Pagina de poezie (33) PDF Imprimare Email

 

VINO ACASĂ, MAMĂ!

Orice trezire nu durează decât o clipă,
E taina cea mai scumpă a celui mai prețuit vis,
Ajungând să treci peste limita conștiinței morale,
Rămâne absurd și neatins....

Căci vorbele adânci rănesc uitarea,
Parfumul dragostei se pierde prin simțiri...
Acum, când stropi de ploaie cad și eu privesc, te rog,
Acoperă-mi brațele cu zâmbetul tău.

Vino acasă, mamă, la mine în suflet e cel mai bine,
Căci tot trăind în suferință, eu mă gândeam la tine,
Nu visul de a trăi frumos m-a făcut așa,
Ci visul de-a te avea aproape de mine,
Speranța mi-a dat și mereu îmi va da!

TRĂIESC FLĂMÂND, de Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,

Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.

FRATE DRAGĂ

Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin
Să-ţi mângâie lin privirea
Cu veşmântul lui virgin.

Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aş vrea şi eu,
Îmbrăcat în haină albă
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo, sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins,
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,
Cu crini minunaţi încins.

MONEDA VALOROASĂ, de Vasile Militaru

Când te duci în altă țară, – ca să ai ferice trai,

Trebuie să ai moneda țării-n care vrei să stai.

Dacă n-ai acea monedă, unde-ai poposit străin,

Traiul tău în acea țară nu poate fi decât un chin.

 

Deci din viața pământeană când pleca-vei pentru veci

Doar cu-a binelui monedă cât mai încărcat să pleci,

Căci ea singură-i moneda pentru care-n veșnicii

Poți să cumperi ale Vieții nesfârșite bucurii.

ARICIUL

În pădure azi la noi
A fost mare tărăboi
Și acum, la judecată
Toata lumea-i convocată.
Vinovatul e-un arici,
Mic, cu ochii de sclipici,
Cu burtica rotunjoară
Și țepos din cale-afară.
Pe banca de acuzare
Stă cu mare indignare
Coana vulpe cea roșcată.
Completul de judecată
Sta pe-o buturuga-naltă
Și îl are-n frunte drept,
Pe bursucul înțelept.
Toata lumea se așează
Și procesul debutează.
Vulpea, partea pârâtoare,
Se ridică în picioare:
- Eu, onorată instanță,
Sunt o doamnă cu prestanță,
Blândă-n port și în privire
Și nu-mi ies ușor din fire.
Însă ieri, ca niciodată,
Mergând eu la Metro-balta
Ca să cumpăr niște pește,
M-am trezit că se ivește
Drept în față, un arici.
Și în țepii lui de brici
Am băgat, fiind și ceață,
Laba mea din dreapta-față.
Ce-a urmat, nu vă mai spun:
Am căzut lată în drum.
Drept într-o băltoacă mare
Și urât mirositoare.
Pălăria dantelată
Mi-a căzut pe ochi, murată,
Iar umbrela a zburat
La un iepure în cap.
Iepurele, cavaler,
Luând umbrela ușurel,
A venit ca să mă ție,
Dar eu neagră de furie,
Nevăzând pe-altcineva,
C-ariciul nu mai era,
Mi-am vărsat focul pe el
Și, prinzându-l frumușel,
I-am trântit o labă bună,
De-a rămas cu dinții-n mână.
Deci de toate-aceste fapte
Îl declar după dreptate
Vinovat pe-ariciul care
Mi-a ieșit atunci în cale.
Dacă nu s-ar fi ivit
Și nu m-ar mai fi rănit,
Eu nu m-aș fi mâniat
Și nici nu l-aș fi lăsat
Pe iepure fără dinți.
Deci vă rog să chibzuiți
Și să pedepsiți îndat’
Pe ariciul vinovat!
*
Completul de judecată,
Vrând și partea acuzată
S-o asculte, pe arici
Îl întreabă: “Tu ce zici…?”.
Dar ariciul tace mâlc,
Sau poate tace cu tâlc…
După două ceasuri bune
De deliberări comune,
Completul de judecată
Citește sentința dată:

Vinovată-I vulpea care
A lăsat să se strecoare
În casa inimii sale
Trei patimi vătămătoare:
Mândria, boală străbună,
Mânia, fiica ei bună
Și-ndreptățirea de sine.
Toate trei sunt patimi fine
Care-n inimă se-ascund
Și se-arată când și când.
De-ar fi fost duhovnicească,
Vulpea, ca să se smerească,
Ar fi zis c-a ei e vina,
Nu ariciul cu pricina
Și că I se-ntâmplă toate
Pentru ale ei păcate.
Nu ariciu-I vinovat
Că dânsa s-a mâniat.
El chiar i-a făcut un bine,
Findc-a ajutat-o-n fine
Să-și cunoască neputința
Și să-nceapă nevoința
Curățirii de păcat.
Deci ariciu-I achitat,
Iară vulpea, drept canon,
A primit acum un tom
Din Mica Filocalie
Să citească la chilie
– adică la vizuină -
O învățătură plină
De mare înțelepciune,
Avva Dorotei, ce spune:

“Dar pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim fel de fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înăuntru plin de rău-miros, din care, dând cineva cu pietricica și spărgându-l, iese afara tot răul-miros. Deci vă întreb: acea pietricica a pricinuit răul-miros în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și că el ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patima o avea în sufletul său și nu o simțea”.

DEPRESIE, de Stanca Potra

Îmi electrizezi pe-ntregul făptura abandonată,
Înveninezi spiritul ce-mi curge-n vene.
Neutralizează-mi tristețea-n depresii șifonată,
Purifică respirația ce se sufocă printre gene.

M-avânt ireversibil în întunecimi de stele,
Mă irosesc în furii de panică absurdă.
Eliberează din încătușare aroma existenței mele,
Convinge-ncăierarea din conștiința surdă.

Se-abat neliniștite frânturi amare de-ndoială,
Clatină încrederea, condamnă zâmbetul sub soare.
Șterge de pe frunte ridurile încrustate-n prăfuială,
Mângâie încredințarea vindecării prin sudoare.

Halucinații gri se-ntruchipează-n îngerul uitării,
Mă fulgeră dureri ce se izbesc greu de podea.
Risipește deziluzia și spaima rece-a-nfrigurării,
Revino, lipește-te de mine, înapoiază-mi jumătatea.

UN ZÂMBET TRIST

Un zâmbet trist… şi-atât,
Mi-a mai rămas acum,
Când taina florilor iubirii,
S-a risipit pe drum!
Un susur blând şi-o boare,
Un freamăt suspinând,
Ne-a reunit ninsoarea,
Ne-a alungat un gând…

În licărirea stelei noastre,
Ne-am alintat tactil,
Acum, în urma vastelor dezastre,
Ne despărţim subtil!

Mai am un gând de aşternut pe foaie,
O rază,
din lumină,
şi un cânt…
Le-nchin iubirii noastre,
ca perle, rând pe rând…

CIMITIR, de Pan Cristian

Mormintele s-au legat sub pământ
Cu rădăcini de ierburi aspre,
Intrate în sicriul lung,
Să smulgă seva din moarte.

În cimitir sunt ierburi ce se preling
Și cruci închipuite de tulpini,
Și lumini care noaptea nu se sting
Și viermi tăioși ca niște spini.

Și trupurile morților sunt reci
Ca armele de vânătoare vechi
Uitate-n cuie și ruginite-n veci,
Cu două țevi, ca ochii morților, perechi.

DE-AȘ FI AVUT...

De-as fi avut pe umărul cui plânge,
Oh, mamă, mi-ar fi fost ușor,
Dar am văzut lumina cum se stinge,
Și visele-mi cum mor.

De-aș fi avut speranța-n suflet,
Știam pe ce drum să apuc,
Durerea se adăpostea în scâncet,
Și nu uitam ca-n suflet, putere să-mi aduc.

De-aș fi avut în viața mea de toate,
Uitam să mai și lupt,
Mergeam prea repede spre moarte,
Uitam pe alții să-i ajut!

Oh, mamă,eu nu am avut nimic,
Dar fericirea mi-e că am luptat,
Și-acum, o dulce mamă, povestea mea îți zic,
Ca pentru orice vis, o luptă-a meritat!

TU CUM EȘTI?

Ne-am născut ca să murim,
Să luptăm și să plătim.
Unora le plac zalele, să rămână cu ele
Nu-mi pasă!
Mie nu-mi plac nici măcar alea de aur,
Îmi place doar să mă tolănesc,
Pe drumul de la țară,
Unde nimeni nu mă leagă,
Și oricine poate liniștit să moară.
Îmi place adierea toamnei,
rămasă în părul meu...
Îmi place nimicul pe care îl am
și nu vreau altceva,
oricum mai mult nu aș putea avea.
Și îmi place să alerg după un sens
pe care nu îl găsesc...
Poate doar atunci când mă întind la soare,
Și mă lepăd de orice,
Chiar și de durerea neputinței
ce pe toți ne străbate.
Eu când mă uit în spate,
privesc înainte.
Când lenevesc, mă apuc de lucru.
Tu ce spui? simți la fel?
Dacă da, bravo ție!
Dacă nu, mai leagă de gât o zală ... de aur.

RĂMAS BUN, de Valeriu Gafencu

Sângerând de răni adânci,

De zile fără soare,
De răni ascunse și puroi,
Cu oasele slabe și moi,
Stau ghemuit în pat și mă gândesc
Ca în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeți că mă duc de lângă voi
Și c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoții în același cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viață grea și-o moarte de martir.
Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Și ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.
Și-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul Iisus Hristos.
Nu vă-nfricați de cei ce-n temniți vă închid
Și nici de cei ce trupul v-il ucid.
De Cel ce viața-ți scoate din robie
Și fericirea-ți dă în veșnicie,
De El să-ți fie frică, turmă mică.
Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic și de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Și lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Și-s fericit.
Din cerul tău înalt și prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le, Tu, în alb veșmânt
Un suflet care i-a iubit și i-a-nțeles.

AM CEVA APROAPE DE NIMIC

Când aveam zece ani credeam că lumea toată e a mea,
Credeam că la fiecare apus voi atinge din nou stelele cu mâna,
Credeam că fericirea există pretutindeni,
Și că nimeni nu o poate răpii din mine,
Nu-mi era teamă de nimic,
Visam cu ochii deschiși și zâmbeam mereu,
Oh, când aveam zece ani credeam că lumea toată e a mea.

Cum anii treceau, vedeam totul schimbându-se,
Stelele îmi păreau prea departe ca să le mai pot atinge,
Priveam nedumerită cu fericirea mea se stinge,
Zâmbetele se transformau în lacrimi,
Și m-am convins că nu toată lumea era a mea.

Pe la cincisprezece ani credeam că pot să recuceresc lumea,
Alergam după libertatea mea
Și m-am lovit de multe ziduri și am zăcut rănită...

Teama de a fi sau a nu fi,
Teama de a avea sau a nu avea,
Mă lasă tristă... și singură,
Mai singură ca niciodată!

Astăzi, apusul nu mă mai lasă nici să privesc adânc,
Stelele ce-mi par pe zi ce trece, tot mai îndepărtate,
Și parcă fiecare clipă mă ucide când simt,
Că știu din ce în ce mai puțin ,
Cunosc din ce în ce mai puțin... fericirea,
Iar azi, nu mai am aproape nimic,
Decât răsăritul speranței din parfumul iubirii,
Când dimineața mi se așterne din nou,
subtil,
copilăresc,
și vindecător,
pe pleoape...

RIŞTI?…, de Rudyard Kipling

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi…
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori…
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş…
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic…

LA BRAȚUL TĂU AM AȚIPIT...

O lacrimă căzută neobișnuit pe-obrazul drept,
E ca istoria unei vieți de porțelan,
Deasupra-n valul suferinței nimicul e concret,
Nu vreau să mă întreb ce am și ce nu am.

Un zâmbet dăruit pe brațele iubirii,
În scâncetul amurgului de toamnă,
Mă-ncumet să îmi odihnesc și tâmplele simțirii,
Și să privesc melancolia cum freamătu își toarnă.

Să-mi fie fericirea că pot să sufăr,
Că pot sa sper și să vorbesc de noi,
C-atunci când simt petalele-ți de nufăr,
Eu mă cutremur... căci dansul e în doi.

M-am îmbrăcat cu fericirea ce mi-ai dat-o,
Când m-ai atins celulele-mi vibrau,
Căci până-n seva oaselor iubirea ai lăsat-o,
De-aceea eu, copila, iubire am să-ți dau.

Și-mi pare totul neobișnuit de frumos,
Când chiar și gândul că vei fi al meu răsare,
Și m-as lăsa spre râul vieții-n jos,
Să curg până la tine, spre zilele cu soare.

Îți amintești în nopțile în care,
La brațul tău am ațipit?
Visam că dragostea-i nemuritoare,
Și că așa ca tine, niciunul n-am iubit.

ZORELE, de V. Voiculescu

Cățărate sus pe zid

Din strâmtorarea unei glastre

Către ceruri își deschid

Pâlniuțele albastre.

 

Multe guri căscate cer

Vlaga pentru rădăcină…

Și din slava, bunul cer

Toarnă rouă și lumină.

SUNT UN CĂLĂU

În ultimii ani, mi-am pierdut cumpătul,

Am alergat după nimicuri,

apoi mi-am acoperit faţa cu palmele,  
şi-am plâns,  
pentru că tot ce mi-am dorit a fost 
să fiu muritoare de foame,  
dar scriitoare de chin.

Nimic nu mă face mai fericită,  
decât chipul cuvintelor pictate,  
ele îmi aduc acel zâmbet interior,

şi-atunci munţii durerilor se lasă cuprinşi 
de marea speranţei. 

tot ce mi-am dorit,  
au fost paşi liberi

în lumea aceasta nesăbuită,  
zâmbete ce pot fi culese ca florile,  
pietre ascuţite ce-mi intră în tălpile goale. 
Şi n-am nimic. 

Azi ştiu că toate dorinţele mele,  
deşi n-au fost învolburate în egoism,  
au avut o moarte prematură. 
Şi vinovată pentru moartea lor sunt eu,  
pentru că eu le-am presărat în mine,  
eu le-am udat cu lacrimi,  
eu le-am avut pe frunte,  
şi tot eu le-am ucis,  
asemeni unui Spartacus feminin.

TRISTEȚĂ CASNICĂ, de Tristan Tzara

În sămânță de crini

te-am înmormântat senin
ne-am iubit în clopotnițe vechi
anii se distramă
ca dantelele vechi.

te caut pretutindeni Doamne
dar tu știi că-i prea puțin
te-am înmormântat în noiembrie
când se duceau școlărițele la prânz
n-au știut că erai în căruță
că ar fi plâns.

cum se rostogolesc stăvilarele învinse
a doborât durere în părinți
de hârtie, carnea ta bătrână
cum să fie? – galbenă și tristă
și te-am iubit în vioara buneicuviinți.

toamna și-a lățit în țară rana
s-a descheiat încet la sâni
și-o să-și descheie mai departe haina
ca vioara bărcii ruptă din stăpâni
o să-și descheie-n trup de sânge carnea
care mă cheamă.

ne-am plimbat de-atâtea ori pe dig
prin vântul care aduce corăbii văruite
și înfige în cenușă de plămâni cârlig
dar digul e cărarea melcului
din inima Domnului.

gândurile mele se duc – ca oile la păscut – în nesfârșit
plâng în fluier pe câmpie triste părți de biografie
mă înec în deznădejde de fenomene seismice
și pe străzi aleargă vântul ca un câine fugărit.

astrologii au întâlniri tăinuite
într-una din cămările împărătești ca fagurele de miere
unde fac viitorului întâmplări pregătite
să tălmăcească dragostea în durere.

calul mănâncă șarpele nopții
grădina și-a pus decorații de împărat
înstelată rochie de mireasă – lasă
să-ți omor în infinituri, noaptea, carnea credincioasă

NOI DOI

Noi doi,
Și noapte cu stelele ei,
Noi doi,
Și ziua cu soarele ei.
Suntem doar noi,
Și muzica în toata splendoarea ei,
ne învăluie trupurile.
Noi doi, doar noi…
Ne-atingem,
Zâmbim,
Suntem la fel.
Noi doi,
Nicio promisiune pentru eternitate,
Fără minciuni,
Fără amăgiri,
Curați cu gândul și sufletul nostru,
acum, când suntem doar noi…
Noi doi 
Și-atât!
Nu mă-ntreb unde mi-e teama,
Unde-mi sunt durerile,
Respir fiecare clipă cu tine,
Degetele tale curg în părul meu,
Și mâna mea-ți atinge gâtul,
Tresari…și-mi zâmbești,
Adori faptul că te ador,
Așa simplu și nebun cum ești tu.
Te ador, așa simplă și nebună cum sunt!
Noi doi,
suntem doar noi,
înaintea noastră iubiri pierdute,
le lăsăm pe toate acolo în ceața trecutului.
Suntem bogați prin sărăcia noastră,
Nu ne-ntrebăm unde a rămas ziua de ieri,
Sau câte ferestre vom deschide mâine,
Trăim pentru azi!
Te-am făcut să visezi,
M-ai făcut să visez,
Gândurile noastre s-au unit din nou.
Noi doi,
înaintea noastră iubiri câștigate și pierdute,
Speranțe deșarte, vise încă vii,
arzând în noi de-atâta vreme.
Nouă ne place să credem că iubim,
Să visăm…
Că ești tu, că e altul,
că sunt eu, că e alta,
știi…niciodată n-ar putea fi la fel.
Noi doi,
Și de la ușă o lume întreagă,
în care ar trebui să alergăm,
Dar azi rămânem aici,doar pentru noi.
Te fur în gândurile mele,
Sunt doar un copil, îți amintești?
Doar un suflet singur, rătăcit în brațele tale.
I-am iubit pe toți, în felul meu,
I-am iubit crezând că îi iubesc,
Și m-au rănit toți…
Tu ești indiferent, nu-ți pasă,
dacă iubești sau nu.
De ce mi-ar păsa mie?
Te iubesc crezând că te iubesc,
Te iubesc crezând că suntem noi doi,
Doar noi…

NEVOITORUL MÂNDRU, de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

La un Schit trăia odată

Un monah nevoitor
Ce era cu socoteala
Cam înalt cugetător.

El fiind la trup mai zdravăn
Decât fraţii de la Schit
Împlinea şi ascultarea
Şi canonul îndoit.

Şaptezeci şi cinci de aţe
Regulat el învârtea,
Pe când alţii mai bicisnici
Nu putea ca el urma.

Se plângeau de slăbiciune
Către cel de sus numit,
Iară el râdea de dânşii
Socotind că-i pricopsit.

Dumnezeu prea Milostivul
N-a lăsat pe robul Său
Ca să-şi piardă osteneala
Pentru cugetul cel rău.

Îi arată în uimire
Pe un Înger luminat
Cu un ciur frumos în mână
De metanii încărcat.

“Te făleşti (îi zice dânsul)
Înălţându-te în gând
Pentru aţele făcute
Şi te mângâi numărând!?

Iată ciurul cu metanii
Pentru fiecare zi!”
Şi zicând aşa, începe
Îngerul a ciurui.

După asta îi arată
Cuviosului mirat
Că din ciurul plin de aţe
Numai trei s-au arătat!

Şaptezeci şi cinci de aţe
Iată ce au preţuit,
Căci la ceruri dintre toate
Numai trei ţi s-au primit!

Când începi să faci canonul
Gândul este adunat,
Dar trecând puţină vreme
Te apuci de vânturat.

Te grijeşti să numeri bine
Aţele ce mânuieşti,
Dar cu mintea răspândită
Ţări şi mări cotrobăeşti!

Pentru asta din canonul
Care zilnic ai făcut,
Trei metanii sunt primite,
- Cele de la început – !

Celelalte sunt pierdute
Ca şi pulberea în vânt
Căci în loc să fii la ceruri,
Mintea zboară pe pământ!

Nu voieşte Domnul număr (adică aţe)
Dintru cuget răspândit,
Mult, puţin, El vrea să facem
Cu trezvire şi smerit!

Iată cel bolnav (ce zice):
Trei închinăciuni făcând,
S-a primit ca împlinire
A canonului de rând!

Celuia cu neputinţă
De nu poate împlini,
Dar făcând şi el ce poate,
Dumnezeu îl va primi!

Iar de are ascultare
Şi de boală-i chinuit
Altă jertfă nu se cere
Decât duhul mulţumit! (adică fără cârtire)

Mulţumirea întru boală
Este ca un sfânt prinos,
Mai primit decât canonul
Celui care-i sănătos!

Iar suspinul celui trândav
Este iarăşi mai primit
Decât multa nevoinţă
A celui ce s-s mândrit!

Se pogoară fără roade
Mândrul cel nevoitor
Şi ca cedrul se înalţă
Cel smerit cugetător!

Să primească fiecare
Ce-i trimite Dumnezeu
Şi lucrând după putere
Umilească-se mereu!

ELEGIE, de O. Paler

Mai bine să umplem cu flori

toate craterele vulcanilor,

să uităm morții neîngropați

și vântul să caute singur

ce mai e de găsit prin cenușă,

mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,

să nu regretăm nimic și să cultivăm trandafiri,

mai bine să fixăm sărbătorile

în zile fără memorie,

mai bine să ducem ucigașilor crini

și să-i declarăm inocenți,

mai bine să convingem fantomele

să ne lase în pace,

să ne ducem departe de rănile lor

și cât mai discret,

să nu deranjăm cu tristețile noastre pe nimeni,

înainte de a spune că toate acestea-s firești.

NEASCULTARE, de Iosif Iulia Maria

Doamne,

e un demon care strigă,

nu pot

să  vorbesc,

să scriu, să ating foaia

de el,

zi-i să tacă,

pentru ca să pot să vorbesc,

scriu,

ating foaia.

Doamne,

e un demon care

tace cu nişte cuvinte

care nu-s ale mele,

care vorbeşte

cu tăcerea mea

şi cu nişte cuvinte,

care nu-s ale mele,

dar le cunosc

demult,

care scrie,

cuvintele mele,

gândurile lui,

Doamne,

lasă-l să strige,

ca să pot

să vorbesc,

fără ca şi

cuvintele mele să

fie ale mele

iar tăcerea ce vorbește

în mintea mea,

să fie a lui,

ca să pot să tac

şi tăcerea să fie a mea,

să nu vorbească el

cu tăcerea mea,

ca să pot să scriu

şi gândurile să fie ale mele

şi paşii gândurilor

şi sensul cuvintelor,

să fie departe de el.

Mi-e frică de el

atunci când nu e,

fiindcă ar putea veni.

Doamne,

Tu nu îi spui să tacă

pentru a

vorbi,

atinge foaia,

scrie,

iar demonul continuă

să strige,

eu să-l ignor, ori să

îl las să vorbească,

sa scrie,

să gândească,

iar Tu,

Tu aştepţi

o rugăciune.

Demonul pleacă, deocamdată,

continuă să păşească

spre depărtarea mea,

mie mi-e frică să nu aud paşii lui

venind în inima mea,

Tu îmi spui ca n-am sa mai aud

pașii lui,

cu o rugăciune.

Mie mi-e frică să nu văd cuvintele,

sufocarea lui în inima mea,

Tu îmi spui ca n-am să mai văd

sufocarea lui,

privind o icoană.

 

Şi demonul continuă să plece,

Şi Tu îmi spui,

Şi mie mi-e frică

de paşii lui,

de sufocarea lui,

Şi Tu îmi spui.

IUBITUL MEU

Iubitul meu,
acolo unde marea albastră sărută cerul,
mă plimb desculță
și vântul îmi suflă în păr,
apoi mă dezbrac în fața ta de haine și de gânduri,
știind că privirea ta are să urmeze
linia corpului meu învelit de griji și bătături,
și-atunci mă îmbrac cu tine.

Când mi-e dor,
îmi rezem capul pe umeri,
acolo unde îți port toate sărutările,
ca pe o povară dulce ,
iar pe gât îți port degetele,
și știu că niciodată nu mă  vei uita,
pentru ca eu sunt grijulie,
și-ntotdeauna mi-am lăsat în urmă pașii...

DE CE-ȚI MAI NUMERI ANII…, de Veronica Micle

De ce-ți mai numeri anii să vezi de ești bătrân
Când știi ce grea durere tu porți în al tău sân,
Și pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ți spună de nu-i încă zbârcită fața ta?

Când știi c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci și triste urme în suflet ți-au lăsat,
Și crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Și ce-ți mai folosește să știi azi cum mai ești
Când simți că tu pe lume demult nu mai trăiești;
Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc
Viața ta pustie și fără de noroc!

AM AȘTEPTAT

Am așteptat-o pe mama,
de când m-a născut, să vină înapoi.
De-atunci mulți ani au trecut.

Am reîntâlnit-o acum câțiva ani,
dar parcă era altfel,
degetele ei nu-mi urmăreau conturul sprâncenelor,
și ochii ei nu zâmbeau buzelor mele.

Am băut cafea amândouă,
fără zahăr...
deja aveam un lucru în comun,
dar mama nu ținea ceașca la fel,
și nici nu sorbea din ea ca mine.

Am dormit împreună.
Știi, eu niciodată n-am avut pe cineva
care să-mi pună plapuma pe spate,
credeam că mama o va face.

Am mâncat împreună,
mama îmi urmărea fiecare gest,
și-am simțit că ceva mi se oprise în gât...
m-am simțit stânjenită.

Nici măcar nu știu dacă are să vină la mine,
data trecută eu am fost la ea...
Dar sunt zile ploioase în care,
deși singurătatea mi-e o bună mamă,
aș vrea să o am pe mama cu mine.
Chiar dacă degetele ei nu-mi vor urma 
conturul sprâncenelor,
și ochii ei nu vor zâmbi buzelor mele,
și chiar dacă eu mereu am visat-o pe mama altfel,
voiam o mamă doar a mea,
dar știu... știu că amândouă,
vom bea cafea fără zahăr,
în cinstea vieții noastre amare.


Și-am să aștept răbdătoare,
până când mama mă va mângâia,
până când vom plânge împreună,
căci eu știu că-n ea zace mama mea.

SPUNE-MI CINE SUNT?…. de Elena Liliana Popescu

Spune-mi, cine sunt

- Am venit la tine,
de tine chemat,
pentru ca să afli
răspunsu-aşteptat.

- Spune-mi, cine sunt?
Sau de pot afla
în această lume,
sau altundeva…

- Numai tu poţi şti
să spui cine eşti,
dacă vei pleca
să te regăseşti.

- încotro să plec
să-mi ascult chemarea?
şi cum să privesc,
ca să văd cărarea?

- Numai tu ştii drumul
şi îl vei urma,
atunci, când pe tine
te vei întreba.

- Să mă-ntreb pe mine?
îmi poţi spune cum?
Care e-ntrebarea
şi cum să mi-o pun?

- Numai tu ştii sensul

ei cel nepătruns.

Află-l! şi-ntrebarea

va primi răspuns.

- De pornesc aiurea

să mă regăsesc,

piedici fără număr

în cale-ntâlnesc.

De-mi întorc privirea

înspre interior

ca să mă întâmpin,

de cobor uşor

înspre mine însumi,

acolo-n adânc,

pe tine te aflu

şi ştiu că eu Sunt.

 

Astfel întrebarea

răspunsul conţine

şi ele se află

amândouă-n mine.

 

- Pusă e-ntrebarea,

dat e şi răspunsul

doar prin oglindirea

Eului într-însul.

PE STRĂZILE CU PRUNI, de Dali Bora

Pe străzile cu pruni,
acolo unde alergam în goană nebună,
acolo pașii mei au fost scriși,
pe tăblița inexistentă a timpului
oprit în loc.

Acolo a rămas suflarea curată a fericirii...

Mi-am împreunat mâinile,
în gest de rugăciune,
am închis ochii...
O dimineață de vară,
macii roșii,
spicul de grâu agățat de rochița mea,
sfâșiată de spinii măceșilor.
Știu... bunica mă va certa.

Pe străzile cu pruni.
Primăvara scutura petale roz,
ani la rând m-am îmbrăcat cu rochia aceea de mireasă.

Atunci,
acolo,
pe străzile cu pruni am învățat...
cândva o să mă sting și eu.

Pe străzile cu pruni,
iarna îmbracă totul în alb,
m-am udat la picioare,
apa mi-a pătruns în oase,
și-am curs atâția ani încât,
m-am îmbolnăvit învățând
cum trebuie să mă sting.

Dar unde sunt acum,
acele străzi cu pruni?

DOI STRĂINI

Ne-am împreunat mâinile odată,
și ne-am jurat că o sa împărțim
același pat,
și-aceeași masă.

Până când, într-o zi mohorâtă,
atunci când iarna ne așternuse alb,
am început să desenăm
o dragoste nehotărâtă.

Ne-am spus de mii de ori
cât ne iubim,
dar cuvintele sunt nimicuri,
și-acest nimic de mult îl știm.

Și azi... suntem doi străini,
Vii obosit acasă,
eu răsfoiesc prin foi,
acolo unde zac acele gânduri negre,
despre noi.

Îmi ești străin,
și-mi spui mereu cat de păgână par,
eu sunt nebună,
normalitatea de atunci
ți-am dat-o ca un dar.

Și-atunci când îmi așez capul pe pernă,
Străine, nu-mi spune că încă mă iubești,
să-mi spui doar „noapte bună!”
și am să știu că nu mă amăgești.

DOAMNE, SUNT SINGUR, de Eusebiu Camilar

Doamne, sunt singur. Auzi-mă.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbițele-nalte, zadarnic
răsună pe ziduri de lut.
Nu se mai roagă la izvoarele soarelui
căprioarele, iezii mărunți;
încremeniți, ghemuiți, încleștați,
ciobanii dorm acoperiți de munți.
Chemându-te din slăvi în chiote,
în fulgerări de coase si pumnale,
atâtea rânduri de flăcăi si ierburi
au strălucit în țarinile tale -
și ți-au văzut în ploile înalte
picioarele de-argint cum strălucesc.
Flăcăi și ierburi putrezesc prin țarini
și alți flăcăi și ierburi cresc.
Doamne, sunt singur. Auzi-mă.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbițele-nalte, zadarnic,
răsună pe ziduri de lut…
Uneori se aud morile adâncului
măcinând pe sub munți, pe sub stânci;
sub uriașe turle de cremene
uneori s-aud buciume-adânci…
În zarea de cânepă vânătă
s-au dus verii mei, frații mei.
Ciobani străvechi mă așteaptă
demult, să mă culc între ei…

N-AI SĂ ÎNȚELEGI

Simt că m-am îmbolnăvit.
Nu pot să înțeleg de ce sunt aici,
Și număr clipele ,
împreună cu ceasul atârnat pe perete.
Mă gândesc prea mult,cred,
și sper prea mult,
și uit mereu să mă ascult.
Acolo, priveam frumoasa curte,
dansam neuniform, dar tandru...
Mirosul de cărți intra în cafea,
acolo perfecțiunea îmi stătea pe deget 
ca un inel de logodnă.

Simt că m-am îmbolnăvit din nou,
eu sunt aici și tu acolo,
Acolo unde mi-am lăsat eu sufletul,
unde amintirile au miros,
unde parfumurile ne iau calea.
Și tot acolo am respirat întâia oară,
și am admirat cercul vieții tale.
N-ai să înțelegi ce-ți scriu,
pentru că niciodată n-ai vrut să înțelegi,
dar îți spun, să știi,
eu m-am iertat pentru păcatul meu.

SĂ NU MĂ-NTREBI

Să nu mă-ntrebi de ce sunt supărată,
Eu mă gândesc că de Crăciun din nou nu sunt acasă.
Și când îi voi vedea pe ceilalți împreună,
Eu voi fi cu gândul la ai mei.

Uneori mă simt nefericită cu bărbatul meu,
El nu-mi înțelege bucuria
atunci când privesc cum ninge.
Pentru o frântură de clipă,
vremea mă întoarce cu gândul acasă.
În acel sălaș nu-mi pasă dacă am sau nu am,
Porneam cu sania la drum,
și doina copilăriei îmi umplea sufletul de raze.

Te rog,
să nu mă-ntrebi de ce sunt supărată!
Căci nu sunt supărată dragul meu,
e doar o boala a timpului,
sub forma unor linii în palmele mele.

 

ÎNVIERE, de Ion Mureșan

Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea

Pocnind se-aprinse singură, din nou.
Trei zile l-am vegheat sub răsuflarea
De somn ce-n somn e somnului ecou.
Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:
Roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.
Romanii-ntre măslini dormeau urându-l,
Stând ghemuiţi cu capul pe genunchi.
La vremea cântului de miruire,
Ne-am pus cenuşă-n cap şi-am plâns amar:
„O, suflete, durere-i peste fire
Când părăseşti al trupului hotar!”
Şi stânca a prins apoi să vălurească,
Uşor, ca apa râului în munte,
Şi-un trup de abur a-nceput să crească
Din piatră, ca ieşindu-ne din frunte
Furnici de foc peste furnici de rouă.
Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială,
Venind spre noi a spus doar”Pace vouă!”
Şi cerul tremura, ca o petală.

UN OM BĂTRÂN

Un om bătrân mi-a spus,
că pentru a fi fericit
un legământ cu cerul e de-ajuns!
Întotdeauna există un început 
și un sfârșit de carte,
viața fiind doar un joc...
Fă din acest joc o bucurie!
Fă din el un vulcan de mângâieri mereu,
chiar dacă pierzi,
chiar dacă în fața ta e o infinită tristețe,
care te-așteaptă și te cheamă.
Învață să faci pași înapoi,
și-ți vei lua avânt spre înainte...
Tot el mi-a spus că iubirea
are anotimpuri,
și când inima omului se îmbracă în negru,
ele poartă doliu.
Ascultă mult,
și caută cu privirea mereu aproape,
și-apoi vorbește puțin.

Iar eu, ca o începătoare de joc,
mi-am frânt mâinile căutând foi,
să scriu, să scriu,
dar să tac...

DE CE MEREU EXISTĂ UN „DE CE”?

Unii oameni ar avea nevoie de mii de ani
ca să-nțeleagă tăcerea,
Alții, au nevoie de mii de pași,
ca să-și găsească locul.
Unii se-apleacă în fața oricărei minuni,
Și alții caută fericirea unde ea,
nicicând n-a fost.
Mulți cad în genunchi,
și își adună slăbiciunile într-un buchet,
alții plâng de grija unei istorii nedorite,
și-și rup unghiile degetelor încercând
s-aducă dreptate în rădăcina mocirlei.

Mă întreb, oare cine sunt eu?
de ce când toți vor război,eu vreau pace?
De ce mereu există un „de ce”?
Când marea îmi cade pe brațe,
și port zâmbete pe gene,
când un colind îmi îndulcește sufletul,
și răscoale divine de vise m-aprind...
De ce mereu exista un „de ce”?
Când tot ce vreau e doar o floare din lumina,
ce-n fiecare dimineață îmi pătrunde-n casă,
când orice fericire mi-e divină,
De ce mereu există un „de ce”?

SĂDEȘTE-ȚI, INIMĂ ARSĂ, FLORILE NEGRE DE CENUȘĂ, de Bot Eugen

Ploaia seamănă în mine flori negre Și amare de cenușă,
cu mâini reci grădinărește-n pieptul meu cuprins de febră,
în pieptul animat de-o rană pulsatilă care lesne se aprinde
de la cea mai mică-atingere străină Și arde violent după aceea,
însângerând orice-mbrățișare, arde strașnic ca o torță,
arde cu o flacără albastră, arde toate punțile de legătură,
arde pân-la capătul răbdărilor prelungi,
tot așa cum arde-acuma scrumul de țigară
între degetele unui fumător de suiciduri viitoare.

Zadarnic îi fac umbră norii-trecătorii
unei tâmple tatuate cu arsuri de gradul trei
Și în felul ăsta speră zvâcnetul să-i liniștească...
În spirală, cârdul ei de-amare gânduri suie
către lumea nimănui,
tot așa cum, de pe buzele-mi tăcute, -n loc de rugăciuni,
urcă uneori spre ceruri fumul palid de țigară.

Din cenușa zilelor de ieri, ca o pasăre în flăcări,
degeaba, inimă, renaști
Și bați din aripile tale pulsul orei 7 dimineața...
E ceasul la care mă încui în decorul de afară Și-ndelung
contemplu la o ceașcă de cafea tomnatica risipă.
Din când în când, te vede ochiul meu îndurerat cum treci,
cu trupu-nvinețit prin ploaia
de mere putrede Și frunze moarte
Și-n loc de nume,-ți strigă o întrebare-amară:
„Încotro așa te-avânți,
cu aripa plouată Și sângele stricat?”
Tu te uiți la dânsul tâmp,
îți înghiți limba de emoții
Și, cât ai zice pește, cazi din nou
în plasele țesute de scorpia-tristețe,
tot așa cum cade-acuma pe covorul persian
scrumu-mprăștiat de apatia
degetului meu arătător.

Ce se-ntâmplă, nu-nțeleg, cu tine!
Te-ai retras cumva dintre cei vii în muțenia morților
Și eu nu Știu?
Din tine lumea înjurând, a îndrăznit să se retragă?

IUBIREA RÂDE DE NOI

Iubirea râde de noi,
Noi am uitat să fim copii.
Ea a fost mereu aici,
Îmbietoare, în ceștile de cafea,
și în parfumul serii, agățat la ușă
asemeni unui talisman norocos.
Iubirea stă în așternut și ne cântă,
ea niciodată nu a plecat,
noi am uitat-o!

Și știu că acum, iubirea râde de noi,
Iar noi nici măcar nu ne mai zâmbim sănătos,
Ne-am uitat, am uitat și de ea,
și nu mai credem în nimic,
Iar o iubire fără credință e o iubire moartă,
De aceea, Cel de Sus ne pedepsește,
Și El e Drept,
iubirii îi lasă doar râsul,
iar nouă, curant, doar amintiri.

Și eu am greșit atât de mult,
Ar fi trebuit să-mi tatuez întreg trupul cu ea,
Ar fi rămas, atunci, în pielea mea?
Dar toți suntem oameni, și greșim,
Însă, nu știu dacă greșesc crezând în ea,
Și mă întreb,
Iubirea poate fi sau este eternă?

SĂ NU CREZI NIMIC
Să nu crezi nimic din ce-ți spun,
când sunt aici și privesc 
prin ferestre îngălbenite de tutun,
mi-e atât de dor de tine...
și deși, n-am suflet de vânzare,
zac în genunchi, în fața propriei cruci,
și gândul mă trimite din nou la tine!

eu n-am crezut înainte în iubire,
mi-am jurat ca niciodată n-am să răsar,
prin florile de pe mormântul ei.

Să nu crezi nimic din ce-ți spun,
Când sunt aici, mă gândesc la noi,
Și mă întreb dacă amintirile noastre
nu sunt ele, oare, reflexii înșelătoare în zile de iarnă?
Să nu mă iei în seamă,
găsește-ți pe cineva, ca să nu fi singur,
dar simt că singur vei fi,
mereu,
fără mine,
La fel cum eu,
singură am să fiu,
mereu,
fără tine!

EU NU REGRET, de Magda Isanos

Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist si de ciudat
sa simți c-asemeni unui fir subțire
ceva frumos din tine s-a sfărmat.

Și nu mai știu anume ce, și-anume când,
căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ti vine să pornești, de alții întrebând
de-au fost aievea cele ce-au trecut.

CARTEA CA O GRĂDINĂ, de Marcela Peneș

Cartea este o tainică grădină

Scrisă cu jocuri de iarbă

Și povestită de moșnegii arbori cu barbă.

Pe potecile ca niște litere mari,

 

Se joacă de-a sunetele bondari.

Pâlcuri de maci, albăstrele și sânziene

Sunt desene.

Hai să citim cartea fremătătoare,

 

Frunză cu frunză și floare cu floare!

Iată, din acest paragraf,

Buburuzele au plecat la plimbare.

,,Stați! Unde plecați fără explicație?

 

Strigă o propoziție din răzoară,

Ne lăsați fără semne de punctuație?"

Cartea este o tainică grădină,

Cu jocuri cât poftești.

 

Vocalele și consoanele,

Mai dolofane, mai slabe,

Se prind în cuvinte zglobii

Și se fac povești și poezii.

 

Iar pâlcurile de sânziene sunt desene,

Închipuite de grădinarii copii.

ADIO, de Mihai Eminescu

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Rămâi, rămâi, cu bine!

Mă voi feri în calea mea

De tine.

 

De astăzi dar tu fă ce vrei,

De astăzi nu-mi mai pasă

Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

 

Căci nu mai am de obicei

Ca-n zilele acele,

Să mă îmbăt şi de scântei

Din stele,

 

Când degerând atâtea dăţi,

Eu mă uitam prin ramuri

Şi aşteptam să te arăţi

La geamuri.

 

O, cât eram de fericit

Să mergem împreună,

Sub acel farmec liniştit

De lună!

 

Şi când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,

În veci alături să te am,

Femeie!

 

Din a lor treacăt să apuc

Acele dulci cuvinte,

De care azi abia mi-aduc

Aminte.

 

Căci astăzi dacă mai ascult

Nimicurile-aceste,

Îmi pare-o veche, de demult

Poveste.

 

Şi dacă luna bate-n lunci

Şi tremură pe lacuri,

Totuşi îmi pare că de-atunci

Sunt veacuri.

 

Cu ochii serei cei dentâi

Eu n-o voi mai privi-o...

De-aceea-n urma mea rămâi -

Adio!

SENTIMENTUL PRIMĂVERII, de Al. Andriţoiu,

Suave astenii de primăvară

şi cugetarea-ntr-un impas difuz

 

şi verb rotund ca un sigil în ceară

abia ghicit şi dulce la auz.

 

Prin vârstă iarăşi iezere alpine

privind, spre cer, orbite de lumini -

Poetul vă previne : vremea vine

până şi-n cer să fim printre vecini.

 

Venim cu sentimentul primăverii

acut, în toţi, uitând că ore bat.

Genealogic arbori, merii, perii

ne smulg din vârsta timpului uscat.

 

Acum pe umeri ridicăm lumina

şi ducem orele, distraţi pe mâini.

Albi de nesomn suntem precum hermina

şi străvezii de parc-am fi fântâni,

şi străvezii de parc-am fi fântâni.

 

TE SALUT GENERAȚIE-N BLUGI, de Adrian Păunescu

Dacă sufletul tău înțelege

De la rock pan-la imnuri și rugi

Te salut tineret în adidași

Te salut generație-n blugi

Există niște oameni pe care îi iubesc

Au vârsta conștiinței și-a partenenței mele

Se învârtesc în jurul a 20 de ani

Se dau golani și șmecheri și vor să fie stele

Sunt uneori teribili și alte ori vulgari

Părinții spun adesea ca nu mai știu să-i crească

Dar țineți bine minte voi ce-i scârbiți de ei

Ca ei sunt la nevoie armata românească

Dacă sufletul tău înțelege

De la rock pan-la imnuri și rugi

Te salut tineret în adidași

Te salut generație-n blugi

Există niște tineri marcați de folk și rock

Ce au nevoie în țară de sprijin și de toate

Și dacă nu am face cultura pentru ei

Ei și-ar lua-o în taină de prin străinătate

Și noi am fost excentrici și noi am fost huliți

Nici noi n-am mers la baluri să rânduim tangoul

De ce să trecem astăzi drept niște încuiați

Pe care îi creștem și enervează noul

Dacă sufletul tău înțelege

De la rock pân-la imnuri și rugi

Te salut tineret în adidași

Te salut generație-n blugi.

ADIO, VARĂ, de Adrian Păunescu

Adio, vara, pleacă-n ascunzișuri,

Noi suntem gata de-a cădea-ntr-o carte,

Si de-a mai lacrima către pietrișuri,

De dor de tine și de dor de moarte.

 

Din fructe coapte picură alcoolul,

Nimic nu mai rămâne cum fusese,

Ce cosmic iese dintre ramuri golul

Penultimelor tragice regrese.

 

Și va veni și ultima rafală,

Dar nu-o vom apuca-o, nu e șansă,

Când în ninsoarea imaterială

Bolnavii lumii vor cădea în transă.

 

Ci noi atâta am putea decide,

Inconștienți și triști ca prima oară,

Prin fumurile toamnelor putride,

O carte pentru voi: adio, vară!

LEAGĂN PENTRU TOATĂ COPILĂRIA, de Adrian Păunescu

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Te-așteaptă vise, prunc adormit,

În vise viaţa este eternă,

Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,

Nici nu e bine tu să le şti,

Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,

Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,

Tu pâinea asta o muşti firesc,

Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,

Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tău fraged ca un mesteacăn

Să se îndoaie galeş în somn,

Ca să creşti mare, plâng şi te leagăn,

Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr

Luminii tale să-i dau ecou,

Dormi, fericitule, că eu te apăr,

Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,

Totul e bine, ai tai sunt vii

Şi mai au viaţă şi mai au zile,

Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face

Leagăn de stele şi de ninsori,

Să-ţi fie bine, să dormi în pace,

Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Dormi şi visează bunul tău vis,

Că-n vise viaţa este eternă,

Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de răchită mirositoare,

Leagăn albastru şi-ncondeiat,

Pentru copilul care răsare

Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagănă, veghează tata,

Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,

Dormi şi visează că lumea-i gata

Şi te așteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,

Poate că mâine îţi va fi greu,

S-accepți ca astăzi eu ţi-am spus nani,

Dar nani-nani, frumosul meu.

DE CÂTE ORI, IUBITO, de Mihai Eminescu

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheață mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

 

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre plutește cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.

 

Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

 

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai sigur mă-ntunec și îngheț,

Când nu te pierzi în zarea eternei dimineți.

ADIO TOAMNĂ, de Alexandra Tache

O toamnă în vie,

Încearcă pământul,

Palida, aurie

În murmur cu gândul...

Poate să-și scuture părul

Plin de doine triste

Să cadă din cerul -

Așa ofilite...

Mai rămâi toamnă

O zi, o noapte

Să-ți închine pământul

Roadele-ți secate.

Hai pleacă toamnă

Ești tristă și udă

Nu-mi lua sufletul în robie

Lasă-mi căldura și ruga

Să pot trăi mai departe

Iar tu... ia-ți frunzele-n sclavie

Adio Toamnă.

GÂNDĂCELUL, de Elena Farago

- De ce m-ai prins în pumnul tău,

Copil frumos, tu nu știi oare

Că-s mic și eu și că mă doare

De ce mă strângi așa de rău?

 

Copil ca tine sunt și eu,

Și-mi place să mă joc și mie,

Și mila trebuie să-ți fie

De spaima și de plânsul meu!

 

De ce să vrei să mă omori?

Ca am și eu părinți ca tine,

Și-ar plânge mama după mine,

Și-ar plânge bietele surori,

 

Și-ar plânge tata mult de tot

Căci am trăit abia trei zile,

Îndură-te de ei, copile,

Și lasă-mă, că nu mai pot!...

 

Așa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strângea să-l rupă

Și l-a deschis copilul după

Ce n-a mai fost nimic din el!

 

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,

Dar a căzut în țărnă frânt

Și-nțepenit pentru vecie!...

 

Scârbit de fapta ta cea rea

Degeaba plângi, acum, copile,

Ci du-te-n casa-acum și zi-le

Părinților isprava ta.

 

Și zi-le că de-acum ai vrea

Să ocrotești cu bunătate,

În cale-ți, orice vietate,

Oricât de făr-de-nsemnătate

Și-oricât de mica ar fi ea!

NINGE, de Leliana Stancu

Mai ninge, uneori, cu nostalgie,

Când nopţi şi zile se gonesc alene,

Mă ning cuvintele, în poezie,

Ninge cu stele ce-mi sclipesc sub gene.

 

Sub paşii mei grei, neaua plânge-n şoapte,

Iar omul de zăpadă-i dus cu gândul

Către un vechi miros de mere coapte,

Pe care-l poartă, printre streşini, vântul.

 

Ferestre zăvorâte mă-nconjoară,

În care bat atâtea triste-amurguri,

Cuvinte aruncate într-o doară,

Şi luna agăţată printre ţurţuri.

 

Căuşul mâinii îl închid, cu sete,

Câteva lacrimi se preling prin palme,

Un fulg de nea străbate prin sonete,

În care vântul, obosit, adoarme.

 

Deşi mă lupt cu-o ultimă putere,

Nămeţii asasini îmi dau de ştire,

Că timpul însuşi e-n întârziere,

Şi-alerg spre umbra ta din amintire.

 

Apare, însă,-o rază, arcuită,

Prin ropote de nori ce-şi sună goarna;

Pe pietrele durerii, risipită,

Se scurge, ca un râu de lacrimi, iarna.

 

La pieptu-mi, ca-ntr-o rană-mbrăţişată,

Adun un colţ de cer şi-un colţ de lună,

Şi-n vis, zâmbind, pentru întâia dată,

Fac primii paşi cu tine, mână-n mână.

POEM, de Nichita Stănescu

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,

de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

UN REGRES, de Dimitrie Bolintineanu

Viața trece în durere,

Dorurile nu mai tac.

Orice vise de plăcere

Toate lacrime se fac.

Zile, seri desfătătoare

Trec p-al lumii dulce sân,

Nasc și sting orice suspin

Cu suavele lor oare

Pentru mine noapte-amară,

Noapte ce nu are zori,

S-a întins cu întristare

Peste anii-mi trecători.

 

LIED, de Al.O.Teodoreanu

Toamna a căzut,

Peste parcul mut.

Tainicule dor,

În zadar te alint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

 

Toamna trece acum.

Învelită în fum.

Unde-i de argint

Glasul ei sonor?

Trandafirii mor.

Visurile mint.

 

Toamna mi te ia,

Vis stingher, cu ea.

Lacrima de dor

Strop de mărgărint.

Trandafirii mor.

Visurile mint.

ZILE DE TOAMNĂ - ZILE DE TOAMNĂ

Ieri vedeam pe lunca flori…

Mândri fluturi zburători,

Și vedeam zburând albine!

Ieri era și cald și bine.

 

Azi e frig și nori şi vânt,

Frunzele cad la pământ,

Florile stau supărate,

Vestejesc de brumă toate.

 

Ieri era frumos pe-afară

Ca-ntr-o calda zi de vară.

Azi e toamna pe pământ

Vreme rea și bate vânt.

UN DOR FĂRĂ SAȚIU, de Emil Botta

De un dor fără sațiu-sa învins

și nu știu ce sete mă arde.

Parcă mereu, din adânc,

un ochi răpitor de Himeră

ar vrea să mă prade.

Și pururi n-am pace,

nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,

nici timpii de aur, nici anii-lumină,

izvoare sub lună, ori dornică ciută,

Nimic nu mă stinge, nimic nu m-alină

și parc-aș visa o planetă pierdută.

E atâta nepace în sufletul meu,

bătut de alean și de umbre cuprins...

Un dor fără sațiu m-a-nvins,

și nu știu ce sete mă arde mereu.

AGONIE, de Octavian Goga

În mine se petrece-o agonie,

Ca într-o tristă casă solitară,

În sufletu-mi bătut de vijelie

Eu văd un om ce-a început să moară...

Un cântăreţ cu rostul de la ţară

Se duce-acum şi n-o să mai învie

Cu chipul lui senin de-odinioară...

Demult... Demult... Din cea dintâi clipită,

De când te-au smuls de la bătrâna vatră,

Din casa cu şindrile-acoperită,

De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită,

De-atunci te fură fiecare piatră...

Te-au biruit în stingerea domoală

Străine legi din guri necunoscute;

S-a poticnit curata ta sfială,

La orice pas, de pravili neştiute;

Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară

Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.

Din orice colţ mi te prindea o sârmă

Şi te-alunga un şuier de maşină...

Avutul tău s-a risipit pe cale,

Te-au părăsit şi zmei şi cosânzene,

Ţi s-a uscat şi lacrima din gene,

Au amuţit şi sfaturile tale...

Aşa, pe rând, ţi-a tot trimis viaţa

Un nou tâlhar, în orice clipă nouă,

Şi fără milă-n toată dimineaţa

Te-a despoiat cu mâinile-amândouă!...

Acuma simt: drumeţul dă să moară...

Un oaspe nou îi stă la căpătâie,

Încetişor în casă se strecoară,

Cu albe mâini, cu inima bolnavă,

Cu ochii arşi de friguri şi otravă...

Stăpân de-acuma el o să rămâie.

Privindu-şi lung ograda în ruine,

El trist îşi spune gândul ce-l apasă;

"Tu mori acum... dar umbra ta revine,

Şi pururi simt că singur nu mă lasă,

În nopţi târzii s-a furişa la mine

Şi-o să mă ştiu străin la tine-n casă..."

MISTER, de George Bacovia

Clavirile plâng în oraș

Pe-o vreme de toamnă pustie...

Și plopii plâng tot în oraș,

Și-n totul e-o grea agonie.

 

Par casele triste castele...

Amorul, aici, a murit,

Si poate ca plâng la clavire

Fecioare cu par despletit...

 

Trec singur... și tare mi-e teamă...

Și, unde mă aflu, nu știu -

Vai, plopii detună orașul...

Clavirile plâng în pustiu...

 

CINE A CLĂDIT TEBA?, de Bertolt Brecht

Cine a clădit Teba cu cele şapte porţi?

În cărţi sunt puse doar nume de regi.

Regii au târât uriaşele blocuri de piatră?

Şi Babilonul de atâtea ori nimicit -

cine l-a refăcut de fiecare dată? În ce fel de case

au locuit constructorii Limei cu sclipăt de aur?

Unde s-au dus zidarii, seara

după terminarea marelui zid chinezesc? Măreaţa Romă

e plină de arcuri de triumf. Cine le-a înfăptuit? Pe cine

i-au preamărit împăraţii? Multslăvitul Bizanţ

avea doar palate pentru locuitorii lui? Până

şi-n legendara Atlantidă

în timp ce marea îi înghiţea

stăpânii îşi chemau în noapte sclavii.

 

Tânărul Alexandru cuceri India.

Numai el?

Cezar îi bătu pe gali

N-a avut alături cel puţin un bucătar?

Filip al Spaniei a plâns, când şi-a văzut

flota scufundându-se. Nimeni nu a mai plâns?

Friedrich al II-lea birui în războiul de şapte ani. Cine

a mai biruit în afară de el?

 

Fiecare pagină, o izbândă

Cine a pregătit ospăţul victoriei?

Din zece în zece ani, un bărbat de seamă.

 

Cine a plătit spezele?

 

Atâtea relatări

Atâtea întrebări.

POMUL CRĂCIUNULUI, de George Coșbuc

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Pădurea iarna doarme, c-așa vrea Dumnezeu.

 

Și numai câte-un viscol o bate uneori,

Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

Și tace-apoi și-adoarme, când viscolele pier,

În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.

 

Și zboară-ncet de-alungul pădurilor de brad,

Și cântă-ncet; și mere și flori din sân le cad.

 

Iar florile s-anină de ramuri până jos

Și-i cântec și lumină și-așa e de frumos!

 

Iar brazii se deșteaptă, se mira asta ce-i,

Se bucură și cântă ca îngerii și ei.

 

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Dar uite ce-ti trimite dintr-însa Dumnezeu.

 

Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,

Așa cum au găsit-o, cu flori și jucării.

 

Departe într-un staul e-n față-acum Isus,

Și îngerii, o, câte și câte i-au adus.

 

Dar el e bun și-mparte la toți câți îl iubesc,

Tu vino, și te-nchină, zi: “Doamne-ți mulțumesc”.

BĂTRÂNUL MOȘ CRĂCIUN, de Valeriu Cercel

Aș fi putut să cred cu zeci de ani ‘nainte,

Pe când eram copil în satul dintre vii

Și nu aveam pe-atunci ca azi atâta minte,

Ca Moșul cel iubit e-un basm pentru copii,

 

Și nici chiar prin liceu, chiar și la facultate,

Colegi la care eu, franc, nu m-am așteptat,

Cătau să mă convingă, cu chestii fumate,

Că Moșul nu există și nici n-a existat,

 

Dar n-am crezut atunci și n-am să cred vreodat’,

Când pruncul ce-a adus iubirea între noi,

A fost, la Bethlehem, cu daruri așteptat

De oameni înțelepți și nu de maimuțoi,

 

Așa că mă gândesc, acum, la anii mei

Cu primii ghiocei la tâmple, cum mi-ar sta,

Văzând cât mă iubesc, să-i mint pe nepoței

Ca “Moșul” care-l știu nicicum n-ar exista…

 

De-aceea, când pe brazi steluțe se coboară,

Copilul de demult, din satul dintre vii,

Privind nepoții azi, e sigur c-o s-apară

Bătrânul Moș Crăciun, cu daruri la copii…

 

Iar voi ce-ați mai nega, de răi și urâcioși

Ce-ntr-una clevetiți ca “Moșu”-i basm curat,

Vă rog, pe cinstea mea, fiți oameni serioși !

Pe Moș Crăciun îl știți că este-adevărat…

 

E drept, bătrânul “Moș”, care odinioară

Venea prin nea în zbor, din nordul depărtat,

Cu barbă, nasul roș’, cu reni la sănioară,

Chiar de-i nemuritor, a mai evoluat,

 

E tuns, chiar mai mereu, și-i zilnic bărbierit,

De sac a și uitat, cu VISA-n portofel,

Iar nașu’, v-o spun eu, mă mir cum n-ați ghicit !

E roșu câteodat’, de la un păhărel,

 

Și când o ia la mers, ca un arac de viță

E zvelt, nu-i cocoșat, și-atâta-i de vioi…

Îndeosebi când dă cu ochii de-o pipiță,

Dar asta…ce să mai !...rămâne între noi…

 

BOALA, de Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal

Aici, în regiunea ființei mele

Mă dor toate organele,

Ziua mă doare soarele

Iar noaptea luna și stelele.

 

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer

Pe care până atunci nici nu-l observasem

Și mă trezesc în fiecare dimineață

Cu o senzație de iarnă.

 

Degeaba am luat tot felul de medicamente

Am urât și am iubit, am învățat să citesc

Și chiar am citit niște cărți

Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,

Am fost bun și-am fost frumos...

 

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore

Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte

Într-o zi

Când m-am născut.

 

RĂVAŞ BUIMAC DE DRAGOSTE, de Boris Ioachim

N-ai să mă crezi, dar nu ţin minte,

De când nu ţi-am mai scris un rând

Cu slova mea, când prea cuminte,

Când de iubire tremurând.

 

Ştiu că sunt vrednic de ocară

Dar, crede-mă, fără cuvânt

Mă prinde-ades, roşcata seară

Şi al nopţilor molatic vânt.

 

Dacă ţi-aş scrie, bunăoară,

Despre iubire, ce-aş putea,

Să-ţi scriu, uşoara mea povară?!

Ştii că, oricum, aş repeta

 

Aceleaşi vorbe, aceleaşi gânduri,

Ce monotone ţi-ar părea

Căci să-ncropesc sublime rânduri

Nu mă pricep, iubita mea.

 

Doară mă ştii: din cale-afară,

Eu sunt posac şi plicticos...

Şi doar când sufletul, pe-afară,

Îmi dă – cu teamă şi sfios,

 

Îţi scriu cuvinte desuete,

Dar încărcate de prea-plin –

Căci, ce-i pot scrie unei fete,

Care mă îmbată ca un vin?!

 

...Cât mi-ar plăcea să-ţi spun:”Urâto!” –

Fiindcă, „Frumoaso” – prea banal,

Îmi pare că sună, iubito –

Dar teamă mi-e, în general,

 

Că aş putea, fruntea senină,

Să-ţi încreţeşti, când ai citi,

Şi ochii tăi, plini de lumină,

Cu ciudă, scrisul mi-ar privi!

 

Cred că observi, pe arătură,

Am luat-o, binişor, deja!

Dar prea sunt plin de-a ta făptură –

Ce-mi înfioară inima.

 

Aşa că mă opresc, iubito,

Din scrisul meu cam scăpătat...

Cât te iubesc, tu ştii, Urâto –

Uf! Uite, vorba mi-a scăpat!

 

...Ştiu că nu crezi, dar nu ţin minte,

De când nu ţi-am mai scris un rând...

Dar din trăiri, nu din cuvinte -

Iubirea naşte glas şi gând...

 

POARTĂ-N OCHI SENINUL, de Serghei Esenin

Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.

Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

 

M-a-ntrebat: “Afară viscolu-i buimac?

Să-ncălzesc căminul, patul să ți-l fac?”

 

Am răspuns iubitei: “Azi, prin vânt şi ger,

Cineva flori albe leapădă din cer.

 

Poți așterne patul și sufla-n cămin,

Eu și fără tine sunt de viscol plin.”

 

CÂNTEC ȘOPTIT, de Zaharia Stancu

Odată am ucis o vrabie

Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o

Pe urmă o zi

Şi-o noapte întreagă

Am tot plâns-o şi am tot jelit-o

 

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat

În mână ţineam o bucată de pâine

Degeaba mi-a spus

Degeaba mai plângi

Ce-ai omorât omorât rămâne

 

Mai târziu am crescut flăcăiandru

Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată

Dar nu ştiu de ce

Într-o zi a murit

Şi-n altă zi a fost îngropată

 

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii

Demult nu mai merg la nici o-ngropare

Când soarele-apune

După nişte măguri

Şi răsare în flăcări din mare.

 

PLOUĂ ÎN VIS, de Nichita Stănescu

Ploua greu afară,

Deasupra pomilor târzii

Se face frig și iară,

Îngheață lumea celor vii !

 

Și ploaia, iar plouă plouând trotuarul

Și curge bizar în șiroaie,

Pe fața mea cea albă ca varul

Pe care s-a prelins o ploaie.

 

Ce vrei tu ? Când aștepți să plouă,

Ca ploaia nu-i decât un vis !

Pe care ni-l dăduse nouă,

Un Dumnezeu dintr-un îndepărtat abis !

 

NU EXIST!, de Mariana Kabbout

Azi m-am pierdut în clipa de apoi

Şi m-am temut ca să mai ies din ea

Am vrut doar să m-ascund de pasul tău

Ce-l aşteptam mereu

deşi nu mă dorea ...

 

Am înţeles ce-am refuzat să cred

C-ai fost făcut doar să împarţi durere

Nici de cuvânt nevoie nu aveai

Erau destule ce urlau

în a ta tăcere ..

 

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie

De ce curg lacrimi azi din versul meu ...

Mi-e sufletul bucata de hârtie

Din care tu ai rupt

fâşii , mereu ...

 

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi

Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.

Otrava ta mi-a luat de tot puterea ,

Când încercam de jos

să mă ridic ...

 

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută

Doar am să plâng puțin şi... am să plec.

Nu ştiu nici când... nici unde , dar voi face

O punte peste lacrimi ,

şi-am să trec ...

 

Ce milă-mi este când mă uit la tine

Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun ...

Şi n-ai să ai nicicând curaj destul

Să mă păstrezi aşa

cum eu m-adun ...

 

Ce linişte mă soarbe fără voie

Şi tot aleargă prin albastru-mi trist..

A fost ce-a fost , sau ce-o fi vrut să fie ...

Oricum , ce mai contează ? ...

NU EXIST !

 

POEMUL TOAMNEI, de Ovidiu Vasile

E-atât de toamnă împrejur

Că șoaptele din taina verii

În albe mantii de velur

Așteaptă pe peronul gării

 

Pe-un alt peron uitat de timp

Rapsozii roților de tren

Din salba altui anotimp

Își cântă ultimul refren

 

Fără bilet, fără bagaje

Sosesc ai umbrei călători

Cerul se năruie pe plaje

Și mor petalele de flori

 

Eu ațipisem la amiază

La piept cu soarele topit

Și m-am trezit împuns de-o rază

Umplut de frig și amorțit

 

Smintit de drag în așternut

Cu vara caldă lângă mine

Oprisem timpul ca să uit,

Să cred că toamna nu mai vine

 

...VARĂ..., de Cristian Gabriel Groman

 

E vară, cu parfum de flori de tei

Cu vacanțe la bunici și cu cireșe coapte

Cu greieri ce se-ntrec în vers până în miez de noapte

De vară mi-a fost dor, iubito, și de ochii tăi

 

Iar salcia foșnește ușor, pe mal de lac

La umbra ei se simte-o răcoroasă boare

Ieșit-au la concert 5 broaște și-un brotac

Să se ferească de-a verii arșiță și soare

 

E vremea de-adunat alune și bureți

Totul e-așa frumos acuma la pădure

Sunt pline de miresme aceste dimineți

Iar tufele abundă de zmeură și mure

 

Miros de porumb fiert se simte până-n tindă

Iar peștele, din gârlă, ajunge pe frigare

Căci foamea a-nceput pe toți să îi cuprindă

De-atâta voie bună și-atâta alergare

 

Pe masa de pe prispă e-o caldă mămăligă

Și niște ouă-n cratiță, direct de prin poiată

"-La masă!!! " spune mama, pe toți, acum îi strigă

Frumoasă este vara, senină și bogată

...Vara...

 

NU ŞTIE NIMENI CÂND CADE O STEA, Irina Lucia Mihalca

Omul este cel ce ar trebui

să-şi vegheze lumina dată, iubirea!

Împreună trecem prin tenebrele care

ne-apasă din adâncuri,

Împrăştiem aurore spectrale,

ne scufundăm, puri şi drepţi,

pentru a ajunge

în melancolia verde a câmpului sufocat

de roşul sângeriu al macilor.

Călcăm uşor printre norii de nelinişte,

pătrundem în rănile translucide sfidând

legile gravitaţiei

şi sângele inimii pulsânde.

 

Prin nodul de lacrimi curg simţirile noastre,

Continuăm să mergem în umbra

penumbrei contopite

din promisiunea fiecărui vis.

 

Ne adâncim mereu mai departe,

acolo unde regăsim, caldă,

amintirea unor timpuri necunoscute.

 

În curând vom atinge

culorile crepusculare ale apusurilor

stinse de ţipătul stelelor.

O corabie ce pluteşte uşor la marginea timpului!

Pentru că da, ne-am iubit, simţindu-te,

În coşul aşteptărilor ştiu că ai:

vreau comunicare, vreau atenţie,

vreau să mă vezi că sunt aici,

vreau să mă vezi şi când dorm,

vreau să mă înţelegi, fie şi doar, privindu-mă!

Dar, mai ales, să mă simţi în undă,

indiferent de distanţă. O artă a simţirilor!

 

Te-am simţit, eu nu mă simţeam,

Dragoste şi dorinţă, aşa s-a numit visul!

Închid ochii şi văd

secvenţe de mare iubire, sublime simţiri,

Două energii care unindu-se se înalţă,

un magnetism format în interior şi între noi.

 

Mă întreb, acum, ce este omul?

Scânteia divină care se manifestă

şi care-aşteaptă

să redevină scânteie divină!

Nu ştie nimeni când cade o stea - îmi spuneai

prin timpii risipiţi şi stingheri

ai cercului suferinţei, parcă fără sfârşit...

 

AJUN DE FLORAR, de Boris Ioachim

Ce vesel cântă guguştiucii-n seară -

Lipsiţi de griji, căci iarna a apus…

S-a-nstăpânit o nouă primăvară -

Venită în car de ghiocei, de sus.

 

Şi, parcă, dintr-odată, o livadă,

Din-naltul cerului a prăvălit,

Petale albe, peste pomi să cadă –

Jos – păpădia-a soare a zâmbit.

 

Atâtea flori şi atâta iarbă crudă

Îmi spun că vine luna lui florar…

De bucurie, sufletu-mi asudă –

Căci iarăşi cade Raiu-n calendar.

 

Grădinile-s cu totu-n sărbătoare

Şi-n jur miroase-a floare de mălin…

Inima mea, deschisă ca o floare,

De dragoste a înflorit deplin.

 

S-a dus, în vântul cald al primăverii,

Tot ce-a fost trist şi van în viaţa mea…

Mă tot străbat fiorii reînvierii –

Căci m-a ochit, din cerul vast, o stea.

 

Hei, primăvară, verde ca smaraldul

Şi parfumată de miresme dulci –

Dă de pe faţa lumii triste fardul

Şi-nveselită las-o – când te duci!

 

…Ce vesel cântă guguştiucii-n seară –

Ca mâine, iar e luna lui florar…

Mi-e sufletul pătruns de primăvară

Căci iarăşi cade Raiu-n calendar…

 

E TOTUL RÂNDUIT, de George Țărnea

Cum să trăiești frumos fără iubire,

Cum să visezi, să umbli, ori să zbori,

Cum să cuprinzi neliniștea din zori

Și pacea din amurg dintr-o privire?

 

Cum să înoți prin marile de flori,

Cum să te bucuri de întreaga fire

Și viața ta să-și afle împlinire

Fără minunea care dă fiori?

 

E totul rânduit să se întâmple-

Cu simplitatea unei adieri-

Când de lumina sufletul se umple,

 

Dar dacă-n schimbul sterpei mângâieri

Ghețarii urii se ivesc la tâmple,

Nu-ți vei afla iertarea nicăieri.

 

NINGE, de Popa Ines Vanda

Ninge peste timpul despărțirii noastre,

Ninge peste clipa bunului rămas,

Ninge cu flori albe de iubiri sihastre,

Ninge peste locul primului impas.

 

Ninge cu albastru peste dor și doare,

Ninge revărsare de sublim popas,

Ninge cu iluzii și cu sărbătoare,

Ninge pribegirea ultimului ceas.

 

Ninge în surdină, ninge în cetate,

Ninge peste balul florilor de nard,

Ninge iasomie peste toți și toate,

Ninge cu miresme de argint și brad.

 

Ninge cu ninsoarea ultimei romanțe,

Ninge peste inimi vise de boemi,

Ninge peste gânduri albe diamante,

Ninge-n alergarea-n care tu mă chemi.

 

Ninge peste nuferi,ninge peste fluturi,

Ninge peste ritmul pasului trecut,

Ninge peste clipe, peste anotimpuri,

Ninge peste dorul nostru de-nceput!

 

A XI-A PORUNCĂ, de Ion Minulescu

Ascultă, privește și taci!…

Ascultă, să-nveți să vorbești,

Privește, să-nveți să clădești.

Și taci, să-nțelegi ce să faci…

Ascultă, privește și taci!

 

Când simți că păcatul te paște

Și glasul Sirenei te fură,

Tu pune-ti lacăt la gură

Și-mploră doar sfintele moaște -

Când simți că păcatul te paște!…

 

Când simți că dușmanul te-nvinge,

Smulgându-ți din suflet credința,

Așteaptă-ți tăcut biruință

Și candela minții nu-ti stinge -

Când simți că dușmanul te-nvinge!

 

Când brațele-ncep să te doară,

De teamă să nu-mbătrânești,

Rămâi tot cel care ești -

Aceeași piatră de moară -

Când brațele-ncep să te doară!…

 

Iar când, cu ochii spre cer,

Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,

Asculta, privește și taci!…

Din brațe fă-ți aripi de fier

Și zboară cu ele spre cer!…

 

RUGĂMINTE, de Boris Ioachim

Iubito, dacă-ţi este voia

Să taci - la fel de dragă-mi eşti...

Dar, câteodată, simt nevoia

Ca să îmi spui că mă iubeşti.

 

Aşa cum ploaia răcoreşte

Pământu-n veri, când e-nsetat

La fel şi vorba ta hrăneşte

Sufletul meu, când e-mbufnat.

 

Tăcerea ta naşte tăcere

Şi-un simţământ bizar, ciudat:

De suflet greu şi de durere

Şi de trecut îndepărtat.

 

Când aşteptam cu-nfrigurare

Un semn, de sus, că te-ai născut

Şi că vei fi femeia care

Blazării mele-i va fi scut.

 

Şi te-ai născut ...şi eşti aceea

Care cu totul m-a schimbat...

Tu, fetişcana, tu, femeia -

Ce m-a iubit cu adevărat.

 

Dar, nu ştiu, poate din sminteală,

Adesea simt că m-ai uitat...

Şi parc-o silnică răceală

Între noi doi s-a aşezat.

 

Eu vreau să cred că totul este

Doar o părere, un gând prost...

Că totul n-a fost doar poveste

Şi-un timp pierdut fără-de-rost.

 

Căci, şi aşa, din zarea-albastră

Încet, iubirile dispar...

Tu lasă ca iubirea noastră

Să fie singura măcar

 

Care s-arate lumii vaste

Că fără dragoste suntem

Doar împărţiţi în sterpe caste

Şi plini de ură şi blestem.

 

Eu cât va fi să văd seninul,

Te voi iubi, te voi cânta --

Şi sufletului meu, preaplinul,

În viers duios l-oi revărsa.

 

...Iubito, dacă-ţi este voia

Să taci - la fel de dragă-mi eşti...

Dar, câteodată, simt nevoia

...Că îţi sunt drag să îmi şopteşti"...

 

TOAMNA, de Nicu Wagner

Mi-aplec din nou urechea să înțeleg Cuvântul

s-ascult ce spune ploaia, și-apoi ce spune vântul

și dezlegându-mi mintea de gândurile rele

să înțeleg mesajul covorului de stele

 

Din nopțile de vară cu miez de viață nouă

cu dimineți frumoase parca scăldate-n rouă

când vântul care suflă din ce în ce mai rece

îmi spune parcă-n taină căci vara iarăși trece

 

prin vâjâitul parcă din ce în ce mai tare

îmi amintește vântul căci vine gerul mare

ce stinge picătura de viața din natură

și va schimba pământul cu-ntreaga lui făptură

 

însă între arșița din zilele de vară

și iarna în care totul parcă-i sortit să moară

există o toamnă lungă, atât de minunată

ca o speranță în lume de Dumnezeu lăsată

 

tu toamna vei culege doar rodul muncii tale

cu plâns de bucurie sau lacrimi mari de jale

căci toamna-i foarte dreaptă ea este rea sau bună

știind că omul toamna ce-a semănat adună

 

ce mulți cuprinși de groază privesc holda pustie

caci s-au trezit la lucru-ntr-o vreme prea târzie

au ochii plini de lacrimi și inima amară

privind la vremi pierdute din zilele de vară

 

mi-aplec din nou urechea să înțeleg cuvântul

s-ascult ce spune ploaia și-apoi ce spune vântul

și dezlegându-mi mintea de gândurile rele

să înțeleg mesajul covorului de stele

 

Ți-ai pus vreodată-n taină măreața întrebare

în toamna sufletească ce-aduni tu în hambare?

caci universul are o lege neschimbată

ce semeni vei culege în toamna ce te-așteaptă.

 

PENTRU TOTDEAUNA, Popa Ines Vanda

Mi-aplec din nou urechea să înțeleg Cuvântul

s-ascult ce spune ploaia, și-apoi ce spune vântul

și dezlegându-mi mintea de gândurile rele

să înțeleg mesajul covorului de stele

 

Din nopțile de vară cu miez de viață nouă

cu dimineți frumoase parcă scăldate-n rouă

când vântul care suflă din ce în ce mai rece

îmi spune parcă-n taină căci vara iarăși trece

 

prin vâjâitul parcă din ce în ce mai tare

îmi amintește vântul căci vine gerul mare

ce stinge picătura de viață din natură

și va schimba pământul cu-ntreaga lui făptură

 

însă între arșița din zilele de vară

și iarna în care totul parcă-i sortit să moară

există o toamnă lungă, atât de minunată

ca o speranță în lume de Dumnezeu lăsată

 

tu toamnă vei culege doar rodul muncii tale

cu plâns de bucurie sau lacrimi mari de jale

căci toamna-i foarte dreaptă, ea este rea sau bună

știind că omul toamna ce-a semănat adună.

 

ce mulți cuprinși de groază privesc holda pustie

căci s-au trezit la lucru-ntr-o vreme prea târzie

au ochii plini de lacrimi și inima amară

privind la vremi pierdute din zilele de vară

 

mi-aplec din nou urechea să înțeleg cuvântul

s-ascult ce spune ploaia și-apoi ce spune vântul

și dezlegându-mi mintea de gândurile rele

să înțeleg mesajul covorului de stele

 

Ți-ai pus vreodată-n taină măreața întrebare

în toamna sufletească ce-aduni tu în hambare?

căci universul are o lege neschimbată

ce semeni vei culege în toamnă ce te-așteaptă.

 

PENTRU TOTDEAUNA - Popa Ines Vanda

Lași semne peste tot pe unde treci,

 

Stângace gesturi de iubiri cernute,

Ștergi altă zi din calendar și pleci

Spre noaptea cu eresuri surdo mute.

 

Ne cuibărim dorințele-n tăceri

Și frângem așteptarea-n neputințe,

Doi robi nevindecați de remușcări,

Zdrobind înlăcrimarea în sentințe.

 

Alerg spre anotimpul de cleștar,

Sunt prizoniera vinei fără vină,

Cânt un refren ce știu că e-n zadar

Și smulg tot dorul meu din rădăcină.

 

Ești temnicierul propriei chemări,

Te-ascunzi în carapace de genune

Și tragi obloane peste lungi visări,

Sculptându-mă în stele fără nume.

 

Ai să mă chemi în fiecare zi,

Am să-ți răspund în fiecare noapte,

De-n astă viață nu ne vom mai fi

Ne vom iubi și dincolo de moarte.

DOR..., de Lelia Mossora

De venit...

Dor de furtună

tristeţi adună.

 

Dor de plecare

şi de infinit

neîmplinit...

 

Dor de cărări...

şi frunze apuse

de vorbele duse...

 

Mi-e teamă

de nori

şi de cuvânt.

Mi-e dor iar

de vânt...

 

Mă plec peste zări

cu aripi rănite.

Silabele-s tăinuite...

 

Pe crengile vechi

pescăruşi-s pribegi

şi nu mă dezlegi...

 

Şi nu mă dezlegi...

de sufletul tău

întors spre-asfinţit

de NEiubit.

 

Mă caută cerul

în stele şoptite..

Sunt doar... ispite.

 

Nu eşti tu drumul

pe care-am pornit.

Eşti... nenuntit,

de iubire ferit

la... nesfârșit.

 

PUNTEA DINTRE NOI, de Ines Popa

Există doar o punte-ntre dorurile noastre,

De o vei trece primul, nu voi mai fi tăcere,

Și nici în pribegire de lungi distanțe oarbe,

 

Nu-ți va mai plânge versul în nopți de amăgire.

 

De-o parte și de altă stăm despărțiți de poduri,

Și-n nostalgii străine ne zbatem pe cărări,

Eu rătăcesc în noaptea care-mi ridică ziduri,

Tu n-ai curaj poteca s-o treci de frământări.

 

Și fiecare-așteaptă pe caldarâm edenul,

Doar gândurile noastre, străjeri printre ecouri,

Te strig cu deznădejde și îți deplâng suspinul,

Văzduhul îmi răspunde cu îngeri prin hublouri.

 

Va trebui să frângem doar puntea depărtării,

Că să-nșelăm destinul cu foc să ne unească,

De-mpotmolit ni-e pasul vom înălța iubirii

Ofrande de speranță în rugă îngerească.

 

Iar dacă-n astă viață hotarul nu-l vom trece,

Vom colinda bezmetici cărările de-acum,

Ne va-ngropa chiar visul, crestând o cicatrice

Si-n moarte,cine știe, ne vom găsi pe drum.

 

O FRUMOASĂ ODĂ A IUBIRII, de Luiza-Adriana Grama

Prin iubire valsez

şi mi-e umbra cărare

Şi m-alung, şi mă chem,

ca-ntr-o străfulgerare

Şi pe stele îţi scriu

veşnic aceeaşi dată

Să-nţelegi că nu sunt

şi n-am fost niciodată

Frunză albă în vânt,

vers stingher de romanţă,

Ce te strigă şoptit

şi în taină te-nvaţă.

Sunt aici ca un cer

sau o mare albastră

Sunt aici să-mpărţim

aştri de la fereastră

Nu te pierde pe-alei,

chiar de-i parcul bătrân

Pentru tine mai stau,

pentru tine rămân.

 

OCTOMBRIE..., de George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

 

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

 

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

 

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

 

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

 

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit a doua oară…

 

IERTAREA, de Octavian Petrescu

Dincolo de orice luptă,

Dincolo de a spera,

Fiecare OM, în sine,

Are frumuseţea sa.

 

Îns-această frumuseţe

Timpu-o poate nimici

Dacă-n lupte se va pierde

Darul vieţii de-a iubi.

 

Mai rămâne doar o torţă

Spre a regăsi cărarea,

Să accepte fiecare

Dincolo de el, iertarea…

 

Libertatea sufletească

Are rădăcini divine,

Căci atunci când ierţi pe altul

Tu de fapt te ierţi pe tine.

 

Ura-i doar o slăbiciune

Care duce la durere...

Însă OMUL care iartă

Are-n suflet o putere.

 

DOR DE ZBOR,

Fă-mă, Doamne, fluture sau pasăre!...

Mi-e aşa de dor să zbor!

Altoieşte în ranele sfinţirii

O aripă de iubire

Şi o aripă de dor,

Apoi învaţă-mă zborul

Spre Tine, spre ei...

 

Aşază-mă ca un sărut blând

Pe macii roşii ce-mi amintesc

de ranele Tale însângerate

din palmele Jertfirii...

 

În amurgul rugăciunii

Trimite-mă în inima

Trandafirilor albi de lumină

Să le alin dorul ce suspină.

 

Scaldă-mi setea în roua plină

De cerul amintirilor dragi

Ce strălucesc în petalele despărţirii

Presărate pe aleile timpului...

Deschide-mi zarea albastră

Spre părtăşiile de Cer

din umbra florilor de salcâm

în care verdele crud şi albastru senin

se-ngemănau în privirile dorite...

 

Picură-mi pe aripi culorile calde

ale prieteniei nesfârşite

al cărei sens, Tu, Prieten drag,

l-ai sfinţit dându-Ţi viaţa

pentru prietenii Tăi de-atunci...

 

Trimite-mă în roiuri de fluturi,

Ce nu ştiu a zbura singuri,

Şi nici nu vor

Decât împreună cu toţi acei

Ce şi-au altoit prin Tine

O aripă de iubire

Şi-o aripă de dor

Pentru cel mai dorit zbor,

Un zbor îngemănat spre Veşnicie,

Un zbor spre Ţara Viselor.

 

NU ŞTIU CUM S-A FĂCUT, de Magda Isanos

Nu ştiu cum s-a făcut.

Tinereţea s-a dus, a trecut.

Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat.

 

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.

Pământu-i mic şi zările-au scăzut.

Nu se petrec minuni şi nu cad stele,

ca-n nopţile copilăriei mele.

 

AUD, de Ana Blandiana

Aud cum păşeşte cineva după mine în lună

Şi pune seminţe de flori în urmele tălpilor mele,

Un pas înţelept - albăstrele,

Un pas greşit - mătrăgună.

 

Aud cum păşeşte cineva după mine în soare

Şi pune ouă de păsări în urmele tălpilor mele,

Un pas înţelept - turturele,

Un pas greşit - cântătoare.

 

Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie

Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele,

Un pas înţelept - ghilimele,

Un pas greşit - poezie.

 

OCHIUL SOMNULUI – DARUL IUBIRII, de Viorela Codreanu Tiron

Îndură-te, Doamne, şi dă-mi:

Dă-mi adierea zefirului

din patima naşterii mele

şi leagănul vieţii din zorii luminii!

Dă-mi cupa iubirii

s-o vărs peste lume

balsam să se aştearnă pe suflete!

Şi-nvaţă-mă, Doamne,

să-nţeleg muzica

din strunele curcubeului

ca liniştită s-adorm în braţele tale

şi rugă să fiu peste noapte.

 

BÂLBE, de Mirela Câmpan

m-am bâlbâit când întrebată de iubesc

am spus că da, că nu, nu ştiu, că nu-ndrăznesc

şi am tăcut cum tace doar pământul

a da , a nu , a nu mai ştie vântul

nici luna nu, nici lupii făr' de lună

şi-am zis atâta doar

o fi a bună

că râd, că plâng, că toate mi-s de-a valma

că ştiu, nu ştiu că nu mi-ajunge palma

să număr gânduri printre linii paralele

că doar e da şi eu cutez spre stele

sau o fi nu ?

mai bine zic nimică

şi tac şi da şi poate că mi-e frică

eu zic, tu râzi, eu nu şi ce se-ntâmplă

când da-ul meu e nu al tău ce-alungă

şi-o bâlbâială fie cât de simplă….

nu ştiu e poate cel mai bun răspuns

nu ştii şi ne va fi de-ajuns!

 

GENEZA, de Patricia Șerbănescu

Din praf de stele şi cuvânt

Formând creaţia divină,

Venit-am pe acest Pământ

Ca O sămânţă de lumină.

 

Suntem un bulb de floare rară

Poate un vreasc, un boţ de lut,

Ori poate-un fulg al unei aripi

De înger sau de demiurg…

 

Gândul fugar, dumnezeit,

Doar cu iluzii e plămădit,

Timpul şi spaţiul s-au contopit

Speranţa-n în suflet, a rodit....

 

Suntem o rădăcină ancestrală

Fragmentul unic din multiplu,

Un mugure, o stea primordială,

Plecaţi apoi în marele periplu.

 

Din stropul viu universal

Şi praf din hăul abisal

S-a frământat şi s-a dospit

Lumina... lut însufleţit.

 

Şi înzestraţi cu strălucire

Curând ne transformam în rug,

Trăgând smeriţi plini de iubire

Cu boii Domnului, la jug.

 

SUFLET NEGUSTOR, de Dori Lederer

E greu uneori cu talpa desculță pământul să-l calci

Și ziua, în cioburi să-ți umble grăbită sub pas,

E greu când o lume-ți vorbește și tu ai ales ca să taci,

Când mâini cu orgolii de om îți sunt înfipte-n grumaz.

 

E greu de crezut că-n ceruri e carne și-s oase

Și sufletul însuși se poate numi negustor,

Că inimi și gânduri în târg, la mezat, pot fi scoase,

E greu când le știi, să nu vrei să rămâi muritor.

 

De-ar fi ca trupul, pe-aici, în cenușă să-l lași,

Să pleci într-o lume cu oameni și toate-ale lor,

Cu sete, cu foame, cu pofte și miri și urmași

Va fi greu să nu îți dorești să rămâi muritor.

 

Când sufletul zboară oricând și oricum și oriunde

Și zboru-i e ieftin și ciclic ca și-al unui soare,

Aripile dacă nu-i poartă spre cer rugăciune,

Atunci, este greu să nu-i interzici să mai zboare.

 

Decât să îl port pe aici pe pământ, negustor,

Orgolii lumești să vândă cu palme păgâne

Mai bine-l trimit în exil și rămân muritor,

Un vas necioplit ce-a crezut într-o altfel de lume.

 

STRĂINULE RĂMÂI ÎN LUMEA TA, de Mariana Eftimie Kabbout

De mâine sunt doar eu ... şi-mi este bine...

Voi învăţa iubirea fără tine.

Nu ştiu la cine ea se va opri

Sau dacă am noroc s-o pot găsi

 

În sufletu-mi rănit mai e furtună

Dar numai azi . De mâine-i vreme bună ...

Închid acum o uşă peste tot

Şi mi te smulg din suflet . Sper să pot .

 

Rămâi acolo-n lumea ta , străine ‚

Trăieşte-ţi viaţa singur , fără mine ...!

Şi nu-ncerca-napoi să mai priveşti

Căci sunt doar lacrimi şi-ai să te căieşti ...

 

De mâine, voi fi eu . Aşa cum ştiu,

Nu cum am fost. Cum mi-am dorit să fiu .

Eşti fericit c-ai luat iubirea mea,

Străinule ... Rămâi în lumea ta !

 

DORUL, de Cristian-Gabriel Groman

În noaptea albastră şi caldă de vară...

Doar sufletul meu este rece şi gol...

În inimă-mi arde o rană amară...

Privesc printre lacrimi la poza din hol...

 

Iar vântul se zbate uşor, printre ramuri...

Tresar, mi se pare c-aud vocea ta...

E ploaia ce bate cu lacrimi în geamuri...

Sunt lacrimi ce nu pot ajunge la inima ta...

 

Surâsul tău mi-apare în fiecare vis...

Şi-mi luminează somnul în fiecare noapte...

Iar chipul tău de înger e-un colţ de paradis...

De-aş ştii c-o să-l privesc, aş trece chiar de moarte...

 

În ochii tăi frumoşi, ca marea de adânci...

Mă regăseam pe mine, un suflet zbuciumat...

Ca valuri înspumate, lovindu-se de stânci...

Te caut zi şi noapte, sperând neîncetat...

 

Doar tu poţi să fii ce-mi doresc eu pe lume...

Mi-e dor fără tine, îmi e frig şi mi-e greu...

Cât te iubesc nimeni nu-ţi poate spune...

Şi vreau sufletu-ţi cald lângă sufletul meu...

 

Suflet de femeie, de Sorin Cerin

Aș putea vreodată,

Sa înțeleg sufletul unei femei?

Mai aproape decât ceea ce poate fi

Nașterea acestei vieți?

Pentru a se hrăni moartea,

Cu miracolul existentei,

De a fi iubirea,

Pierduta pe caldarâmul,

Fiecărei priviri pierdute,

Pe aripile timpului neiertător,

De atât de mult dor,

Al unor clipe,

Pierdute pentru totdeauna,

În buzunarul peticit,

Al unui surâs,

Uitat.

 

FRĂMÂNTĂRI, de Mirela Câmpan

ce-i plânsul

te întreb, fiinţă?

ce-i râul fără de izvor ?

ce verşi din ochii plini

de neputinţă

de ce pe tine ploile te dor?

de ce tresalţi

când totu-i revărsare

ca din găleţi

verşi acre amăgiri...

ce sens,

ce curs vezi tu

când râul moare

spre ce te-ndrepţi?

ce speri?

ce timp respiri?

încă mai crezi

că dintre nori răsare

după furtuni

uitare...

eşti naiv!

sunt doar şabloane

răsărit nu are

niciun răstimp

şi totul e tardiv!

 

DARUL MEU, de Ioana Voicilă Dobre

Pe banca din parc aşteptai viitorul.

Erai, atât de încordat,

Cu pumnii strânşi, aşteptând!

Voiam să mă cuprindă braţele tale

Dar nu le-ai întins.

Privirea ta, nu m-a atins!

Cum să poţi primi viitorul,

Altfel, decât cu braţele deschise?

Deschide-ţi, inima, în primăvară

Şi uită de iarna din noi!

Şi, du-mă, departe, cât mai departe!

Roteşte-mă, în alte ochiuri de viaţă,

Să ajung la inima ta

Şi al nostru va fi viitorul!

 

TU, de Boris Ioachim

Iubirea ta mi-adie-n șoapte

Un vag parfum de primăveri...

Când te privesc plecând în noapte -

Mai drag mi-e ,,mâine”decât ,,ieri”.

 

Te mlădiezi, cumva, șerpește

Printre copacii înfloriți

Și luna păru-ți poleiește

Cu aur de avari smintiți.

 

Avar mi-e sufletul de tine -

Abia-ai plecat și iar mi-e dor -

Și iar mi-e  rău și iar mi-e bine

Și iar mi-e soare și iar mi-e nor.

 

Vreau să fiu drumul ce-ți sărută

Fiece pas ce-l faci, grăbit...

Cu mersul tău, firav, de ciută,

Stârnești castanul ațipit.

 

Și te petrec, zâmbind șăgalnic,

Toți sorii lumilor de sus...

Și-mi saltă sufletul năvalnic

Că-n viața ta-nu-s un intrus.

 

Și nu-mi mai pasă că drumeagul

Îți fură repezi sărutări -

Și nici de sorii ce șiragul

Își-ntind în negre depărtări.

 

Ai dispărut... mai simt, în noapte,

Arzânde-a-tale mângâieri...

Și-mi tot repet, cu aprinse șoapte:

,,Mai drag mi-e mâine decât ieri!”

 

POVESTE, de Mariana Pancu

,, A fost odată ca niciodată...,,

aşa începe orice basm

cu feţi-frumoşi şi fete de-mpărat.

A fost odată ca niciodată

la un capăt de anotimp fermecat,

pe când nu se despărţeau încă apele de uscat,

au fost doar ei doi:

fiul si fata de împărat.

Şi se iubeau,

se iubeau infinit neapărat.

Cât se iubeau?

Un infinit, doi infiniţi, trei....

Opriţi! Ce faceţi? Socotiţi?

Aţi apucat iubirea lor de un capăt

şi-o faceţi ghem fără să ştiţi?

Am oprit numărătoarea la doi,

doi infiniţi amândoi.

Ea +(plus) infinit la un capăt de lume,

el -(minus) infinit la celălalt.

Pentru ei doi un anotimp se naşte rar

nici odată pe an măcar...

dar..

povestea lor nu are sfârşit.

Pentru că durează,

cât credeţi?

un infinit!

 

RUGĂ PENTRU DUMINICA FLORIILOR, de Ion Minulescu

Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt

Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,

Un ropot scurt de ploaie

Şi-un mic vârtej de vânt...

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac

Granit din cărămidă

Şi, bronz din băligar,

Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac

Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar..

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa

Cum te-am văzut pe tine

C-aşa credeam că-i bine!

Dar azi, când văd ca-i altfel de cum am vrut să fie,

Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,

Retează-mi mâna dreaptă

Şi pune-mi strajă gurii,

Alungă-mi nebunia din scoarţele Scripturii

Şi-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta

Şi fă să uit c-odată am fost și eu ca Tine!...

 

POEM NEFOLOSITOR, de Elena Toma

Inima atârnă de-o iluzie

nu ştie să rupă trecerea din trecut

 

rănită abia respiră decadent

 

în depărtarea de tine

caută cuib în amintirea ta

ai devenit umbra înfăşurată în curcubeu

debarcare după revelaţii cu buze flămânde

 

în iubiri de-o clipă bulversate amăgiri

 

carnaval fără sfârşit înveşmântat în mătase

desfrunzită în lumini şi umbre

încerc să mă-nalţ pe altă pagină

 

surprinsă de un vers inevitabil

 

uimit

ridică privirea spre mine

biet poem nefolositor.

 

IERI, AZI, MÂINE, de Alexandru Vlahuță

Ieri!… cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,

Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,

Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;

Ieri… poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

 

Astăzi?… lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,

Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,

Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte

Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

 

Mâini?… o strângere din umeri a enigmei întrebate;

Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,

Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.

Mâine… mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!

 

NU MI-AM DORIT NICICÂND SĂ FIU VEŞNIC..., de Florina Cojocaru

Nu am vrut niciodată să fiu veşnic,

Doar am vrut să trăiesc până ce mă voi fi săturat de verde,

în vară,

De-albastru, în mare de mare,

şi-n ceruri,

de tine culoare,

De sunet pur, de caldă vioară.

Nu am vrut niciodată să fiu veşnic,

Dar mi-am dorit să îmbătrânesc în urmă de tine,

în cânturi de april;

Nu mi-am dorit nicicând să mai rămân copil,

Dar mi-am dorit să adorm de mare,

în plete sure,

Şi gârbovit de o viaţă de om.

Nu mi-am dorit nicicând să fiu veşnic,

Dar nu-mi ucide speranţele de a scăpăta de gânduri,

Într-un apus,

Atunci, de-abia atunci,

Eu voi să adorm!

 

ÎNȚELEPCIUNE, de Magda Isanos

Înţelepciune este să respiri

ușor, și după lacrimi să zâmbești,

petalele ce cad din trandafiri

și nu s-aud când mor, să le iubești.

 

Privește pomii drepţi din bătătură -

ei cată totdeauna către cer,

și-n ruga lor cea verde parcă cer

mai multă ploaie, mai puţină ură.

 

Nu te gândi la mâine, nici la ieri.

Poate naintea spicelor să cazi,

stăpâni când nu suntem decât pe azi,

nu te gândi la mâine, nici la ieri.

 

CAPRICII, de Magda Isanos

Apleacă primăvara pe ferești,

cu părul, tot, numai zulufi de soare,

așa cum stai în umbră și zâmbești,

o fi crezut că gura ta-i o floare.

 

Simţi răsuflarea ei cu iz de ploi

și iarbă crudă scânteind sub coasă?

Să nu te miști. Poate că intră-n casă.

Vom prinde-o, să rămână printre noi.

 

Ba nu, că - cine știe – ești în stare

mai mult decât pe mine s-o iubești;

și-apoi îmi face rău atâta soare.

Fii bun și lasă storul la ferești.

 

DIN VIAŢĂ, de Virgil Carianopol

i-a bătut în poartă Fericirea

Şi intrând în curte m-a strigat.

Eram dus alături cu iubirea.

A-nchis poarta iute şi-a plecat.

 

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.

A intrat, a stat sub pomii goi.

N-a văzut pe nimeni să-i vorbească

Şi-a plecat grăbită înapoi.

 

Într-o seară, luminând pe stradă,

Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus

Tot aşa, eram plecat aproape,

Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

 

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.

Eram dus departe. Liniştit,

S-a întins pe ţolul de la uşă

Şi m-a aşteptat până-am venit.

 

CEA MAI FRUMOASĂ FLOARE, de Radu Stanca

"Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?"

O întrebă în şoapte într-o zi.

"Din insule pierdute-n depărtare

Cea mai frumoasă floare care-o fi."

 

Abia se mai zăreşte-acum catargul.

Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân

O fată albă, alb măsoară largul,

Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

 

Un an întreg prin insule cu soare

Corabia opri şi strânse-n ea

Morman de flori, căci fiecare floare

Cea mai frumoasă-n felul ei era.

 

Dar florile, prea multe într-o seară,

Cu peşti de aur prinşi la subţiori,

Corabia de foc o scufundară,

Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

 

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare:

"Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?"

"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –

Cea mai frumoasă scoică din ocean"...

 

O LACRIMĂ DE GHIOCEL - Ioan Grigoraș

În ochiuri de zăpadă reci,

O lacrimă de ghiocel

Îmi amintește că nu treci

Prin viața mea, că ești un țel.

 

În zori de zi, tu mi-ai zâmbit,

Pe cer n-a mai rămas un nor,

Într-un târziu, eu te-am sorbit,

Gândindu-mă la primul zbor.

 

Și soarele s-a bucurat,

Când sărutând petala ta,

Destinul meu, un gând curat

Și-a risipit pașii pe ea.

 

Eu, peste zi, rămân acel

Care-a gustat parfumul fin,

O lacrimă de ghiocel

Ce șterge-o urmă de pelin.

 

În martie, tu, floarea mea,

Din ochiuri de zăpadă reci,

Să-mi cânți, ca mai demult, ceva

Și să-mi promiți că nu mai pleci.

 

M-AM PERINDAT PRIN VISUL TĂU, FEMEIE, de Bunget Marin

Pe temelia lumii ai așezat iubire,

Din dorul tău, ai pus un fir de dor,

Speranță-ai pus și dragoste-n zidire

 

Și visul tău… deasupra tuturor.

 

M-am perindat prin visul tău, femeie,

Prin prea puținul tău, dorit din fire.

Azi iți trimit în dar o orhidee,

Un gând curat și-o clipă de iubire.

 

Să uiți că soarta lumii ți-e povară,

Că viața ei, din viața ta rodește.

În sufletu-ți, un strop de primăvară

Din lacrima iubirii mele, crește.

 

RAPSODII DE PRIMĂVARĂ, de George Topârceanu

Sus prin crângul adormit,

A trecut în taină mare,

De cu noapte, risipind

Şiruri de mărgăritare

Din panere de argint,

Stol bălai

De îngeraşi

Cu alai

De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?

Primăvară, cui le laşi?

 

Se-nalţă abur moale din grădină.

Pe jos, pornesc furnicile la drum.

Acoperişuri veştede-n lumină

Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul

Şi ies gândacii-Domnului pe zid.

Ferestre amorţite se deschid

Să intre-n casă soarele şi vântul.

De prin balcoane

Şi coridoare

Albe tulpane

Fâlfâie-n soare.

Ies gospodinele

Iuţi ca albinele,

Părul le flutură,

Toate dau zor.

Unele mătură,

Altele scutură

Colbul din pătură

Şi din covor.

 

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii

De frică să nu-i cadă la picioare,

Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă

Cu ramuri albe — şi se poate spune

Că-i pentru-ntâia oară în viaţă

Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru

Şi-adună-n poală

Argintul tot.

Cerul e-albastru

Ca o petală

De miozot.

Soare crud în liliac,

Zbor subţire de gândac,

Glasuri mici

De rândunici,

Viorele şi urzici…

 

Primăvară, din ce rai

Nevisat de pământeni

Vii cu mândrul tău alai

Peste crânguri şi poieni?

Pogorâtă pe pământ

În mătăsuri lungi de vânt,

Laşi în urmă, pe câmpii,

Galbeni vii

De păpădii,

Bălţi albastre şi-nsorite

De omăt topit abia,

Şi pe dealuri mucezite

Arături de catifea.

 

După iarna ce s-a dus,

După trena-i de ninsori

Aşternută pe colini…

Drumuri nalte de cocori,

Călăuzii cei străini,

Îţi îndreaptă an cu an

Pasul tainic şi te mint

Spre ţinutul diafan

Al câmpiilor de-argint.

Iar acolo te opreşti

Şi doar pasul tău uşor,

În omăt strălucitor,

Lasă urme viorii

De conduri împărăteşti

Peste albele stihii…

 

Primăvară, unde eşti?

 

SFÂRȘITUL IERNII de Vasile Alecsandri

S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,

S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii,

Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ

Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.

Lumina e mai caldă și-n inima pătrunde;

Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.

Pâraiele umflate curg iute șopotind,

Si mugurii pe creangă se vad îmbobocind.

O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se pierde!

În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde

Pe care-ncet se urcă un galben gândăcel,

Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,

Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,

După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,

Aprind un soare dulce în sufletul uimit!

 

 

OASPEȚII PRIMĂVERII, de Vasile Alecsandri

 

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

 

La răsărit, sub soare, un negru punct s-arăta!

E cocostârcul tainic în lume călător,

Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară

Și, repede ca gândul, la cuibu-i se coboară;

Iar copilașii veseli, cu pieptul dezgolit,

Aleargă, sar în cale și-i zic: Bine-ai sosit!

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele

Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc

Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!

În lume-i veselie, amor, sperare, viață,

Și cerul și pământul preschimbă sărutări

Prin raze aurite și vesele cântări!

 

A REVENIT FRUMOASA PRIMĂVARĂ, de Alexandru Vlahuță

A revenit frumoasa primăvară;

Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare;

Dorinţi copilăreşti, renăscătoare,

Fac inimile noastre să tresară ....

 

Iubire e în razele de soare,

Şi farmec în a codrului fanfară,

Şi visuri dulci în liniştea de sară:

În cer şi pe pământ e sărbătoare.

 

Ascult, privesc, respir cu lăcomie,

Căci toată frumuseţea asta-mi pare

Că niciodată n-are să mai fie!

 

Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare

Să simt, în marea lumii simfonie,

A gândurilor mele întrupare.

 

NU E..., de Tudor Arghezi

În cutia de sidef şi aloi

Au venit podoabe noi,

Lăcuste, păianjeni, brotăcei.

Nu te speria de ei.

I-am încremenit în stihuri blajine,

Ca să te găsească pe tine,

Stăpână.

 

Şopârla-i pentru glezna de la mână,

Iar şarpele pentru grumaz,

Fetişcană de atlaz -

Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,

Domnişoară.

 

Te rog a mă ierta

Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata

Şi dacă din cuviinţă şi de frică

Mintea mi se face peltică

Şi uitucă mi se face.

 

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.

Matostatul e un cărăbuş

Prins acuş.

 

E adevărat? Nu-i adevărat!

Gângăniile au cam întârziat,

Şi cutia de lemn de aloi

S-a întors din drum înapoi,

Pe spinarea furnicilor

În hamul şi hăţul panglicilor,

 

Bună dimineaţa duduie!

Uite-l mărţişorul: nu e!

 

MIRACOL, de Mihail  Ciupercescu

Se furișează primăvara prin pământ

apoi se-nalță prin stratul de-omăt tos

iar când se întâlnește cu lumina-n vânt

topește albul în verde mătăsos

 

din verde artificii explodează

de vii culori, splendoare și parfum

în care fluturii se balansează

iar păsările-și fac spre noapte drum

 

și tainic primăvara se împreunează

de dor și așteptare cu natura

prin păduri, pe câmpuri fecundează

dau muguri vieții pentru totdeauna.

 

DESTIN, de Ioana - Nina Botici

Am crezut prea mult în destin

şi... cam înnebunit puţin câte puţin,

în zbaterea-mi de fum făcută parcă...

fără rost,

ca şi cum pe-o mare, fără barcă,

aş fi fost...

 

Izbită de stânci şi lovită de valuri,

mereu sleită de puteri, spre maluri

îndreptându-mă mereu cu încăpăţânarea

de-a trăi

şi de a-mi străbate marea...

şi-a iubi...

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei