Pagina de poezie (29) PDF Imprimare Email

 

CUGET, CA UN VIN DIVIN, de Marian Nicolescu

Am scos bidivii din grajdul sufletului

deshămaţi de la carul scârţâit al durerii,

galopând pe câmpul mănos al poetului

prin glod, sub potcoava spartă a tăcerii;

 

am arat, apoi, imaş de gând slobod

pe hotarul dintre viaţă şi moarte,

stricând liniştea zilei cu un tropot

înghesuit în inima dintr-o-nchisă carte.

 

Nimeni nu m-a aşteptat la peronul timpului

în pufăit de locomotivă, într-o gară uitată

dincolo de cimitir şi de miriştea câmpului

unor ţărani, cu izvor pueril de mamă şi tată;

 

nimeni, doar soarta şi batista ultimei plecări,

fluturată în şirag de ani uitaţi în buzunare,

mototoliţi în para mocnită a unei flăcări

al unui sfârşit de anunţ, a unei ediţii lunare…

 

Şi caut iar grajdul pierdut şi ieslea unei nopţi

prin ceaţa groasă şi rece a cugetului meu,

înghesuită pe ruguri înalte şi struguri copţi

din care beau vinul ce se cheamă Dumnezeu.

NOTE DE PRIMĂVARĂ, de G. Bacovia

Verde crud, verde crud…

Mugur alb, şi roz si pur,

Vis de-albastru şi azur,

Te mai vad, te mai aud!

 

Oh, punctează cu-al tău foc,

Soare, soare…

Corpul ce întreg mă doare,

Sub al vremurilor joc.

 

Dintr-un fluier de răchita,

Primăvara,

O copilă poposită la fântână

Te îngână

Pe câmpia clară…

 

Verde crud, verde crud…

Mugur alb, şi roz şi pur,

Te mai văd, te mai aud,

Vis de-albastru şi azur.

TÂNGUIRE, de Dionisia

Măicuţa mea, te văd plângând...
Tu-în icoană-eşti pictată
Cu-un chip smerit, frumos şi blând,
Dar cu privirea ridicată...

Priveşti în sus, spre-al Tău Prunc Sfânt
Ce moare ţintuit în cuie
Şi-aştepţi să-L pună în mormânt...
Te uiţi în jur- dar nimeni nu e.

Ai mai rămas doar Tu, Curată,
Şi marea zi în noapte-apuse...
Durerea care-a fost odată
Se preschimba în răni ascunse.

De prea mult chin şi de durere
Stai lângă Prunc- la Crucea Lui
Dar gata! Totul e tăcere...
Îl vezi cum e al nimănui,

Uitat de toţi, lăsat de lume
Să zacă-n chinul Său adânc...
Doar inima din piept îţi spune
Că va-nvia Acest Cuvânt!

Acum, de-ar fi să-L cercetăm,
Tot în piroane L-am afla...
Dar azi noi nu-L mai căutăm...
Nu mai urcăm pe Golgota.

Indiferenţa strâns ne ţine
Legaţi în ale ei obezi...
Se răstigneşte pentru tine,
În fiecare ceas-de crezi!,

Acest Iisus, Ce-odinioară
În peşteră, pe fân uscat,
Născutu-S-a dintr-o Fecioară
Cu mare Nume de-mpărat.

CINEVA, de Iosif Iulia-Maria

Nu,

nu te aşeza în faţa unui val,

Nu,

nu mă lăsa să mă aşez în faţa unui apus,

Nu,

nu îmi promite că vei prinde

apusul din urmă, că-l vei opri

pentru mine.

Nu,

nu mă lăsa să alerg după tine,

dacă vei pleca.

Nu,

nu-mi spune că vei plânge dacă

nu am să mai fiu aici.

Nu,

nu-mi da siguranţa că dacă

acum eşti lângă mine, mereu vei fi.

Nu,

nu fi supărat dacă plouă.

Nu,

nu vreau să fiu supărată fiindcă plouă.

Pentru că,

într-o zi când nu a plouat,

cineva s-a aşezat în faţa unui val,

eu m-am aşezat în faţa unui apus,

şi-am am crezut

că suntem unul lângă altul,

că vedem acelaşi lucru,

dar nu,

el vedea valul,

eu vedeam apusul.

Întotdeauna valul era la mulţi paşi faţă de apus,

iar apusul, era veşnic

în urma lui, resemnat

într-o zi când nu a plouat,

cineva mi-a spus să nu fiu melancolică

fiindcă apune soarele,

mi-a spus: „haide să-ţi aduc apusul”,

a fugit după el.

De-atunci apusul se întoarce mereu la mine,

a doua zi. El, nu.

Într-o zi când nu a plouat,

cineva,

mi-a spus că trebuie să plece,

a plecat, iar eu

am început să alerg

pe urmele siguranţei

că am auzit un cuvânt

şoptit de el,

un cuvânt neînţeles,

am început să alerg după acel

neînţeles...

m-am împiedecat de oboseala

speranţei uneori,

dar am alergat...

încă alerg...

într-o zi când nu a plouat,

dar era înnorat...

cineva,

mi-a spus că ar fi trist dacă

nu aş mai fi aici,

iar eu, eu m-am mutat de aici...

lângă el,

şi am început să-l cred.

Într-o zi când nu a plouat,

era chiar soare,

cineva,

mi-a spus că vrea să respire lângă mine,

iar eu, eu nu-mi amintesc

dacă am mai respirat,

şi am început să-l iubesc.

Aşa că,

lasă să plouă şi zâmbeşte,

lasă apusurile să apună,

nu-mi spune că mă iubeşti,

în mod ciudat,

nu mai ştiu ce înseamnă,

îmi sună atât de cunoscut...

dar totuşi, nu ştiu...

doar, ia-mă din faţa apusului

care oricum apune,

şi du-mă în faţa ta. Află-mă

într-o privire,

în nişte atingeri,

într-o aşteptare,într-o maturitate,

într-un dor.

Este ceva,

ce cineva niciodată n-a făcut-o.

BĂTEA LA POARTA CERULUI O RAZĂ, de V. Voiculescu

Bătea la Poarta Cerului o rază

Bătea sfios şi-ncet, ca o străină…

Târziu, un înger a deschis să vadă

Şi-a stat uimit de palida lumină.

 

Era o biată rază scăpărată

Dintr-un adânc de minte omenească,

Ce străbătuse Calea-nfricoşată

De la Pământ la Graniţa Cerească.

 

Părea atât de tristă şi umilă

Dar totuşi credincioasă şi curată

Că îngerul a tresărit de milă

Şi-a prins-o blând de mâna tremurată.

 

Apoi grăbit, a luat-o-n Cer cu dânsul

Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;

I-a podidit pe toţi, văzând-o, plânsul

Şi-au strâns-o-n braţe-ndată ca pe-o soră.

 

Ea le-a zâmbit stergându-le sudoarea

Şi s-a rugat apoi de ei, fierbinte

S-o-nfăţişeze Bunului Părinte

Ca să primească Binecuvântarea!

 

Stăpâne, Veşnic Dătător de Viaţă

Din ce-ntuneric, mă-nalţai la Tine!

Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă!

Din ce vârtej de patimi şi ruine!

 

Cât am luptat cu oarba rătăcire!

Cu nebunia surdă şi păcatul!

Dar n-am putut să semăn o sclipire,

În largul nopţii stăpânind de-a latul!

 

Ca o umilă, biată lumânare,

Am ars în van, în minte ne-ndurată!

Învinsă, goală, stinsă, spulberată.

Doar în surghiun găsesc acum scăpare.

 

Să pot s-ajung la Cerurile-albastre

Ca dintr-o grea cătuşe ce mă strânge,

Am străbătut prin veacuri de dezastre

Şi-abia trecui oceane-ntregi de sânge!

 

Cum sta smerită-n faţa Strălucirii,

Silită ochii serbezi să şi-i plece,

Sărmana rază – far al omenirii,

Părea o umbră lâncedă şi rece.

 

Tu vii aicea singură şi-nvinsă?

Grăi Cel Vrednic, Nevăzutul Tată.

Tu fugi, de teamă să nu fii atinsă?

Dar când s-a stins Lumina-adevărată?

 

De te-am trimis în lumile-nvrăjbite,

Nu te-am chemat cu pumnii strânşi şi goi,

Ca pe-un mănunchi de Raze împletite,

Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la Noi!

 

Dintr-un biet sâmbur-năbuşit în faşă,

Din strălucirea unei minţi senine,

Să fi crescut o mare uriaşă,

Să porţi Pământu-ntreg până la Mine!

 

Plângând stingheră şi tremurătoare,

C-ai fost înfrântă, vii să-mi dai de ştire?

Nu te primesc săracă şi datoare!

Cui ai lăsat bogata Moştenire?

 

Mergând spre raza, jos îngenunchiată

I-a sărutat obrajii amândoi.

Copila mea, fii binecuvântată!

I-aţi deci puteri şi-ntoarcete-napoi!

 

Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină,

Să-l părăsească Oştile Cereşti,

Tu să rămâi! Căci tu eşti doar Lumina

Şi nu trăieşti, decât când străluceşti!

NOAPTE, DEMONI, DIMINEŢI, de Iosif Iulia Maria

Am întrebat soarele

de ce se grăbeşte să apună,

de ce niciodată

nu rămâne

lângă melancolia mea,

lângă paşii oamenilor,

mi-a spus

„sunt atâţia demoni noaptea,

încât mi-e frică.”

Şi soarele a apus. M-a lăsat

cu demonii, noaptea.

 

Cineva mi-a spus

că e lună plină,

să privesc pe geam

şi luna va fi acolo,

dar Doamne,

sunt atâţia demoni,

încât

nu mai văd cerul,

l-am uitat,

am uitat că există,

„cum? cum l-ai uitat?

e în faţa ta.” , mi-a spus cineva.

Da, cerul e în faţa mea,

demonii, în sufletul meu.

Ce e mai aproape?

 

„Mâine va fi dimineaţă”, mi-a spus luna,

dar Doamne,

sunt atâţia demoni,

dacă dimineţii îi va fi teamă de fereastra mea?

 

Şi e noapte,

lumini portocalii

pe străzi de asfalt,

obosite de atâta lumină

iluzorie,

ar vrea să doarmă şi ele,

dar Doamne,

sunt atâţia demoni,

încât ai venit lângă mine

şi mi-ai spus că până la urmă

vor adormi şi becurile

şi străzile,

şi eu,

dar Doamne,

e un demon, care-mi spune

că străzile vor fi

obosite mâine,

de nesomn şi de lumină falsă,

că voi uita

şi mâine cerul,

şi că Tu nu eşti,

că sunt doar becurile,

noaptea,

sufletul meu,

becuri care nu seamănă cu alte becuri,

noaptea care nu seamănă cu altă noapte,

sufletul meu care nu seamănă cu alt suflet,

becuri, noapte,

suflete, cu demoni,

semănau, deşi nu le vedeam,

că dimineaţă,

becurile vor fi cenuşi,

de nelumină, chiar şi falsă

şi de frig,

că se vor auzi doar

nişte lovituri de ciocan,

undeva, la distanţă,

că nici dimineaţă

Tu nu vei fi.

Demonul a tăcut,

dimineaţa,

când m-am trezit,

alţi demoni vorbeau,

i-am ignorat

şi după ceva timp am uitat de ei,

dar Doamne,

sunt atâţia demoni

şi noaptea

va veni,

becurile vor avea aceeaşi

lumină portocalie

şi nu vor putea dormi

nici becurile, nici străzile,

eu voi adormi,

mai târziu,

dar Doamne,

sunt atâţia demoni,

vorbesc,

străzile nu dorm,

nici becurile,

Tu nu dormi şi priveşti cu mine

becurile cu lumini

portocalii,

becurile obosite

şi străzile treze,

Tu nu dormi şi asculţi cu mine

demonii mei.

SĂ NE IUBIM DE DRAGOBETE...!, de Andrei Botoşanu

De Valentin , am învăţat

Cum se iubeşte-n occident 
Şi fetele le-am răsfăţat 
Prin gândul pur şi inocent 

Dar spre-a simţi în gândul lor 
Iubirea noastră milenară 
Cuvintele-mi, încet strecor 
Spre obicei de-aici din ţară 

În care să aduc slăvirii 
Tradiţii ce la noi se poartă 
Spunând în numele iubirii 
Şi aşteptării de la soartă 

Ce din străbuni avem lăsare 
Prin povestiri ori vorbe spuse 
Despre această sărbătoare 
Cătând şi-n căile ascunse 

Când aşteptata primăvară 
Numai în suflete-i venită 
Prin totul ce ne înconjoară 
Visăm simţirea primenită 

Dar e şi ziua minunată 
Din Daci avându-şi pomenire 
Când peţitorul se arată 
Să-şi spună veşnica iubire 

Şi păsările-n logodire 
Ştiind ce bine-i în pereche 
Îşi rostuiesc a lor iubire 
Cum spune datina cea veche 

Şi-al nostru Crai pierdut în vreme 
Prin cronici vechi rătăcitor 
Tot Dragobete-a fost să-l cheme 
Pe-al babei Dochiei fecior 

Şi multe vorbe înţelepte 
Ce-s izvorâte din popor 
Ne suie pe-a iubirii trepte 
Spre susul ei înălţător 

Azi vin să-mi rostuiesc cuvântul 
Care-l îndrept spre voi să vie 
În suflete să puie cântul 
Iubirii leacul ca să-i fie.. 

La ceas dorit de primăvară 
Iubirea-n suflet să vă vină 
Ca nostalgiile să piară 
Prin raza dulce de lumină 

Şi-n visul nopţii pe-ndelete 
Când şi dorinţele ne cresc 
Să ne iubim de Dragobete 
În stilul neaoş Românesc 

Iubirea noastră Românească 
Este iubire simţitoare 
În inima de-o pui să crească 
Va înflori precum o floare 

O floare-n dar de Dragobete 
Trimit spre voi întru’ simţire 
Parfumul ei să vă îmbete 
Precum şi pofta de iubire... 
Iubind Românește, cu drag către voi …

SINGURI ÎN IARNĂ, de Leonid Iacob

Şi pe-a noastre trupuri ninge cu lumină

Cu dantele albe dintr-un cer deschis 
Noaptea asta este caldă violină 
Iarna ne coboară-n iad sau paradis. 

Şi în dansu-n care inima se prinde 
Ca un fulg ce tinde înspre albe zări 
Zămislim din doruri undele luminii 
Şi-aruncăm arpegiul unei noi visări. 

De dorm licuricii verilor albastre 
Când în suflet ducem iarna cea târzie, 
Drumul ni-i o urmă sinuos de albă, 
Troică prea nebună dusă-n vijelie. 

Şi troiene grele iute se-nfiripă 
Şi ni-i drumul nostru aspru şi mai greu, 
Viforul ne prinde sub a lui aripă, 
Şi prin albe-omături suntem: tu şi eu

CÂND TRANDAFIRII ÎNFLORESC, de Costache Ioanid

Când trandafirii înfloresc,

o mare taină-n ei se-arată...
Când trandafirii înfloresc
toți cei ce-așteaptă și iubesc,
aud un susur îngeresc
din primăvara neuitată...

Era o zi cu cer senin,
cu-aceleași flori pe ramuri ninse,
era o zi cu cer senin,
când de pe-acest pământ străin,
se înaltă atât de lin
Isus cu brațele întinse.

Erau si-atuncea flori de nea,
si flori de sânge si de soare.
Erau si-atuncea flori de nea,
când Cel căzut sub crucea grea,
atât de liniștit urca
spre galaxii nepieritoare.

Se înălța spre nepătruns,
spre scânteierile gigante,
Se înălța spre nepătruns...
Iar când pe boltă a ajuns,
un abur palid L-a ascuns
ca un reflex de diamante.

Si-atunci o Șoaptă se-auzi,
un glas de înger în grădină.
Si-atunci o Șoaptă se-auzi:
Acest Isus va reveni
la fel cum, în această zi,
S-a înălțat către lumină.

De-aceea an de an privesc
Si gând cu gând mereu se-ntreabă -,
de-aceea an de an privesc
Si-as vrea să strig, dar nu-ndrăznesc,
...când trandafirii înfloresc...
„O, vino, Doamne, mai degrabă!”

UN APUS ÎN DAR, de Iosif Iulia-Maria

Scuză-mă,

nu,

nu am să te reţin,

ştiu că trebuie să pleci,

ai un drum lung de parcurs,

de la asfaltul oraşului

până la sufletul tău...

e drum obositor, ştiu....

nu uita,

am parcurs şi eu, odată

drumul acela.

Atunci, mi se părea doar

întortocheat şi cu multe bătăi

difuze de inimă.

Însă, când m-am întors

din sufletul tău,

şi am ajuns în faţa ferestrelor mele

unde mă aştepta

acelaşi apus de soare,

pe care l-am lăsat atunci,

când am spus că vreau să văd

cum e la tine în suflet,

mi-am dat seama că ceva nu era

bine. Apusul de soare

mă privea mirat, încetase să mai apună

şi doar mă privea, nevenindu-i să creadă.

În loc de aripi,

aveam picioare... probabil îmi apăruseră

când am constatat că nu pot zbura

în sufletul tău...

era prea puţin spaţiu...

În loc de priviri spre cer, aveam o

claustrofobie, ciudat,

nu-mi amintesc de când e aici,

tot ce-mi amintesc este că odată ajunsă

la tine în suflet, era prea întuneric,

am vrut să deschid o fereastră,

dar tu mi-ai interzis, ai spus că nu ai nevoie

de ferestre,

m-ai întrebat „la ce îmi trebuie ferestre?”

ţi-am răspuns „ca să priveşti cerul. Fiindcă tu oricum

nu ieşi din sufletul tău...”

ai închis uşa, care a scârţâit, sfârşită,

de fapt, era îmbătrânită prematur...

din lipsa de ferestre...

avea de asemenea şi multe răni deschise,

ai ridicat blazat din umeri şi

ai spus „sunt vechi...”

m-am uitat la tine cu lipsa mea

firească de resemnare şi-am zis

„se poate vindeca, tot ceea ce are nevoie...

este puţin albastru,

ca şi sufletul tău, de altfel”, dar tu

mi-ai răspuns că eşti obosit,

aşa că... am lăsat uşa închisă. Îmbătrânită.

În loc de bătăi de inimă,

aveam cuvinte...

De acestea îmi amintesc când au apărut.

Au apărut în momentul

în care ţi-am dat dreptate, în care

ţi-am zis că nu mai contează ferestrele,

că putem trăi şi fără ferestre, şi fără să vedem cerul,

când m-am obişnuit cu bătrâneţea uşii

şi cu faptul că nu mai aveam aripi.

Cuvintele au apărut, când bătăile inimii tale

deveniseră neatente

începând să nu mai audă bătăile inimii mele.,

Iar bătăile inimii mele începuseră să se apropie

de uşa nealbastră,

cu paşi neobservaţi de nimeni. Nici de mine.

Cuvintele au apărut, când am realizat că

inimile noastre bat diferit.

Inima ta bătea într-o lipsă de fereastră, în care se

înghesuiseră toate bătăile de inimă

şi erau mulţumite,

a mea bătea într-o resemnare

şi totodată într-o căutare,

într-un dor şi în acelaşi timp,

într-o certitudine.

Bătăile inimii mele trăiau lângă

o tristeţe transparentă.

Acum,

drumul spre sufletu tău

mi-e cunoscut şi totuşi

mi se pare atât de greu de parcurs,

fără aripi,

priviri de cer şi bătăi de inimă.

Dar,

scuză-mă,

te-am ţinut prea mult de vorbă,

însă ştii,

nu am văzut niciodată în sufletul tău

vreo vază cu flori,

aşa că, am să-ţi dau să-i duci

un apus. Este uşor să ai un apus,

nu are nevoie de vază, de îngrijire, ori de apă.

Apusul de soare este la fel

ca mine...

are nevoie doar...

de o fereastră.

ÎNSERARE, de Otilia Cazimir

Un deal cosit... Şi pe şoseaua prinsă

De coasta lui, un car dispare-n fund.

Şi sună drumul ca o dobă-ntinsă

Pe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.

Prin nori, apusu-mprăştie uşor

Un vag reflex rătăcitor...

Şi-ncet,

Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,

Se lasă moi pleoapele-nserării.

ŞTIU, de Georgiana Tofoleanu

Sunt diletantă.

Eu ştiu

că un singur nor îţi poate aduce soarele

într-o secundă

ruptă din timpul nostru

mult prea hidos

şi acru

care ne face durerea

concavă.

 

Sunt încurcată.

Eu ştiu

că o singură lună te poate schimba

într-o secundă

întipărită-n gândul meu amar

mult prea solid

şi rece

care ne face durerea

concavă.

 

Sunt îmbibată

Eu ştiu

că un singur cuvânt te duce

într-o lumină neagră

plutind pe un nisip meschin

mult prea mahon

şi amăgitor

care ne face durerea

concavă.

PĂPĂDIA, de Lucian Blaga

Păpădie, ecumenică floare,

după a ta aurie ardoare 
– pe nescrisele file – 
anul îşi hotărăște fericitele zile. 

De un an te-nvredniceşti, 
tu, neluată în seamă, floare de rând. 
Sămânţă să faci pe pământ 
e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi. 
Dar înfloreşti şi asfinţeşti 
alcătuind o aureolă de sfânt.

LA ARME, de M. Eminescu

Auzi departe strigă slabii

Și asupriții către noi,
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
Și sora noastră cea mezină
Gemând sub cnutul de calmuc
Legată-n lanțuri a ei mână,
De ștreang târând-o ei o duc.
Murit-au... poate numai doarme
Ș-așteaptă moartea de la câni
La arme,
La arme, dar români!

Pierit-au oare toți vultanii
Și șoimii munților Carpați,
Voi, fii ai vechei Transilvanii
Sunteți cu totul enervați
Și suferiți în înjosire
De la Brașov pân-la Abrud,
Ca să vă ție în robire
Fino-târtanul orb și crud.
Și nimeni lanțul n-o să farme,
N-aveți inime, n-aveți mâni?
La arme, la arme,
La arme, frați români.

Maghiar, tătar cu cap de câne
De noi și azi îți bați tu joc...
Sub pumnul nostru vii tu mâne
Strămutăm fălcile din loc,
Și limba ta muiată-n ură
Ți-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ți-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câne, te iubim atât.
Și brațul nostru-o să vă farme
Și robi veți fi, măriți stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, frați români!

Iar tu, iubită Bucovină
Diamant din steaua lui Ștefan
Ajuns-ai roabă și cadână
Pe mâni murdare de jidan,
Rușinea ta nu are samăn
Pământul sfânt e pângărit...
Mișel, și idiot, și famăn,
Ce ai mai sta la suferit,
De-acuma trâmbiți de alarme,
Nălțați stindardul sfânt în mâni
La arme,
La arme, dar români.

Pierduți sunteți pe Criș și Mureș,
E moarte, e leșin, e somn?
Au Dragoș nu-i din Maramureș,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-ai frânt a dușmanilor nouri,
N-ai frânt pe leși și pe tătari,
Au Dragoș, vânător de bouri,
N-ai să vânezi și pe maghiari?
Rușine pentru cel ce doarme,
Sculați ca să nu muriți mâni
La arme,
La arme, dar români.

Din laur nemuritorii ramuri
O, țară pune-n frunte azi
Și-n tricolorul mândrei flamuri
Să-nfășuri pieptul tău viteaz.
Și smulge spada ta din teacă
Și-ți cheamă toți vitejii tăi.
Și la război ea demnă pleacă
Cu pui de șoimi și fii de zmei
În rânduri, rânduri ea să farme
Calmuci, tătari, dușmani, stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, frații mei români.

MOARTEA ÎNDRĂGOSTIȚILOR, de Baudelaire

Paturile noastre fi-vor parfumate,
Si-adânci divane sugerând morminte,
Flori pe etajere murmurând, ciudate,
Despre alte ceruri tainice cuvinte.

Ultima căldură risipind, curate
Inimile noastre, două făclii sfinte,
Împărți-vor dubla lor paliditate
Sufletelor noastre năzuind fierbinte.

Fi-va ros amurgul în misterele-albastre,
Nalta fulgerare, unica spre astre
Expirarea noastră plină de-amintiri;

Mai apoi un înger va deschide ușa,
Vrând să reînvie fostele iubiri,
Din oglinzi tăcerea și din noi cenușa.

MIEZUL IERNII, de Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată

RUGĂCIUNE, de Jan Twardowski

Doamne,

Îţi mulţumesc pur şi simplu

pentru că exişti,

pentru că eşti mai mare decât capul nostru – prea logic,

pentru ca eşti mai subtil decât inima noastră – prea nervoasă,

pentru că eşti atât de aproape şi atât de departe şi în toate – altul,

pentru că ai fost zămislit şi eşti încă necunoscut,

pentru că fugind departe de Tine – noi fugim înspre Tine,

pentru că nu facem nimic pentru Tine, ci facem totul prin Tine,

pentru că lucrul pe care nu-l putem apuca nu este iluzie.

Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti tăcut.

Numai noi – erudiţii analfabeţi –

fără încetare pălăvrăgim.

ȘI TOTUȘI…, de Elena Liliana Popescu

Un suflet închis într-un trup trecător

Se zbate-ntre viaţă şi moarte
El ştie că-i doar pelerin călător
Dar trupul vrea încă să-l poarte.

 

Fugare clipe de luciditate
învie imagini trecute,
Din lumea trăită redeşteptate…
Nu pare nimic să-l ajute.

 

Durerea cumplită trupu-i cuprinde
Nu crede mai mult să reziste
și totuși, de viață nu se desprinde:
El nu vrea să nu mai existe!..

 

Din câte-ar fi vrut cândva să-mplinească
în timpul ce-n goana trecuse
dar fără nimic să îi amintească
Atâtea speranţe apuse…

 

E greu pentru el s-accepte sentinţa:
Mai poate ceva să îndrepte
Pe patul în care doar suferinţa
Părea răbdătoare s-aştepte?

 

Și totuși, el poate acum să-nțeleagă
Din viaţa-i aproape trecută
De care, târziu şi tăcut se dezleagă:
Nicicând Viaţa nu e pierdută!

CAL MIOP, de Georgiana Tofoleanu

Pungă kaki,

labil crustaceu

-vis-

ah, librar

închis în mânie.

 

Memento ucis,

sentiment nautic

-stol-

ah, nefast

glosem învie.

 

Salut pasiv,

fior bifid

-venial-

ah, retard

neliniştindu-ne.

 

Dor monosilabic,

ecart scabros

-toast-

ah, isteric

scăpat în tetradă.

 

Curabilă falenă,

somn apter

-boem-

ah, amorf

norilor cântec.

 

Om havan,

arc frânt

-monoclu-

ah, nebun

jainism ce moare.

 

Gând obscur,

un palid cor

-patruped-

ah, de dans

cerul suspină.

 

Pungă kaki:

vis, stol, toast

-monoclu boem-

patruped venial.

 

Ah, tu...

Ah, eu...

 

ÎN ORAȘU-N CARE PLOUĂ DE TREI ORI PE SAPTAMÂNĂ, de Ion Minulescu

Orășenii, pe trotuare,

Merg ținându-se de mână,

Și-n orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Și se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orășenii pe trotuare

Par păpuși automate, date jos din galantare.

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât pașii celor care merg ținându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadența picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

 

 

Și din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viață lentă,

Monotonă,

Inutilă

Și absentă...

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân și o bătrână —

Doua jucării stricate —

Merg ținându-se de mână...

 

CE ESTE VIAŢA? CÂND ÎNCEPE ŞI ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ?, de Nichita Stănescu

În toate părțile deodată, zise

cel fără părți.

Într-o singură parte, zise

Partea.

 

Ce este?

Cum, ce este?

Este, pur și simplu.

Adică E, adică S, adică T, adică E.

 

Primul E mai vechi decât ultimul E.

Atât.

GORUNUL, de Lucian Blaga

 

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inima un clopot

si-n zvonuri dulci

îmi pare

că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.

 

Gorunule din margine de codru,

de ce mă-nvinge

cu aripi moi atâta pace

când zac în umbra ta

și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?

 

O, cine știe? - Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli

nu peste mult sicriul,

și liniștea

ce voi gusta-o între scândurile lui

o simt pesemne de acum:

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -

și mut

ascult cum crește-n trupul tău sicriul,

sicriul meu,

cu fiecare clipa care trece,

gorunule din margine de codru.

 

RĂUTATE, de Gherlea Florin Dan

Sunt confuz şi n-am ce zice

nu simt inima din mine

nu simt vorbele frumoase

ce-ar putea să mă aline

nu-ţi doresc să şti necazul

şi nici jalnica durere

nici măcar o vorbă rea

ce-ar putea să te-ntristeze

m-ai vedea lovit cu pietre

chinuit batjocorit

te-aş vedea înconjurat

veşnic doar de bucuri

de ce oare se aşează?

ura asta peste tine

ai putea să fi un înger

fără lacrimi şi suspine

te apleci cu o ureche

la minciuni şi vorbe grele

o tu omule cu minte

te-am crezut mult mai stabil

când o fi să pleci departe

uită-te puţin în spate

şi-ai să vezi mulţimi de oameni

ce vor zice “IARTĂ-L DOAMNE”

CHINDIA, de George Coșbuc

Stau acum pe-o buturugă

Şi mă uit prin văi,

Nu-i mai mult decât de-o fugă

Până-n deal: şi parcă-i oaste

Cum se văd în şir de coaste

Sutele de clăi.

 

Împrejurul meu învie

Toate câte sunt,

Ce de joc şi veselie

Când e soarele la toacă!

Iată-le, sărind la joacă

Undele de vânt.

 

Una printre clăi s-ascunde;

Umblă pe furiş,

După ea mai multe unde, Fuge care mai de care,

Dar, cotind, gonita sare

Repede-n tufiş.

 

Toate-n câmp acum s-adună

Crângul răscolind

Iar frunzişul sună, sună!

Dar pe când aleargă ceata,

Iat-o, din tufiş, şireata,

Iese hohotind.

 

Ies, cu capul dat pe spate,

Soaţele-i spre văi;

Răzvrătesc, întunecate,

Brazdele de fân, se-ncurcă

Printre spini şi iarăşi urcă

Coastră, printre clăi.

 

Şi mereu aşa colindă

Dealurile-ntregi.

Şi-n sfârşit, când e s-o prindă

Toate cad pe ea deodată,

Din grămada-ncăierată

Nu le mai alegi.

 

Multe guri acum se-ngaimă,

Vălmăşag nespus;

Paiele de câmp, de spaimă,

În vârtej acolo prinse

Se rotesc şi joacă-mpinse,

Se ridică-n sus.

 

Liniştite-n urmă toate

Tac şi stau pe loc.

Nu știu, de-obosite, poate.

Ori aleg prin Ugă-Bugă

După cine să mai fugă

Într-al doilea joc.

 

Că-n curând încep să salte

Pe sub tei; şi cern

Flori de tei din crăngi înalte.

Loc făcându-le să treacă,

Ierbi şi flori pe câmp s-apleacă,

Spicele s-aştern.

 

Iar din tei, privind la ele,

Ispitiţi de joc,

Nişte pui de rândunele

Şi-au uitat mâncarea-n gură:

Jocul ăsta nu-l ştiură!

Cerule, fă loc!

 

Unu-ncepe-acum să-şi bată

Aripele-n vânt,

Iată-i toţi acum deodată

Ciripind în zări senine:

Iar pe sus pe-acolo-i bine,

Nu ca pe pământ!

 

Şi se-ncinge-o veselie,

Toate sar mereu,

Flori şi ierburi din câmpie,

Vânt şi flori şi rândunele -

Vesel, de-aş putea cu ele

M-aş juca şi eu!

 

Gâtul mierlele-ntinzându-l

Nici nu mai ajung

Să răsufle, - aşa li-e gândul

La ce văd, la câte-ascultă,

Şi-n uimirea lor cea multă

Şuieră-ndelung.

 

Veveriţa, de mirare,

Când e-n vârf de fag,

Când p-un ram, când pe-altul sare,

După cum mai bun e locul

Printre crengi să vadă jocul

Cel aşa de drag.

 

Iată-i iepurii, nebunii

Coarne-n cap îşi pun,

Stau în două labe unii,

Alţii peste cap s-aruncă,

Sturzii hohotesc pe luncă,

Şi, de râs nebun,

 

Pitpalacu-n grâu sughiţă

Iar nepoţii lui

După mama cea pestriţă,

Mai pestriţi ca ea la pene,

Sprinteni fug prin buruiene

Doisprezece pui.

 

Şi mereu se-ncinge jocul,

Până pe-nserat -

Şi e plin de râset locul,

Plin de cântec deal şi vale.

Câte-un nor drumeţ pe cale,

Galben de mirat,

 

Stă pe loc acolo-n naltul

Cerului, privind.

Plec-apoi. Dar vine altul.

Nu ştiu ce gândeşte norul,

Dar atotstăpânitorul

Soare-n cer, zâmbind,

 

Ca un moş privind nepoţii,

Zice: „Aşa băieţi!

Veseli şi la joc cu toţii!

Pentru asta-mi place mie

Truda mea de-o veşnicie

Să tot nasc vieţi!“

 

CĂTRE CITITORI, de Lucian Blaga

Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.

Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă

și așteptați să vorbesc. - De unde să-ncep?

Credeți-mă, credeți-mă,

despre orișice poți să vorbești cât vrei:

despre soarta și despre șarpele binelui,

despre arhanghelii cari ară cu plugul

grădinile omului,

despre cerul spre care creștem,

despre ură și cădere, tristețe și răstigniri

și înainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit

așa de mult să plângă și n-au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele,

de-aceea - lăsați-mă

să umblu mut printre voi,

să vă ies în cale cu ochii închiși.

ÎNVIERE, de  Constantin Noica

Mi-e trupul şarpe rupt în două

de legea Ta: şi-a zvârcolit

chemarea până-a asfinţit

durerea a-mpletit cu rouă

 

coroană de-nroşiri şi spini

pe fruntea rugii mele nouă

c-un singur trup şi lacrimi două

Îmi creşte, sumbru, din ruini

 

un epitaf de amintiri

- rugina vrerilor de noapte

pierdute-n sure prăfuiri

 

ca închinarea unei toamne

- Să strig în lespede de şoapte

c-am înviat în Tine, Doamne?

 

ACUARELA, de Ion Minulescu

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,

Merg ţinându-se de mână,

Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Şi se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orăşenii pe trotuare

Par păpuşi automate, date jos din galantare.

 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadenţa picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

Şi din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viaţă lentă,

Monotonă,

Inutilă

Şi absentă...

 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână -

Două jucării stricate -

Merg ţinându-se de mână...

 

NICIODATĂ TOAMNA..., de Tudor Arghezi

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid așternut e șesul cu mătasă.

Norilor copacii le urzesc brocarte.

 

Casele-adunate, ca niște urcioare

Cu vin îngroșat în fundul lor de lut,

Stau în țărmu-albastru-al râului de soare,

Din mocirla cărui aur am băut.

 

Păsările negre suie în apus,

Ca frunza bolnav-a carpenului sur

Ce se desfrunzește, scuturând în sus

Foile, -n azur.

 

Cine vrea să plângă, cine să jelească

Vie să asculte-ndemnul nențeles,

Și cu ochii-n facla plopilor cerească

Sa-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes.

ZÂMBEȘTE, de Ion Minulescu

Cand ți se pare atât de greu,

S-asculți cum lumea te bârfește

Atunci, asculta sfatul meu... Zâmbește!

 

Și când cel ce-l iubești curat

Nepăsător te părăsește,

Nu te uita că e-ngânfat... Zâmbește!

 

Păstrează-mă în ochii tăi

Să fiu mereu cu tine.

Azi te iubesc mai mult ca ieri

Și mai puțin ca mâine.

Și dacă totuși mă iubești

Păstrează-mi amintirea.

Și nu uita că într-o zi

Ți-am dăruit IUBIREA!

NOTE DE TOAMNĂ, de George Bacovia

În toamna violetă, compozitori celebri

Au aranjat un vast concert...

Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme -

E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,

Frumos, şi inert.

 

Pe străzi elegante, ca o părere,

Femeia modernă a trecut, şi revine:

Tot haosul e-o veselie de eter.

 

Şi, dacă se zguduie oraşul,

Şi creierul rămâne pierdut;

Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier, -

Mulţimea anonimă se va avea în vedere

Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.

 

Parfum... incendiu violet, şi becurile-aprinse,

Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine -

Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse,

Plângând,

Şi fredonând,

Gândindu-mă la mine.

 

TOAMNA, de Octavian Goga

Val de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina

Firelor de lămâiță

Li se uscă rădăcina.

Peste creștet de dumbravă

Norii suri își poartă plumbul,

Cu podoaba zdrențuită

Tremura pe câmp porumbul.

Și cum de la miazănoapte

Vine vântul fără milă,

De pe vârful șurii noastre

Smulge-n zbor cate-o șindrilă.

De vifornița păgână

Se-ndoiesc nucii, bătrânii,

Plânge-un pui de ciocârlie

Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult și simt subt gene

Cum o lacrimă-mi învie:

- Ni se-aseamănă povestea,

Pui golaș de ciocârlie.

 

FRUNZELE (ELEGIE DE TOAMNĂ), de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,

Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,

Să nu văd frunzele cum cad din ram...

 

Fă focul şi preumblă-te prin casă

Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă,

Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

 

Învăluită-n straie de culcare

Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,

Şi deapănă mereu, fără-ncetare,

Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

 

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta

Urgie-a toamnei care bântuie...

Şi nu mă întreba în noaptea asta

De ce mă înspăimântă frunzele...

 

DIALOG PENTRU SEPTEMBRIE, de Romulus Vulpescu

Septembrie galben. Seri lungi, viorii,

Fug zilele verii spre soare. Trec stol

Cocorii scad sus. Toamna vine domol.

Din vara în vara, dând iernii ocol

Septembrie cald e-n septembrie gri,

Septembrie galben, putem hoinari ?

 

Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri !

Septembrie gri, septembrie gri

 

Septembrie arde-n păduri aurii,

Se mistuie vara din pomi în pârjol.

Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri.

Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:

Septembrie cade-n septembrie gri

 

Septembrie, septembrie gri

Septembrie cald, nu muri, nu muri!

Nu muri !

 

ŢARA PĂRINŢILOR, de Ana Blandiana

Părul îmi ajungea până la pământ

Şi treizeci de ani

Mi se părea o vârstă atât de îndepărtată

Încât nu credeam cu putinţă

Să o ating vreodată,

Plină de cruzime lunecam

Dinspre ţara părinţilor

Spre o lume încă neinventată.

 

Lumea nu s-a inventat nici acum,

Părul nu mai mi-e atât de lung,

Treizeci de ani e numai merinde pe drum,

Dar în ţara părinţilor ce n-aş da să ajung!

 

Dar în ţara părinţilor

Se ajunge întotdeauna târziu,

Numai când totu-i pustiu,

Şi doar în lumina de lună

Se mai strâng împreună,

Sub tăiaţii castani,

Umbre de taţi condamnaţi

Şi mame de treizeci de ani

Pieptănând

Fete cu plete

Până-n pământ.

NOTE DE TOAMNĂ, de George Bacovia

În toamna violetă, compozitori celebri

Au aranjat un vast concert...

Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme -

E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,

Frumos, şi inert.

 

Pe străzi elegante, ca o părere,

Femeia modernă a trecut, şi revine:

Tot haosul e-o veselie de eter.

 

Şi, dacă se zguduie oraşul,

Şi creierul rămâne pierdut;

Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier, -

Mulţimea anonimă se va avea în vedere

Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.

 

Parfum... incendiu violet, şi becurile-aprinse,

Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine -

Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse,

Plângând,

Şi fredonând,

Gândindu-mă la mine.

 

SFÂRȘITUL NU-I AICI, de Florian Pitiș

Când necazuri te doboară

Și prieteni n-ai să-i strigi,

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Și ce slăveai în taină

E așa cum nu-ți explici,

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Când oprit la o răscruce,

Drumul nu știi să-l prezici,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Când nu mai ai nici vise

Și nu știi cum să te ridici,

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Când s-adună norii negri,

Ploaia cade ca un brici,

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Mângâiere n-ai, nu vezi acum

Mâini întinse de amici,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,

Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Pomul vieții crește mândru

Unde spiritul e viu.

Luminează iar salvarea

Cerul gol și cenușiu.

 

Când orașele-s în flăcări,

Mușuroaie de furnici,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Și când cauți în zadar un om

Printr-atâtea mii de venetici,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

 

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,

Tine minte, sfârșitul nu-i aici.

 

DOI FRAŢI CUMINŢI, de Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, în casă

Şi nu ne certăm deloc,

Şi suntem tăcuţi la masă,

Şi cuminţi în orice loc.

 

Avem hamuri, cerc şi minge,

Când pe-afară ne jucăm,

Iar când plouă, ori când ninge,

Liniştiţi în casă stăm.

 

Şi cu jucării frumoase

Ne jucăm tot amândoi,

Pe când mama noastră coase,

Ori citeşte, lângă noi.

 

Mama noastră ne vorbeşte

Şi ne mângâie duios,

Iară seara ne citeşte

Ori ne spune-un basm frumos.

 

Şi ne-nvaţă lucruri multe,

Şi frumoase, stând cu noi,

Şi îi place să ne-asculte

Când vorbim noi amândoi...

 

Şi în gândul nostru-ntruna

Auzim povaţa ei:

- Fiţi cuminţi întotdeauna

Şi fiţi buni, copiii mei!...

 

O PRIVIRE PESTE LUME - Andrei Mureșanu

Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare

Şi nu e fericire deplină pre pământ;

Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare

Din oara când se naşte şi până la mormânt!

 

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:

“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?

Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte

La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

 

Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune,

Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:

“Nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,

Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

 

Un tată se sileşte s-adune-averi în lume

Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,

Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume

Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!

 

Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească

Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;

În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească

Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.

 

Un trântor suge mierea ce crudele albine,

Zburând în armonie mai multe zeci de mii,

Adună dimineaţa, în oarele senine,

Când soarele străluce pe verzile câmpii.

 

Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,

Iar inima-i vicleană goneşte mijlociri

Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,

Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

 

În gura-i pângărită de false jurăminte,

Bucată neiertată de lege n-a întrat,

Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,

Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

 

Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,

Şi nu e fericire deplină pre pământ;

Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare

Din oara când se naşte şi până la mormânt!

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?, de Nichifor Crainic

Întrebat-am vântul, zburătorul

Bidiviu pe care-aleargă norul

Către-albastre margini de pământ:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor

Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,

Candela ce legănă-n tărie

Untdelemnul cântecului sfânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns

În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n întuneric

Tainele necuprinse de cuvânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnița: Când va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea.

 

NOTE DE TOAMNĂ, de George Bacovia

Tăcere... e toamna în cetate...

Ploua... și numai ploaia dă cuvânt

E pace de plumb, e vânt și pe vânt

Grăbite trec frunze liberate.

 

Deschide, dă drumu-adorato,

Cu crengi și foi uscate am venit;

În târg, o fată tristă a murit, -

Și-au dus-o pe ploaie, și-au îngropat-o...

 

Dă drumu, e toamnă în cetate

Întreg pământul pare un mormânt...

Plouă... și peste târg, duse de vânt,

Grăbite, trec frunze liberate.

 

AMURG DE TOAMNĂ, de George Bacovia

Amurg de toamna pustiu, de humă,

Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt -

Departe plopii s-apleacă la pământ

În larg balans lenevos, de gumă.

Pustiu adânc... și-ncepe a-nnopta,

Și-aud gemând amorul meu defunct;

Ascult atent privind un singur punct

Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha...

 

TOAMNA, de George Bacovia

Răsună din margini de târg,

Un bangăt puternic de armă;

E toamnă... metalic s-aud

Gorniștii, în fund, la cazarmă.

 

S-aude si-un clopot de școală,

E vânt, și-i pustiu, dimineața;

Hârtii și cu frunze, de-a valma,

Fac roată-n vârteje, pe-o piață.

 

Se uită în zări catedrala,

Cu turnu-i sever și trufaș;

Gradina orașului plânge,

Și-aruncă frunzișu-n oraș.

 

Și vine, ca-n vremi de demult,

Din margini, un bucium de-alarmă,

E toamnă... metalic s-aud

Gorniștii, în fund, la cazarmă.

 

POETULUI, de Alexandr Pușkin

Poete, să nu cauți la dragostea mulțimii,

Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,

Vei auzi județul și râsetul prostimii,

Dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut.

 

Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum

Te du, unde te cheamă al minții tale zbor,

Desăvârsește-ți roada gândurilor de dor

Și n-aștepta răsplată a trudei nicidecum.

 

Ea este-n tine. Tu-ti ești înaltul tău județ

Ce aspru-ți hotărăște al muncii tale preț.

Ești mulțumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci

 

Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar

Și clatine-ți temeiul sfințitului altar

Și pângărească-ți vatra înaltei tale munci.

 

MOARTEA POETULUI, de Lermontov Mihail Iurievici (Fragment)

Sclav al onoarei, suflet drept,

Jignit de clevetiri mărunte,

Poetul cu un glonte-n piept

Muri plecându-şi mândra frunte!...

Ocara lumii şi minciuna

L-au supărat, nu l-au supus,

Şi singur ca întotdeauna

S-a răzvrătit... şi-a fost răpus!

Răpus! Ce rost mai are plânsul

Şi corul laudei deşarte

Şi scuza foanfă pentru dînsul

În faţa împlinitei soarte?

Oare nu voi aţi prigonit

Talentul lui cu-nverşunare

Şi ca să râdeţi aţi stârnit

Din foc ascuns văpaie mare?

Fiţi veseli! A căzut învins

În cea din urmă crudă luptă

Şi-acuma geniul lui e stins,

Cununa lui de lauri ruptă.

Calm, ucigaşul a ţintit

Şi-a tras. Şi inima-i păgână

Urma să bată liniştit;

Nu-i tremura pistolu-n mână.

E de mirat? Un venetic

Zvârlit la noi din întâmplare,

Umblând pe-aici la vânătoare

De ranguri, suflet de nimic;

Bătându-și joc în chip obraznic

De limba noastră şi de ţara-ntreagă,

El a lovit în gloria noastră dragă

Şi n-a putut să înţeleagă

Ce om doboară braţul lui năpraznic.

 

ÎMI PORT PUSTIU PRIN NOAPTE PASUL MEU, de Lermontov Mihail Iurievici

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu

Pe drumul cu pietriş lucind la stele.

S-apleacă peste lume Dumnezeu

Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.

 

Solemn e cerul, minunat mereu!

Pământul doarme-n ceaţă azurie.

De ce mi-e sufletul atât de greu?

Aştept ceva? Păreri de rău să fie?

 

Păreri de rău? De ce? În van sunt toate!

Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta?

Vreau numai linişte şi libertate.

S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

 

Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!

Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu

Să fie încă plin de vlagă vie

Şi să se-nalţe răsuflând mereu.

 

Şi zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde

Un cântec de iubire lin şi clar

Şi să foşnească-ntr-una, veşnic verde,

Deasupra frunţii mele un stejar.

 

AMURG VIOLET, de George Bacovia

Amurg de toamnă violet...

Doi plopi, în fund, apar în siluete

- Apostoli în odăjdii violete -

Oraşul tot e violet.

 

Amurg de toamnă violet...

Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;

Mulţimea toată pare violetă,

Oraşul tot e violet.

 

Amurg de toamnă violet...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Oraşul tot e violet.

ACUARELA, de Ion Minulescu

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,

Merg ţinându-se de mână,

Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Şi se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orăşenii pe trotuare

Par păpuşi automate, date jos din galantare.

 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadenţa picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

Şi din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viaţă lentă,

Monotonă,

Inutilă

Şi absentă...

 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână -

Două jucării stricate -

Merg ţinându-se de mână...

 

VISAM CUM SĂLCII SE PLECARĂ, de Taras Şevcenko

Visam cum sălcii se plecară

Peste al apelor obraz.

Era pe-aproape o căscioară

Cu flori tăcute în privaz.

Bunicul murmura în barbă.

Îi adormea în braţe-un ţânc.

Şi vântul mirosea a iarbă

Şi răsărea o stea?n adânc

Şi mama cobora duioasă

Cu zâmbet bun, cu ţâţa dulce,

Şi pruncul şi-l lua acasă

Pe perne proaspete să-l culce.

Oftând se închina moşneagul,

Prin sălcii soarele-apunea.

Şi-ncet târând cu el toiagul

Spre vis bătrânul se ducea.

O TOAMNĂ VA VENI, de Lucian Blaga

O toamnă va veni cândva târziu,

Când tu iubito-mi vei cuprinde gâtul tremurând

şi strâns vei atârna de mine cum atârnă o cunună

de flori uscate

de stâlpul alb de marmoră al unei cripte.

O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie

de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul

şi-ţi va răpi petalele şi zorile

lăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii.

O toamnă va veni şi maşteră

din toate florile ce le-ai avut vreodată

numai pe-acelea n-o să ţi le ia,

ce-o să le-aşterni peste mormântul tuturor,

acelora, care se duc pe veci

cu primăvara ta.

CEAŢA TOAMNEI, VIS DE JALE, de Heinrich Heine

Ceaţa toamnei, vis de jale,

Peste munţi şi văi s-abate.

Vântul scutură copacii,

Seci fantome dezbrăcate.

 

Singuratic, trist, veghează

Un copac nescuturat -

Vârful lui cel verde pare

Că-i de lacrime udat.

 

Pustiirea din natură

Este inima-mi cernită,

Iar copacul verde, dragă,

E icoana ta leită.

 

CÂND VOI FI-MBĂTRÂNIT DESTUL de Ana Blandiana

Când voi fi-mbătrânit destul

Să nu îmi mai doresc să mor

O să mă sui într-un pătul

Cu miros bun, adormitor

 

De grâu încins sub bolţi de stuh,

De floarea-soarelui uscată,

De praf bătrân şi de văzduh

Pe care-l ştiu de altădată;

 

O să mă-ntind printre grămezi

Fără dorinţe, fără gând

Şi nici măcar n-o să visez

Perechi de vorbe-alunecând;

 

În dulcele coşciug de boabe

Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi,

O să îmi joace pe pleoape

O rază din acoperiş;

 

Uimită fără de pricină

Din când în când o să adorm,

Mă va trezi câte-o albină

Cu bâzâitul ei enorm,

 

Curând miresmele vecine

Mă vor topi în sinea lor,

Voi fi bătrână, va fi bine

Şi nu-mi voi mai dori să mor.

 

PASTEL, de George Bacovia

- Adio, pică frunza

Şi-i galbenă ca tine, -

Rămâi, şi nu mai plânge,

Şi uită-mă pe mine.

 

Şi s-a pornit iubita

Şi s-a pierdut în zare –

Iar eu în golul toamnei

Chemam în aiurare…

 

- Mai stai de mă alintă

Cu mâna ta cea mică,

Şi spune-mi de ce-i toamnă

Şi frunza de ce pică…

AMURG VIOLET, de George Bacovia

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete

Apostoli în odăjdii violete

Orașul e tot violet.

 

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;

Mulțimea toata pare violetă,

Orașul tot e violet.

 

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Orașul tot e violet.

 

CE TE FACI, DOAMNE, DACĂ-ȚI MOR?, de Rainer Maria Rilke

Ce te faci, Doamne, dacă-ți mor?

Dacă mă sparg? (îți sunt urcior),

Dacă mă curm? (îți sunt izvor),

Îți sunt veșmânt și croitor,

Când nu mai sunt, ești fără rost.

 

N-o să mai ai, după ce mor,

cald bun-venit și adăpost.

Pierzi, ostenit, de pe picior,

sandaua moale ce ți-am fost.

 

Mantia-ți mare nu te mai ține.

Privirea ta, ce-al meu obraz, oricând,

o strânge cald ca într-un cuib plăpând,

veni-va după mine căutând,

și pe-nserat se va lăsa-n zbor frânt

la sânul pietrelor străine.

 

Ce te faci, Doamne? Mă-nspăimânt...

 

CE TOAMNĂ TRISTĂ…, de Otilia Leș

 

O tristă toamnă ne cade azi pe umeri,

Se cern în lacrimi frunzele de dor,

Iubire, sentiment înșelător

Tu clipe fericite și dureroase numeri.

 

Te-aduni întâi în dulcele răsfăț,

Faci inima de miere să se umple,

Curg sărutări pe buze dulci și tâmple,

Sfârșind în patul cald într-un dezmăț.

 

Trec clipele, iubirea se adună

Se umple trupul parcă de divin,

Dar vine clipa de-amar și de pelin

Cu vorbe care fulgeră și tună.

 

Unde se scurge-atunci dulceața mierii,

Ce vânt împrăștie al tău tumult,

Lăsând în urmă dureri ce se ascut

Și-n loc de vis frumos, amarul fierii?

 

ROMANŢA INIMII, de Ion Minulescu

Inimă - ciutură spartă -

Cui mai duci apă la poartă,

Daca nimeni nu mai trece

Să-ţi soarbă din apa rece -

Apă bună de descântec

De la ochi până la pântec?...

 

Inimă - ciutură goală -

Cine te spoi cu smoală

Şi te-ascunse în ogradă,

Nimeni să nu te mai vadă,

Ca să-ţi mai cerşască apă

Când de sete gura-i crapă?

 

Inimă - ciutura mea -

Dă-mi să beau, dar altceva,

C-apa rece ţi-au golit-o

Toţi cei care ţi-au sorbit-o!...

Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie -

Dă-mi un strop de apă vie!...

 

TESTAMENT, de Tudor Arghezi

Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe-o carte.

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,

Prin râpi și gropi adânci,

Suite de bătrânii mei pe brânci,

Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Așeaz-o cu credința căpătâi.

Ea e hrisovul vostru cel dintâi,

Al robilor cu saricile, pline

De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară,

Sapa-n condei și brazda-n călimară,

Bătrânii-au adunat, printre plăvani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

Și leagăne urmașilor stăpâni.

Și, frământate mii de săptămâni,

Le-am prefăcut în versuri și-n icoane.

Făcui din zdrențe muguri și coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,

Lăsând întreagă dulcea lui putere.

Am luat ocară, și torcând ușure

Am pus-o când să-mbie când să-njure.

Am luat cenușa morților din vatră

Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,

Hotar înalt, cu două lumi pe poale,

Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă și amară

O grămădii pe-o singură vioară,

Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul, ca un țap înjunghiat.

Din bube, mucegaiuri și noroi

Iscat-am frumuseți și prețuri noi.

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte

Și izbăvește-ncet pedepsitor

Odrasla vie-a crimei tuturor.

E-ndreptățirea ramurei obscure

Ieșită la lumină din pădure

Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi,

Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneșe pe canapea

Domnița suferă în cartea mea.

Slova de foc și slova făurită

Împărechiate-n carte se mărită,

Ca fierul cald îmbrățișat în clește.

Robul a scris-o, Domnul o citește,

Făr-a cunoaște că-n adâncul ei

Zace mania bunilor mei.

 

OMULE, de Tudor Arghezi

Omule,

O lăcomie crâncenă, nebună,

Adună, omule, adună,

Căznește, fură, surpă și omoară.

Iți trebuie putere și comoară.

Îți trebuiesc palate și veșminte

Să-ți zacă-n ele hoit și oseminte.

Morminte, omule, morminte.

Avidă, mâna ta se strânge.

Storci aur și se scurge sânge.

Nădejde, sânge, har, ca un burete,

Le soarbe aurul cu sete

Și-n beciul tău zidit îngheață

Neprihănita oamenilor viață,

Avântul, bucuria, puse bine

De stârvul tău, păstrate pentru tine.

Îmi e rușine, omule, îmi e rușine.

RUGĂ TĂCUTĂ, de A.E. Baconsky

Mă rog luminii să coboare

Umblând peste pădure ca o boare –

Brazilor adormiți mă plec să le sărut

Bărbile lungi – frunzișului căzut

Pașii mei rari îi povestesc în șoapte

Spaime cerbilor de miazănoapte.

Mă rog peregrinului, tristului vânt,

Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,

Să poarte printre lacuri mai departe

Viața de pasăre a frunzelor moarte –

Mă rog pădurarilor să lase

Deschise ușile colibelor joase,

Cărărilor mă rog să mă caute poate

Când noaptea va fi dusă jumătate,

Și-ntr-un târziu mă rog Craiului Nou

Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,

Când raza lui halucinantă, rece,

Pierdută prin văzduh mă va petrece.

Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui –

Va crește pe arbori mușchiul verzui

Și frunzele-au să plece și-au să vie

Cu nesfârșita lor monotonie.

NE DUCEM TOȚI, de Serghei Esenin

Ne ducem toți câte puțin, mereu,

Către-un liman de tihnă și-mpăcare,

Poate curând va trebui și eu

Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.

 

O, dragi mesteceni, gingași și subțiri!

Și tu, pământ! Și voi, câmpii ca marea!

În preajma sorocitei adormiri

Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

 

Pe lumea asta am iubit nespus

Tot ce în trupuri sufletul adie.

Spun pace vouă, sălcii ce-n apus

Va oglindiți în apa purpurie.

 

Atât de multe gânduri am urzit,

Am scris atâtea cântece visate

Și pe pământul trist sunt fericit

C-am respirat și c-am trăit de toate.

 

Sunt fericit c-am sărutat femei

Și-am lenevit pe iarba parfumată,

Iar fiarelor, ca unor frați ai mei,

Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

 

Acolo știu că nu foșnește-n zări

Cu gâturi lungi de lebădă, secara…

De asta-n preajma tainicei plecări

Eu mă-nfior și-mi simt adânc povara.

 

Acolo știu că nu vor mai fi fagi

Nici holdele cu aur viu pe nume…

De asta poate mi-s așa de dragi

Toți oamenii cu care sunt pe lume

MISTREȚUL CU COLȚ DE ARGINT, de Șt. A. Doinaș

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

 

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos…

 

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici …

 

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

 

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…

 

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

 

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…

 

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

 

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…

 

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

 

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

 

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?…

 

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l…

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

 

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin…

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

MAMA, de Nicolae Labiș

N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune

Un om ce de pe-acasă a venit

Cum c-a-nflorit la noi mălinul

Și c-ai albit, mămucă, ai albit.

 

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.

Eu nu știu cum să cred atâtea vești,

Când din scrisori eu văd precum matale

Din zi în zi mereu întinerești.

 

 

PLUMB, de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt

Stam singur în cavou... și era vânt...

Și scârțiau coroanele de plumb.

 

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig

Stam singur lângă mort... și era frig...

Și-i atârnau aripile de plumb.

O MAMĂ FACE BILANŢUL,  de Erich Kastner

Băiatul meu aproape nu-mi mai scrie.

Ba, totuşi, mi-a mai scris de Paşte:

Se-ntoarce-n timp mereu cu duioşie

Şi dragostea din sufletu-i o recunoaşte.

 

Atunci când l-am văzut ultima oară

era exact acum un an jumate.

Mai stau din când în când la noi în gară

şi văd cum pleacă trenuri către el, departe.

 

Iar câteodată chiar îmi iau bilet

şi gata sunt să mă pornesc să-l văd.

Cobor însă apoi din tren discret

şi merg să dau biletul îndărăt.

 

Acum un an şi-a luat şi o nevastă

a cărei poză a zis că o primesc.

Mă vor lăsa acum să vin la ei în casă?

O pătură aş vrea să le-mpletesc.

 

Însă nu ştiu de-aşa ceva îi place...

şi dacă îl iubeşte cum ar merita.

Mă simt o solitară de o vreme-ncoace.

Oare ca el şi alţii pe lume-or exista?

 

Ce bune au fost acele-apuse vremuri,

când locuia în casa părintească!

Acum stau noaptea şi-ascult în beznă trenuri.

Oare continuă şi-acum să mai tuşească?

 

I-am pus pantofii mici cu grijă la păstrare.

Acum el a crescut şi-n veci o sa-mi lipsească.

Iar eu stau liniştită şi totuşi nu am stare.

Cel mai frumos ar fi copiii să nu crească.

 

GERUL, de Vasile Alecsandri

Gerul aspru și sălbatic strânge-n brațe-i cu jelire

Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire;

El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori

C-un val alb de promoroacă și cu țurțuri lucitori.

 

Gerul vine de la munte, la fereastra se oprește

Și, privind la focul vesel care-n sobe strălucește,

El depune flori de iarnă pe cristalul înghețat,

Crini și roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

 

Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri,

Pune streșinilor casei o ghirlandă de cristaluri,

Iar pe fete de copile înflorește trandafiri,

Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

 

Gerul da aripi de vultur cailor în spumegare

Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.

O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu

Să mă poarte ca săgeata unde el știe, și eu!

 

NOAPTEA SFANTULUI ANDRII, de Vasile Alecsandri

Zgomot trist în câmp răsună!

Vin strigoii, se adună,

Părăsind a lor secrii.

Voi, creștinelor popoare,

Faceți cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrii!

Vântul suflă cu turbare!

A picat stejarul mare,

 

Cerul s-a întunecat!

Luna saltă-ngălbenită,

Printre nouri rătăcită,

Ca o luntre părăsită

Pe un ocean turbat.

 

Bufnele posomorâte,

În a lor cuiburi trezite,

Țipă cu glas amorțit.

Lupii urlă împreună,

Cu ochi roși țintiți la lună,

Câmpul geme, codrul sună,

Satan pe deal s-a ivit!

Iată-l! iată, Satan vine,

Răzbătând prin verzi lumine,

Pe-un fulger scânteietor.

Umbre, stafii despletite,

Cucuveici, iele zburlite

Și Rusaliile pocite

Îl urmează ca un nor!

Sus, pe turnul fără cruce,

Duhul-rău zbierând se duce,

Și tot turnul s-a clintit!

Miezul nopții-n aer trece

Și, lovind arama rece,

Ore negre douăsprezece

Bate-n clopotul dogit.

 

Strigoimea se-ndesește,

Hora mare învârtește

Lângă turnul creștinesc.

Iar pe lângă alba lună

Nouri vineți se adună,

Se-mpletesc într-o cunună

Și-mprejuru-i se-nvârtesc.

Voi, cu suflete curate,

Cu credinți nestrămutate,

Oameni buni, femei, copii!

Voi, creștinelor popoare,

Faceți cruci mântuitoare,

Caci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrii!

Acum iată, pe mormânturi,

Clătinați, bătuți de vânturi,

Toți strigoii s-au lăsat.

Așezați într-un rond mare,

Adânciți în întristare,

Pe sicriu-și fiecare

Oasele-și a rezemat.

Unul zice: Eu în viață

Cu o mână îndrăzneață

Multe drepturi am răpit!

Răpit-am pâinea de hrană

Unei gingașe orfană

Ce, pierdută și sărmană,

În mizerie-a pierit!

 

Altul zice: Eu în lume

Am avut putere, nume,

Căci am fost stăpânitor!

Dar în oarba-mi lăcomie,

Pentru-o seacă avuție,

Am împins în grea urgie

Pe sărmanul meu popor!

 

Altul zice: Eu în țară

Fost-am o cumplită fiară,

Plină de amar venin!

Împotriva țării mele

Făptuit-am multe rele,

Ș-am legat-o-n lanțuri grele

Ș-am vândut-o la străin!

Foc și ură-n vecinicie

Pe voi cadă, pe voi fie!

Striga-atunci un glas ceresc.

Și pe loc cad în morminte

Păcătoasele-oseminte.

Iar pe zidurile sfinte

Trece-un foc dumnezeiesc!

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei