere şi păcat

Ce-o să aleg - cirezi sau lotuşi?

O, drama de-a muri de alb

Sau moartea de-a învinge totuşi...

 

NICIODATĂ, de Adrian Păunescu

 

Un cântec nu-i nimic în lumea asta

Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci

Când el cu o iluzie nu umple

Ghiozdanele copiilor săraci.

Destul cu-atâtea găşti aristocrate

Ce caută şi-n cântece câștig

Un cântec nu-i nimic dacă nu face

Mai cald în casele în care-i frig.

 

Niciodată, niciodată

Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

 

Dezmoşteniţii-şi caută o cale

Nenorociţii trec cu paşii grei

Nu ne putem închide-n cabinete

Făcând uşor abstracţie de ei.

Mizeria există până-n oase

Popoare mor şi indivizi decad

Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă

A foc, a năduşeală şi a iad.

 

Şi dacă toate cântecele noastre

Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot

Noi pentru cei săraci şi fără şanse

Suntem mereu datori să facem tot.

Măcar atât din toate să rămână

Din tot ce-am pătimit la focul mic

Un vers, o spovedanie, un cântec

De partea celor care n-au nimic.

 

CÂND ARIPI...., de Alexandru Macedonski

Când aripi al meu suflet avea, credeam în toate

Iluziile roze… — Eram un semizeu,

Zburam spre empireu,

Mai sus de gloate…

 

Când aripi al meu suflet avea.

 

Purtam în grai argintul curatelor izvoare,

În cuget, visuri roze… — De viaţă mă-ncântam,

De soare mă-mbătam,

Eram argint şi soare…

 

Când aripi al meu suflet avea.

 

Era ca o-nflorire de zile minunate,

De crini şi roze roze… — Zâmbeam copilăros,

Voios şi generos,

Străin de răutate…

 

Când aripi al meu suflet avea…

 

MAMA, de George Cosbuc

În văduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard,

Iar flacăra lor geme:

Clipește-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colțuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Și torc în rând cu tine;

Sunt încă mici și tată n-au

Și George nu mai vine.

Un basm cu pajuri și cu zmei

Începe-acum o fată,

Tu taci s-asculți povestea ei

Și stai îngândurată.

Și firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă,

Spui șoapte fără de-nțeles,

Și ochii tăi stau țintă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfiră...

Te uiți la el și nu-l rădici,

Și fetele se miră.

...0, nu! Nu-i drept să te-ndoiești !

La geam tu sari deodată,

Prin noapte-afară lung privești

"Ce vezi ?" întreab-o fată.

"Nimic... Mi s-a părut așa!"

Și jalea te răpune,

Și fiecare vorbă-a ta

E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, nerădicând

De jos a ta privire

"Eu simt ca voi muri-n curând,

Ca nu-mi mai sunt în fire...

Mai știu și eu la ce gândeam

Aveți și voi un frate...

Mi s-a părut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el !... Să-l văd venind,

Aș mai trăi o viață.

E dus, si voi muri dorind

Să-l vad o data-n fată.

Așa vrea poate Dumnezeu,

Așa mi-e datul sorții,

Să n-am eu pe băiatul meu

La cap, în ceasul morții!"

Afara-i vânt și e-nnorat,

Și noaptea e târzie;

Copilele ți s-au culcat

Tu, inima pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând;

E dus și nu mai vine!

S-adormi târziu cu mine-n gând

Ca să visezi de mine!

 

Adolescenţi pe mare – Nichita Stănescu

 

Această mare e acoperită de adolescenţi

care învaţă mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu braţul de curenţi,

mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect

şi îi contemplu ca la o debarcare

o flotă infinită de yole. Şi aştept

un pas greşit să văd, sau o alunecare

măcar pân’ la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.

Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan

au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

 

 

Fiica mamei - M. Botnaru

 

Dulcea mea, cu tine stau la sfat

Ore întregi și tot sunt omul însetat,

Ochii mei și zi, și noapte, te doresc,

Dar nicicând din drag nu obosesc.

 

Mă înveți în toate să mai cresc,

Mă înveți din ban să înmulțesc

Și mă cerți, cu dulce o magie de povață,

Că nu știu să cruț a mea făclie-n viață.

 

Te-ai înălțat deșteaptă ca o stâncă

Și ai trecut în calea ta o mare-adâncă,

Ai adunat înțelepciune multă prea devreme

Și ai făcut din ea o vie, o avere pentru vreme.

 

Lângă sufletul tău, de mare fiică,

Eu mă simt ca o mamă mică, dar voinică,

Lângă inima ta, înecată în rară o lumină,

Eu mă simt o putere de femeie, o divină.

 

Atâta prospețime și duioșie-mi dăruiești,

Cu a ta gingășie, ca pe o livadă, mă-nflorești

Și sunt convinsă, în orice clipă rece adunată,

Vei fi toiagul de nădejde, a mea fată.

 

Ești dulce vis, cu o seninătate ce mă crește,

Ești crezul meu, ce gândul mi-l hrănește,

Ești scutul meu, ce, veșnic, nu mai obosește

Și al tău dor, copila mea, mă ocrotește.

 

Azi nu mă plâng de soarta mea, ci o iubesc,

Din dor de mamă cu așa copii, viața o trăiesc

Cu imens soare, mă mângâie fiecare dimineață,

Voi îl trimiteți, ca pe o sărbătoare, în a mea viață!

 

TE VOI IUBI MEREU, de Robert Munsch

O mamă își ținea nou-născutul la piept și

încet îl legăna înainte și-napoi,

înainte și-napoi, înainte și-napoi.

Și în timp ce-l ținea cântă:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna,

Atât cât voi trăi,

Copilul meu vei fi."

 

Copilul a crescut. El a crescut și a crescut,

și a crescut. A crescut până a împlinit doi ani,

și a început să alerge prin toată casa.

Trăgea de cărțile din bibliotecă. Trăgea

toata mâncarea din frigider și lua ceasul mamei

si-l aruncă în toaletă. Câteodată mama își spunea:

“Acest copil mă-nebunește!"

 

Dar noaptea, când copilul de doi ani era liniștit,

mama deschidea ușa camerei,

o străbătea târâș,

se uită de la marginea patului;

și dacă el era într-adevăr adormit îl lua

în brațe și-l legăna înainte și-napoi,

înainte și-napoi, înainte și-napoi.

Și în timp ce-l legăna cânta:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna,

Atât cât voi trăi,

Copilul meu vei fi."

 

Băiețelul a crescut. El a crescut și a crescut,

și a crescut. El a crescut până când a împlinit nouă ani.

Și niciodată nu vroia să facă baie, și de câte ori

bunica îi vizita el vorbea urât. Câteodată

mama ar fi vrut să-l vândă la grădina zoologică!

 

Dar noaptea, când el dormea,

Mama deschidea încetișor ușa camerei,

o străbătea târâș și se uita de la marginea patului.

Dacă era într-adevăr adormit, ea-l lua în brațe

pe acel băiat de nouă ani

și-l legăna înainte și-napoi,

înainte și-napoi, înainte și-napoi.

Și în timp ce-l legăna, cânta:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna,

Atât cât voi trăi,

Copilul meu vei fi."

 

Băiatul a crescut. El a crescut, și a crescut,

și a crescut. Și a crescut până când a ajuns un adolescent.

El avea prieteni ciudați și purta haine ciudate,

și asculta muzică ciudată.

Câteodată mama lui se simțea

ca într-o grădină zoologică!

 

Dar noaptea, când acest adolescent dormea,

mama deschidea ușa camerei lui,

o străbătea târâș și se uita de la marginea patului.

Daca era într-adevăr adormit, ea-l lua în brațe

pe acel băiat mare, minunat,

și-l legăna înainte și-napoi,

înainte și-napoi, înainte și-napoi.

Și în timp ce-l legăna cânta:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna,

Atât cât voi trăi,

Copilul meu vei fi."

 

Adolescentul a crescut. El a crescut si a crescut,

și a crescut. A crescut până a devenit un adult.

A părăsit casa părintească și și-a luat o casă

în cealaltă parte a orașului.

 

Dar câteodată, în nopțile întunecate

mama se urca în mașina ei și traversă orașul.

Dacă toate luminile în casa fiului ei erau stinse,

ea deschidea geamul de la dormitorul lui,

îl străbătea târâș și se uita de la marginea patului.

Dacă acel bărbat mare, minunat, era într-adevăr adormit

ea-l lua în brațe și-l legăna înainte și-napoi.

Și în timp ce-l legăna cânta:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna,

Atât cât voi trăi,

Copilul meu vei fi."

 

Ei bine, acea mamă a îmbătrânit.

Și a îmbătrânit, și a îmbătrânit, și a îmbătrânit.

Într-o zi și-a sunat fiul și i-a spus,

“Ar fi bine să vii să mă vezi

căci sunt foarte bătrână și bolnavă."

Cine el a ajuns la ușa ea a încercat să cânte

cântecul. Ea a cântat:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna …"

dar nu a putut să-l termine

pentru că era prea bătrână și bolnavă.

 

Fiul s-a îndreptat spre mama lui.

A luat-o în brațe și a legănat-o,

înainte și-napoi, înainte și-napoi,

înainte și-napoi.

Și i-a cântat acest cântec:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna,

Atât cât voi trăi,

Mama mea vei fi."

 

Când fiul s-a întors acasă în acea noapte,

a stat nemișcat mult timp la capătul scărilor.

Apoi a mers în cameră

unde fetița lui nou-născută dormea.

A ridicat-o în brațe și foarte încet a legănat-o,

înainte și-napoi, înainte și-napoi,

înainte și-napoi.

Și în timp ce-o legăna a cântat:

“Te voi iubi mereu,

te voi îndrăgi pentru totdeauna

Atât cât voi trăi,

Copilul meu vei fi."

 

REPETABILA POVARĂ de Adrian Păunescu

Cine are părinți, pe pământ nu în gând

Mai aude și-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți.

 

Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc

De atâția copii și de-atât nenoroc

Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.

 

Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei,

Care știu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu contează deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!

 

Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla,

Eu îi știu si îi simt, pătimind undeva.

Ne-amintim, și de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părinții bătrâni

Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit triști în casele lor...

Între ei și copii e-o prăsilă de câini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

 

Cine are părinți, pe pământ nu în gând,

Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.

Ca din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinți, ci părinte de fii.

 

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însa pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

 

Umiliți de nevoi și cu capul plecat,

Într-un biet orășel, într-o zare de sat,

Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoși,

Și că niște stafii, ies arare la porți

Despre noi povestind, ca de moșii lor morți.

 

Cine are părinți, încă nu e pierdut,

Cine are părinți are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde-avem și noi înșine ai noștri copii.

Enervanți pot părea, când n-ai ce sa-i mai rogi,

Si în genere sunt și nițel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici,

Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal,

Te întreabă de știi pe vre-un șef de spital.

Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povara îi simți și ei știu că-i așa

Și se uită la tine ca și când te-ar ruga...

 

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conștiința povara acestui apus

Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împuțina cei ce n-au și ne cer.

Iar când vom începe și noi a simți

Că povară suntem, pentru-ai noștri copii,

Și abia într-un trist și departe târziu,

Când vom ști disperați vesti, ce azi nu se știu,

Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând,

Și de ce încă nu e potop pe cuprins,

Deși plouă mereu, deși pururi a nins,

Deși lumea în care părinți am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

 

O CARTE POȘTALĂ, de Marcela Peneș

Draga doamnă barză,

 

De-atâta frig

S-a speriat tot neamul păsăresc.

Cu sfială,

M-am decis

Sa va scriu aceasta carte poștală.

Vă rog să iertați,

Dragă doamnă barză,

Ca ortografia mea este... cam varză,

Dar nu puteam să rabd,

Pentru nepriceperea-mi umilă,

Capriciile acestei ierni fără milă.

Și atunci, în numele celor înfrigurați,

Vă rugăm să nu mai întârziați,

Că eu una, ce să zic? Nu mai pot!

Vă așteptăm cu soare cu tot!

 

Aceasta mi-e rugămintea

Scrisă precum m-a tăiat mintea.

 

Semnează, pe o frunză uscată de dud,

O pasăre care niciodată

N-a călătorit către sud...

 

CE TE FACI, DOAMNE, DACĂ-ȚI MOR?, de Rainer Maria Rilke

 

 

Ce te faci, Doamne, dacă-ți mor?

Dacă mă sparg? (îți sunt urcior),

Dacă mă curm? (îți sunt izvor),

Îți sunt veșmânt și croitor,

Când nu mai sunt, ești fără rost.

 

N-o să mai ai, după ce mor,

cald bun-venit și adăpost.

Pierzi, ostenit, de pe picior,

sandaua moale ce ți-am fost.

 

Mantia-ți mare nu te mai ține.

Privirea ta, ce-al meu obraz, oricând,

o strânge cald ca într-un cuib plăpând,

veni-va după mine căutând,

și pe-nserat se va lăsa-n zbor frânt

la sânul pietrelor străine.

 

Ce te faci, Doamne? Mă-nspăimânt...

 

NOTE DE PRIMĂVARĂ, de George Bacovia

Verde crud, verde crud…

Mugur alb, şi roz şi pur,

Vis de-albastru şi azur,

Te mai vad, te mai aud!

 

Oh, punctează cu-al tău foc,

Soare, soare…

Corpul ce întreg mă doare,

Sub al vremurilor joc.

 

Dintr-un fluier de răchită,

Primăvară,

O copilă poposită la fântână

Te îngână

Pe câmpia clară…

 

Verde crud, verde crud…

Mugur alb, şi roz şi pur,

Te mai văd, te mai aud,

Vis de-albastru şi azur.

 

NERVI DE PRIMĂVARĂ, de George Bacovia

Primăvară ...

O pictură parfumată cu vibrări de violet.

În vitrine, versuri de un nou poet,

În oraş, suspină un vals de fanfară.

 

O lungă primăvară de visuri şi păreri ...

 

O lungă deşertare zvoneşte împrejur,

E clar şi numai soare.

La geamul unei fabrici o pală lucrătoare

Aruncă o privire în zarea de azur.

 

O nouă primăvară pe vechile dureri ...

 

Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie,

În infinit pământul se simte tresăltând :

Vor fi acum de toate cum este orişicând,

Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

 

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...

 

DE PE-O “BUNĂ DIMINEAŢĂ”, de Otilia Cazimir

 

De pe-o “bună dimineaţă”

Cu tulpină de cârcel,

A sărit un gândăcel

Cu mustăţile de aţă.

 

Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,

Care-şi poartă fiecare

Ochelarii pe spinare,

Dorm la soare, somnoroşii!

 

Iar pe-un fir de păpădie,

Ce se-nalţă, drept, din iarbă,

Suie-un cărăbuş cu barbă,

În hăinuţă aurie.

 

Suie, mândru şi grăbit,

Să vestească-n lumea mare:

- Preacinstită adunare,

Primăvara a sosit!

 

A REVENIT FRUMOASA PRIMĂVARĂ, de  Alexandru Vlahuţă

A revenit frumoasa primăvară;

Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;

Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,

Fac inimile noastre să tresară ....

 

Iubire e în razele de soare,

Şi farmec în a codrului fanfară,

Şi visuri dulci în liniştea de sară:

În cer şi pe pământ e sărbătoare.

 

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,

Căci toată frumuseţea asta-mi pare

Că niciodată n-are să mai fie!

 

Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare

Să simt, în marea lumii simfonie,

A gândurilor mele întrupare.

 

O, MAMĂ..., de Mihai Eminescu

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

 

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

 

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

 

PRIMĂVARĂ, de George Topârceanu

După-atâta frig şi ceaţă

Iar s-arată soarele.

De-acum nu ne mai îngheaţă

Nasul şi picioarele!

 

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,

Timpul cald s-apropie.

Primăvara asta totuşi

Nu-i decât o copie.

 

Sub cerdac, pe lăuruscă,

Cum trecură Babele,

A ieşit un pui de muscă

Să-şi usuce labele.

 

Păsările migratoare

Se re-ntorc din tropice.

Gâzele depun la soare

Ouă microscopice.

 

Toată lumea din ogradă

Cântă fără pauză.

Doi cocoşi se iau la sfadă

Nu ştiu din ce cauză.

 

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,

Nu vrea să se bucure.

Moţul roşu îi atârnă

Moale ca un ciucure.

 

Doar Grivei, bătrânul, n-are

Cu ce roade oasele.

Că de când cu postul mare,

Toate-i merg de-a-ndoasele.

 

Pentru câte-a tras, sărmanul,

Cui să ceară daune?…

Drept sub nasul lui, motanul

A venit să miaune.

 

Dar acum l-a prins potaia

Şi-a-nceput să-l scuture…

Peste toată hărmălaia

Trece-n zbor un fluture.

 

Pe trotuar, alături saltă

Două fete vesele…

Zău că-mi vine să-mi las baltă

Toate interesele!

 

COPILĂRIE, de Rainer Maria Rilke

Curg ale scolii ore nesfârșite,

cu temeri și-așteptări învolburate.

O, timp ce trece greu, singurătate...

Și-afară: străzi răsuna și sclipesc

și-n piețe largi, fântânile țâșnesc,

iar prin grădini cresc lumi nebănuite...

Și-n haina de copil să treci prin toate

cum nimeni n-a trecut și nu va trece

O, timp ciudat ce tainic se petrece,

o, grea singurătate.

 

Și de departe să-i privești pe-acei

bărbați, femei; bărbați, bărbați, femei,

și pe copii, în altfel de culori trecând;

o casa ici, un câine când și când,

încrederi, spaime mute amestecând...

O, fioruri, fără rost tristeți, o vis,

o, nesfârșit abis.

 

Și să te joci așa: inele, mingi și roată,

în parcul care încet-încet pălește,

și pe cei mari să îi atingi câteodată,

sălbăticit de goana și orbește;

dar liniștit, cu pași mărunți, spre seară,

ținut de mână strâns, să pleci acasă.

O, înțelesuri care-ți scapă iară,

O, teamă, o poveri ce-apasă.

 

Și ore-n șir, să-ngenunchezi la lac

cu o corăbioară; să o uiți deodată,

căci altele mai mândre valuri fac,

mai colorate pânze ți se-arată,

și doar la fata mică, scufundată,

te mai gândești, ce palidă se-ascunde:

Copilărie, oglindire tremurată,

unde pleci? Unde? Unde?

 

Cântec fără răspuns - Nichita Stănescu

 

 

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,

care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie

în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,

mereu fragedă, mereu unduitoare?

 

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă

ca firul de iarbă ce taie în două

luna văratecă, azvârlind-o în ape,

despărţită de ea însăşi

ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

 

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,

soare căprui răsărindu-mi peste umăr,

trăgând după el un cer de miresme

cu nouri subţiri fără umbră?

 

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,

care-n loc de sunete

goneşte-n jurul inimii mele

o herghelie de mânji cu coame rebele?

 

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,

vârtej de-anotimpuri colorând un cer

(totdeauna altul, totdeauna aproape)

ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

 

ÎNTREBĂRI, de Ana Blandiana

De ce nu se-amestecă totul?

De ce nu se-acoperă

Pielea lucioasă a pământului cu blană?

De ce nu răsare iarba verde şi fragedă

Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?

De ce nu le cresc pomilor aripi

Şi păsărilor rădăcini?

De ce nu ciripesc pietricelele fericite

De pe marginea râului?

Eu de ce nu învăţ să urăsc?

Eu de ce?

- O, Doamne, ce copil obositor,

Oftează îngerul.

 

CUPLU, de Ana Blandiana

Unii te văd numai pe tine,

Alţii mă văd numai pe mine,

Ne suprapunem atât de perfect

Încât nimeni nu ne poate zări deodată

Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia

De unde putem fi văzuţi amândoi.

Tu vezi numai luna,

Eu văd numai soarele,

Tu duci dorul soarelui,

Eu duc dorul lunii,

Stăm spate în spate,

Oasele noastre s-au unit de mult,

Sângele duce zvonuri

De la o inimă la alta.

Cum eşti?

Dacă ridic braţul

Şi-l întind mult înapoi,

Îţi descopăr clavicula dulce

Şi, urcând, degetele îţi ating

Sfintele buze,

Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc

Până la sânge gura.

Cum suntem?

Avem patru braţe să ne apărăm,

Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea

Şi tu numai duşmanul din faţa ta,

Avem patru picioare să alergăm,

Dar tu poţi fugi numai în partea ta

Şi eu numai în cealaltă parte.

Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Suntem egali?

Vom muri deodată sau unul va purta,

Încă o vreme,

Cadavrul celuilalt lipit de el

Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?

Sau poate nici nu va muri întreg

Şi va purta-n eternitate

Povara dulce-a celuilalt,

Atrofiată de vecie,

Cât o cocoaşă,

Cât un neg...

Oh, numai noi cunoaştem dorul

De-a ne putea privi în ochi

Şi-a înţelege astfel totul,

Dar stăm spate în spate,

Crescuţi ca două crengi

Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,

Jertfindu-se pentru o singură privire,

Ar vedea numai spatele din care s-a smuls

Însângerat, înfrigurat,

Al celuilalt.

 

NUMAI UNA!, de George Coșbuc

Pe umeri pletele-i curg râu

Mlădie, ca un spic de grâu,

Cu sorțul negru prins în brâu,

O pierd din ochi de dragă.

Și când o văd, îngălbenesc;

Și când n-o vad, mă-mbolnăvesc,

Iar când merg alții de-o pețesc,

Vin popi de mă dezleagă.

La vorba-n drum, trei ceasuri trec

Ea pleacă, eu mă fac că plec,

Dar stau acolo și-o petrec

Cu ochii cât e zarea.

Așa cum e săraca ea,

As vrea s-o știu nevasta mea,

Dar oameni răi din lume rea

Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!

Toți frații mă vorbesc de rău,

 

Și tata-i supărat mereu,

Iar mama, la icoane,

Mătănii bate, tine post;

Mă blestemă: De n-ai fi fost!

Ești un netot! Ți-e capul prost

Și-ti faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!

Cu traiul eu am sa mă-mpac

Și eu am să trăiesc sărac,

Muncind bătut de rele!

La frați eu nu cer ajutor,

Că n-am ajuns la mila lor

Și fac ce vreau! Și n-am să mor

De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!

Legat de dânsa, eu să știu

Că am urâtei drag să-i fiu?

Să pot ce nu se poate?

Dar cu pământul ce să faci?

Și ce folos de boi și vaci?

Nevasta dacă nu ți-o placi,

Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui

Să-mi placă tot ce-i place lui!

Așa om nici vlădica nu-i

Și nu-i nici împăratul!

Să-mi cânte lumea câte vrea,

Mi-e dragă una și-i a mea:

Decât să mă dezbar de ea,

Mai bine-aprind tot satul!

 

PLOAIE ÎN LUNA LUI MARTE, de Nichita Stănescu

Plouă infernal,

şi noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.

 

Pereţii odăii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.

Sufletele noastre dansau

nevăzute-ntr-o lume concretă.

 

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.

Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,

mie-mi plouă zborul, cu pene.

 

Şi mă-nălţam. Şi nu mai știam unde-mi

lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,

cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

 

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.

N-aş mai fi vrut să se sfârşească

niciodată-acea lună-a lui Marte.

 

OMUL-FANTĂ, de Nichita Stănescu

Omul-fantă are îndepărtate origini.

El vine din afară:

din afara frunzelor,

din afara luminii protectoare

și chiar

din afara lui însuși.

 

Ia ființă venind.

Astfel, el se umple

cu imaginile diforme

atârnând lățoase de marginile

existenței,

sau, pur și simplu,

el adulmecă existența

și ia naștere lăsându-se

devorat de ea.

 

Nu se știe cine mănâncă pe cine.

Omul-fanta azvârle mari piramide

de vid

peste mari deșerturi.

 

El se apropie, se apropie.

Întâlnește sfera

și are vederea aerului

și a simțurilor.

 

El mănâncă o frunză,

dar o mănâncă pe dinlăuntru.

El este în afară pântec

și înlăuntru gura cu dinți.

Nu se știe cine îl mănâncă pe cine.

 

Omul-fantă face înconjurul lumii

și există numai cât să ia cunoștință

de existență.

 

Sufletele morților

sunt atmosfera terestră.

Respirăm sufletele lor;

sufletele lor își înfig câte un deget

adânc în respirația noastră.

 

Omul-fantă moare

ca să ia cunoștință de moarte.

El se lasă respirat

și la rândul lui

respiră

obiecte însuflețite și neînsuflețite

ca și cum ar fi aer.

 

Nu se știe cine respiră pe cine.

Istoria coagulează în cuvinte solemne;

viitorul ni se înfățișează sub forma unei

vorbiri

pronunțate de niște guri

cu mult mai perfecte decât ale noastre.

 

Pământul lui a fi

își trage aerul din pământul

lui a nu fi

Nu se știe cine îl respiră pe cine.

 

Omul-fantă vine si vede.

Nu se știe dacă între ochiul lui

și ochiul lucrurilor

există vreun spațiu pentru vedere.

 

Retina omului-fanta e lipită

de retina lucrurilor.

Se văd împreună, deodată,

unul pe celalalt,

unii pe ceilalți,

ceilalți pe ceilalți,

Nu se știe cine îl vede pe cine.

 

Nu e loc pentru semne,

pentru direcții.

Totul e lipit de tot.

 

Omul-fantă vine din afară,

el vine de dincolo

și încă de mai departe de dincolo.

 

Odată venit,

nu se mai știe cine-a venit

și cine într-adevăr e de dincolo

și încă de mai departe de dincolo

este.

 

Totul e lipit de tot;

pântecul de pântec,

respirația de respirație,

retina de retina.

 

PRIMAVARA, de Vasile Alecsandri

A trecut iarna geroasă,

Câmpul iată-l înverzit,

Rândunica cea voioasa

La noi iarăși a venit.

 

Dintr-o creangă -n alta zboară

Sturzul galben aurit,

Salutare, primăvară,

Timp frumos,bine-ai venit!

 

Turturelele se-ngână,

Mii de fluturi vezi zburând

Și pe harnica albină

Din flori miere adunând.

 

Cântă cucu-n dumbrăvioară

Pe copacul înflorit,

Salutare, primăvară,

Timp frumos, bine-ai venit!

 

AVÂNT, de Alexandru Macedonski

Precum în largul mării corabia s-opreşte

Când vântul nu mai suflă şi pânza pe catarg

Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbeşte

Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart;

 

Precum vioara tace când coarda se destinde

Ş-abia auzi în suflet cântând ca printr-un vis

Răsunete suave, voioase sau murinde,

Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;

 

Aşa-n restriştea vieţii, poetul, şi el tace,

Cu inima rănită în pieptul sângerat,

Nimica nu-l mai mişcă, nimica nu-i mai place

Şi-l află-orice simţire cu sufletu-ngheţat.

 

Ca el e şi matrozul corabiei oprite…

Avântul şi-l legase de-al vasului înot,

Iar apa oglindeşte priviri nensufleţite,

Şi mută se întinde oglindă peste tot.

 

Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,

Căci inima rănită a bietului poet

Adoarme ca şi marea sub cerul plin de stele

Şi nu mai cântă-ntr-însul speranţă, nici regret.

 

Precum însă deodată la-ntâia adiere

Corabia tresare pe-al undei sân amar

Şi pânzele se umflă ş-o-mpinge cu putere,

Jucând-o în buiestru ca falnic armăsar;

 

Tot astfel inspirarea deodată se ridică,

Şi aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu,

Se-ntinde pe hârtie a versului panglică,

Iar sufletul în urmă îşi lasă corpul greu.

 

Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte

Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,

Nou Moise, el se urcă atunci pe vârf de munte

Şi alte legi sădeşte în sufletu-omenesc.

 

Deşi în urmă-i urlă a urei aiurare,

Zâmbind, când să-l sfâşie cei răi se învrăjbesc,

Aşa de sus ţinteşte ş-atâta e de mare,

Încât cuprinde totul: ceresc şi pământesc!

 

El vede armonia din lumile eterne,

Pricepe nesfârşitul ş-al totului mister;

Materia în faţă-i se fierbe şi se cerne,

Urmează în adâncuri cometele ce pier;

 

Ştiinţa grăniţată o calcă în picioare…

Atomele iau viaţă, le simte cum trăiesc…

Le-aude bucuria sau lunga lor plânsoare

În vecinica mişcare pe care-o-ndeplinesc;

 

Coboară printre oameni şi ştie să mângâie,

Şi cântecu-i se varsă ca râuri de isop,

El curăţă şi spală de-a patimilor râie…

Insultele nu-l pleacă, să râure potop;

 

Căieşte pe poporul ce merge la pieire,

Tiranu-ncremeneşte sub biciul lui de foc,

Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire,

Adesea n-are-n viaţă nici pâine, nici noroc.

 

FLOARE-ALBASTRĂ, de Mihai Eminescu

Iar te-ai cufundat în stele

Si în nori si-n ceruri nalte ?

De nu m-ai uita încalțe,

Sufletul vieţii mele.

 

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Și câmpiile Asire

Și întunecata mare;

 

Piramidele-nvechite

Urca-n cer vârful lor mare

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite !"

 

Astfel zise mititica,

Dulce netezându-mi părul.

Ah ! ce spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

 

"Hai la codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă.

 

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă bolta cea senină

Si sub trestia cea lină

Vom şedea în foi de mure.

 

Și mi-i spune-atunci poveşti

Și minciuni cu-a ta guriţa,

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

 

Și de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ți astup cu dânsul gura.

 

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie -

Ș-apoi cine treabă are !

 

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

 

Pe cărarea-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

 

Si sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime;

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ?"

 

Înc-o gură - şi dispare.

Ca un stâlp eu stau în lună !

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare !

 

Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastră

Floare-albastră ! floare-albastră !.

Totuşi este trist în lume !

 

VALURI LUNGI DE FLORI ALBASTRE, de Mihai Eminescu

Valuri lungi de flori albastre,

Valurile unei iniști,

Împlu sufletu-mi de vraja

A nemaisimției liniști.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei