Pagina de poezie (30) PDF Imprimare Email

 

NOAPTE PUSTIE, de Demostene Botez

Parcă-am rămas eu singur pe pământ,

În cer, ca-ntr-o clopotniță uitată

E-un clopot greu care-a uitat să bată

Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme

În urma mea, din nu știu care veac,

Prin noaptea cu aripi de liliac

Începe nu știu cine să mă cheme.

Și pașii mei răsună după mine

Ca niște bulgări care nu m-ajung,

Răsună tot în jur așa prelung,

Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,

În jurul meu ca o mulțime mare,

Prin beznă cad furnici ce vor să care

În mușuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,

Și-n noaptea-n care-s singura ființă,

Pământu-mpovărat de suferință,

Culcându-se-ngenunche ca un bou.

DREPTATE, de Jan Twardowski

Dacă

toţi ar avea patru mere

dacă

toţi ar fi puternici precum caii

dacă

toţi ar fi la fel de neajutoraţi în dragoste

dacă

toţi ar avea acelaşi lucru

atunci nimeni nu ar mai fi de nici un folos

 

Îţi mulţumesc că dreptatea Ta este inegală

ceea ce am şi ce nu am

chiar ceea ce am şi n-am cui să-i dau

îi e de folos cuiva

este noapte pentru a fi zi

întuneric pentru a străluci stelele

ultima întâlnire şi prima despărţire

ne rugăm pentru că alţii nu se roagă

credem pentru că alţii nu cred

 

murim pentru cei care nu vor să moară

iubim pentru că altă inimă s-a răcit

o scrisoare apropie pentru că alta desparte

cei inegali au nevoie unii de ceilalţi

doar lor le e mai uşor să înţeleagă că fiecare

este pentru toţi

şi să descifreze întregul

NU SUNT SINGUR, de Paul Eluard

Împovărată de fructe uşoare pe buze
încununată de mii de flori felurite
mândră în braţele soarelui
fericită de-o pasăre cunoscută
fermecată de-o picătură de ploaie
mai frumoasă ca cerul de dimineaţă
credincioasă

De-o grădină vorbesc visez
Dar tocmai iubesc.

FTIZICA, de Cincinat Pavelescu

Ce jalnic în suflet străbate

Fiorul pe frunze uscate
Pe bietul bolnav ce din casă
Ascultă cum toamna se lasă.

Cu ochii mari și supți de boală,
Privește lacul înspre apus
Copila care nu s-a dus 
De nu știu câte luni la școală.

Cum păru-i negru ca de smoală
Pe frunte-i cade nesupus,
Un gând îi fură ochii-n sus
Spre cerul sur, spre zarea goală.

Și cum în pieptu-i slab se-neacă
Sfâșietor o tuse seacă,
Spre mama ei se-apleacă blând

Și-ngână-n lacrima ce-i pică:
„Eu n-o să văd cu voi zburând
Pe cer... întâia rândunică!”

ROMANŢĂ NEGATIVĂ, de Ion Minulescu

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,

Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...

N-a fost decât o scurtă nebunie

Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

 

N-am fost decât doi călători cu trenul,

Ce ne-am urcat în tren fără tichete

Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul

Semnalului de-alarmă din perete!...

 

Dar n-am putut călători-mpreună...

Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,

Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -

Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

 

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,

N-a fost decât un searbăd început

De simplu „fapt divers”, ce nu se ştie

În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

EU NU REGRET, de Magda Isanos

Eu nu regret povestea de iubire,

dar e nespus de trist și de ciudat

să simți c-asemeni unui fir subțire

ceva frumos din tine s-a sfărmat.

 

Și nu mai știu anume ce, și-anume când,

căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut

de-ți vine să pornești, de alții întrebând

de-au fost aievea cele ce-au trecut.

SUFLETE, PRUND DE PĂCATE, de Lucian Blaga

Suflete, prund de păcate,

eşti nimic şi eşti de toate.

Roata stelelor e-n tine

şi o lume de jivine.

 

Eşti nimic şi eşti de toate:

aer, păsări călătoare,

fum şi vatră, vremi trecute

şi pământuri viitoare.

 

Drumul tău nu e-n afară.

Căile-s în tine însuţi.

Iată cerul tău se naşte

ca o lacrimă din plânsu-ţi.

ÎNCĂ, de Marius I.

Când ni s-a vestit că Se va naşte

am trimis soldaţii să-L omoare

 

Când a venit pe lume

i-am dat sicriul unei iesle

 

când a coborât între noi

am căutat cea mai apropiată prăpastie

 

când a scos demoni

am spus că e demonizat

 

când a vindecat boli

am şoptit că e vrăjitor

 

când a spus Adevărul

am strigat că e nebun

 

când Şi-a întors Faţa spre noi

am scuipat-o

 

când ne-a dat sărutare

l-am vândut

 

când a vrut să ne îmbrăţişeze

i-am ţintuit mâinile pe lemn

 

când ne-a iertat totul

am râs batjocoritori

 

când ne-a deschis în inima Sa Cerul

i-am înfipt în coaste o suliţă

 

când am aflat că ar putea învia

i-am pus gărzi la mormânt…

…………………………

 

de două milenii

Îl tot împingem

afară din istorie

 

şi

dragostea Lui

încă

ne caută

inimile…

ÎNTÂIA SCRISOARE - O ZI SENINĂ, de Maria-Eugenia Olaru

Este o zi cu desăvârşire senină şi, deşi plouă,

Orice copil ştie, de acum, că în spatele norilor negri, cerul străluceşte senin.

Când merg pe stradă oamenii mă privesc,

Ar vrea să mă atingă, să mă sărute,

O bătrână îmi oferă haina de pe ea,

Nu ştiu cum arată o floare de glicină

şi necunoscuţi îmi strigă:

Te iubesc, te iubesc!!

Cavalerii care trebuiau să mă apere

m-au vândut pentru câţiva leişori.

Cavalerii care trebuiau să-mi spună Adevărul

mă pun la zid pentru câteva cuvinte schimbate într-o gară,

goale şi reci, precum gheţurile polare.

Parcă-i văd şi îi aud şi acum

Spărgând ghiaţa din cuvinte şi încercând să găsească

Lumina, căldura, iubirea sau poate ceva din sufletul meu…

Şi am semănat ogorul doar pentru ei,

căci, în lumea aceasta, sunt un biet călător.

Visez adesea că zbor şi dintr-o zbatere de aripă

din inimă mi se înfiripă stele şi porumbei,

şi am pe buze miere şi buzunarele pline de mei.

Vorbesc adesea despre raiul Iubirii!

Făt Frumos vrea să fure de la mine

merele de aur ale Adevărului primordial,

Să înveţe cum să cucerească lumea.

Veni, vidi, vici,

Şi totuşi, eu am învăţat din copilărie,

cu mult mai greu este să păstrezi ceea ce ai cucerit...

Şi nu am voie să iubesc pe altcineva,

nu am voie să privesc iubitor spre altcineva,

nu am voie să spun cuvintele mele de iubire altcuiva,

nu am voie să cânt cântecele mele de dor nimănui,

nu am voie să cred că ar fi posibilă o altă iubire,

dar, mai ales, nu am voie să fug în pustia Egiptului,

lacrimi mari carnivore s-ar prelinge după mine

tulburând liniştea întinselor mări de nisip.

Şi-mi spun într-una:

„Ce-i va folosi omului lumea dacă-şi va pierde

sufletul său, sufletul său…sufletul său!”

Eu cred în Dumnezeu!

Cea mai pură şi cea mai apropiată realitate a mea este Dragostea Sa.

Afară plouă, este o zi cu desăvârşire senină,

Perfectă pentru Marea Iubire sau pentru Fuga în Egipt.

PRIETENIE, de Iosif Iulia Maria

Litere înşirate,

litere

ce se odihnesc

într-un hamac

a două mâini,

una este un răsărit

de soare

care aşteaptă

să se trezească

cineva,

din cauza lui,

cu ajutorul său,

cealaltă este

cineva

care se poate trezi

când vede răsăritul de soare

şi poate începe

să zâmbească,

sau,

poate să închidă ochii,

nevrând

să se trezească,

nevrând să vadă

dimineţi,

sau soare.

 

Litere înşirate-fluturi,

cocon

de aşteptări,

de zile,

de cuvinte,

de lipsă de tăceri,

de contraziceri şi ajutor,

de iertare şi neînţelegere,

de dezamăgire,

de încercări,

de râs, de plâns,

de râs,

de distanţă,

de „alături de tine”,

de cuvinte,

de distanţă,

de încercări,

de credinţă,

de îndepărtări,

de încercări,

de „alături de tine”.

 

Litere înşirate-fluturi

neobişnuiţi

cocon rupt,

într-o zi,

fluturi către alte

zări

pictaţi pe aripi

cu aşteptări,

îndepărtări,

cuvinte, râs,

dezamăgiri, gânduri,

credinţă,

încercări,

„alături de tine”.

 

Litere pe asfalt,

într-o zi,

prea multe litere,

9 litere,

cum să le adune

o singură mână,

să le şteargă,

să le revopsească,

din cauza ploii,

să le odihnească?

nu,

nu pe un fir,

fiindcă cineva

zicea să nu rupi firul

unei prietenii,

fiindcă deşi îl legi la loc,

nodul rămâne,

pe două mâini,

mâini rupte,

pe două priviri,

priviri oarbe,

pe două suflete,

nimeni nu poate

rupe un suflet

şi să-i ascundă versurile,

de Dumnezeu,

nu ar avea unde,

şi chiar dacă ar avea,

versurile ar rămâne versuri,

cu literele

chiar şi dezordonate,

cineva ar vrea

să le ordoneze,

pentru el,

le va ordona,

cineva ar vrea să le completeze,

pentru el,

le va completa,

dar ele

ar rămâne dezordonate

pentru acel suflet

care

a găsit literele pe asfalt,

dar ele

ar rămâne incomplete

pentru acel suflet

care

a găsit literele pe asfalt.

Uneori,

ar trebui sufletul să ţină

literele

până când celălalt suflet

s-ar întoarce,

ar revopsi literele cuvântului,

precum revopseşti

o casă,

pentru a nu se dărâma,

pentru a putea locui în casă,

sufletele ar revopsi

literele

pentru a putea locui în prietenie.

Uneori,

ar trebui sufletul să ţină

literele

încurcate,

până când celălalt suflet

s-ar întoarce

şi ar putea începe să se odihnească

literele

iar sufletele să înceapă să le cunoască.

Suflet - cu literele necunoscute de depărtare

Suflet - cu literele necunoscute de încurcare

Suflete - cu litere necunoscute de depărtare,

încurcare, nerăbdare, imaturitate.

Suflete - încercare de a cunoaşte literele

pentru a ajunge la prietenie.

TU, de Daniel Turcea

lasă, dacă nu iubeşti

cuvintele să-ngheţe nerostite

chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă

oricine ai fi, eşti nepreţuit

o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,

îndumnezeind

a deschis cerurile până la ultima suflare

ca tu să primeşti în potirul

inimii tale – cum cerul

nu poate cuprinde, nici spune

ca tu să înveţi să nu mai

mori, niciodată

CLXXXIII, de Vasile Voiculescu

Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,

Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire

Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni

Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;

Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim încremeni

Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,

Minunile iubirii n-au staile pe lume;

Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,

Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,

Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

ENIGMĂ de Georgiana Tofoleanu

2013…

 

Şi eşti acolo

şi te simt

te văd

te ascult

 

Un an nou,

o lună

o zi

o oră

o secundă

din mine

din noi

a plecat

acum.

 

Se va întoarce?

 

Ia-mă de mână, tu, enigmă

du-mă pe alte meleaguri.

 

Adio tu, adio eu.

ALTFEL, de George Bacovia

Omul începuse să vorbească singur...

Şi totul se mişca în umbre trecătoare -

Un cer de plumb de-a pururea domnea,

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

 

Nimic. Pustiul tot mai larg părea...

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească singur...

 

PRIMĂVARĂ..., de George Bacovia

O pictură parfumată cu vibrări de violet.

În vitrine, versuri de un nou poet,

În oraș, suspină un vals de fanfară.

 

O lungă primăvară de visuri și păreri ...

 

O lungă desertare zvonește împrejur,

E clar și numai soare.

La geamul unei fabrici o pală lucrătoare

Aruncă o privire în zarea de azur.

 

O nouă primăvară pe vechile dureri ...

 

Apar din nou țăranii pe hăul de câmpie,

În infinit pământul se simte tresăltând :

Vor fi acum de toate cum este orișicând,

Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

 

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...

BALADA ANOTIMPULUI ALES, de A.E.Baconsky

Nu mi-a rămas în gândurile mele

pustii, de altădată, decât unul:
ce anotimp să-mi poarte amintirea?
Mai bine iarna-mi zic, mai bine iarna.

Copilăria mi s-a dus. Cu albul
acoperiş al norilor s-a dus.
Vântul de noapte troienind fereastra.
Am adormit de-atâtea ori visându-l.

Între coline albe unde râul
dormea sub gheaţă, am văzut întâia
mea dragoste.

Şi-n alb, mereu ca lupii
mi-am lăsat urma.

Poate că zăpada
acestei ţări e singura avere
pe care o am; cu mirtul ei albastru
mă va cunoaşte vremea şi cu acelaşi
zbor periodic.

Va îngheţa noroiul 
sub paşii mei, şi mlaştina pierzându-şi
rânjetul verde, se vor stinge-n zare
ciulinii Bărăganului, şi drumul
îşi va dubla distanţele, şi vrăbii
venind ca saltimbancii pe trapezul
soarelui palid, veşnic îmi vor ţine
loc de cuvinte.

Ce-aş putea s-aştept?

Multe am pierdut şi voi mai pierde multe.
Ca un răspuns la orice întrebare
ninsoarea cade repetând mereu:
…mai bine iarna, da, mai bine iarna…

ȘI DACĂ..., de Georgiana-Ionela Tofoleanu

Dacă luna ţi-ar putea vorbi

crezi că m-ar da de gol

spunându-ţi ce se ascunde

în mine?

 

Dacă marea cu valurile reci

ar avea glas şi putere,

crezi că ţi-ar vorbi măcar puţin

de mine?

 

Dacă natura toată ţi-ar striga numele

nu-i aşa că ai şti

că mă ascund în spatele ei?

 

Şi dacă aş ruga vântul

să mi te aducă-n dar,

nu-i aşa că l-ai trimite-napoi

în mine?

PIANO, de George Bacovia

Și iar toate-s triste.

Și azi ca și ieri

Potop de dureri.

 

Și visul apune

În negrul destin...

 

Și vremuri mai bune

Nu vin, nu mai vin,

Și nici mângâieri...

 

Și iar toate-s triste,

Și azi ca și ieri...

SUFLETUL METALIC AL ORAŞULUI, de Nichita Stănescu

Se face seară şi orizontul coboară.

Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.

E un sunet de fier, de cabluri întinse.

Umbrele oamenilor încep să apună.

 

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită

izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,

de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance

pe care o primeşti nepăsător în scut.

 

Eşti sufletul de metal al oraşului.

În amurguri apari în pieţele ovale:

- Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!

(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

 

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.

Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.

De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc

de la lucru,

un cartier al oraşului se ridică la lună.

 

Nu te recunosc niciodată de la prima privire;

iei mereu un alt chip.

Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită

de tainicul zenit.

TREIME, de Georgiana Ionela Tofoleanu

Inimă,
abces abraziv
absorbant de dor
maro-roşcat
acerb.

Suflet,
bolnav de acromazie
pictat în ulei
taciturn.

Iubire,
zbucium abject
însingurată genune
nesăbuită.

RUGĂCIUNE, de pr. Arsenie Boca

O, iartă-mi Doamne atâtea rugăciuni

Prin care-Ti cer doar pâine şi pază şi minuni,
Căci am făcut adesea din Tine robul meu
Nu eu ascult de Tine, ci Tu, de ce spun eu,
In loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta
Iţi cer într-una să faci Tu, voia mea,
Iţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vrei
Si să-mi slujeşti în toate, să-mi dai fără să-mi iei,
Gândindu-mă că dacă îţi cant şi Te slăvesc
Am drept să-Ti cer într-una să faci tot ce doresc.

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
Și-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta,
Nu tot cerându-ţi ţie să fii Tu robul meu,
Ci Tu, cerându-mi mie, iar robul să fiu eu;
Să înţeleg că felul cel mai bun de-a mă ruga
E să doresc în toate să fie voia Ta.

CRUCEA, de Al. Mironescu

E un punct ciudat la intersecția a două perpendiculare,

E-al lor deopotrivă, dar e si singular,
Unic e și-i mai presus de ele!

Un semn major...
Afirmă: infailibilă busolă pentru călătoria lungă
Aici și-n viață, și-n veșnicii...
E sabie și scut, binecuvântând stihii și firi,
E fulger care-adună și for care desparte
Însemnul grozavei biruințe,
Slava și ocara lumii-ntregi!
E despărțirea apelor în crugul înălțat,
Catapeteasma ființei și-a neființei averi.

E pacea în război, înseninarea în furtună,
E bucuria-nalt-a pocăinței,
Pomul, stejarul din Mamvri,
Pomul Împărăției dinăuntru!
Și-n inimi e-nscrisă,
Scăldată-n sânge roșu și albastru,
Blazonul de noblețe a omului înalt,
Al sacrificiului bogat și-al dragostei nățărmuite,
Fertile și-nmiite, în ghicitură și-n oglinzi,
În stare să topească răutatea iadului întreg!

Semn al Kenozei necuprinse,
Al biruinței și-al slavei necurmate

FLORILE DALBE, de V. Voiculescu

Răsar în zori de vremuri nouă, nevinovate, dalbe flori,

Cu mâini curate le culegem şi ne pornim colindători.

Bătând uşor cu ele’n pragul oricărui suflet luminat

Vom clătina crenguţa dulce şi după ce ne-am închinat

Cânta-vom cântece de slavă, de dragoste şi de prinos

Că pentru neamul nostru astăzi se naşte ‘ntr-adevăr Hristos.

 

Copii sfioşi, crescuţi din leagăn în sfinte datine, venim

Şi noi la marea sărbătoare, slăvitei Patrii să menim

Să calce harnică dea pururi pe-al holdelor bogat lăicer,

Să nu-i apună niciodată izbăvitoarea stea din cer.

 

Pe firul vechilor refrenuri înşiruind cântări de azi

Pornim de la coliba noastră şi străbătând prin munţi cu brazi,

De sus, din grindurile Tisei şi pân’la cuibul din Hotin

Vom duce graiul şi povestea nestrămutatului destin:

Prin muncă doar şi vitejie trecurăm tulburul noian

De când ne-a fost sădit aicea bădiţa nostru drag Troian.

 

Plecând cu dalbe flori în mână, de-a lungul ţării le purtăm

La orice casă cu lumină să ne oprim şi să cântăm.

Vom clătina crenguţa dulce şi versul cald, încetinel

Va prinde aripi năzdrăvane ca să vă ia în zbor cu el.

Iar de-ţi vedea pe alba floare bobiţe tainice sclipind

Să ştiţi că-s lacrimi ce le varsă, răsleţi, ciobanii de la Pind.

DIN SUFLET

Împovărați de propria soartă,
ne închinăm freneticului simț,
Mă întreb, am iubit toate răsăriturile
Și toate apunerile interiorului nostru?

Tu și eu,
Două picături de ploaie,
Unite de cer și disperare.
Ești gândul meu,
Ești durerea și fericirea mea,
Râul în care mă scald.

Neînsemnate cuvinte,
risipitoare de esență...
De ce acum?
De ce nu peste-o zi,
o lună,
un an,
o viață-ntreagă?

Vom fi, tu și eu, două umbre,
Alergând printre copacii acestei lumi?
Sau suntem doi oameni din carton,
Cu inima rătăcită, uzată și reciclabilă?

Vom putea înlocui iubirea, nepăsător,
doar cu-n surâs?

Poate, ai să îți amintești de mine,
Și am să mor cu toate gândurile tale deodată,
Dar știi că tu...
tu ești infinitul meu,
lumina mea de dimineață,
ești lacrima mea
și gândul meu...

FĂRĂ NUME, de Magda Isanos

Trebuie să plec astă-seară
sau mâine. Un înger de pară
lângă patul meu va veni :
scoală-te, nu zăbovi.

Îngere, lasă-mă pe pământ.
Strânge-ți aripile pline de vânt
și priveşte :
totu-nflorește și crește.

Lasă-mă să-mi mai trec umbra pe-aici,
peste ape-n tremur si potici,
Să culeg flori, să-mpletesc cununi…
Iată, nu cer multe minuni.

Ia o ramură și prefă-o-n femeie,
Du-o-naintea dumnezeului tău să steie ;
ea va răspunde nevinovată
despre viața mea toată.

ÎNTÂRZIERE, de Georgiana-Ionela Tofoleanu

Cât de târziu îmi eşti

Cât de devreme îmi sunt

Doua lumi diferite,

O paloare pe obrazul vântului.

 

Cu picioarele goale, pe vârfuri

Prin iarba lumii tale

Lumea mea aleargă

Pe pleoapa cuvântului.

 

Orele mele zăcând în neştire

Atinse de vânt şi de tine.

Cât de tărziu şi cât de devreme

Tăcere ce trece şi vine spre mine.

 

Cât de târziu îmi eşti

Cât de devreme îmi sunt

Două lumi diferite,

O paloare pe vântul obrazului.

FELICITARE DE CRĂCIUN

O listă am de ani de zile
Într-o agendă de birou,
Şi trec prin galbenele-i file
Doar de Crăciun şi Anul Nou,

Când simt, e-adevărat, cam rar,
Că numele ce-s scrise-n ea
Nu-s parte a hârtiei doar,
Ci parte din inima mea;

În viaţă rar am întâlnit
Din a Pământului mulţime,
Puţini care mi-au devenit
La fel ca ritmul unei rime

Şi zilele de-mi sunt noroase,
Cu bucurie recunosc:
Par mai senine, mai frumoase,
Ca înainte să-i cunosc,

Aşa că nu-i doar o rutină,
Ca de Crăciun să pun în plic
O carte scrisă, de duzină,
Unui neînsemnat amic;

În ele pun, cu-al meu condei,
Apreciere, drag şi dor,
Fi’n’că pe lista mea sunt cei
Faţă de care sunt dator;

Chiar de cumva i-am cunoscut
De ani sau de vreo ziulică,
În tot ce fac, sau am făcut
Şi ei au pus o părticică.

De-aceea, de Crăciun, mereu,
Realizez fără temei
Că cel mai mare dar ce eu
Îl am, făcut de Dumnezeu,
E să cunosc oameni ca ei.

ÎNCĂ UN CRĂCIUN, de Anca Tănase

Ninge frumos şi alb în ani târzii

şi-n ochii goi
şi în fântâni
mormintele
se umplu de colind
şi inima,
de iesle şi biserici

în trup de căprioară, 
copilăria
îmi surâde-a plânge

miresmele
vă recompun făptura…

din albastru
să-mi trimiteţi dar:
un transplant de inimă
inima
unui copil încă neconceput
o coală albă,
să rescriu
povestea vieţii
lângă voi…

rugaţi-vă
cu magii şi păstorii,
să am şi eu cărare
către Iesle.

SERI DE IARNĂ

Iată, serile ne sunt aproape,
Șoptindu-ne la ureche tristețea.
Visez, uneori, cum noi doi,
Ne unim mâinile și sufletele cu eleganță,
nemărginiți de trecut,
și uimitori.

În seri de iarnă,
Atunci când picioarele ne poartă
pe străzi, pe-acele drumuri,
care ne-nțeleg pasiunea...
Acele seri în care suntem,
atât de departe unul de celălalt,
iar noi tânjim după rupturi de viață trecute,
Acele sfinte seri de iarnă,
Când simt că îmi lipsește glasul tău,
asemeni unui cânt răsărit din piatră...

Ți-e dor de mine?
Spune-mi că ți-e dor!
Spune-mi că tot timpul pierdut,
în descoperirea muzelor tale,
te-a făcut să te gândești la mine...
Spune-mi că ți-e dor!

Am vrut să cred că noi,
prin armonia ce ne-a cuprins atât de mișcător,
noi am putea să vindecăm,
tot ceea ce ceilalți au sfărâmat în noi,
noi suntem perfecți în lumea noastră,
chiar dacă pentru alții nu suntem suficient de buni...
De-aceea,te rog,spune-mi că ți-e dor!

SEMNELE APOCALIPTICE, de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Vânturi rele, pierzătoare,

Ameninţă azi mereu
Pe noroadele smerite
Care cred în Dumnezeu.

Bate “Crivăţul” năprasnic,
De la Nordul Comunist,
Răspândind în toată lumea
“Dogmele” lui Anticrist.

Din Apus “Austrul” suflă
Aducând cu el “Progres”,
Care naşte necredinţă
Şi împrăştie eres.

De la Miazăzi mai tare,
“Băltăreţul” s-a pornit
Şi, lovindu-se de “Crivăţ”
Pe cei negri i-a-nroşit.

Iar la Răsărit de soare,
“Valul galben al lui Gog”
Spumegă şi se frământă
Cu “vlăstarii lui Magog”.

Ucenicii stricăciunii
Forfotesc îngrozitor
Căutând să otrăvească
Pe sărmanul muritor.

Grabnic uneltesc perzarea
Cei cu duhul “răzvrătit”
- Şi precum se vede lumea
Nu-i departe de sfârşit -

Urâciunea pustiirii
Şi-a găsit învăţăcei
Care dăscălesc pe oameni
Ca să meargă după ei.

 

DE VORBĂ CU IARNA, de Ion Minulescu

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal ...

Era-mbrăcată ca și-acum un an,

Cu aceeași albă rochie de bal,

Păstrată vara sus, pe Caraiman ...

Călătoream spre țara unde cresc

Smochine, portocale și lămâi ...

Eram într-un compartiment de clasa I,

Cu geamul mat, pietrificat de ger,

Și canapeaua roșie de pluș,

Sub care fredona-n calorifer,

Sensibil ca o coardă sub arcuș,

Un vag susur de samovar rusesc ...

Și-am coborât în gară, pe peron,

Să schimb cu Iarna câteva cuvinte ...

Venea din Nord,

Venea din Rosmersholm -

Din patria lui Ibsen și Bjornson,

De-acolo unde,-n loc de soare

Și căldură,

Înfrigurații cer ... Literatură ...

 

Și m-a convins c-acolo-i mult mai bine

Decât în țara unde cresc smochine,

Curmale, portocale și lămâi,

Și din compartimentul meu de clasa I

M-am coborât ca un copil cuminte

Și m-am întors cu Iarna-n București ...

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,

Ce mare ești,

Ce bună ești,

Ce caldă ești! ...

 

IARNA, de Vasile Alecsandri

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

 

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;

Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

 

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,

Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

 

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie uşoară care trece peste văi ...

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

 

DE-A COPILARIA, de Adrian Păunescu

Când dulci colinde cad

Simţim nevoia vie

De-o casă, de un brad

Şi de copilărie.

 

Afară-i iarnă grea

Ninsoarea e albastră

Iar noi ne vom juca

De-a toată viaţa noastră.

 

Pe geamuri mâini de sloi

Îşi ţes în gheaţă ia

Noi ne jucăm de-a noi

Şi de-a copilăria.

 

Ninsori pe care bat

Şi focul mai tresare

Şi am adus un brad

Şi i-am cerut iertare.

 

Ne aşezăm pe jos

Un fel de plâns ne pierde

O, brad, o, brad frumos,

Cu cetina tot verde.

 

Atâtea-nstrăinări

Şi inutile toate

Ni-i dor de adevăr

Şi de intimitate.

 

Copii, copii frumoşi,

Prefaceţi-vă bine,

Că-l aşteptaţi pe Moş

Şi credeţi că şi vine.

 

Hai, Moşule, apari

Să-ţi cânte vechiul nume

Copii cu ochii mari

Privind în altă lume.

 

Se arată timpul când

Din epoca săracă

Un om pe Moş jucând

Devine ce se joacă.

 

COLINDUL GUTUII DIN GEAM de Adrian Păunescu

Galbenă gutuie

Dulce, amăruie

Lampă la fereastră

Toată iarna noastră!

 

Dulce, galbenă lumină

Cum şi eu bălaie-eram

Mi-a pus mama o gutuie

Ce se coace-ncet la geam...

Aş muşca-o dar mă doare

Mă cuprinde-un fel de jind

Şi acum când trece anul

Parc-o simt îmbătrânind.

 

Galbenă gutuie

Dulce, amăruie

Lampă la fereastră

Toată iarna noastră!

 

Mama mea n-avea nici globuri

Nici beteală şi nici stea

Sărbătorile de iarnă

Cu gutui le-mpodobea...

Mi-a pus mama o gutuie

În fereastra dinspre drum

Şi o văd că luminează

N-am puterea s-o consum.

 

Galbenă gutuie

Dulce, amăruie

Lampă la fereastră

Toată iarna noastră!

 

VIS ALB, de Otilia Cazimir

Aș vrea cu tine să mă duc departe,

La Polul Nord, sub cerul de opal,

Când gheața mării clare se desparte

În blocuri plutitoare de cristal.

Desfășurând culorile-i spectrale,

S-ar înălța deasupra noastră ca un fald

Dantela aurorii boreale,

De purpură, de aur și smarald.

Banchiza albă ne-ar așterne-n față

Covoare de omăt imaculat.

Și-n adăpostul mic, scobit în gheață,

Am arde-un foc de spirt denaturat.

Din larga-mpărăție de zăpadă,

S-ar aduna fantasticul norod

Al nopților polare, să ne vadă:

Urși albi, de vată foce mari, de glod …

Iar când natura-n soare nou învie

Și când văzduhul nu mai e opac,

Într-un bazin de sticlă argintie

Ar licări oglinda unui lac.

Acolo-n apa-i calmă și albastră

M-aș duce-n zori de ziuă să mă scald

Și cât ar fi de frig, iubirea noastră

M-ar face să-mi închipui că mi-i cald!

 

BABA IARNĂ INTRĂ-N SAT…, de Otilia Cazimir

Alergând, ca de năpastă,

Au venit buluc pe coastă

Doi băieți

Mai isteți,

Să dea veste

La neveste

C-au văzut în deal la stână,

Coborând din vârf de munte,

Peste ape fără punte,

Iarna sură și bătrână…

 

Mai târziu, mai pe-nserat,

A intrat și baba-n sat:

Uite-o-n capul podului,

În văzul norodului,

Pe-un butuc de lemn uscat,

Cu cojoc de căpătat,

Cu năframa de furat,

Cu catrința de aba

Vântul să-l strecori prin ea!

Și cum suflă-n pumnii reci,

Scoate pâcla pe poteci,

Iar pe fund de văi destramă

Neguri vinete, de scamă…

 

Și-au ieșit băieții mici,

Mici și mulți

Și desculți,

Și câțiva mai măricei

Cu biciuști și cu nuiele

Și cu praștii subțirele,

Să alunge de pe-aici

Iarna cea cu gânduri rele…

Doamna-gerului, bătrână,

S-a sculat de la pământ.

Și-nălțând spre cer o mână,

Ca o cumpănă uscată

De fântână.

 

A pornit în jos pe vânt,

Încruntată,

Blestemând,

Și-a lăsat în urma ei

Promoroacă și polei;

Pe ogoare,

Corbi și cioare

Prin păduri,

Lupii suri,

Și de-a lungul drumului

Numai scama fumului…

 

MOȘ CRĂCIUN, de Otilia Cazimir

Eu l-am văzut pe Moș Crăciun, e un moșneag

Cu barba albă, cu cojoc și cu toiag,

Ca toți moșnegii care trec pe drum.

 

Departe, într-o țară fermecată

În care nimeni n-a ajuns vreodată,

Stă singur cuc într-un bordei de fum.

 

Și trage moșul, trage din lulea.

Și zilele se duc, și iarna vine,

Și prin căsuțe-ncep a-l aștepta

Băieți cuminți și fete mici ca tine.

 

Și într-o sară, Dumnezeu-cel-Sfânt

Întinde mâna-i bună spre pământ

Și-anină-n cer, de-un fir de borangic,

Un pui de stea pentru Isus cel mic…

 

Atunci pe nevăzute cărărui,

Pornește Moș-Crăciun cu sacul lui,

Și când adoarme zvonul de colindă,

El bate-ncet Ia ușa de la tindă.

 

A sosit, moșneagul bun, și-acum un an,

Dar tu erai prea mică și nu știi:

Ți-a pus sub perinuță jucării

Și-un cerceluș cu piatră de mărgean.

 

Iar când a fost să iasă din iatac,

Maicuța l-a pândit de după ușă,

Să nu te vâre din greșală-n sac,

Ca pe-o păpușă!

 

 

DECEMBRE, de George Bacovia

Te uită cum ninge decembre...

Spre geamuri, iubito, privește -

Mai spune s-aducă jăratec

Și focul s-aud cum trosnește.

 

Și mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,

Sau zilele mele - totuna -

Aș vrea să le-nvăț simfonia.

 

Mai spune s-aducă și ceaiul,

Și vino și tu mai aproape, -

Citește-mi ceva de la poluri,

Și ningă... zăpada ne-ngroape.

 

Ce cald e aicea la tine,

Și toate din casă mi-s sfinte, -

Te uită cum ninge decembre...

Nu râde... citește nainte.

 

E ziuă și ce întuneric...

Mai spune s-aducă și lampa -

Te uită, zăpada-i cât gardul,

Și-a prins promoroacă și clampa.

 

Eu nu mă mai duc azi acasă...

Potop e-napoi și nainte,

Te uită cum ninge decembre...

Nu râde... citește nainte.

 

ÎN AŞTEPTAREA CRĂCIUNULUI, de Simina Silvia Şclădan

În case de creştini colindele deja răsună …

Copiii măricei de-acuma se adună

Să-nveţe colinde din moş-strămoşi păstrate

La case primitoare să fie colindate.

 

Şi mama a-mpodobit fereastrele din casă

Cu beteală, steluţe, flori dalbe de mireasă

Cu leru-i ler când vor sosi colindători

Fereastra casei să-i întâmpine cu flori.

 

Se pregătesc şi colăcei cu gust de cozonac

Să fie împărţiţi copilului bogat sau sărac.

În seara de Crăciun colindătorul când va poposi

Cu-o vorbă bună şi-un colăcel noi îl vom răsplăti.

 

Din hornul casei fumul agale iese…

E sărbătoarea-n suflet, în case, la ferestre,

Atunci când se va naşte pruncul Iisus Hristos

În gândurile noastre, va fi primit frumos.

 

Va veni Crăciunul cu ninsoare,

Cu colinde-n prag de sărbătoare.

Mă voi duce la biserica senină,

Să-mi încarc sufletul cu lumină.

 

Pe-nserat o să mă-ntorc acasă

Ca să pun merindele pe masă,

Să-mi aştept în prag colindătorii,

Să-mpărtăşim splendoarea sărbătorii.

 

Si-n în pragul uşii voi asculta din nou,

Colinzi străvechi transmise prin ecou,

De copilaşii candorii, cu suflet frumos,

Ce vin ca să vestească naşterea lui Hristos!

 

PĂSTORIȚA, de George Coșbuc

Umbre mari răsar pe cale,

Ziua moare după culmi;

De pe coastă, pe sub ulmi,

Se scoboară mieii-n vale.

Obosit și blând popor!

Și cântând, păsește-agale

O copilă-n urma lor.

Noapte bună, soare sfânt,

Până mâine! Noapte bună!

Mâine iar vom fi-mpreună,

Tu să râzi și eu să cânt.

 

Mâine până-n zori te scoală,

Adă flori de-argint în poală

Și le-așterne pe pământ!

Și, murind, întinerește

Soarele de dragul ei,

Și-o cunună de scântei

El prin păr i le-mpletește:

Mâine dacă n-oi veni.

Păru-n apă ți-l privește,

Dor de mine de-ți va fi!

Și-i va fi de soare dor!

Mâine blonda păstoriță,

Despletind a ei cosiță

Toată ziua la izvor,

Va privi cu drag la plete

Pline de-aur ce i-l dete

Soarele ascuns sub nor.

 

DORINȚĂ, de Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

 

Și în brațele-mi întinse

Să alergi, pe piept să-mi cazi,

Să-ți desprind din creștet valul,

Să-l ridic de pe obraz.

 

Pe genunchii mei ședea-vei,

Vom fi singuri-singurei,

Iar în păr înfiorate

Or să-ți cadă flori de tei.

 

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braț încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci...

 

Vom visa un vis ferice,

Îngână-ne-vor c-un cânt

Singuratice izvoare,

Blinda batere de vânt;

 

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

 

GLOSSĂ, de Mihai Eminescu

 

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

 

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?...

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

 

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte

Şi o clipă ţine poate;

Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate.

 

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

 

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.

 

Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.

 

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

 

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

 

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură;

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgeşti nimică,

Tu rămâi la toate rece.

 

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

 

LASĂ-ŢI LUMEA..., de Mihai Eminescu

Lasă-ţi lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie,

De ţi-ai da viaţa toată,

Nime-n lume nu ne ştie.

 

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

 

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

 

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.

 

Tânguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu-atâta drag,

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

 

Îi răspunde codrul verde

Fermecat şi dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

 

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei şi mai te laşi,

Ochii tăi sunt plini de milă,

Chip de înger drăgălaş.

 

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

 

Tremurând cu unde-n spume,

Între trestie le farmă

Şi visând o-ntreagă lume

Tot nu poate să adoarmă.

 

De-al tău chip el se pătrunde,

Ca oglinda îl alege -

Ce priveşti zâmbind în unde?

Eşti frumoasă, se-nţelege.

 

Înălţimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri,

Arătând privirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri.

 

E-un miros de tei în crânguri,

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi!

 

Numai luna printre ceaţă

Varsă apelor văpaie,

Şi te află strânsă-n braţe,

Dulce dragoste bălaie.

 

DE DRAGOSTE, de Nichita Stănescu

Ea sta plictisită și foarte frumoasă

părul ei negru este supărat

mâna ei luminoasă

demult m-a uitat, -

demult s-a uitat și pe sine

cum atârna pe ceafa scaunului.

Eu mă înec în lumine

și scrâșnesc în crugul anului.

Ii arăt dinții din gură,

dar ea știe că eu nu râd,

dulcea luminii făptură

mie, pe mine mă înfățișează pe când

ea sta plictisită și foarte frumoasă

și eu numai pentru ea trăiesc

în lumea fioroasă

de sub ceresc.

 

LUNA PE CÂMP, de Nichita Stănescu

 

Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,

sub cortul adormiților gutui

și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,

văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că deslușesc, prin crenge,

zvelți vânători, în arcuiții lei

din goana calului, cum își subție arcul.

O, tinde-ti mana stângă către ei

 

și stinge tu conturul lor de lemn subțire

pe care ramurile I-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

 

Eu te privesc în ochi și-n jur să șterg copacii

In ochii tăi cu luna mă răsfrâng

... și ai putea, uitând, să ne strivești în gene

dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.

 

PRIMĂVARA, de Nichita Stănescu

Primejdii dulci alcătuind sub gene,

mi te iveşti istovitor de dulce

cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce

pe ei sărutul lutului, alene.

 

Te stingi încet din mine, iară

sub piept loveşte-n caldarâm o minge

şi ziua pe trotuare se prelinge,

lăsând în urmă-i iz de primăvară.

 

Alături de mocirlele uscate

ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare

Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare

cam câte fete-s astăzi deflorate?

 

Un orizont pierdut, cu buze roşii

sărută-n creştet noaptea pe hotare

Cocoarele revin din depărtare

şi mor în primăvară ofticoşii...

 

DACĂ NU CER PREA MULT, de Marin Sorescu

- Ce-ai lua cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai și iad,

Ca să ții niște cursuri?

- O carte, o sticlă cu vin și-o femeie, Doamne,

Dacă nu-ți cer prea mult.

- Ceri prea mult, îți tăiem femeia,

Te-ar ține de vorbă,

Ți-ar împuia capul cu fleacuri

Și n-ai avea timp să-ți pregătești cursul.

- Te implor, taie-mi cartea,

O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine

O sticlă de vin și-o femeie.

Asta aș dori, dacă nu cer prea mult.

- Ceri prea mult.

 

- Ce-ai dori să iei cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai și iad,

Ca să ții niște cursuri?

- O sticlă de vin și-o femeie,

Dacă nu cer prea mult.

- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpățânezi,

E prea mult, ți-am spus, îți tăiem femeia.

- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?

Mai bine tăiați-mi vinul,

Mă moleșește si n-as mai putea să-mi pregătesc cursul,

Inspirându-mă din ochii iubitei.

Tăcere, minute lungi,

Poate chiar veșnicii,

Lăsându-mi-se timp pentru uitare.

 

- Ce-ai dori să iei cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai și iad,

Ca să ții niște cursuri?

- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.

- Ceri prea mult, îți tăiem femeia.

- Atunci taie-mi mai bine cursurile,

Taie-mi iadul și raiul,

Ori totul, ori nimic.

Aș face drumul dintre rai și iad degeaba.

Cum să-i sperii și să-i înfricoșez pe păcătoșii din iad,

Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?

Cum să-i înalț pe drepții din rai,

Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?

Cum să suport eu drumul și diferențele

De temperatură, luminozitate și presiune

Dintre rai și iad,

Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

 

DOAMNE, DACĂ-MI EȘTI PRIETEN, de Spiridon Popescu

Doamne, daca-mi ești prieten,

Cum te lauzi la toți sfinții,

Dă-i în scris poruncă morții

Să-mi ia calul, nu părinții.

 

Doamne, dacă-mi ești prieten,

N-asculta de toți zurliii,

Dă-i în scris porunca morții

Să-mi ia calul, nu copiii.

 

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă-i în scris porunca morții

Să-mi ia calul, nu iubita.

 

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Cum susții în gura mare,

Moaie-ți tocul în cerneală

Și-nainte de culcare

 

Dă-i în scris poruncă morții,

Când și-o ascuți pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Și să lase-n viață calul.

 

A FOST..., de Tudor Arghezi

Scumpi copii, după vacanță,

Va mai amintiți de Zdreanță,

Cel cu ochii de faianță,

Cum l-am scris şi l-ați citit?

 

Câte unul, câți ați fost,

L-învață şi pe de rost.

Răsfățat şi mult iubit

Zdreanță-al nostru a murit.

 

Rămăsese din frumosul

Prieten bun, pielea şi osul.

Îşi pierduse şi mirosul

Şi vederea, șchiopătând

Şi căzând din când în când.

Mă striga din glod şi apă

Să-l mai scot din câte-o groapă,

Aducându-şi poate-aminte

De un drum de mai nainte

O lua strâmb printre strujani

Dând cu botu-n bolovani,

Pentru ca întâi şi-ntâi

Să-l ridic şi să-l mângâi.

Zdreanță, fără să mă vadă,

Mă ştia cam prin livadă.

 

Sufăr de atunci cumplit

Să ştiu Zdreanță ca-a murit.

 

Plânge sufletul din mine.

Îl aştept şi nu mai vine.

Mai aflați, şi nu e bine,

Că ce fuse nu mai vine.

 

Vremea deapănă şi toarce

Şi ce-a fost nu mai se-ntoarce.

 

AMINTIRI, de Alexandru Macedonski

În mintea omului rămâne

Tabloul fericirii stinse…

Astfel tresar si-n al meu suflet

Reamintirile întinse;

Aci revăd o albă casă…

O horă, fete, fluturi, salbe,

Frunzișuri, vii și flori pe câmpuri

Și porumbei cu aripi albe!

Aci mă văd pe alte țărmuri

Pribeag prin țările străine,

Pe margine de-albastre lacuri

Cu negre stânci și vechi ruine!

Aci revăd, revăd un tânăr…

La braț el poartă o femeie…

Le bate inima-n unire

Si afla-a raiurilor cheie!

Pădurea-n umbra le-nfășoară

Amorul lor ca un tezaur

Și soarele prin frunze-apune

În fundul unui cer de aur!

Dar, Doamne, pentru ce pe lume

Când verși atâta fericire

Ne-o iei îndată ce ne-ai dat-o

S-abia ne lași o suvenire?

 

MI-E DOR DE TINE, MAMĂ, de Grigore Vieru

Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o samă,

Mi-e dor de-a ta privire,

Mi-e dor de tine, mamă.

 

Măicuța mea: grădina

Cu flori, cu nuci și mere,

A ochilor lumină,

Văzduhul gurii mele!

 

Măicuțo, tu: vecie,

Nemuritoare carte

De dor și omenie

Și cântec fără moarte!

 

Vânt hulpav pom cuprinde

Și frunza o destramă.

Mi-e dor de-a tale brațe,

Mi-e dor de tine, mamă.

 

Tot cască leul iernii

Cu vifore în coamă.

Mi-e dor de vorba-ți caldă,

Mi-e dor de tine, mamă.

 

O stea mi-atinge fața

Ori poate-a ta năframă.

Sunt alb, bătrân aproape,

Mi-e dor de tine, mamă.

 

MAINILE MAMEI, de Grigore Vieru

Când m-am născut, pe frunte eu

Aveam coroana-mpărătească:

A mamei mână părintească,

A mamei mână părintească.

 

Duios, o, mâna ei întâi

Cu mâna dragei mele fete

S-au întâlnit la mine-n plete,

S-au întâlnit la mine-n plete.

 

Copii am. Dar și-acuma când

Vin zorii noaptea s-o destrame,

Găsesc pe frunte mâna mamei,

Găsesc pe frunte mâna mamei.

 

O, mâna ei, o, mâna ei,

O, mâna ei, ca ramul veșted,

A-mbătrânit la mine-n creștet,

A-mbătrânit la mine-n creștet.

 

PARTAJ, de Ion Brad

Să stăm cândva de vorbă

Iubitul meu, în doi

Sa cheltuim o noapte

Pe tot ce suntem noi.

Să ne apuce ziua.

Ca un frison târziu

Tu să gătești cafeaua

Eu un bătrân rachiu.

 

Să tremurăm pe-aproape

La geam eventual

Sub ploaia de miresme,

A unui blând caval

Tu să-mi aduci aminte

Iar eu, eu să mă mir

Ca de un vin bezmetic

Uitat într-un potir.

 

Să ardă pe-ndelete

În soba pentru gaz

Cărbunii economic

Din tot ce-a mai rămas

Să fie cald în casă

Și rânduială-n lucruri

Să fim întâia dată

Noi, singuri, să te bucuri.

 

De noaptea care trece

De ziua care vine

Atât cât se mai poate

Cât ni se mai cuvine.

Să stăm ca unul singur

De vorbă amândoi

Și să săpăm în urmă

Până vom da de noi.

 

LA PAȘTI, de George Coșbuc

Prin pomi e ciripit și cânt,

Văzduhu-i plin de-un roșu soare,

Și sălciile-n albă floare

E pace-n cer și pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!

Creștinii vin tăcuți din vale

Și doi de se-ntâlnesc în cale

Își zic: Hristos a înviat!

Și râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Și-un vânt de-abia clătinitor

Șoptește din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Și pomii frunțile-și scoboară

Ca Duhul Sfânt prin aer zboară.

E liniște. Și din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate

Si clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag și plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-același gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetișor

Neveste tinere și fete,

Bătrâni cu iarna vieții-n plete;

Și-ncet, în urma tuturor,

Vezi șovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mană.

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu știu că și-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!

 

BALADA MOTANULUI, de Nichita Stănescu

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi,

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

La ora când târâş-grăpiş

zăpada nopţii se adună

eu, cocoţat pe-acoperiş,

să urlu a pustiu la lună.

 

Şi-atuncea, şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine

şi să mă-njure surd, de Domnul,

că le-am stricat, urlând, tot somnul.

 

De sus, din vârful săptămânii,

să le rânjesc urlat, scârbos:

iubesc doar locul nu stăpânii,

precum fac câinii pentr-un os.

 

Şi iarăşi şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine,

iar eu să urlu, urlu-ntruna

atât cât n-o apune luna.

 

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Când zorii ziua o deznoadă

să mă tot duc, să mă tot duc

şi tinicheaua prinsă-n coadă

s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,

cu maţele în liturghie,

să mă adun, să mă-ncovoi

prin albiturile-n frânghie.

 

Ca-n faţa unui şobolan

spinarea să mi-o fac colan

să scuip, să scuip şi-n urmă iar

hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

 

Pisicile de prin vecini

să le gonesc pe la pricini,

să-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

 

Iar când o fi uitat să mor

la cârciuma din mahala

sorbită-n calea pumnilor

poșircă acră viu să stea.

 

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort

hai, pune-mi-te iar pe danţ...

te uită... zace colo-n şanţ

motanul mort, motanul mort..."

 

TRĂIM PUŢIN, de Radu Zaharescu

Trăim puţin, se scurge lunga vreme

Pe lângă noi, prin noi şi peste noi,

În rădăcini ne ducem şi-n poeme

Şi parcă ieri am fost abia altoi.

Trăim puţin. Şi nu vedem salcâmii

Cum viscolesc cu floare din înalt

Şi parcă ieri compătimeam bătrânii

Că merg încet. Iar mâine înspre înalt

Tărâm vom trece. Clipele aceste

Se istovesc în timpul nesfârşit,

Devin cu fiecare zi poveste.

Devin, abia născute, infinit.

Trăim puţin. Şi doar de noi depinde

Nu că trăim, ci numai cum trăim.

Când vreme peste nou un giulgi întinde,

Când tot murim, depinde cum murim.

Trăim puţin şi nu avem ce face

Şi zbuciumul e fără de folos.

Dar până ce vom reintra în pace –

Deşi puţin, hai să trăim frumos!

 

GĂNDĂCELUL, de Elena Farago

De ce m-ai prins în pumnul tău,

Copil frumos, tu nu știi oare

Ca-s mic și eu și că mă doare

De ce mă strângi așa de rău?

 

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place să mă joc si mie,

Si mila trebuie să-ti fie

De spaima și de plânsul meu!

 

De ce să vrei să mă omori?

Că am și eu părinți ca tine,

Și-ar plânge mama după mine,

Și-ar plânge bietele surori,

 

Și-ar plânge tata mult de tot

Căci am trăit abia trei zile,

Îndură-te de ei, copile,

Și lasă-mă, că nu mai pot!...

 

Așa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strângea să-l rupă

Și l-a deschis copilul după

Ce n-a mai fost nimic din el!

 

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,

Dar a căzut în țărnă frânt

Și-nțepenit pentru vecie!...

 

Scârbit de fapta ta cea rea

Degeaba plângi, acum, copile,

Ci du-te-n casa-acum și zi-le

Părinților isprava ta.

 

Și zi-le că de-acum ai vrea

Să ocrotești cu bunătate,

În cale-ți, orice vietate,

Oricât de făr-de-nsemnătate

Și-oricât de mică ar fi ea!

 

A VENIT ASEARĂ MAMA, de Vasile Militaru

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,

Ca să-și vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.

A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag,

Mi s-a umezit privirea, de iubire și de drag.

 

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept sfioasă,

Și întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.

Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,

Da prilej ca biata mamă, să se creadă-ntr-un palat.

 

Nu-ndrăznește nici să intre, cu opincile-n picioare,

Și cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.

Eu o-ndemn să nu ia seama, și să calce drept în lege,

Că doar e la fisu-n casă, nu e-n casa vre-unui rege.

 

Și abia o fac să șadă, pe-un divan cu scoarța nouă,

Mi-era dor de tine maică, ți-am adus vreo zece ouă.

Nițel unt i-a colea-n traistă, niște nuci, vreo două sute,

Și cu ochii plini de lacrimi, prinse iar să mă sărute.

 

Poate mor ca sunt bătrână, și-aprins dorul să mă-ndrume,

Să mai văd odată maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.

Caierul mi-e pe sfârșite, mâine poate-și curmă firul

Și-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.

 

Jale mi-i de voi măicuță, și visez chiar și deșteaptă

Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-așteaptă

Tu cu dorul mamei în urmă, sa te-aduni cu frați-acasă

Și să-mparți agoniseala, de pe urma ei rămasă.

 

Iară tu că mai cu stare, decât frații tăi pe lume

Să iei casa-n care ție, ți-a fost dat să vi pe lume

Când și când în miez de vară, sau de Paști să vadă satul

Cum îmi vine ca-n toți anii, la căsuța mea băiatul

 

Și-având tihna și-odihna, la venire sau plecare

S-aprinzi și la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.

A tăcut apoi bătrâna, și-a plâns mult cu lacrimi grele,

Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.

 

IUBESC PLOAIA! de Nichita Stănescu

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Sa cadă, să doară, să fie doar ea,

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

Ș-o vreau ca să stea !

 

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropi cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer, și cad împietrind

Bezmetici și goi !

 

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

 

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați

Săruturi răzbat !

 

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei