Pagina de poezie (28) PDF Imprimare Email

NU SUNT POETĂ, DAR SCRIU POEZII..., de Elisa Mihaela Iordache

Nu sunt o poetă, dar scriu poezii...

Prin ele simt libertatea noţiunii de a fi.
Nu sunt o poetă, dar scriu poezii...
Eu sunt o stea căzută din al cerului sălaş
O frunză rătăcită în acest oraş.
O fiinţă ce-aşterne versuri pe o foaie goală
Şi-aşteaptă în tăcere o voce anormală.
O voce dumnezeiască care-i îndrumă scrisul,
O dulce voce care-i alină visul.
Nu sunt o poetă, dar eu tot scriu poezii...

LACRIMA, de Teodor Curpaș

Îmi place lacrima ce se prelinge

Și-mi place să și lăcrimez,

Căci ea, picătura, aparține vieții

Și mult mă gândesc la ea să o visez!

După moarte lacrima se usucă în mine,

Dispare treptat și nu mai existăm

Am folosit-o la tristețe și la bucurii,

Însoțind-o oriunde, dar numai între vii!

Cât exiști tu, lacrimă, pe obraz,

E semnul existenței mele

Și-i accept și întristarea și mult haz,

E semnul, poate, singur, că trăiesc

Și de aceea, lacrimă, eu te iubesc!

****************************

Vă îndemn pe toți să plângeți,

Să faceți un buchet din lacrimi,

Cum florile nu reușesc s-o facă!

Să-l faceți din lacrimile bucuriei,

Din lacrimi de împliniri și fericire

Și va ieși buchet cum altul nu-i!

Doamne, numai Tu știi câte buchete mari

Am oferit în viața mea la alții,

Dar cel mai sclipitor l-am oferit

Mamei! Nici acum nu s-a ofilit!

Te vei odihni fericită,

Dacă mă știi cu lacrimile-n ochi!

DACĂ AŞ FI UN BOB DE GRÂU, de Monahia Nicodema Stoica

Dacă aş fi un bob de grâu, aş aştepta cuminte

Ca să mă coc, răbdând smerit în arşiţa fierbinte.

Apoi, legat cu fraţi de-ai mei, la moară de m-ar duce

De pietre m-aş lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce.

 

Când m-aş vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorinţa:

Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurăriţa.

Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie,

O, Doamne, ce frumos aş creşte, s’ajung la Liturghie!

 

Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios,

M-aş preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos.

Şi dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne:

Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine.

SUFOCĂRI ÎN SPERANŢE, de Iulia Maria Iosif

Dumnezeu a sperat

că dacă va curăţa cerul,

oamenii Îl vor recunoaşte

mai uşor,

însă oamenii erau prea

îndrăgostiţi de

asfalt pentru a-şi ridica

privirile.

Razele de soare

au sperat

că dacă se vor izbi

în ferestre,

oamenii le vor auzi,

le vor lua şi le vor îngriji

rănile

şi că niciodată

nu se vor mai claustra

de raze, de cer şi de Dumnezeu

în spatele

unor ferestre transparente.

Însă oamenii

au tras perdelele, înfricoşaţi.

Eu am sperat

că dacă

îmi voi curăţa sângele de tine

şi îmi voi

aerisi inima,

voi putea respira din nou.

Însă,

nu am reuşit.

Mi-am dat seama că mă sufocă

prea multe ferestre, secunde şi oameni.

Aşa că,

am deschis ferestrele,

am oprit ceasul

şi am trecut printre oameni,

căutându-te iarăşi,

ca să mă pot sufoca

de tine.

IVIREA LUI DUMNEZEU, de Savatie Baștovoi

Dumnezeu se iveşte

ca un iepuraş de lumină

în ochiul unui copil.

 

Dumnezeu se iveşte

ca un cuib de rândunică

într-o casă nouă.

 

Dumnezeu se iveşte

ca o rană dureroasă

pe un trup neprihănit.

 

Dumnezeu se iveşte

de pretutindeni

în fiecare.

 

2.

 

Dumnezeu se iveşte

ca o frunză

pe o apă stătătoare

 

Mai cuminte

decât lutul

pe care îl calci.

 

Mai uşor decât

sărutul

de pe fruntea unui mort.

 

Pe Dumnezeu

e mai uşor să-L ţii

decât să-L alungi.

 

3.

 

Ca un viteaz

ucis fără luptă

 

Ca o şopârlă

de lumină

 

Ca un oraş

care se surpă

 

Aşa este sufletul celui

ce L-a văzut pe Dumnezeu.

 

4.

 

Ca o veveriţă

Din copilărie.

 

Ca o şoaptă

În întuneric

 

Ca un licurici

lângă cărare

 

Ca un peşte ce sare

înaintea pescarului

 

Aşa trece şi Dumnezeu

pe dinaintea minţii.

 

5.

 

Ca o noapte

fără stele

 

Ca o vorbă

neînţeleasă

 

Ca un obraz

fără alt obraz

 

Ca un sărut

fără cel ce sărută

 

Aşa este şi sufletul

celui ce nu-L are

pe Dumnezeu.

 

6.

 

El e ca un mormânt

ce te umbreşte

din înălţimi.

 

7.

Dumnezeu este

ca un nisip de căldură

care se surpă în tine

 

şi ca un cântec

care răneşte dulce

buzele celui care îl cântă

 

Ca o rană

care se adânceşte pururea

şi pururea se vindecă

 

în jurul căreia

ne adunăm noi oamenii

ca muştele.

 

8.

 

Sufletul care a cunoscut

pe Dumnezeu

e ca prima ninsoare

când cade într-o poiană

neumblată

 

Ca o clipă

de care se sprijină

două tâmple.

 

şi ca un cuvânt

pe care îl poţi duce

cu mâna.

 

Sufletul care a cunoscut pe

Dumnezeu

e ca un strigăt de bucurie

care se poartă deasupra văilor.

 

Morţii şi cei din vechime

se adună la el ca ciutele

şi se uită, şi, bucurându-se,

beau

 

O, el este ca o mână de

ţărână

pe care o arunci

peste omul iubit.

 

9.

Sufletul pătimaş

e ca o cârtiţă nebună

care râmă grădinile trupului.

 

Şi ca un cerb mut

care umblă noaptea singuratic

 

Tristeţea este iarba lui

şi soarele lui răspândeşte

nebunie.

 

Animale de lumină spintecă

nopţile lui

dar se împrăştie şi acestea

ca nişte păpădii

în furtună.

 

Acesta picoteşte ca o găină pe gard

până vine moartea şi-l ia

şi-l duce cu ea,

dormind.

 

O, suflete al meu

de câte ori ai scăpat

din braţele morţii

fugind ca un mistreţ de foc!

 

Rănile tale picurau lumină

rănind întunericul, ca şi cum

ai fi devenit pentru o vreme străvechi

străvechi de tot

când încă nu aveau sânge

ci lumină

 

10.

 

Fericit cel ce a murit

şi a înviat

 

Că a văzut moartea

prăbuşindu-se beată peste cer

şi spaima picurând

din stele ca şi ceara.

 

Că el şi-a văzut sufletul

tremurând în văzduh

ca un zmeu de hârtie

ţinut de mâna unui mort

 

Fericit este că şi-a văzut

toată viaţa

ca pe o cămaşă uitată în iarbă

 

Că nu mai pune preţ

pe gândurile omeneşti

care ca nişte mărgeluţe de balegă

curgând dintr-o capră răpusă

ne părăsesc în

ceasul de amară certitudine

 

Moartea îl cunoaşte pe el

şi el cunoaşte moartea

şi ştie casele şi locurile

pe unde umblă ea

 

Însuşi Împăratul Luminii

l-a găsit pe el, pe când zăcea

fără suflare

şi i-a spălat rănile cu lumină

şi i-a dat să mănânce fagurii

înţelepciunii

 

Lumina a căzut cu timpul

ca o pojghiţă de pe rană

 

şi înţelepciunea s-a făcut

în mâinile lui ca un cuţit

cu care s-a tăiat până la os

 

Dar fericit este el

pentru că în clipele de linişte

răsare pe apele sufletului său

chipul Împăratului Milostiv

ca un lotus al nădejdii

ca o făgăduinţă de iubire.

CURCUBEUL, de Dimitrie Anghel

Ce schimbătoare e la munte

Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
- Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti…

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, - ş-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!

VISĂTOR ÎN RECUPERARE, de Iulia Maria Iosif

Mi-era teamă c-o să cadă, visătorul!” (Lucian Blaga -Visătorul)

Şi ce...?

Şi ce dacă

ar fi căzut

visătorul?

Şi-ar fi scrântit puţin

visele...

şi-ar fi rupt

în cel mai rău caz,

vreo speranţă....

iar sufletul lui

ar fi lăsat câteva picături

de plânset, de solitudine, de năucire,

pe bordurile roase

ale celorlalte suflete de care

s-a lovit.

Apoi,

s-ar ridica,

sprijinindu-se de un stâlp

de răsărit de soare,

fiindcă deocamdată

nu ar mai putea să viseze...

îl durea prea tare

unul dintre vise

şi să-l târască după el

nu ar ajuta, fiindcă,

un vis târâit...

nu ar fi decât un vis care

moare în timp ce

visătorul îi povesteşte

despre împlinire.

Cineva i-ar spune că

singurul mod

pentru a se vindeca este

să nu mai viseze,

să meargă

prin realitate.

Să nu se mai agaţe de fire

de priviri, de emoţii,

de tăceri,

pentru a ajunge la inimile oamenilor.

Visătorul

nu ar spune nimic. Zi după zi

ar începe să meargă

pe străzi, printre oameni şi maşini,

printre zâmbete gălăgioase

şi apusuri de soare rutinate,

printre priviri, emoţii

şi tăceri

ţesându-şi cu clipe o pânză

de păianjen transparentă,

în jurul său,

visând liniştea.

ÎNȚELEPCIUNE, de Magda Isanos

Înțelepciune Este SĂ respiri

UȘOR, ȘI DUPĂ lacrimi SĂ zâmbești,

petalele ce cad din trandafiri

ȘI Nu s-aud când mor, să le iubești.

Privește pomii drepți din bătătură -

EI cată totdeauna Către cer,

Și-n Ruga Lor CEA Verde Parcă CER

Mai Multa Ploaie, mai puțină URĂ.

Nu te GÂNDI la Mâine, NICI la educă.

Poate naintea spicelor SĂ cazi,

stăpâni când Nu suntem Decât pe Azi,

Nu te GÂNDI la Mâine, NICI la educă.

 

SENTIMENTUL PRIMĂVERII, de Al. Andriţoiu

Suave astenii de primăvară

şi cugetarea-ntr-un impas difuz

 

şi verb rotund ca un sigil în ceară

abia ghicit şi dulce la auz.

 

Prin vârstă iarăşi iezere alpine

privind, spre cer, orbite de lumini -

Poetul vă previne : vremea vine

până şi-n cer să fim printre vecini.

 

Venim cu sentimentul primăverii

acut, în toţi, uitând că ore bat.

Genealogic arbori, merii, perii

ne smulg din vârsta timpului uscat.

 

Acum pe umeri ridicăm lumina

şi ducem orele, distraţi pe mâini.

Albi de nesomn suntem precum hermina

şi străvezii de parc-am fi fântâni,

şi străvezii de parc-am fi fântâni.

 

Adio

Mihai Eminescu

 

 

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Rămâi, rămâi, cu bine!

Mă voi feri în calea mea

De tine.

 

De astăzi dar tu fă ce vrei,

De astăzi nu-mi mai pasă

Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

 

Căci nu mai am de obicei

Ca-n zilele acele,

Să mă îmbăt şi de scântei

Din stele,

 

Când degerând atâtea dăţi,

Eu mă uitam prin ramuri

Şi aşteptam să te arăţi

La geamuri.

 

O, cât eram de fericit

Să mergem împreună,

Sub acel farmec liniştit

De lună!

 

Şi când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,

În veci alături să te am,

Femeie!

 

Din a lor treacăt să apuc

Acele dulci cuvinte,

De care azi abia mi-aduc

Aminte.

 

Căci astăzi dacă mai ascult

Nimicurile-aceste,

Îmi pare-o veche, de demult

Poveste.

 

Şi dacă luna bate-n lunci

Şi tremură pe lacuri,

Totuşi îmi pare că de-atunci

Sunt veacuri.

 

Cu ochii serei cei dentâi

Eu n-o voi mai privi-o...

De-aceea-n urma mea rămâi -

Adio!

 

SE SCUTURAU TOTI TRANDAFIRII, de Gheorghe Preda

Se scuturau toți trandafirii

În seara când ne-am despărțit;

Plângea pădurea și zefirii,

Plângea și lacul liniștit.

 

Tu nu m-ai înțeles pe mine

Și nici n-ai vrut să mă-nțelegi!

Dar când ne vom cunoaște bine,

Vom fi bătrâni, vom fi moșnegi...

 

Mă vei uita, că-s prea departe,

Și pentru prea mult timp lipsești!

Mă vei uita, că și uitarea

E scrisă-n legile-omenești.

 

Poate vreun murmur de chitară

Îți va trezi păreri de rău,

Sa-ți amintești întâia oară

De cel ce te-a iubit mereu...

 

ROMANŢA CHEII, de Ion Minulescu

Cheia ce mi-ai dat aseară -

Cheia de la poarta verde -

Am pierdut-o chiar aseară!…

Dar ce cheie nu se pierde?

Cheia ce mi-ai dat aseară

Mi-a căzut din turn,

Pe scară,

Şi căzând, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut aseară

Am cătat-o ;

Dar pe scară

Era noapte ca şi-afară -

Noapte ca sub boltuita

Cupolă de mănăstire,

Când s-au stins pe la icoane

Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic -

Turnul celor trei blazoane:

Al Iubirii,

Al Speranţei,

Şi-al Credinţei viitoare…

Şi-am rămas în turnul gotic

Domn pe-ntinsele imperii

Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,

Şi-au trecut de-aseară ore,

Şi-ale zorilor aripe

Fluturatu-mi-au grăbite,

Ca şi clipele trăite

Pe-albul treptelor sonore.

Şi m-am coborât pe scară…

Dar pe cea din urmă treaptă

Cheia ce mi-ai dat aseară

Am găsit-o prefăcută

Într-o cupă albă, plină

Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă

Am îngenuncheat

Şi-am plâns -

Căci pe cea din urmă treaptă,

Ca-ntr-o carte înţeleaptă,

Am citit în fundul cupei

Naufragiul ce m-aşteaptă!…

 

MELANCOLIE, de George Bacovia

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

 

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

 

BOLNAV ÎN AL MEU SUFLET de Mihai EMINESCU

Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,

Cu mintea depravată și geniul trândav, închin a mea viață la scârbă și-ntristare

Și-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare

- Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic -

Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic.

Născut făr de-a mea vină, trăind făr mai s-o știu,

Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasă de-unde viu,

Supus doar ca nealții, la suferințe grele,

Unesc cu ele știrea nimicniciei mele,

Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău,

Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu :

Nepăsător la toate, de lume apostat,

A vieții osteneală o simt și n-o combat.

Aș râde doar de viață, disprețuind-o toată,

Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,

Muncind în mine însumi voința-n orice nerv,

Pieirea cea eternă din mine să o serv.

Dar vai! nici siguranța n-o am că mor pe veci.

Și dacă oare-a morții mani palide și reci, în loc să sfarme vecinie a vieții mele normă,

Ar pune al meu suflet sărman în altă formă ?

Dacă a mea durere, un vecinie Ahasver,

La morți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,

Ca cu același suflet din nou sa reapară,

Migratiei eterne unealta de ocara! ?

Nimic, nimic n-ajută - și nu-i nici o scăpare.

Din asta lume-eternă, ce trecătoare pare.

Gonit in timpi și spații, trecând din formă-n formă,

Eterna fulgerare cu inima diformă,

De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,

Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită

Și-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stancă

Spre culmea morții mele ridic ș-ast dată încă;

Ș-ast dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?

POZA VECHE de Otilia Cazimir

Sunt eu, fetiţa asta serioasă

Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,

Strângând la piept, cu mâinile-amândouă

Păpuşa nouă,

De care încă-mi mai aduc aminte?

(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

 

Mi-e milă de mânuţa ei,

De trupul mic, şi firav, şi puţin:

Mi-e milă ca de-un copilaş străin

Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei...

 

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -

Oglinzile erau aşa de nalte!

O dată doar, în luciul unui geam

Am bănuit o clipă chipul meu,

Am prins în ochi surâsul celeilalte

Şi n-am ştiu că-s eu.

 

Dar într-o zi am coborât din cui

O cadră-n care nu era nimic –

Decât o fată cu priviri căprui.

Ca un pisoi prostuţ şi mic,

Am cercetat pieziş, cu frică,

Vedenia stângace.

Am râs: - Săraca, tare-i mititică!

A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?

De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...

Dar mâna care-o căuta pe-a ei

A pipăit zadarnic sticla, rama,

Şi-nspăimântată am fugit la mama...

 

Azi, din fetiţa aceea nu mai este

Decât o poză ştearsă şi-o poveste.

Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,

Mi-a adormit – păpuşa veche

Pe scauieşul din grădină –

În suflet, printre cioburi de lumină.

 

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum

Coboară linişte pe suflet şi pe drum,

Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -

Din întunericul uitat în mine

Eu simt, încetişor, cum vine

Fetiţa din oglindă,

Cum îşi deschide ochii calzi şi vii

Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.

Rugăciunea, de Nichita Stanescu

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi ochiul

şi întoarce-mă cu faţa

spre invizibilul răsărit din lucruri.

 

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi inima

şi toarnă-mi aburul sufletului,

printre degetele tale.

 

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

trupul cel nou care-mi apasă

şi-mi striveşte trupul cel vechi.

 

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

îngerul negru

care mi-a îndurerat caracterul.

Colindă pe loc, de Nichita Stănescu

Niciodată nu putem greşi prea mult

din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.

Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim

din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim

şi nici prea frumos nu putem să trăim.

Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.

Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte

cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,

Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.

Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,

dar ştim că mai mult nu ni se cuvine…

 

LA PAŞTI, de George Coşbuc

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare,

Şi salciile-n albă floare

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

 

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Şi-un vânt de-abia clătinitor

Şopteşte din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi scoboară,

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate

Şi clopotele cântă rar,

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag şi plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soarta

Şi viaţa este tot, nu moartea.

 

Pe deal se suie-ncetişor

Neveste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete.

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână,

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

 

ÎNGER REFUZAT DE PĂSĂRI - Nichita Stănescu

Înger refuzat de păsări,

şi înscris cu-o pană-n cerc

să te şterg de pe nisipul

alizeelor, încerc.

Mai întâi steaua Canopus

cea mult-galbenă, o ling.

Ce sărată e, mi-e sete,

şi ce friguri tari mă ning.

Mai apoi îţi zgârii faţa,

curg din ea secunde verzi,

ce ierboasă mi-e privirea -

somnolent în ea te pierzi.

 

Înger refuzat de păsări

şi de zborurile lungi

îmi ajungi până la gură

până la sărut mi-ajungi.

Astfel stai înscris cu ţipăt

în conturul scos din minţi,

răspicat, al vieţii mele

care-nfige-n tine dinţi.

 

CÂNTEC, de Nichita Stănescu

E o întâmplare a ființei mele:

și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare

mereu dureroasă, minunată mereu.

 

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart

fluviul rece de deltă fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

 

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi

tâmpla de stele, pana când

lumea mea prelungă și în nesfârșire

se face coloana sau altceva

mult mai înalt, și mult mai curând.

 

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,

doua culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurată, neasemuită luptă

a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.

DE-AȘ AVEA..., de Rădulescu Rebecca

De-as avea si eu o floare

Mandra, dulce, rapitoare,

Ca si florile din mai,

Fiice dulce a unui plai,

Plai razand cu iarba verde,

Ce se leagana, se pierde,

Undoind incetisor,

Soptind soapte de amor;

 

De-as avea o floricica

Gingasa si tinerica,

Ca si floarea crinului,

Alb ca neaua sanului,

Amalgam de-o roz-albie

Si de una purpurie,

Cantand vesel si usor,

Soptind soapte de amor;

 

De-as avea o porumbita

Cu chip alb de copilita,

Copilita blandisoara

Ca o zi de primavara,

Catu-ti tine ziulita

I-as canta doina, doinita,

I-as canta-o-ncetisor,

Soptind soapte de amor

Către cititori, de Lucian Blaga

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi.

Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă

şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?

Credeţi-mă, credeţi-mă,

despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:

despre soartă şi despre şarpele binelui,

despre arhanghelii cari ară cu plugul

gradinile omului,

despre cerul spre care creştem,

despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri

şi înainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit

aşa de mult să plângă şi n-au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele,

de-aceea - lăsaţi-mă

să umblu mut printre voi,

să vă ies în cale cu ochii închişi.

 

INCERTITUDINILE CREDINȚEI, de Omar Khayyam

Cât timp voi încerca să umplu cu pietre marea nesfârșită?

Disprețuiesc și libertinii, dar și credința ipocrită.

Voi merge-n Rai sau în Gheena? Dar mai întâi e-adevărat

C-aceste stranii țări există? Care din voi le-a vizitat?

 

La orice pas. Părinte, ai pus câte-o capcană.

De-aș vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.

Și tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.

Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?

 

Atât de larg ești, Doamne, că nu-i nenorocire :

Să n-o împărtășească și ultimul atom.

Dar ia aminte bine: de-ai fi și Tu tot om,

N-ai da nici o smochină pe-așa o fericire.

 

Mulți câtă-nțelepciunea în temple si în Carte.

Pe alții-i chinuiește incertitudinea.

Dar unul stând la pânda deodată va striga:

"Besmetici, adevărul nu e de nici o parte!"

 

"Ce mare este Domnul!" repetă muedinul.

Adâncă deznădejde din glasul lui mă doare.

A cincea oara-i astăzi. Spuneți-mi, de ce oare

Alah de sus ne-asculta indiferent suspinul?"

 

Tu, cel ce arzi și încă mai arzi, și-ai merita

Să arzi în focul veșnic, de ce te rogi la zei?

Ce punte-ascunsă-aflat-ai ducând până la ei?

Prin ce putere rară fi vei îndupleca?

 

Trăit-am ani o sută sub dulcea-ți bunătate

Și-aș mat trăi o sută făcând numai păcate.

Ca să măsor la urmă, din două ce-i mai mare:

Mânia Ta cumplită sau blânda-ți îndurare.

 

Ne-ai pus în suflet patimi adânci cât o vecie,

Și-ai poruncit de-asemeni ca omul să se-abție.

Nedumeriți ne zbatem între porunci inverse.

Cum poți să-nclini o cupă, iar ea să nu se verse?

 

Ai plămădit în mine un amalgam ciudat.

Mii de-ntâmplări bizare în sufletu-mi se-ațin.

Când astfel e tiparul ce mi l-ai imprimat.

Mai bun decât atâta, cum pot eu sa devin?

 

De inima-mi captivă, îndură-te Părinte,

Și de-al meu suflet, cupa a lacrimii eterne.

Îmi iartă pașii slobozi ce duc către taverne

Și, iartă-mi Doamne, mâna când cupa o cuprinde!

 

Mi-ai spart ulciorul. Doamne, și vinul cel curat

În iarbă sângerează. Ce-mi mai rămâne-n loc?

Tu mi-ai închis și drumul spre ultimul noroc.

Ucide-mă, dar află: Tu ești acum cel beat.

 

Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate

Și te amuză - aceste efecte minunate

De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor

În propria Ta piesă - și ești și spectator.

 

În temple și biserici, moschei și mănăstiri

Se-ascund cei ce au teamă de-a iadului urgie.

Dar cel care cunoaște divina măreție

Nu-și răsădește-n suflet nici rugi nici tânguiri.

 

Beau vin și mi se spune de unul și de altul:

"Să nu mai bei, căci vinul dușman este de moarte

Al lui Alah". Atuncea - zic eu - pentru Prea-Naltul

Voi bea păgânul sânge. E-un act de pietate.

 

Te chinuiește gândul că faci mereu păcate.

Din orice bucurie o vină ți-ai făcut.

E fără rost tristețea, Khayyam, căci după moarte

Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.

 

Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.

Am renunțat la ceruri, la rugi si cele sfinte.

Oriunde este-o cupa, Tu ai sa vezi Părinte,

Cum curge-n gâturi vinul ca apa dintr-un râu.

 

Hai, s-aruncăm țărâna pe fața cerului,

Ca să nu-mi vadă cupa, nici sânii tăi de nufăr.

Cui ruga ta s-o dărui, și renunțarea cui,

Când ceru-i surd și poate în el și zeii sufăr?

 

De la-nceput voit-am să mă cunosc pe mine,

Și-apoi de mine însumi, de ce m-ai despărțit?

Și dacă-n ziua-ntâia m-ai vrut mereu cu Tine,

De ce apoi, bezmetic, în lume m-ai zvârlit?

 

Nu-i nici un om pe care absența Ta nu-l doare,

Pe toți iluminații î-ncânta-a Ta splendoare.

Deși spre om privirea-T;i nu vrea să se încline,

Nu-i nimeni să nu fie preocupat de Tine.

 

În ziua când tot cerul s-o prăbuși, - când ceata

O să orbească aștrii și s-or întuneca,

Te voi opri pe cale și te voi întreba:

"Când singur tu mi-ai dat-o, acum de ce-mi iei viața.

 

O gură parfumată argintii mi i-a stors

Și-ncrederea-Ț;i în mine a năruit-o vinul.

Urmează Raiul? Iadul? Mi-aștept senin destinul.

Căci Iadul - cine-l știe? Din cer, cine s-a-ntors?

 

Dervișule, aruncă acest val înflorat

Și-mbracă al sărăciei vestmânt neîntinat.

N-ai să mai vezi pe nimeni grăbit să ți se-nchine,

Dar ai s-auzi cum cântă tot cerul pentru tine.

 

Ascultă marea taină: când prima dimineață

Ilumină cuprinsul, Adam era deja

Făptura cea mai tristă, și-ndurerat chema

Să se întoarcă noaptea, să vină iarăși ceata.

 

O sută de religii nu fac cât vinul sacru,

O-nghițitură face cât șaptezeci de rugi.

Afar’ de vin, nu este un singur lucru acru

În stare să plătească un cer de îngeri dulci.

 

Spuneți-mi ce-i mai bine? Să mergi într-o tavernă,

Sau sa te tângui zilnic cu sufletul pustiu,

Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau să știu

De-Alah și alta viață, căci stingerea-i eterna.

 

Sârmane om, nimica tu n-ai să știi vreodată.

Nimic din ce-nconjoară aceasta oră tristă.

Încearcă să-ți faci Raiul, promis de zei odată,

Aici, căci altul poate dincolo nu există.

 

De ce incertul mâine te tulbură mereu?

Căci nu-ti stă în putere să-i schimbi de astăzi fața.

Și trăiește-adânc prezentul! Iar mâini? Nici Dumnezeu

Nu ar putea să spună ce taină-ascunde ceata.

 

Dincolo de pământ și infinit,

Cătam să aflu cerul unde vine.

și-un glas solemn atunci s-a auzit:

"Și cerul și infernul sunt în tine."

DURERI ASCUNSE, de Dimitrie Anghel

Și voi veni, ca din scripturi păgâne,

cu sceptrul alb, de sare și de foc.

Alb trandafir va înflori în pâine -

mirată vei tăia-o, la soroc.

 

Și am să tac. Tăcerea este graiul

cel mai adânc de pe această stea.

Atunci, o clipă, o sa simți că raiul

ți-e-n inima de crin și-n carnea-ți rea.

 

Diluviile vremii vor fi sparte,

topite-n vipiile stacojii. -

Ca două pagini, gemene, de carte

vom fi. Sărut foșnit. Căci voi veni!

CREION, de Tudor Arghezi

Fă-te, suflete, copil

Şi strecoară-te tiptil

Prin porumb cu moţ şi ciucuri,

Ca să poţi să te mai bucuri.

 

Strânge slove, cărţi şi pană.

Dă-le toate de pomană.

Unui nou învăţăcel,

Să se chinuie şi el.

 

Gândul n-o să te mai fure

Prin zăvoaie şi pădure,

Cu ecoul de cuvinte

Care-ngână şi te minte.

 

Când tristeţile te dor,

Uită tot şi tâlcul lor.

ÎNVIERE DE TOATE ZILELE, de Lucian Blaga

O înviere e pretutindeni, pe drum

şi-n lumina deşteaptă.

Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat

ca fântânile din imperiul lutului.

Trecătorule, oricine-ai fi,

ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.

 

Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,

nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.

Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii ?

Rugăciunea de-atâtea ori începută

mi se sfârşeşte şi zic :

Tată, te iert că-n adânc

m-ai semănat între brazdele lumii.

 

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.

Flori peste fire de mari

îmi luminează din larg –

aureole pierdute pa câmp de sfinţii trecutului.

MĂRUL DE LÂNGĂ DRUM, de Mihai Beniuc

Sunt măr de lângă drum şi fără gard.

La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,

Că n-ai sa dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,

Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.

E ţara ce la sânul ei ne ţine,

Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.

Când se-ncălzeşte-n primăveri sub soare,

În mine sunt puzderie de floare,

Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,

Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,

În semn de prea adâncă plecăciune,

De tot ce-aş vrea să spun şi nu ştiu spune.

În toamnă, când pe creangă măr de măru-i,

La pământeni cu dragoste mă dărui.

Când au pornit podoabele-mi să cadă

Şi vine blana groasă de zăpadă,

Eu strâng vârtos în rădăcini pământul

Să nu mă smulgă din temeiuri vântul.

Şi an de an mi-i rodul mai bogat

Şi an de an mai gata sunt de dat.

Mi-s dragi copiii legănaţi în ramuri,

La gât cu mici bucăţi din sfinte flamuri.

Şi dragi îmi sunt şi fetele fecioare

Umblând prin crengi cu dalbele picioare,

Cu poala şi cu sânul plin de mere,

Râzând îmbujorate de plăcere.

Atunci mai uit pe-aceia care-au dat

Cu pietre-n rămurişul meu rotat,

Şi-mi amintesc cum astă-primăvară

Lângă tulpină-mi doi se sărutară,

Iar la plecare, el cu bucurie

Şi-a pus cântând o floare-n pălărie.

Sunt măr de lângă drum si fără gard,

La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,

Că n-ai să dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,

Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.

E ţara ce la sânul ei ne ţine,

Hrănindu-ne, pe tine şi pe mine.

ÎNTOARCEREA FIULUI RĂTĂCIT, de Marin Preda

E dimineaţă, am gura amară şi cârcei în tot corpul

Peste geam văd pâinea rotundă şi inaccesibilă ca idealul unui adolescent

Mă întind şi mă las fără să vreau în voia mea însumi

Şi cuget banal că lumea-i inutilă şi trăieşte fără nici un rost...

 

Aşa cum mă cuprinde nostalgia boabelor de porumb

coapte-n tarabă

şi a mămăligii cu brânză friptă pe jăratec a oamenilor proşti...

nu-i nimic, că doară ţi-ai propus să fii luptător şi să cucereşti lumea

şi ai nădejdea să revină nişte timpuri ce nici măcar nu le cunoşti.

 

Acum dă-te jos din pat şi caută şi munceşte fiindcă nu-i ruşine

Ei, ascultă-mă: am fost pe rând: mareşal după caruri mortuare,

am spălat pe jos, am ţinut filozofic de coarne roaba

şi am măturat măreţ şi ,,dégagé" pe trotuare.

 

Nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame:

Punctează de vrei mizeria sau descrie ca un Neron, o vâltoare,

Urmăreşte ca prostul un copil ce duce înghetat un lemn în sanie,

sau fugi ca un foiletonist după inspiraţie pentru intriga fascicolei viitoare.

 

- Da, dar în mine se prăbuşesc o mie de visuri.

Sunt tot atât de gol şi inutil cum am plecat de-acasă

şi aşa cum sunt m-a cuprins nostalgia boabelor de porumb coapte-n tarabă

şi a mămăligii părinteşti aburinde şi calde de pe masă.

AR FI BINE SĂ UIŢI, de Geo Dumitrescu

- Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,

uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,

aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,

uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine...

- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând

n-a fost dat nimănui a uita

focul în care piere arzând.

 

- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,

alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,

uitaţi-o, vă spun!

- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina

nu mai găsea drumul spre noi.

Ca nişte afumate răni de glonţ,

spre lume aţinteam

sticloase întrebări încremenite. Doar ea,

buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,

lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –

lumini fierbinţi, în mijlocul cărora

tolănită, domneşte.

Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –

alungă-ţi ochii, lumina,

căci numai o dată cu noi

va pleca şi ea de la tine.

 

- Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,

uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,

liniştitele mele unelte:

de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,

hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos

al poamelor, al pruncilor,

doar întinderii albe a hârtiei,

şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului

şi-al portocalei,

de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc

doar arborele din drum, tăcut şi statornic.

 

- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,

întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele

în matca lor veche şi, cântând,

lasă unda să-ţi joace în voie

pe prundurile multicolore ale vieţii...

- Zadarnic, zadarnic! îmi spune

n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege

unda grăbită a râului

din vânătul val nestatornic al mării

în care s-a pierdut fără urmă...

 

- Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,

fugi, goneşte, scapără-ţi paşii

departe spre zare, încotro vezi cu ochii,

fugi, nu te mai uita în urmă,

azvârle peste umăr pieptenele:

dese păduri înalte s-or aşterne

între tine şi ea!

fugi, azvârle oglinda: lacul întins,

cu nemărginirea-i de ape, va îneca

amintirea ei...

 

Fug, alerg... Zadarnic alerg, o, zadarnic:

oglinda umedă a lacului

cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,

iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă

cu glasul, cu vorbele ei,

şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind

o, arborii mereu spre mine întind

braţele ei.

 

ADUCERI AMINTE, de Alexandr Pușkin

Când glasul zilei pentru noi toți se trece

Și amuțește orașul vorbitor,

În umbre albastre-n pace rece

Adoarme ostenitul muncitor,

Atunci încep în pașnică tăcere

A mea chinuitoare priveghere,

Caci noaptea arde-n mine vie

Mustrarea cugetului meu;

Îmi fierbe mintea mea cea slaba si învie

Un roi de gânduri negru, greu...

Aducerea aminte-mi desfășoară

Tot zapisul urâtei vieții mele,

Citindu-l cu necaz și pocăințe grele,

Eu tremur blestemând viața mea amară

Și plâng amar s-amar mă jeluiesc,

Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc.

 

INFINIT, de Florin Mihai Petrescu

Cum zboară-n cer o pasăre astfel

Spre tine aş zbura, dar mă reţine

Obişnuinţa lungă cu pământul

Alesul farmec al singurătăţii

Dorinţa de-a rămâne pururi eu

Şi teama că m-aş pierde lângă tine.

 

FLORILE ÎMI SPUN RĂMAS BUN, de Serghei Esenin -

Florile îmi spun rămas bun

aplecându-si spre glie corolele.

Nu voi zări chipul ținutului străbun

nicicând poate, numărate-mi sunt orele.

 

Ei, și ce-i cu asta, iubită?

Am văzut destule... pământul

ca o mângâiere reînnoită

cum ocolea în tremur mormântul.

 

Deoarece viața-mi întreagă

am privit-o c-un surâs îngăduitor,

pot să vorbesc despre clipa ce-aleargă

împreună cu al lumii amurg trecător.

 

După mine, un altul își va încerca norocul,

mâhnirea de-a atinge înaltele cote.

Părăsit voi fi, un altul va ispiti locul

intonând alte cântece și alte note.

 

Iubita-mi cu altul va merge la braț,

dar cântecu-mi ascultând cu fervoare

se va gândi la mine cu nesaț

ca la o irepetabila floare

 

TRIUMFUL VIEŢII, de Florin Mihai Petrescu

E bântuită lumea de blesteme,

De molime, taifunuri ucigaşe,

Cutremure care înghit oraşe,

Copii diformi, neprevăzută vreme...

Dar Frumuseţea în alt unghi răzbate

Traiu-i mai lung şi omu-i mai înalt

Redute vechi luate cu asalt

Sunt prăbuşite în eternitate.

Adâncuri mereu vii echilibrează

Extremele ieşite din comun

E de-ajuns în beznă doar o rază

Şi umbrele, tăcute, se supun.

Acolo unde nimeni nu-ndrăzneşte

Nici să presimtă, nici să se exprime

El prinde singur taina ca-ntr-un cleşte

Şi veşnicia-i numai limpezime.

OM, demiurg întruchipat de soare,

Privire pură care totul vede,

Tu-ntreci înţelepciunea strânsă-n VEDE!

.................................................

Surâsul tău aduce sărbătoare.

 

XENIA (III), de Eugenio Montale

Să reamintesc plânsul tău (al meu era îndoit)

Nu ajunge să sting răbufnirea râsetelor tale.

Erau ca o anticipare a unei personale

Judecăţi de apoi, din nefericire niciodată întâmplată.

 

PĂSĂRILE VORBITOARE, de Eugenio Montale

Morala dispune de puţine cuvinte

cineva a numărat patru sute dintre ele

şi recordul n-a fost doborât până astăzi.

Nici chiar păsările indiene

ce sunt acum la modă

şi seamănă cu mierlele

prădalnic clonţ de foc şi pene negre-albastre

nu izbutesc să spună mai multe.

Deosebirea constă doar în râs:

cel al falsei mierle nu e al nostru,

are o ţintă-anume, omul care se crede

mai liber decât ea: decât mine ce trec

zi de zi şi salut mâna aceea

de pene şi de sunete menite să trăiască

mai puţin decât mine. Aşa se spune, dar...

 

RAPSODII DE PRIMĂVARĂ, de George Topârceanu

I

Sus prin crângul adormit,

A trecut în taină mare,

De cu noapte, risipind

Șiruri de mărgăritare

Din panere de argint,

Stol bălai

De ingerași

Cu alai

De toporași.

Primăvară, cui le dai?

Primăvară, cui le lași?

II

Se-nalță abur moale din grădină.

Pe jos, pornesc furnicile la drum.

Acoperișuri veștede-n lumină

Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul

Și ies gândacii-Domnului pe zid.

Ferestre amorțite se deschid

Să intre-n casă soarele și vântul.

De prin balcoane

Și coridoare

Albe tulpane

Fâlfâie-n soare.

 

Ies gospodinele

Iuți ca albinele,

Parul le flutură,

Toate dau zor.

Unele mătură,

Altele scutură

Colbul din pătură

Și din covor.

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

Și-a răsfirat crenguțele ca spinii

De frica să nu-i cadă la picioare,

Din creștet, valul subțirel de floare.

Că s-a trezit așa de dimineață

Cu ramuri albe și se poate spune

Că-i pentru-ntâia oară în viață

Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru

Și-adună-n poală

Argintul tot.

Cerul e-albastru

Ca o petală

De miozot.

III

Soare crud în liliac,

Zbor subțire de gândac,

Glasuri mici

De rândunici,

Viorele și urzici...

 

 

Primăvara, din ce rai

Nevisat de pământeni

Vii cu mândrul tău alai

Peste crânguri și poieni?

Pogorâtă pe pământ

În mătăsuri lungi de vânt,

Lași în urmă, pe câmpii,

Galbeni vii

De păpădii,

Bălți albastre și-nsorite

De omăt topit abia,

Și pe dealuri mucezite

Arături de catifea.

Și pornești departe-n sus

După iarna ce s-a dus,

După trena-i de ninsori

Așternută pe colini...

Drumuri nalte de cocori,

Călăuzii cei străini,

Își îndreaptă an cu an

Pasul tainic și te mint

Spre ținutul diafan

Al câmpiilor de-argint.

Iar acolo te oprești

Și doar pasul tău ușor,

În omăt strălucitor,

Lasă urme viorii

De conduri împărătești

Peste albele stihii...

Primăvară, unde ești?

 

PĂDUREA DE MESTECENI CU MUZICĂ DE DANTE, de Mircea Ivănescu

către sfârşitul drumului vieţii noastre

m-am regăsit într-o pădure luminoasă,

căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră

mi-l rătăcisem - şi era o joasă

lumină, care şi cu soarele ploua

prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet

paşii trosnind prin ramurile unde noua

tăcere de îndată răsărea, un umblet

printr-o pădure a luminii înserată în argint,

mergând ca într-un vis în care te deştepţi pe nesimţite,

şi fără să mai ştii unde te-ndrepţi, doar ocolind

o dată cu poteca de desişuri năpădită,

înaintând, ca şi cum ţi-ar privi

liniile vieţii în palmă, şi ştiind

că poţi să-ţi închizi palma - şi ai fi

atunci închis în pumnul veşniciei - şi

să nu-ţi mai fie cu putinţă să mai dai din mâini, râvnind

acea primăvară albăstrie.

 

PASTEL, de George Bacovia

Buciumă toamna

Agonic - din fund -

Trec păsărele

Si tainic s-ascund.

 

Târâie ploaia ...

Nu-i nimeni pe drum; Pe-afară de stai

Te-năbuși de fum.

 

Departe, pe câmp,

Cad corbii, domol;

Si răgete lungi

Ornesc din ocol.

 

Tălăngile, trist,

Tot sună dogi ...

Si tare-i târziu,

Și n-am mai murit ...

 

DE VORBĂ CU MINE ÎNSUMI, de Ion Minulescu

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate

Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,

Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -

Că El și Eu nu suntem decât același frate,

Și-aceeași rană-i doare pe ambii scutieri.

 

Armurile alt'dată pătate de rugina

Azi par mai sclipitoare decât oricând,

Iar spada,

Încrucișată-n lupta de-atâtea ori,

E plină

De sângele netrebnic al celor ce cad pradă

Aceluiași proteic și veșnic Torquemada.

 

Vorbesc cu mine însumi și-mi zic:

- De ce mă minți

De-atâția ani de-a rândul ca tu ești cel mai mare

Din toți îmblânzitorii cohortelor barbare,

Că-n gestul tău palpită străvechile altare,

Iar vasta catedrală, zidită de părinți,

Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu și sfinți,

O poți schimba-ntr-o clipă,

De nu ți-ar fi rușine

De bărbile lor albe,

De mine

Și de tine?

 

Vorbesc cu mine însumi și-mi zic:

- De-atâția ani,

De când mă porți spre-același sublim necunoscut,

De ce mă minți cu-aceleași îndemnuri de temut

Și-mi profanezi credința cu-același prefăcut

Surâs -

Citit pe buze de josnici curtezani?

De ce din armonia supremelor cântări

Azi nu se mai aude decât grozavul urlet

Al celor ce se-neacă în descărcări de tunet

Departe, -n cine știe ce profunzimi de mari!...

 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

Mă simt așa de singur, c-aproape-mi este frică

Să mai vorbesc cu mine,

Și-mi zic:

- Ascultă, frate,

Ascunde-ți rana,

Uita c-ai fost rănit și tu -

Tu, ce-ai strivit atâția ce nu se mai ridică -

Te scutură de greul armurii-nsângerate;

Iar celui ce te-ntreabă de-ți sunt sau nu-ți sunt frate

Răspunde-i: "Nu".

 

TRĂSURA, de Adrian Păunescu

Din patru direcţii şi chiar din mai multe,

Un foşnet şi-un zgomot de paşi:

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Se-aude venind către Iaşi.

 

Dar, Doamne al nostru, ce vii de departe,

Ce palid la faţă mai eşti!

Si ce mai e, Doamne, prin cer şi prin stele?

Si ce e pe la Bucureşti?

 

Sau vii dinspre casa natală, poete?

Sau vii dinspre morţi către vii?

Şi spune-ne dacă sunt numai iluzii

Si spune-ne dacă-ntârzii.

 

Se-aude pe piatră un ritm de copită

Ce plânge ciudat în urmaşi:

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Se-aude venind către Iaşi.

 

Dar nu mai ajunge, vai, nu mai ajunge

Şi unii se nasc, alţii mor,

Pe semnul acesta, dau vaiere plopii

Şi teiul mai plânge de dor.

 

Şi teamă, mi-e teamă, că totul aşa e,

La limita fizicii reci,

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Venind, nu ajunge în veci.

 

Ea vine mereu, se-aude că vine,

E-atât de aproape acum

Dar n-are deloc consistenţă trăsura

Şi caii sunt parcă de fum.

 

Oricum, cât va fi pe pământ România,

O dată cu ultimii paşi,

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Veni-va mereu către Iaşi.

 

Fiţi gata să-i faceţi primirea înaltă,

Chiar dacă simţiţi tristul gând,

Că veşnic veni-va trăsura aceasta

Şi nu va ajunge nicicând.

 

ORICE COPIL, de George Ţărnea

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsă-n lume

De noapte ne-ar putea păzi.

 

Orice copil are o ţară,

Orice copil are părinţi,

Descoperind din vară-n vară

Alt joc al paşilor cuminţi.

 

Orice copil are o cale,

Orice copil are un gând,

Călătorind pe cer la vale

Şi printre spini din când în când.

 

Orice copil are un leagăn,

Orice copil crede-n poveşti,

Adăpostind o lume-ntreagă-n

Curaţii ochi copilăreşti.

 

Orice copil are o mare

Pe care-şi poartă barca lui,

Dar nu se-aşteaptă să coboare

La ţărmul mării nimănui.

 

Orice copil culege fluturi,

De dorul unei mângâieri,

Şi-ntoarce vremea la-nceputuri

Cu teama de-al rosti pe “ieri”.

 

Orice copil se poate face

Şi floare şi păun şi cerb,

Silabisind cuvântul pace

Pe limba fiecărui herb.

 

Orice copil are sub gene

Şi stropi de rouă şi gheţari,

Hrăniţi din legile viclene

Din jocul unor oameni mari.

 

Orice copil reface-n minte

Destinul primului cuvânt,

Putând să strângă în cuvinte

Lumina-ntregului pământ.

 

Orice copil e o minune

Irepetabilă precum

Ivirea zilei din genune

Şi focul soarelui din scrum.

 

FOCUL VÂNĂT, de Serghei Esenin

Focul vânat e gonit de vânt,

Zările-au uitat să mă mai doară...

De iubire-ntâia oara cânt,

La scandal renunț întâia oară.

Am fost crâng părăginit pe loc,

La femei și vodcă dam năvală.

Nu-mi mai place azi să beau, să joc,

Să-mi pierd viața fără socoteală.

 

E de-ajuns să te privesc tăcut,

Să-ți văd ochii plini de tot înaltul,

Ca uitând întregul tău trecut,

Tu să nu mai poți pleca la altul

Tu - mers gingaș, tu, surâsul meu,

Dac-ai ști, cu inima-i pustie,

Cum poate iubi un derbedeu

Și cât poate de supus să-ți fie.

Cârciumile le-aș uita pe veci,

N-aș mai ști nici versul ce înseamnă,

De-aș atinge aceste brațe reci

Și-al tău păr ca floarea cea de toamnă.

 

Veșnic te-aș urma pe-acest pământ,

Depărtarea mi-ar părea ușoara...

De iubire-ntâia oara cânt,

La scandal renunț întâia oară.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.

Toate trec ca floarea spulberata.

Vestejit de-al toamnei mele frig

Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai sa mai zvâcnești ca pân-acum

Inima răcită prea devreme.

S-o pornesc desculț din nou la drum,

Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

 

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,

Pui pe buze flacăra pornirii.

O! Pierdutul prospețimii har

Cu vioiul clocot al simțirii!

În dorinți încep zgârcit să fiu,

Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?

Parcă pe un cal trandafiriu

Vesel galopai de dimineață.

Toți suntem vremelnici pentru veci,

Rar ning fragii frunzele deșarte...

Binecuvântat să fie deci

Că trăiesc și să mă duc spre moarte.

 

LAUDĂ OMULUI, de Nichita Stănescu

Din punctul de vedere-al copacilor,

soarele-i o dungă de căldură,

oamenii - o emoţie copleşitoare...

Ei sunt nişte fructe plimbătoare

ale unui pom cu mult mai mare!

 

Din punctul de vedere-al pietrelor,

soarele-i o piatră căzătoare,

oamenii-s o lină apăsare...

Sunt mişcare-adaugată la mişcare

şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

 

Din punctul de vedere-al aerului,

soarele-i un aer plin de păsări,

aripă în aripă zbătând.

Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,

cu aripi crescute înlăuntru,

care bat plutind, planând,

într-un aer mai curat - care e gândul!

 

POVESTE, de Marin Sorescu

Sufletul tău funcţionează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate.

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

 

Totuşi vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună.

 

Vom fi fericiţi pentru iarbă

Şi pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură

Şi vom ţine un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

 

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

 

Până când ne va ieşi în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

 

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitatea pentru flacără,

Nici lemne pentru fum.

ÎN ZĂDAR ÎN COLBUL ŞCOLII…, de Mihai Eminescu

În zădar în colbul şcolii,

Prin autori mâncaţi de molii,

Cauţi urma frumuseţii

Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse

Cauţi taine nepătrunse

Şi cu slovele lor strâmbe

Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi

Ca viaţa s-aibă preţ

Ci trăieşte, chinuieşte

Şi de toate pătimeşte

Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.

 

RUGA TĂCUTĂ de A.E.Baconsky

Mă rog luminii să coboare

Umblând peste pădure ca o boare –

Brazilor adormiți mă plec să le sărut

Bărbile lungi – frunzișului căzut

Pașii mei rari îi povestesc în șoapte

Spaime cerbilor de miazănoapte.

Mă rog peregrinului, tristului vânt,

Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,

Să poarte printre lacuri mai departe

Viața de pasăre a frunzelor moarte –

Mă rog pădurarilor să lase

Deschise ușile colibelor joase,

Cărărilor mă rog sa mă caute poate

Când noaptea va fi dusă jumătate,

Și-ntr-un târziu mă rog Craiului Nou

Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,

Când raza lui halucinantă, rece,

Pierdută prin văzduh mă va petrece.

Pe urma n-am să mă mai rog nimănui –

Va crește pe arbori mușchiul verzui

Și frunzele-au să plece și-au să vie

Cu nesfârșita lor monotonie.

 

STROFE DE-A LUNGUL ANILOR, de Lucian Blaga

Când prin oraş calci lin pe străzi

sămânţa ulmilor, şi-n mers

în adevăruri limpezi crezi -

mai e nevoie de vreun vers?

 

Când muşchiul de pădure mult

ne-alină-n vară verde dor

şi glasul picurat ţi-ascult -

mai e nevoie de-un izvor?

 

Când în bătaia vântului

mlădie umbli pe colnic,

pe-ntinderea pământului

mai e nevoie de vreun spic?

 

Când între lipsă şi prisos

ne bucurăm de câte sunt

şi cântă pe subt glii un os -

mai e nevoie de cuvânt?

 

Când îţi ghicesc arzândul lut

cum altul de Tanagra nu-i,

din miazănoapte până-n sud

mai e nevoie de statui?

 

Când hoinărind, alăturea,

noi mână-n mână ne găsim

cu ochii la aceeaşi stea -

mai e nevoie de destin?

 

Nevoia de simplu

Daniel Dumitru Darie

 

 

Avem nevoie doar de lucruri simple,

ne complicam aiurea şi absurd,

nu mai lăsăm nimic să se întâmple

şi sufletul ni-l vrem şi mut şi surd.

 

Din vorbe dăm trecutului nuanţe

cu frica de-a trăi în mod normal

şi-n focul morţii aruncăm speranţe

şi doar spre moarte drumul ni-i real.

 

Paradoxal, privim spre mai departe,

întoarcerii nu-i dăm nicicum un rost

deşi ni-i dat să ştim că orice moarte

redefineste pe "va fi" prin ce "a fost".

 

Avem în noi puterea de-a alege

să fim reali, să nu ne complicăm,

să nu minţim făcând minciuna lege

iubirea s-o trăim, să n-o mimăm.

 

Ne naştem cu însemnul omeniei,

cu drumul drept, direct, pecetluit,

dar ne lăsăm prea mult robiţi mândriei

călcând în contra sensului sortit.

 

În fuga spre himere arătate

de gândul tras de alţii în abis,

prăpastia arată că se poate

să facem precum spus-am şi-am promis.

 

Avem nevoie doar de lucruri simple

până acum ne-am complicat voit,

de-acum ştiut e tot ce-o să se-ntâmple,

e scris, e zis, e doar de împlinit.

 

ORGOLIUL, de Szasz Ion

Tainicul tău chip

Acoperit de duioşie

Ascunde în subconştient

Orgoliul tău nemărginit.

Orgoliu făţarnic, înşelător

Ce duce aparent

Spre dorita nemurire,

Acoperind pe de-a totul

Realitatea crudă, fragilă

A anilor trecând în grabă

Părul creţ maroniu,

Ochii de culoarea mării,

Dau un strigăt disperat

Spre crudul Cronos,

Pentru a reîntoarce

Cursul operei sale

Şi de a recâştiga de-ndată

Tot ce cândva ai pierdut.

Însă până în casa lui Uranus

Nu răsună glasul tău moale…

 

 

ACELAȘI GÂND, de Nichita Stănescu

Ferește-te să ai dreptate

Când ești îndrăgostit!

Mai bine să ai umbra,

mai bine să ai raza,

mai bine să ai lacrima,

mai bine să ai orice altceva!

Un om îndrăgostit când are dreptate

E un om singur,

Numai tristețea are dreptate.

Tu, mai bine să ai bolovani,

mai bine să ai vulturi,

mai bine să ai albul zăpezii!

 

CE BINE CĂ EȘTI, de Nichita Stănescu

E o întâmplare a ființei mele

și atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare

mereu dureroasă, minunată mereu.

 

Să stăm de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

 

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă și în nesfârșire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt și mult mai curând.

 

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurată, neasemuită luptă

a minunii ca ești, a-ntâmplării că sunt.

SUNT UN OM VIU, de Nichita Stănescu

Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar

mă bucur totdeauna că sunt.

 

Nu mă realizez deplin niciodată,

pentru că

am o idee din ce în ce mai bună

despre viață

 

Mă cutremură diferența dintre mine

și firul ierbii,

dintre mine și lei,

dintre mine și insulele de lumină

ale stelelor.

Dintre mine și numere,

bunăoară între mine și 2, între mine și 3.

 

Am și-un defect, un păcat:

iau în serios iarba,

iau în serios leii,

mișcările aproape perfecte ale cerului.

Și-o rana întâmplătoare la mâna

mă face să văd prin ea,

ca printr-un ochean,

durerile lumii, războaiele.

 

Dintr-o astfel de întâmplare

mi s-a tras marea înțelegere

pe care-o am pentru Ulise – și

admirația ce i-o port

bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

 

Cu greu mi-aș putea imagina

un pământ pustiu, rotindu-se

în jurul soarelui...

(Poate fiindcă există pe lume

astfel de versuri.)

 

Îmi place sa râd, deși

râd rar, având mereu câte o treabă,

ori călătorind cu o plută, la nesfârșit,

pe oceanul oval al fanteziei.

 

E un spectacol de neuitat acela

de-a știi,

de a descoperi

harta universului în expansiune,

în timp ce-ți privești

o fotografie din copilărie!

 

E un trup al tău, vechi,

pe care l-ai rătăcit

și nici măcar un anunț, dat

cu litere groase,

nu-ți oferă vreo șansă

să-l mai regăsești.

 

Îmi desfac papirusul vieții

plin de hieroglife,

și ceea ce pot comunica

acum, aici,

după o descifrare anevoioasă,

dar nu lipsită de satisfacții,

e un poem închinat păcii.

 

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ și-n pietre și în schelării,

magnetic, timpul, clipită cu clipită,

gândurile mi le-nalță

ca pe niște trupuri vii.

 

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ și-n pietre și în schelării

Umbra de mi-as ține-o doar o clipă pironită,

s-ar și umple de ferigi, de bălării!

 

Doar chipul tău prelung, iubito,

lasă-l așa cum este, răzimat

între două bătăi ale inimii mele,

ca între Tigru

și Eufrat.

 

CINE DINTRE NOI, de Ana Blandiana

Când pleci,

Nu știu care dintre noi a plecat,

Când întind mâna

Nu știu dacă nu mă caut pe mine,

Când îți spun: te iubesc,

Nu știu dacă nu mie îmi spun

Și mi se face rușine.

Odinioară

Știam cum arăți,

Erai

Nespus de înalt și de subțire,

Știam de unde-ncepi

Și unde mă sfârșesc,

Îți găseam ușor

Buzele, gâtul,

Clavicula dulce,

Umărul copilăresc.

De mult, îmi amintesc,

Eram doi,

Țin minte cum ne țineam de mână...

Cine-a fost înfrânt dintre noi ?

Cine-a putut să rămână ?

Singurul trup este al tău

Sau al meu ?

Și mi-e atât de dor

De cine ?

Numai tăcând,

Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,

Mai pot sa te distrug

Cu greu

În mine.

 

POATE CĂ MĂ VISEAZĂ CINEVA, de Ana Blandiana

Poate că mă visează cineva

De aceea gesturile

Îmi sunt atât de moi

Și de neterminate,

Cu scopul uitat

La jumătatea mișcării,

Grotesc,

De aceea contururile mi se șterg

Secundă cu secundă

Și faptele mi se topesc...

Și poate cel ce mă visează

E smuls din când în când

Din somn,

Trezit,

Purtat cu sila-n viața lui

Adevărată,

 

De aceea mă-ntunec

Suspendată uneori

Ca de-un fir care se topește de nea,

Fără să știu

Dacă va mai adormi vreodată

Ca să mi se mai întâmple

Ceva.

 

POEM, de Nichita Stănescu

"Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,

de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..."

 

UMBRA, de George Bacovia

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…

Se întindea noianul de unde nu mai vii;

O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa -

Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

 

- Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,

Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.

O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,

Lăsând odaia goală, şi lampa afumată…

 

VARA, de Otilia Cazimir

Apune soarele-n văpăi

Și înserarea, ca un val,

Pe subt răchițile din deal

Se lasă-n liniște pe văi.

Coboară-ncovoiat la pod

Un biet pescar, de pe Siret,

Și-n umbra sură pier încet

Pescar, și apă, și năvod.

De jos, din ceata de pe prund,

Doi pescăruși au apărut

Și-n zbor îngemănat și mut

Se duc spre bălțile din fund.

Închid pleoapele s-ascult…

De pacea largă legănat

Mi-adoarme sufletu-mpăcat.

Ca un copil ce-a plâns prea mult.

 

ÎN MAREA TRECERE, de Lucian Blaga

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dăruieşte apelor de jos.

Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere

îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.

Frunzare se boltesc adânci

peste o-ntreagă poveste.

 

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Numai sângele meu strigă prin păduri

după îndepărtata-i copilărie,

ca un cerb bătrân

după ciuta lui pierdută în moarte.

 

Poate a pierit subt stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.

În zadar i-aştept veştile,

numai peşteri răsună,

pâraie se cer în adânc.

 

Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi

ciuta călcând prin moarte.

 

Tot mai departe șovăi pe drum -

şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă

o gură învinsă,

închid cu pumnul toate izvoarele,

pentru totdeauna să tacă,

să tacă.

 

Tinerete

 

de George Lesnea

 

Mi-a mai rămas puţină tinereţe,

Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,

Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,

Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.

 

În mine plopii-şi suie fremătarea,

Ca în adâncul inimii să mâie,

Obrajii mi-i sărută înserarea,

Împrospătând cu stele şi cu grâie.

 

Cu doina apei curg spre totdeauna,

Cu ciocârlia inima mea zboară.

Privesc cum noaptea ia pe umăr luna

Ca pe un pui ucis, de căprioară.

 

Ades simt ghioceii duioşiei

Că-mi înfloresc din piept şi din privire,

Când bălţile-s ferestrele câmpiei,

Prin care văd departe,-n amintire.

 

Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,

În frunze viitorul meu suspină.

Un nour poartă lebăda-i bolnavă,

Scăpând din plisc grăunţe de lumină.

 

Pare-un surâs al soarelui pământul.

Aleargă cerul după rândunele.

Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul

Se plimbă printre gândurile mele.

 

Ca o icoană-ncepe să s-afume

Făptura mea de stinse curcubeie.

Zădarnic însă locul meu în lume

Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

 

ORICE COPIL ARE UN NUME, de George Țărnea

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,

Lumina lui aprinsa-n lume

De noapte ne-ar putea păzi.

 

Orice copil are o țară,

Orice copil are părinți,

Descoperind din vară-n vară

Alt joc al pașilor cuminți.

 

Orice copil are o cale,

Orice copil are un gând,

Călătorind pe cer la vale

Și printre spini din când în când.

 

Orice copil are un leagăn,

Orice copil crede-n povesti,

Adăpostind o lume-ntreagă-n

Curații ochi copilărești.

 

Orice copil are o mare

Pe care-și poartă barca lui,

Dar nu se-așteaptă să coboare

La țărmul mării nimănui.

 

Orice copil culege fluturi,

De dorul unei mângâieri,

Și-ntoarce vremea la-nceputuri

Cu teama de-al rosti pe "ieri".

 

Orice copil se poate face

Și floare și păun și cerb,

Silabisind cuvântul pace

Pe limba fiecărui herb.

 

Orice copil are sub gene

Și stropi de roua și ghețari,

Hrăniți din legile viclene

Din jocul unor oameni mari.

 

Orice copil reface-n minte

Destinul primului cuvânt,

Putând să strângă în cuvinte

Lumina-ntregului pământ.

 

Orice copil e o minune

Irepetabila precum

Ivirea zilei din genune

Și focul soarelui din scrum.

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei