Pagina de poezie (31) PDF Imprimare Email


SUNTEM AI NIMĂNUI

Suntem ai nimănui,
și ne lăsăm doar pașii-n lume,
dar nu ne răzvrătim la vorba orișicui,
rămânem fără nume.

Suntem ai nimănui,
la fel ca cerul, n-avem casă,
așa cum buna ne spunea,
cândva aveam și noi o masă.

În ochii ei atât de mici,
eu am zărit o lume mare,
era o lume din chirpici,
o lume fără zale.

Și m-am gândit atunci că eu,
mereu voi fi acasă,
mereu în lanuri alergând,
mereu având o masă.

Dar, iată, timpul ne desparte!
eu sunt aici,
trecutu-n spate...
Și daca plâng, eu plâng de dor,
mă sting încet, nu mor!

Și buna mea, cu ochii ei,
Cu casa noastră din chirpici,
mi-apare acum asemeni unui vis,
îmbrățișat de clipele de-aici.

IARNA, de Radu Gyr

Trosnesc pe uliţi pietrele de ger.

Ce Sfarmă-Piatră vine să le sfarme?

Lăţos se culcă vântul şi adoarme

ca un dulău cu labele pe cer.

 

Se-opreşte vremea-n aer fără glas,

şi-atât de albe-s crengile afară,

că nu par crengi, ci îngeri ce coboară

de undeva, de pe-un iconostas.

 

Şi-atât de alb e visul, şi, ca el,

atât de albă-i lumea în lumină,

că fiecare gând care suspină

ca Duhul Sfânt se face porumbel.

 

În ţurţuri clari şi scânteieri de sloi,

surâsul Maicii Domnului s-aprinde.

La ceas târziu, cu glasuri de colinde,

vin amintiri la uşile din noi.

 

Ne bate-n geam o stea ca din poveşti.

E poate steaua magilor, curată,

sau poate-i numai inima de-alt’dată,

care ne cheamă încă la fereşti.

AUTOPORTRET, de Georgiana-Ionela Tofoleanu

Sunt rană

şi junghi mortal

şi umăr gol.

Şi poezia mea e ochi şi cuvânt

şi dor şi-altar.

 

Sunt strigăt

şi durere de-adevăr.

 

Sunt rana rănii mele

şi junghiul junghiului din mine.

Iar poezia mea e strigăt de dor

e un cuvânt numit tu.

 

Sunt rană

iar mugurii cuvântului meu

sunt umeri de ochi

ochi de cuvânt

de dor, de altar

de tine.

SUFLETE CU TĂLPI DE DESPĂRŢIRE, de Iosif Iulia Maria

Tu,

tu ai spus că

luna mai ne iubeşte

şi de aceea

nu îi vom răni nicio rază de soare

cu privirile noastre

care vor fi uneori obosite,

obosite de dimineţi,

obosite de privit,

obosite de gene care clipesc,

de bătăi de inimi.

Tu,

tu ai spus că

Dumnezeu şterge cu albastru de cer,

urmele suferinţei

din sufletele noastre.

Tu,

tu ai spus că stelele

nu pot fi minţite,

ele ştiu întotdeauna unde suntem,

ştiu întotdeauna unde să privească

pentru a ne afla,

doar oamenii sunt atât de neatenţi,

atât de departe,

încât să nu observe lipsa pe cer

a unei stele care,

aseară era acolo. Însă, pentru ei

este ceva obişnuit,

ei privesc asfaltul, dar nu văd

părăsirea de lângă ei,

nu văd lipsa urmelor de paşi de pe asfalt,

urme care ieri, erau acolo.

Tu,

tu ai spus apusului

că întotdeauna

se va putea odihni,

atunci,

când se va reîntoarce,

pentru a privi

cerul,

pentru că privirile noastre

îl vor veghea.

Tu,

tu ai spus că pereţii pot fi

vindecaţi de albul lor,

cu râsete,

cu priviri luminate de secundele

dinainte de plecare,

ale apusului

şi ascunse printre şuviţe

de păr castaniu,

cu paşi de venire,

cu paşi care rămân,

cu ferestre de vară

şi tăceri îndrăgostite.

Tu,

tu ai spus să las ploaia

să cadă,

să nu mă tem, fiindcă sufletele noastre

au imunitate mai bună,

decât oamenii,

ele nu se răcesc de la o ploaie.

Totuşi,

noi le-am lăsat să alerge

pe asfalturi ude,

le-am lăsat să vină înapoi,

în faţa paşilor apusului,

în faţa ferestrei,

în faţa noastră, cu tălpile pline de ploaie

şi oboseală,

aveau aceeaşi oboseală, aceeaşi ploaie,

aceeaşi vinovăţie, aceeaşi neputinţă

de a mai păşi ceva,

doar mie mi s-a părut

că sufletul tău are mai multă oboseală,

ploaie, vinovăţie şi neputinţă,

doar ţie ţi s-a părut

că sufletul meu a alergat mai mult.

Eu ţi-am certat sufletul în nişte neînţelegeri

şi reproşuri,

tu mi-ai privit sufletul în nişte afirmaţii şi

cuvinte nervoase,

în nişte jumătăţi de regrete şi

vreo jumătate de suferinţă,

cealaltă jumătate era la mine,

o certam şi pe aceea, ascunzând-o.

Tu aveai acea privire

fără apus,

fără rază de soare,

doar cu pereţii bolnavi de alb.

La final, când ne-am recunoscut

sufletele,

am conchis amândoi

că sufletele noastre nu mai pot rămâne cu aceste

tălpi pline de oboseală, ploaie,

certuri şi întâmplări,

aşa că le-am curăţat cu o tăcere distantă.

Nu te-ai mai uitat după apus,

şi nici nu ai văzut că raza de soare s-a speriat,

nici eu.

Tălpile sufletului tău erau acum o plecare,

o deznădejde de neîntoarcere,

o amărăciune de cuvinte şi necunvinte,

de neînţelegere

a bătăilor de inimă.

Tălpile sufletului meu erau acea tăcere distantă.

Erau o tristeţe, un abandon şi o acceptare,

asta până când te-am întrebat

Ce va face luna mai? Ea

ne iubeşte pe noi, iar acum mă va găsi

pe mine şi după vreo câţiva paşi, la o despărţire

te va găsi pe tine. Nu va înţelege nimic,

ea nu înţelege cuvintele mele, nici cuvintele tale,

înţelege doar cuvintele noastre.

Stelele nu te cunosc nici pe tine,

nici pe mine,

ele ne cunosc doar pe noi. Vor fi mirate şi ne vor căuta

cu lumina lor,

luminându-mă, uneori pe mine,

luminându-te, uneori pe tine,

şi-şi vor cere scuze când mă vor vedea,

când te vor vedea,

spunând că au greşit, că nu e pentru mine,

că nu e pentru tine,

vor începe să ne spună că lumina lor

e pentru noi, doar că

nu ne mai găsesc. Ne vor întreba

dacă ştim ceva de noi

şi vor pleca mai departe, dezamăgite

de răspuns.

Apusul va fi speriat,

neştiind unde este privirea noastră,

până la urmă

va sta lângă fereastra mea,

la fel de speriat,

la fel de neodihnit,

puţin confuz,

doar pentru a apune,

mâhnit. Îmi va spune că privirea mea mai clipeşte,

că eu tot mai des privesc asfaltul,

aşteptarea,

în timp ce privirile noastre erau perfecte

pentru apus,

nu se lovea nici de asfalt, nici de clipiri,

fiindcă noi,

noi priveam cerul.

Dumnezeu le va spune lunii mai,

stelelor,

apusului,

să nu se îngrijoreze,

că aşa fac uneori oamenii,

ridică între ei un zid,

apoi, unul rămâne de-o parte a zidului,

celalalt pleacă de partea cealaltă,

fiecare îşi sprijină inima

de partea sa de zid.

Ne mai vrând să asculte necuvintele

zidului,

încep să se gândească unul la celălalt.

Când bătăile de inimă se transformă

în dimineţi de vară,

ei devin o plecare, un dor, o hotărâre

şi atunci,

atunci, văd zidul. Atunci,

începe să li se facă frig.

„Înseninează tălpile sufletului,

sufletul,

clipirea,

pentru a merge printre pietre,

oameni, cuvinte,

îi vei vedea sufletul

înseninat

cu aceeaşi înseninare,

a tălpilor sufletului tău,

a sufletului tău,

a clipirii,

o rugăciune.”

TAINA URII…, de Marius Iordăchioaia

Între un băiat şi-o fată

nu e târg mai monstruos
o batjocoră mai cruntă
ca dragostea fără Hristos

din orice îmbrăţişare
din surâsul mângâios
face-o noapte de vânzare
dragostea fără Hristos

iar adâncul de simţire
din sărutul furtunos
îl preschimbă-n răstignire
dragostea fără Hristos

şi preface-n chin şi silă
tot ce-i tandru şi duios
n-are linişte şi milă
dragostea fără Hristos

pântecul ce prunci-i naşte
colţ de rai prealuminos
îl preface-n loc de moarte
dragostea fără Hristos

taina ce-ar trebui să-nvie
tot ce-i bun şi ce-i frumos
o preschimbă-n nebunie
dragostea fără Hristos

fără El orice iubire
este vrajă blestemată
vinul vieţii-l face fiere
pâinea o preface-n piatră.

JE T`AIME, M'HAINE, de Georgiana-Ionela Tofoleanu

Îmi doresc să te pierd,

să te pierd în gândurile brăzdate

de dor, de chin, de amar,

să te alung şi ca pe un puroi

să te curăţ, vindecându-mă

de tine.

 

Şi ca pe un ac să te scot

ca pe-un şiret să te dezleg

să rog sfinţii să te gonească

din mine.

 

Eşti o aşchie bine-nfiptă

în carnea sufletului meu.

De ce nu ieşi, de ce nu pleci?

Je t`aime, m'haine,

Je t`aime, mon amour.

 

Îmi doresc să te pierd

dar m-am pierdut pe mine

în negrul ochilor tăi.

De dor, de chin şi vreau

să te alung din mine.

 

Îmi doresc să te pierd

Mais je t`aime, m'haine,

Mais je t`aime, mon amour.

LEGEA LUI OM, de Ovidiu Vasile

E normal să te naşti, să trăieşti şi să scrii,

E normal să citeşti şi să-nveţi ca să ştii,

E normal să-ţi faci casă, ca să creşti şi copii

Şi din toate din lume, un Om să devii.

E normal să iubeşti, să urăşti şi să ierţi,

E normal să te lupţi, să câştigi şi să pierzi,

E normal când spui totul , să spui şi prostii

Şi din toate din lume, un Om să devii.

E normal să te rogi, să implori şi să crezi,

E normal ca să pipăi, să auzi şi să vezi,

E normal să vrei totul, ca să poţi mulţumi

Şi din toate din lume, un Om să devii.

E normal ce-i normal şi firesc ce-i firesc,

E normal ca să moară, toţi cei care trăiesc

E normal ca să plângi şi-i normal a jelii

Şi din toate din lume, un Om să devii.

E normal din pământ , să se facă pământ,

E normal ca din vorbă, să se facă cuvânt,

E normal în picioare şi drept să te ţii

Şi din toate din lume, un Om să devii.

E normal ca de jos să priveşti către sus,

E normal să visezi şi pe gând să stai dus,

E normal să alergi şi să mergi şi să vii

Ca din toate din lume, un Om să devii.

 

E normal că e bine, atunci când nu-i rău,

E normalul normal, nu-i al meu sau al tău,

E normal cum a spus Creatorul să fii

Ca din toate din lume, un Om să devii.

E normal când eşti om tu, să fiu om şi eu,

E normal fiindc-aşa a lăsat, Dumnezeu,

E normal ca fiinţă, să ştii că exişti

Omeneşte trăind , să sfinţeşti tot ce mişti.

A FOST DECEMBRIE

Au fost nopți de decembrie,
în care obișnuiam să sărut
mâinile celor care m-au lovit.
Și-au fost nopți de decembrie,
cu ceai de tei, lămâie și miere,
când am sărutat cana sărutată de tine.

Au fost zile de decembrie,
când mi-era dor de colinde
și de sărăcia de-acasă,
Și-au fost zile de decembrie,
în care aș fi vrut să fug în lumea mare.

Au fost dimineți de decembrie,
când, acum ani buni,
îi spuneam tatei să nu mai bea,
Și-au fost dimineți de decembrie,
în care, eu singură aș fi luat o sticlă-n mâna mea.

A fost decembrie,
când am privit în urma mea...
Și-am știut,
mereu decembrie va fi decembrie,
cu nopți 
și zile,
și dimineți albite de zăpadă,
îmbătrânite timpuriu.

Eu mi-am găsit răspunsuri în decembrie...

LEAGĂN PENTRU TOATĂ COPILĂRIA, de Adrian Păunescu

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,

Te-așteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
Nici nu e bine tu să le şti,
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
Tu pâinea asta o muşti firesc,
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tău fraged ca un mesteacăn
Să se îndoaie galeş în somn,
Ca să creşti mare, plâng şi te leagăn,
Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr
Luminii tale să-i dau ecou,
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tai sunt vii
Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face
Leagăn de stele şi de ninsori,
Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi visează bunul tău vis,
Că-n vise viaţa este eternă,
Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de răchită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Pentru copilul care răsare
Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagănă, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te așteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
S-accepți ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.

O FLOARE LA MORMÂNTUL EI, de Dali Bora

Noi ne-am scris singuri soarta, 
în pântecul mamei.
Și-apoi, când am deschis ochii
și lumina a înflorit frenetic în noi, 
am uitat totul, 
dăruindu-ne lumii întregi.

Ne ținem soarta de mână, 
și-n mâini ne sunt desenate fapte, 
aceste fapte care întâlnind lumina, 
cândva devin amintiri.

Mi-am scris... mâna bunicii pe creștet, 
ca o proiecție a mângâierii materne, 
căderile trupești și sufletești, 
toate mumificate în mâinile sorții.

Ea nu mi-a promis nicicând ceva, 
am fost sinceră, 
nu mi-a promis eternitate, 
nici iubire, 
nici lacrimi, 
mi-a dăruit drumuri prăfuite, 
pe care pot umbla desculță...
Oamenii au fost cei care au promis, 
uitând de ei înșiși și de promisiunile lor.

Și-am să aduc o floare la mormântul sorții, 
cândva, 
când cerul nu-mi va părea atât de departe, 
am să aduc o floare în cinstea a tot ce mi-am adus, 
ce soartă mi-a adus, 
pentru că ea m-a învățat să nu judec niciodată
viața, 
să nu judec după pierderi, 
să nu judec după ce am și ce nu am, 
și să cad în genunchi de câte ori mi-e scris, 
sau de câte ori ea m-a împins să cad...
dar nu mi-e teamă.

De fiecare dată am s-aduc o floare la mormântul ei, 
până când viața, va avea pe brațe
un frumos cimitir de flori.

LUT, de Georgiana-Ionela Tofoleanu

Se luptă-n mine trecerea fiinţei tale

şi urma pasului tău mă descompune

încât te transform într-un cer în noapte

rugând stelele să mă adune.

 

În zarea sufletului meu te-am încuiat

iar inima mi s-a hrănit din tine.

Căci ai făcut, tu, dor tulburat

din ură, iubire.

 

Am vrut să te las, să pleci

din văgăuna propriului meu vis.

Dar ai intrat printre lacrimile reci,

tu, lut şi durere-n abis.

OCHII TĂI..., de Cornelia Stamati

Erau calzi şi blânzi
cu o lumină gingaşă - ochi de om iubitor,
ce simţea fiorul unui frumos...

suspinul bobocului pe ramul încă înghețat,

frunza toamnei cutremurată de culori violente...
foşnetul primului fulg de nea,
pe buzele fierbinţi...
Ochii tăi...
... m-au primit ca pe o ploaie bogată
căzută pe un pământ uscat,
ca pe o speranţă în noaptea durută a începutului...
ca pe un cuvânt de dragoste
rostit în cea mai speriată disperare...

...azi, ochii tăi , au luciri de fiară şi sunt reci...

nu îmi mai cunosc fiinţa şi iubirea şi dăruirea...
Azi,ochii tăi nu mai zâmbesc...

...doar o lacrimă mică, tristă, sta în genunchi,
resemnată în viscolul tăcerii...
în ea, mă oglindesc, surâd
şi plec fără să mai întorc capul...

Ochii tăi... au fost cândva privirea mea...

EMINESCU RĂSUCINDU-SE ÎN MORMÂNT, de Marian Bamboi

„A fost odată ca-n povești,
A fost – de-ar mai fi iară -
Din neamuri tracice, regești,
O prea frumoasă țară.

Și era una pe pământ
Și mandră-n toate cele
Cum e icoana unui sfânt
Și Luna între stele.

Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întâmplă
Și în mormânt mă răsucesc
Și cuie-mi intră-n tâmplă.

Eu nu mai simt miros de tei
În viața mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei.
Doar mucegai și humă.

Luceferi nu mai strălucesc
Când țara e o rană,
Copiii mamele-și bocesc
Că n-au în blide hrană.

Cântat-am graiul românesc,
Această dulce limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte țări o schimbă.

Degeaba le-am lăsat cu dor
O “Doină”, să tresară!
Trecutul nu e viitor
Și viața li-i amară.

Nici harta nu-i ca-n alte dăți
Din Nistru până-n Tisa;
Moldova-i astăzi jumătăți.
Cât rău făcutu-ni-s-a!

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Și m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie.

Avut-am piatră la hotar
Și-n țara noastră singuri
Cules-am holde din brăzdar.
Acum n-aveți nici linguri…

O, biet popor român sărac
Cu-o țară prea bogată!
Tu vino-i răului de hac
Să nu ți-o vândă toată!

Și dă-i afară pe străini
Cu toți îmburgheziții,
Să nu-ți mai fie-n alte mâini
Guverne și poliții!

Cu trupe de comedianți
Numindu-le partide
Sunteți românii emigranți
Din rai în țări aride.

Pierdut-ați banii țării-n vânt
Și-i goală visteria.
Mai dați și ape și pământ
Și vindeți România.

Mihai Viteazul v-a lăsat
O țară mai rotundă.
Voi azi ați scos-o la mezat,
Străinii vă inundă.

Aveți întinsul Bărăgan
Și nu aveți o pâine,
Aveți și turme și ciobani
Dar duceți vieți de câine.

Aveți bogații munți Carpați
Și dulcea Mioriță,
Păduri de brazi ce vă sunt frați,
Și flori în poieniță,

Aveți o deltă ca-n povesti -
Vedeți să nu v-o fure -
Atâtea ape, atâția pești
Și nu mâncați nici mure…

Nici vii pe deal nu mai zărești,
Livezile se-uscară
Când mărul Țării Românești
Se-aduce de afară.

Nu vine Mircea cel Bătrân,
Nici Ștefan, de la Putna
Să vi-l alunge pe păgân
Când voi lăsat-ați lupta!

Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâția nouri de venin,
De-atâta delăsare.

Nu voi a vă-nvăța de rău
Ci-ncerc a vă-nțelege:
De ani și ani cădeți în hău,
Nimic nu va mai merge.

Rușine să vă fie-n veac
Că v-ați trădat străbunii
De parca n-ați fi pui de dac
Ci rude-ați fi cu hunii!

Lăsați pe-ai voștri guvernanți
Să vă înece-n smoală,
Să fiți doar simpli figuranți
Pe scena lor de boală?

Un singur lucru eu voi ști
În lumea care trece:

Urmașul meu român va fi
Și muritor și rece.

Eu nu mai am ce să mai sper.
Vă văd de-atâta vreme
Târându-vă în trai mizer
De griji și de probleme.

Și nici nu pot a mai privi
A voastră neputință.
Mă-ntorc la starea mea dintâi.
Mă-ntorc în neființă.”

Luceafărul vorbi profet
Spre neamul lui, spre țară.
Și, lăcrimând, se stinse-ncet.

Muri a doua oară…

OARE EA…, de Georgiana-Ionela Tofoleanu

Spune-mi despre ea,

dar nu-mi cânta despre tine.

Mă tem că atunci când mă voi trezi,

voi şti ce este moartea.

 

Spune-mi despre ea.

Oare rănile mele mult prea naive

vor suporta să privească

desenul ei în tine?

 

Spune-mi despre ea

şi nu-mi vorbi de tine.

Plaja îngheţată a gândurilor mele

se va fărâmiţa deodată.

 

Rosteşte-i numele suav.

Îndrăzneşte! De ce ar fi rău

Când răul deja tu

l-ai zugrăvit în mine?

 

Spune-mi dacă fericirea

ţi-a bătut la uşă.

Oare ea... oare eu

cine va şti ce este moartea?

 

Spune-mi despre ea,

dar nu-mi vorbi despre tine.

Mă tem că atunci când mă voi trezi,

veţi fi împreună.

VARA DE NOIEMBRIE, de Lucian Blaga

Iubito-mbogățește-ți cântărețul,

mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,
și ce mai vezi, văpaia și înghețul,
dumbrava, cerbii, trestia și veacul.
Cum stăm în fața toamnei, muți,
sporește-mi inima c-o ardere, c-un gând.
Solar e talcul ce tu știi oricând
atâtor lucruri să-mprumuți.

O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veșmânt.
Că ești cuvânt, ca ești pământ,
nu te dezbraci de ea nicicând.
O, lumea e albastră haina,
în care ne cuprindem, strânși în taina,
ca vara sângelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.

DACĂ

Dacă nu plâng,
nu-nseamnă că zâmbesc.
Dacă nu tac,
nu-nseamnă că vorbesc.
Dacă nu plec,
nu-nseamnă c-am venit.
Dacă acum nu sper,
nu-nseamnă c-am murit.

Dacă omul e singur în suferința sa,
nu-nseamnă ca nu-l iubește cineva.
Dacă e noapte,
nu-nseamnă că nu-i soare.

Dacă...
ți-as purta zâmbetul pe ochi
și buzele pe frunte,
grijile în piele,
mirosul în oglindă,
iubirea în cercei,
și glasul atârnat de grindă,
ar mai fi existat vreun „dacă”?

Turn! Turn! Turn!, The Byrds

To Everything (Turn, Turn, Turn)

There is a season (Turn, Turn, Turn)
And a time to every purpose, under Heaven

A time to be born, a time to die
A time to plant, a time to reap
A time to kill, a time to heal
A time to laugh, a time to weep

To Everything (Turn, Turn, Turn)
There is a season (Turn, Turn, Turn)
And a time to every purpose, under Heaven

A time to build up,a time to break down
A time to dance, a time to mourn
A time to cast away stones, a time to gather stones together

To Everything (Turn, Turn, Turn)
There is a season (Turn, Turn, Turn)
And a time to every purpose, under Heaven

A time of love, a time of hate
A time of war, a time of peace
A time you may embrace, a time to refrain from embracing

To Everything (Turn, Turn, Turn)
There is a season (Turn, Turn, Turn)
And a time to every purpose, under Heaven

A time to gain, a time to lose
A time to rend, a time to sew
A time for love, a time for hate
A time for peace, I swear it's not too late

O POVESTE…ÎNMURATĂ

Părintele Paisie Aghioritul îi sfătuia pe cei ce îl vizitau să-și reamintească deseori anii lor nevinovați din copilărie, când inima lor nu se stricase și nu devenise încă rea…:

Pleacă ursul la pădure

Să culeagă fragi și mure,

Dar nu ia la întâmplare

Orice mură-i iese-n cale,

Ci le-alege mai zemoase,

Fragede, mari și frumoase,

Dulci la gust și aromate,

Proaspete și parfumate.

Apoi scoate tacticos

Un butoi de miere gros

Și-nghite pe săturate

Mure-n miere înmuiate.

Ar mai tot mânca, “plăpândul”,

Dar i-a cam pierit avântul,

Fiindcă burta-i ursulească

Gata stă ca sa plesnească.

*

Sade ursul sub umbrar,

Mormăind sub cerul clar:

-Doamne, tare-s mulțumit

Că și astăzi am postit!

CE SIMPLU MI-AR FI, DACĂ NU TE-AȘ IUBI, de A. Păunescu

Altceva nu-i nimic

Și mereu mă complic

Și ce simplu mi-ar fi,

Dacă nu te-aș iubi.

Dacă m-aș lua după pretexte,

dacă-aș trage unde e ușor,

nici nu trebuia s-aud de tine

și-mi era mai de folos să mor.

M-am băgat de bună voie slugă,

dragostei morale ce ți-o port,

dar pricep că mi-ar fi fost rentabil

să privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simplă încăpățânare,

pentru un ambițios pariu,

dar aleg o cale complicată,

tocmai din motivul că sunt viu.

Eu detest relația burgheză,

decorată circumstanțial,

mă închin la legile naturii

și salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viață prefăcută,

tatăl ei de soartă la mezat,

te iubesc în felul unui trăznet,

te prefer așa cum s-a-ntâmplat.

Greu îmi e și greu îți e și ție

cu acest fel de a trăi al meu,

totuși, vreau să știi că, din păcate,

dragostea e o dificultate,

fără care-ar fi cu mult mai greu.

FACUTĂ DIN PĂMÂNT

Ființa aceasta făcută din pământ,
are secrete și lacrimi,
Se privește în oglindă,
mereu se-ntreabă cine e...

Își piaptănă părul,
se pregătește pentru o noua zi de viață,
Nu s-a lăsat niciodată ruptă în două,
și-n ochii ei nu e loc de cer albastru,
ci doar de pământ și castane.

A căutat dragoste,
și-a primit ura,
a pretins că ea crede în vise,
și a crezut crezând în ele...

ființa aceasta făcută din pământ,
răzbate cu gândul peste tot,
dar doar cu gândul,
un gând de mare,
nisip călduț pentru picioare.

Și ea e lut,
mereu își spune că scrie,
crezând că scrie poezie.
Dar pământul o cheamă,
pentru că ea e din pământ făcută.

Am vrut să o iubesc,
când am zărit cum se privește în oglindă,
și cum își desenează genele atât de migălos,
Aș fi putut să fiu atât de egoistă,
când doar eu, atât de bine, mă cunosc ?

ŞI POATE CÂNDVA... de Ionela-Georgiana Tofoleanu

Şi poate cândva ne vom reîntâlni,

pe aceeaşi cărare, la acelaşi ceas.

Vom şti că el bate şi acum,

doar pentru inimile singure.

 

Şi poate cândva vom alerga desculţi,

pe iarba plăpândă şi-nlăcrimată

de atâta dor, de atâta frig şi spaimă

de inimile noastre singure.

 

Poate cândva vom urca spre soare,

el va apune-n graba lui molcomă.

Însă noi, doar noi amândoi,

vom şti să rămânem acolo.

 

Şi poate cândva, într-o seară,

ne vom plimba în parcu-îmbătrânit.

Vom recunoaşte frunzele căzute,

Apoi ne vom recunoaşte singurătatea.

 

Şi poate cândva vom învăţa

ce e iubirea şi cum se naşte ea.

Privind la copaci sau la munţi;

Privind la noi, la noi amândoi...

MAMA, de Octavian Goga

E plin în jur de noi muzeul,

Și pare-un templu minunat,

În care mii de robi ai vieții

Vin să se spele de păcat.

 

Sunt călători din largul lumii,

Ce-au pribegit pe ocean,

Să-și scalde ochii în lumina

Din pânzele lui Tizian.

 

Stau toți cu mintea-ngenuncheată

Și-i mut cucernicul popor,

Eternitatea prinsă-n cadre

Își poartă sfântul ei fior.

 

Învins de taina mare-a clipei,

Se-nchină sufletul supus

În fața veșnicei icoana

Cu răstignirea lui Iisus.

 

Ce blând se uită Chinuitul

De sub cununa Lui de spini,

Lumina resemnării mute

E scrisă-n ochii lui senini.

 

Nu-l dor piroanele din carne,

Zâmbește pașnic, iertător,

El știe că de veci învie

Acei ce pentru alții mor.

 

La poala crucii e Maria,

Și-n chipul ei, nespus de trist,

A zugrăvit un chin sălbatic

Penelul meșter de artist.

 

Ea-și frânge mâinile și geme,

În gândul ei a-ncremenit:

Nu Dumnezeul care-nvie;

Copilul ei, care-a murit.

 

O văd și mă întreb, pe gânduri,

De rostul nepătrunsei firi:

De ce și chinul unei mame

E-n prețul unei mântuiri?

 

O văd și simt în suflet patimi

Din traiul nostru măsurat,

Toți răstigniții mici ai sorții

Pe rând, în minte, mi s-abat…

 

Și stau pierdut…

În jur de mine

Se schimb-al oamenilor val…

Ce-o fi făcând acum o mamă

Acolo-n satul din Ardeal?….

BASMUL CE I L-AȘ SPUNE EI, de Mihai Eminescu

O, dă-mi arpa de aramă

Şi mi-o pune-n braţul stâng,

Ochii tăi se plec cu teamă,

Tu roşeşti,­ glasu-mi te cheamă,

Coardele încet te plâng!

Vino dar, palidă zână,

Pune faţa pe-al meu piept,

Gâtul tău pe braţu-mi drept,

Tu, a ochilor lumină,

Mă iubeşti, tu? Spune drept!

 

Mă iubeşti! Surâzi şireată

Şi îţi pleci ochii în jos!

O, lumină prea curată,

De-ai cunoaşte vreodată

Sufletul meu dureros;

De ai şti, palide înger,

Cât de mult te iubesc eu,

Câte nopţi de-amor şi rău

Am vegheat zdrobit de plângeri,

Scumpa mea, odorul meu!

 

O, atunci mi-ai cere seama

Ca să-ţi spun câte-am visat,

M-ai fixa fără de teamă,

Ai da-ncet neagra maramă

De pe păru-ţi blond, curat;

Netezind cu mâna-ţi albă

Tâmpla ta ­tu m-ai privi,

Cu durere mi-ai zâmbi,

Eu, jucându-mă cu salba

De pe sânii-ţi, aş vorbi.

 

Şi ţi-aş spune, a mea iubită,

Că de mult eu te-am cătat;

În cărarea tăinuită,

Prin dumbrava înverzită,

Ori prin codrii cei de brad,

Lângă cântul de izvoare,

Printre stâncile de fier

Ce străbat norii din cer,

Într-a peşterii răcoare,

Într-a nopţilor mister.

 

Te vedeam cu a mea minte;

Şi acum când te-am găsit

Pare-mi că-mi aduc aminte

Cum că-n vremi de mai nainte

Te-am văzut şi te-am iubit ­

Să-ţi spun unde… într-o seară

Am visat un vis frumos…

Pe un nour luminos

Am văzut la cer o scară

Ridicându-se de jos.

 

Într-a cerului mărire

Scara de-aur se pierdea,

Iar pe-un tron de nemurire,

Tron de-argint şi strălucire,

Afrodita ne zâmbea;

Iar pe schiţele de scară

Îngeri stau treptat… treptat,

 

Cu chip blând şi luminat

Şi pe lire sunătoare,

Cântau dulce şi curat.

CĂLCÂND PE TRUP DE CRINI FĂRĂ PETALE, de Elena Victoria Glodean

Mi-ai zis să ne ningem

unul pe altul cu petale de crin,

să ascultăm cum îngerii ne cântă

şi să albim iubito împreună.

 

Cerşind o disperată-mpreunare,

călcând pe trup de crini fără petale

iubirea ne ţinea încă de mână.

 

Visam un vis ce nu era al meu

purtând parfum de început de veac,

un dans cu două umbre călătoare

ţinând în pumnii strânşi speranţele

cu chip scăldat de soare.

 

Cu buzele pierdute-ntr-un sărut cu

gust de sare, doi albatroşi zburau

spre înălţimi în suflet ascunzând

fără să ştie crâmpei de zbor rebel

pe-un val de mare.

MI-E DOR DE TINE, de Tudor Arghezi

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,

De gura ta de orhidee,

De sânul tău cu bumbi de dude,

De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,

Mi-e dor de tot ce se ascunde,

De şoldurile tale tari, rotunde,

De genunchii tăi mi-e dor,

Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.

Dă-mi pe limbă să le bea

Balele tale calde, mult iubita mea,

Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

 

Tu nu ştii, că la rău şi bine,

Inima, gândul meu, lipite sunt de tine,

Ca iedera te înfăşoară

Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.

Tulpina ta se-nalţă pân’ la stele

Strânsă de vrejul gândurilor mele.

Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,

Lumina mea şi zările senine,

Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,

Sufletul meu fără de tine-i orb,

Mâna tânjeşte, mintea se-nconvoaie

Ca spicul de săcară fără ploaie.

Pământul meu te cere, cerul meu,

În care-aud şoptind pe Dumnezeu.

Grădina mea cu poame delicate,

Fântâna mea cu ape ridicate

Țâșnind în sus în soare

Şi-aducătoare de răcoare.

 

Vino, femeia mea, să te mângâi

De-a lungul până la călcâi

Cu buzele, cu ochii, cu visarea.

Mă uit la tine, te frămânți ca marea,

Din spume de dantele, din talaze,

Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.

Strecoară-te subt luntrea mea şi lină

Du-mi-o-n adânc şi în lumină.

 

Te cânt ca un copil bătrân,

Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,

Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale

În luntre farmecele tale

Şi frumuseţile tăcute.

Bijuteria mea cu pietre neştiute

Decât de robul tău care te cântă,

Vino încet şi mă-nveşmântă

Cu sufletul, cu carnea ta,

Pe care nu o pot uita.

Tu eşti iubita mea,

Stăpâna mea,

Durerea mea şi bucuria mea.

Noi suntem unul amândoi

Ca un altoi lângă un alt altoi

Şi-n lumea toată suntem numai noi,

Ca două cărţi legate într-o carte,

De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.

Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,

Puiule mic,

Nufărul meu deschis

Plin de parfume rare şi de vis.

Vino grădino,

Vino senino.

Vino încet ca zborul tiptil de rândunea

Iubita mea, femeia mea.

DE CE NU-MI VII?, de Mihai Eminescu

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii -

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

 

O, vino iar în al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ,

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău!

 

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne plimbam prin văi şi lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori?

 

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei…

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

 

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,

Mai mândră decât orice stea,

Iubita mea, iubita mea!

 

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Şi lanurile sunt pustii…

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

IERTARE DIN NOU VREAU SĂ-ŢI CER, de Mihail Sadoveanu

Iertare din nou vreau să-ţi cer

Într-un stil cu mult mai subţire,

Cu ochii şi mâna spre cer

Şi cu intonări de psaltire.

 

O, tu, frumoaso, de care-mi atârnă

Viaţa-şi care-mi alungi

Din cale pe palida cârnă,

Numai c-o rază din genele-ţi lungi,

 

Iartă-mă că plouă şi-i ceaţă,

Că oamenii-s răi, că pânea nu-i bună,

Că nu se găseşte nimica în piaţă,

Că, noaptea, nu-i lună.

 

Iartă-mă, scumpo, că te ador şi

Acum şi pururi, cu suflet curat,

Iartă-mă că aproape în fiece zi

Quod tentabam dicere versus erat.

 

Aş vrea să-ţi placă orice cuvânt

Ce ţi-l rostesc şi e de prisos ca

Să-ţi declar că vreau să-ţi şi cânt

Aria celebră din Tosca.

 

Iartă-mă de toate. Zâmbește şi spune

Ca să se facă brusc primăvară.

Şi ca să vezi o minune:

Cum mă sui pe-un curcubeu ca pe-o scară.

PLOAIE ÎN LUNA LUI MARTE, de Nichita Stănescu

Ploua infernal,

şi noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.

 

Pereţii odăii erau

neliniştiţi, sub desene în cretă.

Sufletele noastre dansau

nevăzute-ntr-o lume concretă.

 

O să te plouă pe aripi, spuneai,

plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.

Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,

mie-mi plouă zborul, cu pene.

 

Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi

lăsasem în lume odaia.

Tu mă strigai din urmă, răspunde-mi, răspunde-mi

cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

 

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,

şi noi ne iubeam prin mansarde.

N-aş mai fi vrut să se sfârşească

niciodată-acea lună-a lui Marte.

CE S-ALEGEA DE NOI, A MEA NEBUNĂ?, de Mihai Eminescu

Ce s-alegea de noi, a mea nebună,

De ne-ntâlneam demult cu-aşa iubire?

Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,

Sau eu muream de-atâta fericire.

 

Viaţa mea cea strălucită

De ochii tăi cei de copil

Era cu zgomot şi-nflorită

Precum e luna lui april.

 

Şi-n astă înflorire zgomotoasă

Noi ne-am fi fost atât … atât de dragi…

Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,

Iar eu ­ de tine lacom ­ca un pagi.

 

Acum ca-n toamna cea târzie

Un istovit şi trist izvor,

Asupra-i frunzele pustie

A noastre visuri cad şi mor.

 

Şi de nimica astăzi nu-mi mai pasă,

Nu cer nimic din lume, nici aştept.

Mă mir de ce cu strângeri dureroase

Sărmana inimă mai bate-n piept.

 

În văduvire şi eclipsă,

Eu anii mei îi risipesc,

Simţind în suflet pururi lipsă

De chipul tău pitoresc.

CE FRUMOASĂ EȘTI, de Adrian Păunescu

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Ţurţurii în plete vor suna.

 

Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.

 

Ce frumoasă eşti în prag de vară,

Când miroşi a mere ce se coc,

Cerul în fiinţa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.

 

Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nţeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.

 

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopţi,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copţi.

 

Să înveţi, iubito, să te bucuri

Că ţi-am dat din jertfă un destin,

Şi că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.

 

Ce frumoasă eşti în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta uşoară,

Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

 

Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri şi de frunze

De la cine să învăţ să-l gust?

CATRENELE FETEI FRUMOASE, de Lucian Blaga

I

Deoarece soarele nu poate să apună

făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele

cetătii, mă-ntreb:

de ce-aş fi altfel decât soarele?

 

II

O fată frumoasă e

O fereastră deschisă spre paradis.

Mai verosimil decât adevărul

e câteodată un vis.

 

III

O fată frumoasă e

lutul ce-şi umple tiparele,

deşăvârsindu-se pe-o treaptă

unde poveştile aşteaptă.

 

IV

Ce umbră curată

aruncă-n lumină o fată!

E aproape ca nimicul,

singurul lucru fără de pată.

 

V

O fată frumoasă e

a traiului cerişte,

cerul cerului,

podoabă inelului.

 

VI

Frumseţe din frumseţe te-ai ivit

întruchipată fără veste,

cum “într-o mie şi una de nopti”

povestea naşte din poveste.

 

VII

O fată frumoasă e

o închipuire ca fumul,

de ale cărei tălpi, când umblă,

s-ar atârna ţărna şi drumul.

 

VIII

O fată frumoasă e

mirajul din zariste,

aurul graiului,

lacrima raiului.

 

IX

O fată frumoasă e

cum ne-o arată soarele:

pe cale veche o minune nouă,

curcubeul ce sare din rouă.

 

X

Tu, fată frumoasă, vei rămânea

tărâmului nostru o prelungire

de vis, iar printre legende

singura adevărată amintire.

 

I LOVE THIS WHITE AND SLENDER BODY, de Heinrich Heine

I love this white and slender body,

These limbs that answer Love’s caresses,

Passionate eyes, and forehead covered

With heavy waves of thick, black tresses.

 

You are the very one I’ve searched for

In many lands, in every weather.

You are my sort; you understand me;

As equals we can talk together.

 

In me you’ve found the man you care for.

And, for a while, you’ll richly pay me

With kindness, kisses and endearments

And then, as usual, you’ll betray me.

 

CÂND CRIVĂŢUL CU IARNA…, de Mihai Eminescu

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern…

 

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

Jăraticul să-1 potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

 

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

Ca mintea s-umble drumul poveştilor ce-aud.

 

Orologiul să sune – un greier amorţit

Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

În vreascuri, ce-n foc puse trosnesc des risipit,

Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

 

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

Din el o aud astfel cum voi să o aud

Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

 

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele -

Un şir întins şi luciu dar fără de sfârșit;

Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

 

Prin şirul lor ce suna, orologiul cu jele

L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

În urmă face chiar şi a mamei rugăciune,

La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

 

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse.

Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

Amorul lin îşi moaie aripele lui stinse,

Pe ochii ei eu caut profunde sărutări.

 

Ea-nchide surâzândă; lungi genele ei plânse

Şi glasul ei a cântec în line tremurări,

Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează,

Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

 

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,

Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac,

Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,

Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,

 

Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase,

Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag,

În visele din somnu-mi s-adun să se îmbine,

Fac nunţi de patru zile şi [de patru nopţi pline].

 

Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană,

Cu ochi – albastre stele, blondă – un spic de grâu,

În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-[aeriană]

S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,

 

Eu netezese cu mâna arcata ei sprânceană,

Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său,

Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege,

Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege.

 

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,

Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,

Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,

Că stelele din ceruri se scutură şi ning.

 

Prin lanuri înflorite noi mergem împreună

Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng,

Şi ea la îngrijirea-mi cu dulce îmi zâmbeşte,

Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.

 

Luna prin nouri negri pe lume blând veghează.

Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.

Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,

Copacii se cutremur în frunţile de stânci,

 

Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă

Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci,

Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept,

În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.

 

Ea vine şi pe sânu-mi cu dulce ce se lasă!

În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei,

Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă,

Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei,

 

Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă

Şi lacrimi de iubire inundă ochii săi,

Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât,

Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

 

Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise

Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;

În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,

O lume e de visuri, o lume de senin;

 

Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse

Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin.

Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte

Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte.

 

În vis mă arde soare şi cerul a văpaie,

Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,

Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie

Reflectă-n ele ţărmii – se-ntunecă, se şterg…

 

În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie

Caci eu ca rândunica la dânsa iar alerg,

Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută,

Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

 

CHEIA, de Adrian Păunescu

Mari poeți, de-a lungul vremii, au asemănat femeia

Cu o floare, cu un soare, c-o zeiță, cu-o scânteie,

Cu o apa, c-o păpușă…

Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamănă c-o usa.

 

Ușa către fericire, ușa către mângâiere

Ușa ce spre taine duce galopând… luna de miere.

Ușa către înrobire, ușa jugului etern

Ușa care îți deschide perspectiva spre infern.

 

Deh, dar ca s-ajungi să intri, e-o problemă delicată

Fiindcă mai întâi de toate, ușa trebuie descuiată.

Și treaba se face bine și devine fericită

Nu cu cheia la-ntâmplare, ci cu cheia potrivită.

 

Cheia ei originală, orice ușă-n lumea asta

După nuntă și tradiție are cheia ei, și… basta!

Dar de iei un gen de ușă , simplă, dublă sau de tei

Și-ai să vezi că merg la dânsa două sau mai multe chei

 

Stai, n-o sparge cu toporul, nu țipa, nu fă scandal,

Ia-ți mai bine portofelul și te du la tribunal.

Ca să-ți iei o altă ușă, liber trebuie să fii

Și-asta costă, după leafă, de la 3 la 7 mii!

 

Când alegi o ușă nouă, trebuie s-o faci cu artă

Să n-aibă, Doamne ferește, broasca defectă sau spartă …

Că broasca atât e bună, până n-a scăpat la chei,

Ca pe urmă n-o mai fereci, nici cu două nici cu trei.

 

E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa

Te trezești că-i sare smalțul, ori se sparge, ori se crapă..

 

Ușa este ca găina, că abia când e bătrână

Mai matură și mai coaptă, face supa cea mai bună.

Da, dar care om în viață nu și-a spus în gândul lui:

“Dă-o dracului de supă, vreau un picioruș de pui”?

 

Ușa este ca un loto, zice puștiului un tată

Nu e nici o diferență – dai un ban, mai tragi odată

Însă, dragul tatii, află, nu ține cât veșnicia,

Că exagerând cu joaca, ți se strică jucăria.

 

Am văzut o ușă care a trăit în viața toată

Ca o sfântă cuvioasă, și-a murit nedescuiată.

A urlat la dânsa cerul, cu o voce ca de crai:

“Hei, stafie îngălbenită, poate vrei să intri-n rai?

 

Marș la iad, acolo-i locul pentru-o scândură uscată

Ai trăit degeaba-n lume și-ai rămas tot încuiată.”

 

Ce te temi mereu de ușă ? o să-mi spuneți cu temei,

Habar n-am. Aveți dreptate, să vorbim atunci de chei.

Fiindcă principalu-n lume, nu e gândul, nici ideea

Nu e focul și nici roata, principalul este cheia..

 

Și există chei… o groază, câți bărbați, atâtea chei,

Că de când e lumea lume, cheile le țin la ei.

Unele sunt lungi și groase, sau subțiri ca un șiret

Altele mici, delicate, ce deschid și un fișet.

 

Principalul nu-i mărimea, important – la orice ușă-

E să se lovească cheia și să fie…. jucăușă.

Să nu se îndoaie-n broască și să țină la-nvârtit.

Chei de lacăte, valize, de casete, frigidere,

De cămări, de mănăstire, pivnițe sau șifoniere,

Ar mai fi cheia franceză, cheia la casa de bani,

Cheia de la Turnul Londrei sau făcută de țigani,

Dară, ce te faci amice, că din sute de modele

Tu te chinui toata viața cu o cheie de… sardele?

 

Merge ea cât merge bine, dar apoi prinde rugina

Și-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumină!

Poți să-i dai cu glaspapirul, șmirghel, pile, ciocolată,

Tot ce-ncerci este zadarnic, ți-a ieșit din uz și gata!

 

‘Geaba-ncerci, ‘geaba te zbuciumi și degeaba-ți ieși din fire.

Nu te mai văita la lume, nu e vina nimănui,

Leagă-o cu-n șiret sau fundă, fă-i un nod și pune-o-n cui!

Sunt atâtea chei pe lume, cheia “sol” și cheia “fa”,

Dar asta nu te-ncălzește dacă n-ai tu cheia ta.

 

Si… zicând cum zic bătrânii… la o tinerețe nouă,

Zici… privindu-ți amintirea… “AH, DE-AȘ FI AVUT EU DOUĂ!”

 

CI, DE-A FI SINGURI AMÂNDOI…, de Nicolae Iorga

Ci, de-am fi singuri amândoi

Şi nime să ne asculte,

Uitându-mă în ochii tăi,

Ţi-aş spune aşa de multe…

 

Ar trece vremea şi n-am şti

Ce e aceea vreme

Şi n-ar fi nimene din vis

În lume să ne cheme.

 

Am fi departe tare duşi,

Străini de lumea-ntreagă:

Pe veşnicie ţi-aş fi drag,

Tu veşnic mi-ai fi dragă;

 

Cu sărutări am şterge-n ochi

A’ lacrimilor urme,

Şi cine oare s-a-ndura

Al nostru rai să-l curme?

 

Ţi-aş spune vorbe dulci încet:

Ca să le-auzi mai bine,

Tot mai aproape ai pleca

Obrazul tău de mine.

 

Şi-atuncea de ne-om săruta,

A cui să fie vina?

Nici tu, că nu mă auzeai,

Nici eu n-oi fi pricina.

MĂ GÂNDESC NUMAI LA TINE, de  Alexandru Buza

Și dacă somnul uită pe mine să mă adoarmă

Și gândul neîncetat gazul pe foc îl toarnă

Și patul ferecat alungă prostirea de sub mine,

Eu neîncetat mă gândesc numai la tine.

 

Și dacă perna sub cap devine mai vârtoasă

Și haina de pe mine singură se descoasă

Și cearșaful greu se lasă grav pe mine,

Eu neîncetat mă gândesc numai la tine.

 

Și dacă luna noaptea ochii mi-i deschide

Și amintirea dură în minte rău se închide

Și caut în trecut să mă găsesc pe mine,

Eu neîncetat mă gândesc numai la tine.

CÂND NU VOI FI CU TINE…, de Angelina Nădejde

Atunci când nu voi fi cu tine,

Să ştii că mi-am lăsat parfumul

Pe florile de iasomie.

 

Zorelelor le-am dat canon

Să-ţi spună: bună dimineaţa;

Dar peste zi te-or însoţi

Frumoşii noştri trandafiri.

 

Şi mi-am lăsat sărutul meu,

Pe macii încă-n floare;

Îmbrăţişat vei fi cu drag,

De clematitele din prag.

 

Iar umbra mea va fi mereu,

Muşcata din fereastră;

Şi-ţi va zâmbi în locul meu,

Cu drag, ca o mireasă.

 

Iar noapte bună iţi va spune

Regina nopţii către seară,

Cu-al ei miros îmbătător

Îți va şopti că-mi este dor,

De tine.

CÂNT…, de Marin Bunget

De-ai fi aproape,

O mantie ţi-aş face.

Sărut lângă sărut

Aş aşeza,

Sărutul meu l-aş pune

Să te-mbrace.

Apoi şi nasturi,

Şi perle,

Şi pietre preţioase,

Şi mii de diamante,

Tot din sărutul meu

Aş pune peste ea.

DA, DA, TE ŞTIU EU, de Rabindranath Tagore

Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc

Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

 

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,

În inimă o voi păstra pe totdeauna!

Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?

Voi sângera şi voi răbda!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

 

O dată, doar o dată ochii iubitori

Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,

Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte

Şi dincolo de moarte!

 

Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?

Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!

Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,

Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

EŞTI…, de Daniel Aurelian Rădulescu

Eşti ca un gălbenuş de floare-n tei,

Eşti ca un puf de-un pui de-o zi…

Nu mă mai ştiu pe mine de-unde-oi fi

Doar când te văd, cum gândul de mi-l ei.

 

Eşti ca o ciută tremurând pe glezne fine,

Eşti roza-n vânt de-o lume de petale…

Nu mă mai ştiu, somn n-am, îţi dorm în poale

Doar când cosiţe-ţi simt, mă mor de TU, de bine.

 

Eşti ca un clopoţel ce-şi cântă pasul lin,

Eşti o priere de genunchi în inul rochii…

Nu mă mai ştiu de-s orb, de nu-ţi văd ochii

Doar când te-adulmec şi te-aş bea de amor-venin.

 

Eşti ca dulceaţa de salcâm cursă din spini,

Eşti ca un zbor în corp de libelulă…

Nu mă mai ştiu, de mine, îs o patrulă

Doar să-ţi fac pază, nori de-azur senini.

 

Eşti ca un înger cu căpşor de bucle,

Eşti ca o stea din mii de diamante…

Nu mă mai ştiu, n-am har de Byron, Dante,

Dar gând şi trup îţi dau… pân’ n-or să mai răsufle!

MĂRŢIŞOARE, de Constantin Iordache

Nu-i cerul mai senin deasupra văii

Cuprins de voroneţul pitoresc

Aşa cum sunt ochii femeii,

Când visele se împlinesc.

 

Sub raza blândă aurie

Cu toate cele câte-au fost,

Un mărţişor însemnă bucurie

Cuprinsă-n frumuseţea unui gest.

 

Un dar cu nelipsite şoapte,

Când primăvară vine iar

Cu freamăt nou din zori în noapte

Şi-i nelipsit din calendar.

FĂT-LOGOFĂT, de Vasile Alecsandri

O! Făt-Logofete,

Cu netede plete,

Cu părul de aur!

Stăi, te odihneşte,

Că-n deal te pândeşte

Un negru balaur.”

 

“Frumoasă fetiţă,

Cu lungă cosiţă,

Cu mândru colan!

De dânsul n-am teamă

Căci am pe-a lui seamă

Al meu buzdugan!”

 

“O! tânăr semeţe,

Cu blânde mândreţe,

Cu ochii de foc!

Balauru-i mare

Şi milă nu are…

Stăi, ah! stăi pe loc.”

 

“Luceafăr din stele,

Cu dulci porumbele

Pe faţă de crin!

Toţi zmeii din lume

Se-nchin l-al meu nume,

Tremur şi se-nchin.”

 

“Viteze vestite

Cu arme aurite,

Cu dulce cuvânt”

El peste munţi calcă

Şi-n cer are-o falcă,

Ş-una pe pământ.”

 

“Păsărea de munte

Cu salbă pe frunte,

Cu salbă de flori!

Murgul meu, când sare,

Trece peste mare

Şi zboară prin nori.”

 

“O! Făt-Logofete,

Cu netede plete,

Cu glasul ceresc!

Nu te du de-aice,

Nu te du, voinice,

Că eu te iubesc!”

 

“Frumoasă fetiţă,

Cu lungă cosiţă,

Cu sân fecioresc!

Pentru-a ta iubire

Fală sau pieire

Vreau să dobândesc!

GÂND, de Viorel Mitea

Eşti frunza care cade lin în palma mea

Jertfită vântului rătăcitor;

Eşti ploaie albă de cireşi în floare

Ce mi se-anină-n firele de păr.

 

Eşti frunza care cade lin

Să-mi steie la picioare

Chemată de-al pământului ecou;

Eşti iarba-naltă unduind în soare

Ce-mbrăţişează moale trupul meu.

 

Şi când la rându-mi fi-voi frunză

Smulsă din ram

Căzând rotit…

A cui să fie mâna care mă va culege

În sfârşit?

HAI, IUBITO, ÎN COPILĂRIE…, de Boris Ioachim

Să uităm de alean şi nostalgie,

Să uităm de-a zilelor nevoi –

Hai, iubito, în copilărie

Şi copii să fim, iar, amândoi.

 

Tu să porţi rochiţă şi fundiţe –

Eu să port, din nou, pistrui pe nas…

Tu să faci, în obrăjori, gropiţe -

Când îndrug prostii, cu-necat glas.

 

Şi, păşind, timizi, pe cărăruia

Ce ne duce-n locul nostru-ascuns,

Cu arbuşti de iasomii şi tuia,

Să cătăm la întrebări răspuns.

 

Despre ce vom face, ce vom drege,

Amândoi, când vom ajunge mari,

Ce cărare-n viaţă vom alege –

Când, în lume, vom fugi, hoinari.

 

Să croim la planuri fanteziste,

Printre sărutări, vorbind în gând…

Trupul tău, firav, să nu reziste

Când în braţe te-oi lua – flămând

 

De iubire – făr’ să ştiu ce este –

Dar, cu gravitate, să rostesc

Vorbe, învăţate-ntr-o poveste,

Ce sunau aşa: “ştii, te iubesc!”

 

… Hai, iubito, în copilărie –

Să fugim de griji şi de nevoi

Şi să nu ne-ntoarcem din pruncie –

Niciodată, dragoste, înapoi…

 

JOC DE-ALINT, de Eugen Lovin

De tu doreşti, eu te doresc

Să mi te-alinţi când te alint,

Privirea dulce să-ţi privesc

Şi-n sentimente să te simt.

 

De te doresc

Să mi te-alinţi

Eu te privesc

Iar tu mă simţi.

 

Cu mângâieri te-oi mângâia

Sedusă fiind o să te duci

Plutind spre visul ce-om visa

O să m-arunc, o să te-arunci.

 

Cu mângâiere

Te seduc

Către visare

Te arunc.

 

Şi te încânt cu un descânt

De cântec ce-n surdină-l cânt

Dezgândurând din al meu gând

Cuvinte ce ţi le cuvânt.

 

Descânt

De cânt

În gând

Cuvânt.

LA ADIO, TU, de Vasile Şeicaru & Adrian Păunescu, 1983

Se află litere și farduri

Și niște munți sunt între noi

Dosare-nchise, triste garduri

Și nici nu o să mai vină apoi.

 

În pragul iernii absolute

Sărută-mi tâmpla albă, hai

Și-apoi scufundă-te și du-te

În orizontul altui grai.

 

Nici nu pot nimic să-ți spun

Pe curând sau rămas bun

Apăru, numai nu,

La adio, tu.

 

De ce sa îți spun la revedere?

N-aș mai avea nici un motiv

“Adio” drepturile-și cere

Că te-am pierdut definitiv.

 

Și de la mine până la tine

Cuvântul însuși va-ngheța

Nici să te strig nu știu prea bine

Iubita mea, pierduta mea.

 

Când te-am văzut ultima oară

Știai și tu, plângeai și tu

Și-ai plecat cu tot cu gară

Nici tren nu mai exista, nu.

 

Eu m-am întors încă o dată

Vroiam să vin pe urma ta

Dar unde-i linia ferată

Parcă a luat-o cineva.

 

Eu ți-as mai spune amânunte

Destinul de-aș putea să îl schimb

Iubita mea de peste munte

Iubita mea de peste timp.

 

Pe cea de atunci nu o voi găsi-o

Și eu acela am murit

Sub cinic nuclear adio

Noi bietul cuplu pârjolit.

 

ASTA VREU, DRAGUL MEU, de Mihai Eminescu

Iubeşti scumpa mea frumoasă

Ghirlăndioara de-albe flori,

Ce-ncunună graţioasă

Buclele-mi ce-n vânturi zbor?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate roza cea tăcută

Care dulce se sărută

Cu fluturii râzători?

 

Ba nu, nu: cununa-n laur,

Cinsă-n aur, aur, aur,

Atunci este un tezaur:

 

Asta vreu,

Dragul meu!

 

Iubeşti, dulce drăgulină,

Doina mea de tainic dor

Ca pe lira mea suspină

Dulce, blând, încetişor?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate cântul de-armonie

Care Eol îl adie

Printre frunze, printre flori?

 

Ah! Când aurul suspină

În punguţa plină, plină,

C-o cântare metalină!

 

Asta vreu,

Dragul meu!

 

Iubeşti poate pe Selene,

Ca o candelă lucind,

Când cu pasu-i lin, alene

Se preumblă surâzând?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Iubeşti poate alba zare

Ce-o săgeată mândrul soare

Peste câmpul înflorind?

 

Ah! Când aurul dulce sună

În punguţa mea nebună

Nu-mi mai trebe alba lună!

 

Asta vreu,

Dragul meu!

 

Iubeşti patria-ţi măreaţă

Ce de glorii duce dor,

Când în palida ei faţă

Se deseamnă-un viitor?

 

Nu, nu! Nu, nu!

 

Ce vrei dară, dragă, tu?

Poate visul mare, mare

De mărire, răzbunare,

Ce-l visează-a ei popor?

 

Când în loc de glorii, laur,

Mi-ar da aur, aur, aur,

Atunci fi-mi-ar un tezaur!

 

Asta vreu,

Dragul meu!

DEȘTEAPTĂ-TE, de Veronica Micle

Deşteaptă-te, iubita mea,

Căci zorile-s acum pe cer

Şi eu `n genunchi naintea ta

O sărutare voi să-ţi cer …

 

Deşteaptă-te şi vino-n crâng

Să-l vezi tu cât e de frumos,

Iar eu în braţe-mi să te strâng

La poala teiului umbros.

 

Deşteaptă-te, căci în curând

Frumosul soare-al primăverii

Trezeşte lumea pe pământ

Şi-alungă farmecul tăcerii

 

AH, CERUT-AM DE LA ZODII…, de Mihai Eminescu

Ah, cerut-am de la zodii,

De l-al sorţii mele faur,

Dulcii sânului tău rodii

Ş-al tău cap scăldat în aur.

 

Ş-ale tale mâni de ceară,

Fruntea-mi rece să dezmierzi,

Faţa albă-n părul galbăn

Şi îndărătnici ochii verzi.

 

Ş-astăzi tu debunăvoie

Fericită-n braţe cazi-mi;

Capul tău scăldat în aur

De-al meu umăr tu îl razimi.

 

Astăzi tu de bună voie

Îmi întinzi dulcea ta gură:

Soartea mi le-a dat pe toate

Cu asupra de măsură.

BRÂUL COSÂNZENII, de George Coşbuc

Avea Ileana ochi de soare

Şi galben păr, un lan de grâu;

Vestmânt avea ţesut în floare

Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,

Cum n-a mai fost pe lume brâu.

 

Era de aur pe tot locul,

Un fulger pe-al ei trup încins.

El noaptea da lumini ca focul,

Şi-n brâu sta fetei prins norocul

Precum e-n talismane prins.

 

Vrăjit era că, de-l va pierde,

Norocul ei să piară-n veci,

Nici flori mai mult să n-o dezmierde,

Să n-afle umbră-n codrul verde

Şi verile să-i fie reci.

 

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă

Pândeşte brâul l-ar fura.

Că lui de mult i-e fata dragă,

Iar fata nu vrea să-nţeleagă,

Şi el acum şi-ar răzbuna!

 

Ea trece-n dulce nepăsare

Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,

Iar păzitor pe vânt îl are

Întreaga viaţă vis îi pare

Şi joc îşi bate de flăcăi.

 

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

Şi-n drumul lui umblând de-atunci

Simţea de-ajuns frumoasa fată

Că viaţa noastră nu ni-e dată

De dragul unor flori din lunci.

 

Din ochi albaştri de cicoare

Pe sânu-i alb de ghiocel

Curg lacrimi calde-acum! O doare,

Ei inima de drag îi moare,

Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

 

Atâta dragoste nebună!

Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi

Visarea ta la ce ţi-e bună?

Vrei s-o visăm noi împreună?

Atunci tu brâul să-l dezlegi!

 

Ea tremură zâmbind şi geme:

Norocul meu întreg îl vrei!

Ea numai pentru brâu se teme,

Că vor afla duşmanii vreme

Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

 

De ce te temi? Ne vom ascunde

În noaptea codrului umbros

Sub brazii fără grai, pe unde

Nici ochi de om nu pot pătrunde,

Nici flori cu tăinuit miros.

 

El zice-aşa, să zică iară,

Să-i facă gândul ei uşor,

Iar gându-i se topea de pară

Şi-n codru des, în zi de vară,

S-ascunde fată şi fecior.

 

Au fost ascunşi încât nici floare,

Nici ochi de om nu i-au zărit.

Dar printre crengi adormitoare

Din cer un singur ochi de soare

Căzu pe brâu şi l-a răpit.

 

Atunci Ileana şi simţeşte

Că-i arde plânsul în priviri;

Ea după brâu în jur priveşte

Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte

Că nu e brâul nicăiri.

 

Şi cum ea varsă desperată

Un plâns amar, un cald şiroi,

Curgea din cer ploaie curată,

Iar dintre ploi lucind s-arată

Frumosul brâu stropit de ploi.

 

Şi-n ceruri călătorul Soare

Râdea cu hohot repetat

Şi prin văzduhuri plutitoare

Izbea săgeţi răzbunătoare

De-a lungul brâului furat.

 

Vai, brâul meu! gemea copila.

Atât de mult eu l-am temut,

Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!

Şi-apoi plângea, mai mare mila,

Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

 

De-atunci totuna este firea,

Dar multe nu-s din câte-au fost

Azi nu-i Ileana nicăirea,

De-abia trăieşte-n pomenirea

Poveştilor cu dulce rost.

 

Iar Soarele-n văzduhuri pline

De zâmbetu-i cel cald de foc,

Ileano, a uitat de tine!

Dar brâul când în minte-i vine

Îşi bate şi-azi de tine joc.

 

Dac-ai murit, frumoasă fată,

Furatul brâu e viu mereu:

Când plouă, vara, câteodată

Un brâu de foc pe cer s-arată,

Iar noi îi zicem curcubeu.

IUBITA MEA, de Vlad Bălan

Mă-ntreb adesea cum trăieşti

Atât de singură pe lume,

La cât de minunată eşti

Nu s-au decis să-ţi dea un nume.

 

Nu este alta cum eşti tu,

În ochi ai vrajă şi culoare,

Şi stau şi mă gândesc acum

De eşti femeie sau eşti floare.

 

Ai prinde aripi şi-ai zbura

Dacă ai şti cât ești de pură,

Şi lumea mea ar îngheţa,

Ar fi lipsită de căldură.

 

Aş încerca să te pictez,

Vreau versul meu să te descrie,

Dar asta nu voi reuşi

Cu a mea simplă poezie…

A FRUMUSEȚII TALE FORME…, de Mihai Eminescu

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi

Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

 

Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,

Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;

 

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,

Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare

Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…

 

Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,

Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate

O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

 

Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,

Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar

Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,

Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,

Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.

 

Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,

Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc

Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.

 

Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,

Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:

Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­

Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,

Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,

De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,

Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;

 

De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,

De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,

Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,

Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?

De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,

Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,

Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă

De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

CELEI PREA VESELE, de Charles Baudelaire

Un peisaj încântător

E-ncântătoarea ta făptură;

Îţi joacă zâmbetul pe gură

Ca boarea unui vânt uşor.

 

Drumeţul trist ce-ţi iese-n cale

Îşi simte sufletul vrăjit,

În clipa când i-a răsărit

Splendoarea sănătăţii tale.

 

În armonia de culori

Ce trupul tău îl înveşmântă,

Poeţii-închipuirii cântă

Un graţios balet de flori.

 

Veşmântul tău multicolor

Cu inima ţi-l potriveşti;

Nebună, tu mă-nnebuneşti,

Şi te urăsc, cum te ador!

 

Tânjeam în vesela grădină,

Când soarele, bătându-şi joc,

M-a sfâşiat cu lănci de foc

Din arzătoarea lui lumină.

 

M-au umilit ca pe-un martir,

Grădina, primăvara, Firea,

Şi pentru-a-mi răzbuna jignirea,

Am pedepsit un trandafir!

 

Ascuns în umbrele tăcerii,

Aş vrea să mă strecor la fel,

În preajma ta, ca un mişel,

La ceasul tainic al plăcerii,

 

Să-ţi pedepsesc frumosul trup,

Să-ţi sânger carnea-nspăimântată,

Nevinovatul sân de fată,

Şi-o rană-n coapsa ta să rup,

 

Apoi, cu dulce voluptate,

Înfrigurat aş căuta,

În astă nouă gură-a ta,

Să torn veninul meu – de frate.

NOI VOM INTRA ÎN VISE…, de Pavel Coruț

Cu brațele deschise,

As vrea să mă primești,

Ca să intrăm în vise,

Să devenim povești.

 

Aceasta ni-este soarta,

S-ajungem ploi de vise,

Căci vom deschide poarta

Poveștilor nezise.

 

Vom rătăci, mireasă,

Prin multe lumi cerești,

Vei deveni crăiasa

Nespuselor povești…

DRUMUL ÎN DOI, de Semnal M

A fost poate-o glumă, dar lacrima ta

S-a şters ca o umbră ce n-o pot uita

Şi nici depărtarea nu-mi va alunga

Nevoia de tine, de dragostea ta

Te-aştept iar la mine de-oriunde ai fi

Din noaptea iubirii noi vom face zi

 

Poate vom găsi un alt cuvânt

Poate vom goni tristeţea-n vânt

Poate vom găsi doar pentru noi

Drumul în doi

 

O zi fără tine e plină de nori

Un ceas doar tine e-un câmp plin cu flori

Te-aştept iar la mine de-oriunde vei fi

Din noaptea iubirii noi vom face zi.

DE-AI ȘTI, de Veronica Micle

De-ai şti, iubito, cât de mult

Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,

Ai veni pe-aripi de vânt

Şi mi-ai spune un cuvânt.

 

Vorba fie rea sau bună,

Am vorbi-o împreună,

M-ai vedea, eu te-aş privi,

Vorbele s-ar înmulţi.

 

Tu mi-ai spune una mie,

Eu ţi-aş spune multe ţie

Făr-de rost şi chibzuire,

Însă toate de iubire.

 

Vino dar pe-aripi de vânt,

Vin de-mi spune un cuvânt,

Că mi-i dor atât de mult

Glasul tău să-l mai ascult.

DE MĂ IUBEȘTI

De mă iubești, iubirea ta să fie

Numai de dragul dragostei. Nu spune:

“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune

În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie

Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie

Și-mi dărui atâtea clipe bune.”

Iubitule, din asta nu rămâne

Nimic nevătămat și se sfâșie

Ușor, iubirea astfel însăilată.

Nici pentru mila-n stare să-nsenine

Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;

De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.

Iubește-mă pentru iubirea toată

Și-n veșnicie dragostea-ți va ține.

DARURI, de Magda Isanos

Tu eşti în inima mea ca un dar

neaşteptat şi mult prea scump,

pe care îl cercetez mirat iar şi iar,

cu-aceeaşi nesecată desfătare.

 

Eşti tainica-mi putere şi mândrie,

de când te ştiu mi-i cerul mai aproape

şi nu mai pot durerile să vie,

să-mi tulbure-ale sufletului ape.

 

Tu mi-ai făcut ţărâna mai uşoară

şi inima aşa de dulce grea,

ca ramura ce toamna se-mpovară

de greutatea roadei de pe ea.

 

Asemeni unui mare cer cu stele,

mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,

şi-adânci de-atuncea-s gândurile mele,

de aur glodul inimii, sărac.

 

Aceste toate să ţi le plătesc

nu voi putea, ci lasă-mă măcar,

risiptoarea mea, să te iubesc,

din darurile tale dându-ți dar.

 

DIN PRIMA ZI, de Paul Radu "Paur" Ureche

Mi-aduc aminte când eram copil

bunica îmi citea povești

și adormeam pe genunchii ei

gândindu-mă cât de minunat

trebuie să fie să iubești

 

și credeam pe-atunci

din tot sufletul meu

în iubirea adevărată

însă mai târziu când am crescut

îmi pierdusem speranța

că o voi întâlni vreodată….

 

până când te-am întâlnit pe tine

din prima zi când tu ți-ai pus

palma ta în mâna mea

gândul mi-a rămas la tine

la fel și inima mea…..

 

și tot trăiesc un fel de teamă

că ești un vis și că vei dispărea

fiindcă privesc în jur și nu înțeleg de ce

toata lumea e atât de rea

hei oameni de ce căutați fericirea

acolo unde n-o veți găsi

ascultați-mă și veți înțelege

doar atunci când cu adevărat veți iubi.

DE CE?

De ce-ți miroase păru-a flori

Și ochii-ți sunt ca de smarald

De ce doar gândul tău îmi dă fiori

Și vreau s-aud iar glasu-ți cald

De ce?

 

De ce surâd când te zăresc

Și caut în privirea ta

Un semn că nu înnebunesc

Și că vei fi mereu a mea

De ce?

 

De ce mereu îmi este dor

De gura ce m-a sărutat

Și liniștea mi-a spulberat

Și fără ea acuma mor

De ce?

O SINGURĂ IUBIRE

Frumoasa este viața, de frumos o trăiești,

mereu să te simți tânăr și mereu să iubești,

să vezi în ea destinul, în tot ce-ți este dat,

o singură iubire, va fi adevărat.

 

Mă uit pe cer, și stelele-mi zâmbesc,

simt viața cum pulsează, eu vreau să o trăiesc,

nu pot să fiu același, în fiecare zi,

o singură iubire, eu știu că va veni.

 

Am rătăcit prin viață, sunt sute de femei,

dar n-am văzut iubito, încă ochi ca ai tăi,

și nici privire blândă, atât de iubitoare,

o singura iubire, e-aceea ce nu moare.

 

Ai să mă vezi iubito, mereu așa cum sunt,

nimic să nu îmi schimbe, locul în al tău gând,

nici vorbe trecătoare, nici cele care dor,

o singura iubire, voi trăi până mor.

 

O singura iubire, între noi va trăi

cât timpul ne desparte, iar noi ne vom iubi,

când reîntâlniți în noapte, vom fi realitate,

vom ști că o iubire, nimic nu o desparte.

N-AM UITAT

N-am uitat…că am citit întâiul vers în ochii tăi adânci ca marea

N-am uitat…dorurile se întâlneau strigând în ele depărtarea

N-am uitat…nici primul cântec ce-nflorea sub o arcadă de lumină

N-am uitat…dacă am uita un singur gest n-ar mai fi dragoste deplină

N-am uitat…prima întâlnire pe alei când ne dansa în par zefirul

Și de emoție-n obraz ne înflorea trandafirul

N-am uitat…când ți-am adus trei ghiocei să-ți spună bună dimineața

Si ne-am jurat de-atunci să fim curați ca ei toată viața

N-am uitat…cum soarele nu va uita să se sărute în zori cu marea

N-am uitat…așa cum nu va uita nicicând să cânte în zori de zi privighetoarea

N-am uitat…cum n-a uitat să stea pe cer la locul ei steaua polară

N-am uitat…cum un arcuș nu va uita ca să aline o vioară

N-am uitat…cum aș putea cumva să uit cum mi-a aprins sărutul gura

Și-n jurul nostru frământând dânsa feeric natura

N-am uitat…și nici nu voi uita nimic din toate câte-or să se întâmple

Ca ,și atunci când ghiocei ni s-or așterne la tâmple.

PARFUM DE FEMEIE

Ești caldă, suavă, ești o apă lină,

ești ochiul din stâncă, ce acum lumină,

ești vântul de seară, la marginea mării,

ești ziua ce vine, ești dorul răbdării.

 

În focul din tine, în valul iubirii,

tu ești neființa, închipuit-a firii,

și raza din ochi, ce-n noapte scânteie,

emană din tine, un dulce, parfum de femeie.

 

Mă pot pierde-n noapte, în dulce sărut,

în tot ce însemni, tot ce vreau mai mult,

mă-mbăt în mirosul, în gustul din tine,

atunci când iubesc, iar tu ești în mine.

 

Eu gust fericirea, pe buzele-ți moi,

e gust de iubire, în noi amândoi,

și totul devine, din vis, o idee…

învăluire pură-n parfum de femeie.

 

Nimic nu va face, marea mai albastră,

un cer mai senin, ca dragostea noastră,

împletiți în brațe, în dulcele gând,

în trupuri fierbinți, în dor fremătant.

 

În nebunia noastră, scăldată-n clar de lună,

nimic nu e gândire, e doar dragoste pură,

lumina ne cuprinde, în cercuri ce-o să deie,

o altfel de savoare-n parfumul de femeie…

CARTE PLINĂ DE POVEȘTI

Carte plină de povești

a apărut în viața mea

de atunci, de când îmi ești

iubirea mea

 

au trecut clipe, zile, săptămâni și luni

și mulți ani or să mai treacă

inima a născut lauri de cununi

iubirea mea se-ncarcă

 

tot mai mult și mult mai des

dorința a născut mereu

ca un vis crescut misterios

fiind atâta de frumos

 

peste arbori răsfirați

apărurăm doi nevinovați

inimile noastre își jurau:

dragoste credință pe toți vecii

privirile nu se saturară

admirând toți liliecii

 

o să fie mai frumos

când noi vom ști mereu

că la dus ți la întors

vom fi mereu.

DE-AI FI, de Marian Malciu

De-ai fi o mică orhidee

ori trandafir

cu lacrimă de rouă,

te-aș prinde blând

cu palma-mi strânsă,

ca frageda-ți tulpină

durere să nu simtă

când eu te smulg,

să nu rămână plânsă…

 

Te-as mirosi prelung

în palma mea

și te-as privi intens

să-ți simt culoarea

din intime sepale

și din adâncul

inflorescenței

ce-ti dă parfum

și-ți dă culoare…

 

Te-as așeza duios

în vas cu apa vieții

ca lungă viață

tu să ai,

să-mi dai parfum

să-ti simt

savoarea

și toată dragostea

să-mi dai…

 

Te-as săruta cu drag

în blânda rază

a asfințitului

de soare

și-n lungul nopții

te-aș dezmierda

și te-aș iubi

și nu te-as mai scăpa

din dulce-mbrățișare!

MAI REGINĂ DECÂT FLOAREA, de Dumitru Matcovschi

Mai regină decât floarea,

Doar femeia poate fi,

Mai adâncă decât marea

Doar femeia poate fi.

 

Mai înaltă ca destinul,

Doar femeia poate fi.

Mai amară ca pelinul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai frumoasă decât viața,

Doar femeia poate fi.

Mai deșteaptă ca povața,

Doar femeia poate fi.

 

Mai cuminte ca poemul,

Doar femeia poate fi.

Mai cumplită ca blestemul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai aproape decât dorul,

Doar femeia poate fi.

Mai de șoaptă ca izvorul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai de-april ca primăvara,

Doar femeia poate fi.

Și mai dulce ca vioara,

Doar femeia poate fi.

 

Mai de taină ca misterul,

Doar femeia poate fi.

Și mai tare decât fierul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai bărbată ca bărbatul,

Doar femeia poate fi.

Mai amară ca oftatul,

Doar femeia poate fi.

 

Mai frumoasa decât Zeia,

Doar femeia poate fi.

Și mai vie ca scânteia,

Doar femeia poate fi.

Mai fierbinte ca Sahara,

Doar femeia poate fi.

Și mai dulce ca vioara,

Doar femeia poate fi

 

Mai înaltă ca povața,

Și mai scumpă decât viața,

Doar femeia poate fi.

CĂ MI-AI FOST DRAGĂ

Doar de-aceea cânt, că mi-ai fost dragă,

În stinsa vreme,

Și-n soare, și când vara se vestește,

Și-n ploaie, și-n troiene,

Doar de aceea cânt, că mi-ai fost dragă.

 

Doar că intr-o noapte te-am ținut în brațe,

Și gura ta-i de mine sărutată,

De-aceea ca un crin involt frumos,

Și încă de fior ești scuturată,

De-aceea doar, că te-am ținut în brațe.

 

De-aceea doar, ca ochii-mi te priviră,

Cu suflet in priviri,

Ți-ai pus pe frunte mândră, diadema

Adâncei tale firi,

De-aceea doar, că ochii-mi te priviră…

 

De-aceea m-am născut, că mi-ai fost dragă,

De-aceea îmi fu veacul dăruit,

Și într-o viață goală, ne-împlinită,

Destinul meu s-a împlinit,

De-aceea m-am născut, că mi-ai fost dragă.

 

De-aceea doar, că dulce-ți fu iubirea,

Eu am trăit – ca mai deplin

Tu să visezi, frumoasa mea stăpână,

Și pier atât de lin,

De-aceea doar, că dulce-ți fu iubirea.

ULCIORUL DE STICLĂ

Când zece ani tu împlinești,

Ori douăzeci – același ești,

Fie ca draga te-a lăsat,

Că nu-i mai ești pe plac deloc,

Ori ochiul ți s-a-nnegurat,

Ori amândouă la un loc.

 

Că-i un păcat, deci, eu știam,

Cu praștia-n vrăbii azvârleam,

Și praf de pușcă-am cunoscut.

Tu, căpitane Corcoran,

De Iskra, tigrul cel avan,

Știi doar că teamă n-am avut.

 

Și timpul zboară, de-mplinești

Și cin’s’pe ani – același ești.

Pentru năsucu-i pistruiat,

O fată necăjeam de zor -

De aur, părul ei roșcat,

Era ca berea din ulcior.

 

O întâlneam pe scări, așa…

Era grăbită și ducea

Pentru tăicuțu, bere-n vas,

Iar eu o necăjeam mereu;

M-amenința că spune-acas’,

Că dau cu tifla, că sunt rău…

 

Ce nu aflasem am aflat

În urmă. Și ne-am rușinat.

Și ne-am sfiit. Și m-am pierdut,

În fața fetelor, de tot.

În joacă, nu mai desfăceam,

La șorțulețe, nici un nod.

 

Și cugetul mă chinuia,

Nițel rușine îmi era.

Cândva, pe stradă, am zărit,

Pistruii mici și aurii

Și păru-n coade împletit:

Înspăimântat le ocolii.

 

O data însă – simt și-acum -

Mai-mai că ne-am izbit în drum;

Lângă cismea, pe coridor,

Cu berea-n mână, mă privea,

Și-a pus pe scări acel ulcior…

Pe-un deget spumă mai avea.

 

M-a fulgerat: ei, ce va fi?

Răspunsu-ndată îl primii.

Pe gură, trecător, arzând,

În fugă un sărut mi-a dat.

Apoi, ulciorul ridicând,

În ras zbucnind, s-a depărtat.

 

Întâiul, candidul sărut,

O clipă numai a ținut.

Tu, clipă dulce, vraja ta,

Mă amețește și acum.

Știu, omul n-o va mai afla

Nicicând pe-al vieții sale drum.

 

Cinzizeci de ani când împlinești,

Sau și mai mult – același ești.

Ce iute viața s-a scurtat,

Nici să respiri nu ți-e ușor,

Dar văd și azi cum stă, curat,

Sclipind pe scări, acel ulcior.

ÎN LIPSA ȘI PREZENȚA TA, de Alexandru "Sasha" Buza

O oră sau o sută de ani

O monedă sau o movilă de bani

Un sărut sau un veac de iubit

O vorbă sau un dialog reușit

Un copil fraged sau un bătrân vestejit

Un fir uscat de iarbă sau un câmp înflorit

O clipă singur sau o viață solitar

O mică șotie sau un adevărat barbar

Un pas înainte sau kilometri parcurși

Un copil fără dinte sau un bătrân cu ei puși

O notă stâlcită sau o piesă melodioasă

O foaie vopsită sau o operă faimoasă.

 

O oră cu tine e o sută de ani

O monedă cu tine e o movilă de bani

Un sărut de la tine e un veac de iubit

O vorbă cu tine e un dialog reușit

Un bătrân lângă tine devine copil,

Iar fânul uscat verde ca în april

O clipă fără tine un veac de calvar

În glumă cu tine devin mai ștrengar

Un pas către tine kilometri de fericire

Bătrân lângă tine cu nepoți în devenire

O strună lângă tine devine orchestră

O pensulă uscată se face maestră.

VIS ALB, de Otilia Cazimir

Aș vrea cu tine să mă duc departe,

La Polul Nord, sub cerul de opal,

Când gheața mării clare se desparte

În blocuri plutitoare de cristal.

 

Desfășurând culorile-i spectrale,

S-ar înălța deasupra noastră ca un fald

Dantela aurorii boreale,

De purpură, de aur și smarald.

 

Banchiza albă ne-ar așterne-n față

Covoare de omăt imaculat.

Și-n adăpostul mic, scobit în gheață,

Am arde-un foc de spirt denaturat.

 

Din larga-mpărăție de zăpadă,

S-ar aduna fantasticul norod

Al nopților polare, să ne vadă:

Urși albi, de vată foce mari, de glod…

 

Iar când natura-n soare nou învie

Și când văzduhul nu mai e opac,

Într-un bazin de sticlă argintie

Ar licări oglinda unui lac.

 

Acolo-n apa-i calmă și albastră

M-aș duce-n zori de ziuă să mă scald

Și cât ar fi de frig, iubirea noastră

M-ar face să-mi închipui că mi-i cald!

O IUBESC PE ALBĂ-CA-ZAPADA, de Adrian Păunescu

Mi se-nlăcrimează rece spada

Când ajung în faţa ei şi-o vad,

O iubesc pe Albă-ca-Zăpada

Şi albastrul ochilor prăpăd.

 

Uneori ea spune şi cuvinte

Cum ar fi ca frigul e frumos,

Dar îmbrăţişarea mea fierbinte

Ar putea s-o dea din sine jos.

 

Legea ei e depărtarea noastră,

Ca să fie, nu o vom avea.

Fulgera o lacrimă albastră

Şi mă tem că se topeşte ea.

 

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă

Nici n-aştept să se mai facă zi,

Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada

S-o ating, dar fără-a o topi.

 

Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este

Şi îngheţ păzind-o vinovat,

Şi mă tem că va fugi-n poveste

Şi-o să moară la vreun dezgheţat.

 

Turture înmiresmat mi-e spada,

Să despice-n jurul ei femei,

o iubesc pe Albă-ca-Zăpada

Şi-am să mor în basm de dragul ei.

ÎNTRE FRUNZE

Grădina este plină de taina fericirii

Şi nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit;

E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii

Fior nedesluşit.

 

Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată,

Garoafa râde-n soare cu roşul ei mănunchi,

Iar viţa se ridică pe măr, amorezată

De verdele său trunchi.

 

Rochiţele, în braţe subţiri, dar încordate,

Strâng vişinul, şi cracă cu cracă-l cuceresc,

Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate,

Roşesc şi se iubesc.

 

Din totul se înalţă un cântec către soare

De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări,

O falnică poemă de strofe arzătoare,

De tainice oftări.

 

Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte

Simţirea ei suavă cu cântecul din noi,

Şi cerul din adâncu-i de aur ne priveşte

Zâmbindu-ne prin foi.

ÎNTÂLNIRE

Te-am întâlnit în drum spre casă,

Era pe înserat, erai frumoasă

Cu flori de câmp în păr ca o mireasă

Şi c-un obraz, ca piersica aleasă.

 

M-am apropiat de tine, mi-ai zâmbit

Şi faţa ta frumoasă s-a-nroşit,

Eu mă uitam la păru-ţi împletit.

La trupul tău mlădiu şi împlinit.

 

Nu ne vorbeam, eram ca doi străini

Ce se-ntâlniseră aici din întâmplare

Ce sunt stângaci, ca printre mărăcini

Dar ochii îşi vorbeau cu stăruinţă.

 

Şi se citea în ei o întrebare

Sau, mai curând, o tainică dorinţă.

DORMI!, de Mihai Eminescu

De ce te temi? au nu eşti tu cu mine?

Las- ploaia doar să bată în fereşti ­

Las- vântul trist prin arbori să suspine,

Fii liniştită tu! Cu mine eşti.

 

Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele?

Uimită pari şi pari a aştepta.

Nu poţi vedea cu ochii printre ele ­

Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?

 

Lasă-te-n perini ­ eu îţi voi da pace.

Dormi tu ­ şi lasă să rămân deştept.

Pe când citesc, întotdeuna-mi place,

Din când în când să cat la tine drept,

 

Să văd cum dormi… să te admir cu drag…

Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,

De pe condei eu mân-atunci retrag.

Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

 

Frumoasă eşti… o prea frumoasă fată.

Ca marmura de albă-i a ta faţă.

Îmi vine să alerg la tine-ndată

Ş-astfel cum dormi să te cuprind în braţă.

 

Dar te-ai trezit… păcat! şi nu mă-ndur.

Dormi liniştit c-un braţ pe după cap.

Din când în când cu ochiul eu te fur,

Din când în când din mână cartea scap.

 

Şi-s fericit… Pulsează lunga vreme

În orologi cu paşii uniformi…

De ce te temi? Cu mine nu te teme!

De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

DARURI, de Magda Isanos

Tu eşti în inima mea ca un dar

neaşteptat şi mult prea scump,

pe care îl cercetez mirat iar şi iar,

cu-aceeaşi nesecată desfătare.

 

Eşti tainica-mi putere şi mândrie,

de când te ştiu mi-i cerul mai aproape

şi nu mai pot durerile să vie,

să-mi tulbure-ale sufletului ape.

 

Tu mi-ai făcut țărâna mai uşoară

şi inima aşa de dulce grea,

că ramura ce toamna se-mpovară

de greutatea roadei de pe ea.

 

Asemeni unui mare cer cu stele,

mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,

şi-adînci de-atuncea-s gîndurile mele,

de aur glodul inimii, sărac.

 

Aceste toate să ţi le plătesc

nu voi putea, ci lasă-mă măcar,

risipitoarea mea, să te iubesc,

din darurile tale dându-ţi dar.

INSCRIPȚIE PE UN INEL, de Nicu Alifantis

Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu,

Pune-l în deget, scoateţi-l mereu.

 

Nemaiputând să ţi-l sărut, eu faur,

Surâd în stihul ce ţi-l scriu pe aur.

 

Am vrut să nu fiu eu de vină

Dar am avut numai atâta rădăcină

 

Cât a rodit o rodie, şi-atât,

Citeşte, citeşte când ţi-o fi urât.

 

Trei cuvinte, viaţa întreagă.

Două puncte, ÎMI EȘTI DRAGĂ.

 

Inelul strecurat pe deşti

Sărută-l când ţi-l scoţi şi când priveşti.

TRANDAFIR, de Brigitte Alexandra Dogaru

Aș vrea să fiu un trandafir,

Spre soare înălțat…Un fir.

Să te sărut printre petale

Ca să te simți și tu o floare.

 

Aș vrea ca ochii tăi să fiu,

Un trandafir albastru-cenușiu.

Sau cu petale roșii, portocalii să fiu

Ca flacăra ce m-a aprins de când te stiu.

 

Sau unul galben și mare,

Căci tu pentru mine ești ca un soare.

Poate trandafirul roz-alburiu de-aș fi,

Să mă prețuiești mai mult ai ști.

 

Ți-aș inspira încântată fericirea

Ori de câte ori ți-as întâlni privirea!

Și un trandafir alb aș vrea să fiu!

Sincer și pur! Vesel ca să te știu!

 

Aș vrea să fiu trandafirul tău,

Să te încânt cu parfumul meu…

Să te înțepi în spinii mei,

Dacă a mă rupe o să vrei…

 

Să mă acopăr cu lacrimi de rouă

În orice dimineața nouă

În care nu ești lângă mine

Să mă simt floare alături de tine…

 

Toate petalele-mi fine să se ofilească

De ochii tăi ar înceta să mă privească!

Și firul meu să cadă rupt la pământ

De mi te voi scoate vreodată din gând!

 

Căci tu ești în sufletul meu

Și te voi iubi mereu!!

EU, trandafirul tău…

UNEI FETE FERICITE

Ca hora-n sărbătoare sunt ochii tăi, copilă,

E vesel iarmarocul și hora s-a-ntețit.

Simt inima cum bate în ființa ta fragilă,

Ca-n turle de biserici un dangăt însorit.

 

Aud acea bătaie și hora – vijelioasă;

Când, ca pe o păpușă, la piept strângi mâna mea,

Ce fericit ți-e glasul! Ceva parcă m-apasă,

Când nălucește dorul ce ne va-ncătușa.

 

Căci dragostea, copilă, nu-i o păpușă doară,

Scântei sunt două inimi ce-aprind o lume-n gol,

De ești tu polul stelei ce caldă mă-nfioară,

Dator sunt să fiu asprul și înghețatul pol.

 

De-aceea dar, iubito, cu mâini necruțătoare,

Silit sunt să-ți acopăr priviri de sărbători,

Și să azvârl în ele mătănii-apăsătoare

De piatră: șase zile de trudă grea, din zori.

 

În sărăcie cruntă, necunoscută ție,

Ca pe un cal, în pinteni, să strâng inima ta.

La lupta-n zbor, iubire, te-avântă, vijelie!

A lumii fericire prin luptă-o vom afla.

AMORUL UNEI MARMURE, de Mihai Eminescu

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flăcări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

 

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

 

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

 

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei