Pagina de poezie (27) PDF Imprimare Email

Culorile iubirii, de Teodor Munteanu

Dorul meu, floare nestinsă,
Este roșu în obraji.
S-a pitit ca o fetiță
După tufa cea de fragi.

Se joacă de-a v-ați ascunselea
Cu-al său prieten , curcubeu,
Cine pierde va rămâne
Celuilalt dator mereu.

Din paleta ce o poartă 
Pierzătoru'-i dă culori
Campionului ce știe
Să câștige deseori.

Dorul meu și curcubeul
Sunt de fel cam jucăuși.
N-au astâmpăr nici o clipă
Se ascund pe după uși.

O petală de iubire
Este plină de culori.
Dorul meu și curcubeul
Sunt mereu sărut de flori.

Vor trece ani..., de Veronica Porumbacu

Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
îmi e căușul palmei tale.

Vor trece ani. Și-nnoitoare,
cu-aceeași dragoste de (bărbat),
voi bea din palma ta, de care
n-am să mă satur niciodată.

Pe-același drum, ca la-nceput
vom dogori mereu la față.
Și-ntâia brazdă-am să-ți sărut
pe-obrazul însemnat de viață !

Dar dacă, în aceeași zi,
mi-ai da să beau din mari pocale,
eu, dintre toate, m-aș opri
tot la căușul palmei tale.

Liliac  alb, de Sanda  Nicucie

Pe-aleea care duce către casă
un liliac s-a parfumat cu rouă
şi îmbrăcat în alb ca o mireasă
chemă un nor uşor, uşor să-l plouă.


Încet de tot m-aud rostind cuvinte

şi rup o floare să-mi strecor în ie
din liliacul înflorit cuminte
în albu-nmiresmat cu veşnicie.


Şi ghemotoc mă fac la rădăcină
iar ochii mi-i închid cu-n ultim gând
simt ploaia cum mă spală de o vină
prin liliacul scuturat de vânt.

Petale de suflet, de Felicia Feldiorean

Petale de suflet mai cad peste noi,

E tristă şi toamna, e plină de ploi,

Iubirea-i o fiară vânată în zori,

Învinşii de ieri ies învingători.

Petale de suflet, petale de cer,

Iubire postumă, destin efemer,

Covoare de versuri, petale de crin,

O singură floare şi-atâta venin.

Petale de viaţă, petale de-argint,

Doar cupluri răzleţe, iubiri ce se mint,

Petale de stele, petale de dor,

Mai multe dorinţe şi-un singur fior.

Petale de suflet, iubiri care mor

În toamna aceasta cu lacrimi de dor

Petale de viaţă, petale de rai

Iubiri interzise în luna lui mai.

Sfârşit de romanţă, petală de vis,

Un tren ce se-aude venind din abis,

Petale pe voaluri, pe fluturi şi zbor,

Petale de viaţă, de lacrimi şi dor.

Petale de taină, petale de flori,

Pe ochii uscaţi de lacrimi  în zori,

Iubiri înspinate, iubiri de argint,

Petale de suflet şi de infinit...

Amurg de toamnă, de Lucian Blaga

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă

Să nu te îndrăgostești de mine...

Să nu te-ndrăgostești de mine...
de toate, toamna-i vinovată
că-și picura prin stropii grei
un galben cum n-a fost vreodată!

Să nu te-ndrăgostești de mine...
n-ai să mă poți ține în frâu,
mă-mprăștii ca o adiere,
mă pierd ca macii-n lan de grău!

Să nu te-ndrăgostești de mine...
eu voi pleca cu primul tren
condus de vântul ce mă duce
din raiul tău, într-un infern!

Să nu te-ndrăgostești de mine...
dar ce tot spun ?...mi-e drag că-mi ești..
și nu-mi doresc mai mult pe lume
decât să știu că mă iubești...

Copiii sunt regi, de Boris  Marian

Copiii sunt regi peste lume,

Ei nu au regate, dar sunt,

Ei au fiecare un nume

și au un supus mai mărunt,

un câine, acolo, un greier,

copiii fac vrăji pentru ei,

au sufletul cald ca un gheizer

și nu sunt ca noi de mișei.

Se tem de-ntunericul care

Ne domină încă pe toți,

Îi rog, nici un gând de-abdicare,

Îi rog pe copii, pe nepoți.

A căzut o frunză-n urma ta..., de Ioana Crăciunescu

A căzut o frunză-n calea ta

Rătăcind pe-a vântului aripă.

Ai zărit-o și-n aceeași clipă

Ai strivit-o călcând peste ea.

N-avea grai să strige în urma ta,

Nici puteri să spună cât o doare

Și-a rămas pierdută în cărare,

Ploi și vânturi trecut-au peste ea.

Stătea lipită de pământ și se întreba

Ce ar face dacă vântul ar lua-o

Și-o clipă în palma ta ar așeza-o

Dar a rămas acolo undeva.

A căzut o frunză-n calea ta

Și cine știe câte or să mai cadă

Dar n-ai să știi nicicând

Și nu-ți va da prin gând

Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău

Am fost eu.

... Tăcerea..., de Cristian Gabriel Groman

S-a așternut tăcerea și sufletul mi-e gol...
Și o durere surdă mă apasă...
E noapte și doar stelele mă văd...
Dar lor, sunt sigur că puțin le pasă...

A fost o vreme când luam totu-n râs...
Și nu-mi pasă de viață, nici de moarte...
Acum, simt că mă pedepsește Dumnezeu...
Pentru că știu că nu te pot avea aproape...

Mă rog la Dumnezeu să-mi ia durerea...
Pentru că de la zi la zi e tot mai mare...
Deși eu te iubesc atât de mult...
N-ar ajuta pe nimeni s-ajung la disperare...

Tot ce-am trăit până acum n-a fost nimic...
Și totul a trecut pe lângă mine fără rost...
Dar cea mai mare bucurie e că te-am întâlnit...
Și nu-mi mai pasă de nimic din tot ce-a fost...

Speranța mi-a rămas și nu vreau ca să moară...
De ar muri și ea, nici eu nu aș mai fi...
Și sper, din toată inima, o zi să vină...
Cat mai curând, când ne vom întâlni...

Atunci când mi-este greu, și greu îmi e mereu...
Decât la poza ta pot să privesc...
Și cred c-am să învăț din nou să plâng...
Pentru că orice-ar fi, eu te iubesc...

Acum.....

S-a așternut tăcerea și sufletul mi-e gol...
Și o durere surdă mă apasă...
E noapte și doar stelele mă văd...
Dar lor, sunt sigur că puțin le pasă...

Nu crede în fluturi, de Leonid Iacob

Iubito,

frumuseţea e trecătoare,

e o floare

bătută de brumă şi vânt,

veşnic se naşte,

dar piere de soare

în neagra ţărână

a acestui pământ.

Şi tu eşti o floare

cu-arome plăpânde,

un mic univers

de stranii

bucurii

şi fluturi sfioşi

de s-abat în petale

sunt fluturi de toamnă

pierduţi şi pustii.

Nu-i crede,

ei vor ca să fure,

să-ţi soarbă mireasma

cea plină de har,

păstreaz-o-n corola

ce râde-n lumină,

n-o da

la orice trecător de hoinar.

Iubito,

frumuseţea-i o umbră

ce piere

când razele soarelui mor,

e doar o părere,

un vis ce dispare

cu anii ce trec

înspre ultimul zbor.

Te voi găsi pe drumuri din poeme..., de Marin Bunget

Ştiu că exişti, aşa-i în legea firii.
Sunt toate scrise. Adesea prin destin.
Nu-i viață, să nu dea zălog iubirii...
Un cant, un vers, o floare, un suspin.

Te voi găsi pe drumuri din poeme,
Pe care-încerc acuma să le scriu.
Chiar dacă anii au trecut prin vreme,
Secretul lor, eu încă îl mai ştiu.

Din floarea de cireş am luat petale,
Parfum am luat din florile de tei.
Şi le presar în drumul meu pe cale,
Ca tu să şti pe unde să o iei.

Am să te-aştept în capătul de seară,
C-aşa e scris destinul pentru noi,
Din toamnă să ne facem primăvară,
Cu flori, cu nopţi cu lună şi cu ploi.

Suflet vagabond, de Leonid Iacob

Pornesc iar aiurea pe dealuri,

şi stelele-mi pasc sus, pe cer,

când doruri mă poartă în valuri,

iubirii o clipă să-i cer,

Hoinară, ca mine, iubita

îşi poartă iar pletele-n vânt,

mă strigă-n cerdacul cu stele

izvorul din mine să-i cânt

Şi-apoi mă tot lasă şi pleacă

pe drumul plutind printre nori...

Iubito, mi-e inima seacă,

şi noaptea se duce-nspre zori...

Nu vezi? Iar haihui am plecat,

Mereu sunt cu doruri sub frunte,

te-aştept la izvorul cu dor fermecat

ce doarme-n adâncuri de munte.

Să nu juraţi, iubire!, de Petre Violetta

Să nu juraţi iubire niciodată!
Iubirea se destramă ca un vis
În zori de zi... Şi de-ai iubit vreodată,
...Ştii că nu poţi să faci ce ai promis!

Iubeşte clipa, lasă jurământul!
Cuvintele ne mint adeseori.
Se şterg uşor, le risipeşte vântul
Lăsând în urmă lacrimă şi nori.

Nu sloboziţi cuvinte la-ntâmplare!
Mult prea uşor se spune „te iubesc!”
Le veţi uita curând în calendare.
Pe altă filă vor zâmbi firesc.

Nu amăgiţi, nu credeţi în cuvinte
Şoptite-n serile cu lună plină!
Magia nopţii va muri cuminte
Când zorile vor desena lumină.

Să nu juraţi iubire niciodată!
Cuvintele se răzvrătesc în noi.
Şi ne lovesc cu spaima lor curată
De-a nu-ntina-nţelesul cu noroi...

Doar femeia, de Dumitru Matcovski

Mai regină decât floarea 
doar femeia poate fi. 
Mai adâncă decât marea 
doar femeia poate fi.

Mai înaltă ca destinul 
doar femeia poate fi. 
Mai amară ca pelinul 
doar femeia poate fi.

Mai frumoasă decât viaţa 
doar femeia poate fi. 
Mai deşteaptă ca povaţa 
doar femeia poate fi.

Mai cuminte ca poemul 
doar femeia poate fi. 
Mai cumplită ca blestemul 
doar femeia poate fi.

Mai aproape decât dorul 
doar femeia poate fi. 
Mai de şoaptă ca izvorul 
doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primăvara

doar femeia poate fi.

Şi mai dulce ca vioara

doar femeia poate fi.

Iubeşte-mă, bărbate şi mă înveşniceşte,

dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.

Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi

căldura cea de taină a focului din vatră.

Când anotimpurile trec pe lângă noi, de Vasilica Ilie

Ador  răsăritul vara

când soarele îmbrăţişează şi sărută apa

apoi, se ridică pe cer, asemeni unui zeu,

să împlinească tot ritualul zilei.

Iubesc vara pe muzica lui Vivaldi.

Parcă din fiecare acord

răsare câte o pasăre şi înfloreşte o floare,

În apă,  lebedele, raţele sălbatice se răsfaţă,

iar bobul de grâu se coace în trilul ciocârliei.

Iubesc fiecare firicel de iarbă care te face să fii optimist,

lanurile de floarea soarelui care se îmbăiază în lumina soarelui

şi albinele care ştiu să fructifice timpul...

Când pleacă vara simt că pierd ceva din mine,

mi se pare că am ratat iubirea pe care o caut de-o viaţă...

Iar se strâng dorurile în piept la graniţa verii cu toamna

şi mă îmbolnăvesc de melancolie...

aşa  trec anotimpurile pe lângă noi;

ele revin aceleaşi

iar noi nu ne mai recunoaştem

Trăiește, iubește și... iartă! de Marin Bunget

Trăieşte,
Nu pune la viaţă
Cuvântul povară,
Că viaţa-i o zi,
Trăieşte-o din plin
Din zori până-n seară.
Trăieşte alături de tot ce trăieşte
Şi umblă şi zboară
Şi cântă şi creşte.
Vezi firul de iarbă
Cum sparge pământul
Şi frunza de tei
Cum o leagănă vântul.
Ascultă izvorul
Cum curge în râu,

Iubirea de prunc…
Şi mirosul de grâu.
Te pierde prin ele
Şi mergi mai departe.
Nu pune la viaţă
Ideea de moarte.

Iubeşte,

Iubeşte pământul
Şi cerul şi marea.
Iubeşte cuvântul
C-ascunde uitarea.
Iubeşte şi-arată
Cât poţi să iubeşti…
Şi-mparte iubire
De vrei să primeşti.
Iubeşte şi ura,
Iubeşte-o de poţi
Şi-ascunde-o în tine
Că ură au toţi.

Iartă…
Acolo unde iertarea
E ruptă din tine…
Şi simte-i puterea-n suspine
Ce mor. În gânduri ce cresc
Pentru-aceeaşi iertare.
În tot ce se naşte
Trăieşte şi moare.
În zile ce trec
Şi nu te mai ceartă,
Trăieşte,
Iubeşte şi iartă.

Scrisoare, de Petre Violetta

Tu ştii că eu nu sunt poet...
Dar dac-aş fi măcar o zi
Te-aş lua în braţe, te-aş privi
Ca să mă satur să te am
Să nu-mi fie prea greu cândva,
Când lângă mine n-ar mai vrea
Soarta să mi te dea.

Că nu ştiu din ce zaruri aruncate
Acolo unde se face dreptate
De-un Dumnezeu, de un destin , sau cine ştie ?
Se lasă câte-o inimă pustie...
A ta , a mea...
Cine să-mi poată da
Răspunsuri la-ntrebări fără răspuns :

Cât să te am, cât să mă ai?
Cât mi-e de-ajuns?
De m-ar chema la judecată,
Destinul, soarta, Dumnezeu... vreodată,
Aşa cum tu mă ştii, eu m-aş tocmi
Ca... într-o clipă să încapă-o zi.
Dar, cred, că tot puţin ar fi..

Şi-atunci, eu aş propune, ca în schimbul meu
(Deşi-ţi iubesc prezenţa ca pe Dumnezeu )
Să-ţi zburde sufletul un pic mai mult ca mine...
Însă, mai ştiu că fără mine nu ţi-e bine....
Şi iarăşi m-am gândit că , ideal ar fi
Să ne luăm de mână, într-o zi
Fără să ştim cam unde ne-ndreptăm
De unde am venit, amândoi să plecăm...

Nu ne luăm bagaj prea mult !
La cât avem nevoie, om lua şi cu-mprumut.
Iar eu, cât te iubesc, deşi mă mişc mai greu
Am grijă să îţi iau , cum am avut mereu
Cafeaua şi ţigarea... uitate în antreu...

Acolo unde cred că ești, de Constanța Buzea

Acolo unde cred că ești
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simți și taci
Adăugat la rest mereu
Și nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă și eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Și alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aș recunoaște-acum
Desperecheat și fără nimb.

Mi-e mila și să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greșeala-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un șal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mișcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Și fi-vor brazii îngrădiți
Acolo unde cred că ești
Printre barbari meteoriți.

În fiecare an aștept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă privești, daca asculți
Daca mai înțelegi ceva.

Poate..., de Leonid Iacob

Nu mai ştiu

dacă sunt copac sau statuie,

nici dacă sunt creangă

sau simplă gutuie,

dar ştiu ca prin mine

trec anotimpuri şi vise

şi cântecele mele

le ţin în toamnele albastre, deschise.

Poate că de-aceea

mă strigi şi te strig,

poate de-aceea ni-e cald

sau ni-e frig.

Dar, dacă lângă mine

vei sta cu a ta coroană

ţesută-n aramă gălbuie,

poate n-am să mai fiu

nici copac, nici statuie,

nici floare şi nici

măcar o gutuie,

ci doar un cântec

venit din descântec,

pe care tu

îl vei îngâna seară de seară

când toamnele

şi iernile

peste noi se coboară.

Și mă visez, de Adrian Erbiceanu

Motto:
“Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară…”
Adrian Munteanu, Sonet 64

Învăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt, de căi zămislitoare,
Izbind în toate uşile închise.

Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Ca rege al Itacăi, circumscrise,
Mă trag spre ele legile nescrise,
Cum vis în vis, pe-un fir în destrămare.

Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă,
Inegalabil trasă pe cadran
De Adevărul care-n mine scurmă.

Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa…pe un ban.


Unui cântăreţ, de Ion Minulescu

Îmbătrâneşti, şi versul tău
Îmbătrâneşte ca şi tine;
Cântai odată mult mai bine
Dar astăzi tot ce cânţi e rău.

Alt'dată cântecele tale
O lume-ntreagă le-nvăţa
Şi satul tot te îndrăgea
Dar astăzi cine-ţi iese-n cale?

Nu simţi cum cântecu-i sfârşit
Şi-n ţitera dezacordată
Zac moarte pentru lumea toată
Tot ce-ai cântat, tot ce-ai iubit?


Trecea o doamnă, de Adrian Erbiceanu

Trecea o doamnă c-un căţel
O abdicare virginală,
Abis de mirt şi de beteală
Valsând în ape de inel.

Din încifrarea spre albastru
In linişti încropii oceane
Şi linişti-peşti, şi diafane
Căderi spre oare care astru?

Renasc din gând aşa cum mor
Frumos ca florile de nalbă
Şi gând cu gând se face salbă…
Şi-mi crapă palmele de dor.


De vorbă cu iarna, de Ion Minulescu

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc…

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer… Literatură…
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti…

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!…


Există Dumnezeu, de Costache Ioanid

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuși frământat.
Ci ne-a zidit o Forță creatoare,
o-Nțelepciune fără de hotare.

Există Dumnezeu cu-adevărat!
Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne ‘nduplecat.
Ci noi avem un duh si-o libertate

Și-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!
N-ar fi simțit în veci de veci țărâna
Surâsul unui crin imaculat,

de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mina
să umple-n noi de simțământ fântâna-
Există Dumnezeu cu-adevărat!
Avem cu noi Scriptura ca dovadă,

avem minuni și semne ne ‘ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
să stea În fața Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veșnic însorită,
nu-i viața totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăiți,
când, peste lumea asta mărginită,

Există Dumnezeu cu-adevărat!
Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr s-a revelat.
Isus e-n noi, lumini si iubire.

Iar moartea e un sbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Nor al văzduhului!

Nor din văzduh,
Bucurie răsare din tine.
Tu care umbli s-aduni luminoase
De cinste îți este vrednică fruntea
Căci Pașii cei scumpi tu i-ai ținut,
Și Viața de-a pururea.

Nor al văzduhului
Către tine cerșesc,
Tu cel ce Cerul îl ai înainte,
Stăpân peste tine cu blânde cuvinte
Apleacă-ți privirea spre mine un strop,
Și șoapte curate îmi ține,
Căci mierea cuvintelor tale îmi vine cu foc
Spre a mea mântuire !

Ispita!

Ce-mi ești tu mie noapte ?
Și negrul tău de ce mă înconjoară? 
Au nu știi tu că mie de tine, nu mi-e sete !
Căci inima-mi din piept doar spre Lumină-mi zboară.

Ce-mi spui tu mie noapte, cu vorbele viclene !?
Spurcate-ți sunt cuvintele ce-n șoapte m-i le-arunci
Secundele din tine nu țin de a ta vreme,
Căci timpul tău mă ocolește-n grele munci.

Ce-mi dai tu mie noapte, a întunericului sclavă !?
Minciuni pline de rele, mucegăite-n rest
Au nu știi tu că eu, feritum-am de-otravă,
Prin mila Celui care mă-nvață să trăiesc !


Testament, de Romulus Vulpescu

Ştiind că studiat voi fi în şcoală
Şi clasic voi ajunge (abia mort)
La port şi-n vorbă-s grav, grav mă comport,
Svîrl mici biografii pe-un colţ de coală

Şi-s vesel când prevăd cu cît efort
M-o comenta un critic-din-greşală
Găsind că-n orice strofă e-o scofală:
Nu dau pe glosa lui măcar un ort!

Las operele-mi - toate - în ediţii
Cu textul integral ne variétur:
N-am chef ca peste ani neisprăviţii

Pe barba mea să-şi cumpere-acareturi
Şi să petreacă-n Franţa o vacanţă
Cu-o scórie-n doi peri din nu ş'ce stanţă.



Cartă poștală 2, de Romulus Vulpescu

Sus, lângă Turnul Alb, e gri,
E rece, vânt şi ud.
Jos, cerul Tâmpei se-nnegri
Şi nu există Sud.

Braşovul fără tine-i mort,
E sumbru, rău, urât.
Biserici negre-n suflet port
Şi orgi dogite-n gât.

Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brâncovan.
Şi-aş vrea să plec, nu pot să trec,
Şi te aştept în van.

N-am să revin, n-ai să revii:
Munţi mici, munţi mici şi trişti...

Nu mai există oameni vii:
Tu - singură - exişti.


Norocul, de Adrian Erbiceanu

Norocul tău, imperturbabil, trece
Ireversibil, pe un vast traiect.
Să-l sorbi cum sorbi din cupă apa rece
Sau să-l aștepți, o viață, circumspect.
Norocul dă să plece sau să vină?
De cate ori, căzut, te-ai ridicat
Să vezi re-decantarea de lumină
Care în mreje te-a acaparat?
Norocul e-o eroare transgreșală,
Din nu știu ce capricii zămislit,
De-aceeași mână care, din greșeală,
Cum ți l-a dat așa l-a tăinuit.
Norocul tău?! Ti-e mintea înglodată
De truda turmentatelor nevoi...
Norocul tău?! O! N-a fost niciodată!...
Există numai cum ni-l facem noi.


Upanișad sau Tratat despre echivalențe, de Romulus Vulpescu

Frunzele în ramuri? Prizoniere.
Libere să freamăte? Părere.
Liberă e frunza doar spre toamnă;
Libertatea clipei o condamnă
La căderea liberă, pe drumul
Consumat înspre pământ şi túmul.
De iluzii, veşted se desparte
Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.


Da... nebun!, de I. L. Caragiale

Desprețuiesc onori, avere;

De slavă m-am hrănit destul!

Alt orizont privirea-mi cere:

De-așa nimicuri sunt satul!

Să nu-mi azvârle-atotpuțintii

Nici o favoare... Nu! n-o vreu!

Am o comoară-n fundul minții;

De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,

Dar, trainic, las în viitor

Un semn, o glorie, un nume

Acestui imbecil popor!

Să lingusesc telurici patemi?

Reptila eu?... Prea mândru sunt!…

Apollo calea demnă-arate-mi

Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulțime brută și ingrată!

Cu-a mea cântare nu putui

În viață-mi să te mișc o dată...

Și-odat... o să-mi ridici statui.

“A! ești nebun!” mi-au zis mișeii.

“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…

Ca voi strigau și fariseii

Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,

De-oi face din divina harfă

O palidă prostituată

Și din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,

Voi intona un cânt sublim:

Poet sunt! nu voi umilire...

Poeții... nu ne umilim!


Iubire, de Lucian Blaga

Iubești - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori și de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubești - când suavă icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o ții înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubești - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânți să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubești - când simțiri se deșteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-așteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubești - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îți este-n aceeași măsură
și lavă pătrunsă de lună.


Romanţa ultimului sărut, de Ion Minulescu

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său -
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!...

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!...

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără... „va urma”.

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa - drept amintire -
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi... „Veşnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea...

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă - fatal - nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea...


Iisuse, Dumnezeul nostru, de Nicolae Mirean

Iisuse ,Dumnezeul nostru,
Cât de smerit şi de bun eşti,
Cât de adânc Ţi-este cuvântul
Şi faptele dumnezeieşti!

Smerenia-Ţi fără de margini
Chipul divin Ţi-la ascuns,
Și’abia Taborul ne arată
Puţin din cum ești Tu, Iisus.

Prin ochii Sfinţilor Apostoli
Si-n spusa lor Te-am cunoscut
Ca Fiul Tatălui din ceruri
Și strălucirea Ţi-am văzut.

Celor pătrunși de Adevărul
Şi dragostea duhovnicească,
De pe Tabor, le-arăţi printrânșii
Puţin din slava Ta cerească.

O slavă a dumnezeirii,
Ce’neacă totu-n bucurie,
În slava tainelor divine,
Şi-n dragostea din veşnicie.

Că ai venit smerit pe lume
Și-n chip atâta de firesc
Spre-a nu ne’nspăimântă cu slavă
Și chipul Tău Dumnezeiesc.

Nici nu Ţi-ai arătat puterea
Și nici dreptatea Ta divină
(Ce ne aruncă în osândă),
Ci mila-Ţi toată, în lumină.

Azi pe Tabor, slăvita-ţi faţă
Întrece soarele-n lucire,
Dar sub smerenie si milă
În pace sfânta și’n iubire.

O strălucire ce ne cheamă,
Şi-o dragoste ce străluceşte
Cu mult mai mult decât lumina,
Care nu arde, ci sfinţeşte.

O strălucire care’ntrece
Orice lumină’n strălucire,
Un alb mai viu ca al zăpezii
Ce’mbracă totul în iubire.

Uimiţi şi înecaţi de slava
Şi măreţia Ta cerească
Apostoli,martorii minunii
Nu mai știau ce să vorbească.

Şi noi uimiţi, Iisus ca dânşii
Azi, Te vedem prin ochii lor,
Şi auzim din nor pe Tatăl
Spre’ncredinţarea tuturor.

Câtă smerenie divină !
Ce blând şi bun ne eşti Iisus !
Ce’ai îndurat de dragul nostru,
Şi ce iertare ne-ai adus !

Cuvântul Tău străbate lumea
În sus şi-n jos , în lung şi-n lat
Vădind lumina şi iubirea
Din Dumnezeu cu-adevărat.

În el vedem Iisus minunea,
Şi chipul Tău de pe Tabor,
Puterea şi dumnezeirea,
Care, vorbeşte tuturor.

Vedem lumina învierii
Şi chipul Tău blând şi smerit,
Lucind în Adevărul sacru,
Cum pe Tabor ai strălucit.


La cumpăna apelor, de Lucian Blaga

Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş - mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.

E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem - stins arzând - după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.


Când te-am văzut, de Adrian Erbiceanu

Când te-am văzut urcai pe scări spirale

Ţinându-te cu mâinile-amândouă.

Un vânt sufla-n tangaje triviale

Făcându-mi vechea pestilenţă, nouă.

Cu-n simţ arid, avid cerşeam să plouă,

Conturu-ţi ud, abise sculpturale,

Clipa s-o facă, despicată-n două,

Să-nţelenească-n lumi imateriale.

Stârneai un vânt cu izuri de furtună,

Predominant, adus la exaltare

De muta, implacabila-ţi chemare…

La baza scării, gânduri când se-nturnă,

Chemarea ta căzu, inoportună :

La ce te-aştepţi ? Nimic nu-i nou sub soare!

Prin Țara Sfântă, de Vasile Teodorescu

Vă rog, acum cu bucurie,

Pe toți ai Tatălui de sus,

Să facem o călătorie

Prin Ţara dragă-a lui Isus

Iubim cetatea ce-i făcută

Din tot ce este veşnic sfânt;

Şi-n lumea aceasta ce-i pierdută,

Ea străluceşte prin Cuvânt

Privind Cetatea minunată

Cât mai de-aproape, e să ştim

Cum e făcută…., cum arată…,

De ce atâta o iubim….!

Pornim la drum; pe calea dreaptă,

A celor sfinţi răscumpăraţi,

Intrăm pe porţile ce-aşteaptă

Să vină-ntr-una cei chemați.

Locuitorii Ţării Sfinte

Sunt cei de Domnul vindecaţi

Trăind dup-ale Lui Cuvinte,

Cu haine albe-s îmbrăcaţi

Nu mai există aici durere,

Nici moarte, lacrimi nici suspin

Căci peste tot e mângăiere:

Lucrarea harului divin.

Pe înălţimi strălucitoare,

Stau casele de rugăciuni,

Ca mărturii între popoare:

Sunt ale Domnului minuni.

Aicea toţi sunt împreună;

Copiii-s cu părinţii lor.

Au părtășia cea mai bună

Şi-n viaţa lor nu-i nici un nor.

Cetatea este luminată

De slava Celui Drept şi Sfânt:

Lumina Vieţii, arătată,

Cât timp a fost El pe pământ

Nu-i nici un templu în cetate

Că-n toată ţara, Domnul Sfânt

Le este templul; şi El poate

Să-i ocrotească prin Cuvânt.

Izvoarele de Apă Vie,

Ce curg şi ies din Sfântul Tron,

Aduc o mare bucurie

La ucenicii din Sion.

Şi câtă pace… şi iubire…

Şi-odihnă este cu Isus!

Sunt veseli toţi. Ce fericire!…

N-ajung cuvintele de spus

Prin porţile Cetăţii Sfinte

Nu trece nici un întinat;

Ci numai cei, care-nainte

Avut-au traiul sfânt, curat.

Vă place-o astfel de Cetate

Cu frumuseţi de nedescris?

Dac-o doriţi, fiţi sfinţi în toate

Şi drumu-n ea vă e deschis!

Ierusalimul Nou v-aşteaptă

Ca să intraţi în el, de-acum!

Cuvântul veşnic vă îndreaptă

Toţi paşii, pe-al vieţii drum.

Prin zări …Cetatea se arată….,

Edenul este pregătit

Cu Pomul Vieţii, ca răsplată,

Oricărui om ce-i mântuit.

Amin.

Izvorul nopţii, de Lucian Blaga 

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Rugă, de Sully Prudhomme

De-ar fi să ştii ce greu apasă
O viaţă de singurătate,
Pe lângă mohorâta-mi casă
Ai trece poate.

De-ar fi să ştii ce blândă este,
În suflet trist o mângâiere,
Tu mi-ai privi pe la ferestre
Ca fără vrere.

De-ar fi să ştii ce balsam poartă
O inimă ce-a ta o cheamă,
Te-ai aşeza la mine-n poartă
Ca şi o mamă.

De-ar fi să ştii că eşti iubită
Și dacă-n minte-ar fi să-ţi vină

Cum, ai păşi de prag venită
Fără pricină.

Cucu, de Elena Farago

Cucu... cu-cu!... prin grădină, 
Cucu... cu-cu!... prin zăvoi, 
Toata primăvara-i plină
Lumea pomilor de noi.

Mititei, cu pene sure, 
Și cu zborul vitejesc, 
Toți copacii din pădure
Ne cunosc și ne iubesc.

Versul nostru lung răsună
Și drumeții trec și spun:
- Cântă-ne de voie bună, 
Cuculeț de piază bun!...

Și ni-i dulce și ușoară
Viața noastră: zbier și cânt-
Și din toate una-i doară
Jalea noastră pe pământ-

Căci în viața noastră toată
Ce-i mai sfânt și dulce nu-i
Cuibul nostru niciodată
N-a fost leagăn pentru pui!...

Niciodată nu ne cheamă
Gura pruncului flămând-
Și cuvântul drag de mamă
Noi nu-l auzim nicicând!...

Ghiocel, de Victoria Stoian

Iubito, ştii ce nume mai poartă gingăşia?
E ghiocel - o floare ce pare de oţel,
Luptând sublim cu gerul, parcă ar fi un ţel 
Să-nfrunte suferinţa; ofrandă e fâşia
De clopoţei cu albul petalelor în jos,
Privind către zăpada ce încă e stăpână,
Splendoarea lor umilă, o rugă rar îngână,
Când înger de lumină, cu puf în mână ros,
Înlătură fărâma de nea ce stă în creştet;
Mănunchi de raze calde se scurg înspre pământ-
Se-nalţă din tulpină, căci au un legământ,
Să-aducă iarăşi viaţa în luminişul veşted.

Şi numai pentru tine, iubito, i-am adus,
Să-ţi spună că iubirea nu poate-avea apus.

Frumosul marte, de Victoria Stoian

Se stinge trista iarnă, magia-n jur pluteşte,
Mă ia din nou cu tine, grăbeşte! timpul zboară,
Frumosul marte intră pe nesimţite-n ţară
Şi n-o să fim de faţă când taina se-împlineşte.
Desigur, ghioceii vor îndura arsura
Zăpezii-întârziate, vor sparge primii gheaţa
Să spună primăverii, un bună-dimineaţa,
Când magica-i baghetă va învia natura.
La primele acorduri din verdea simfonie,
Cântate moltto piano, tu strânge-mă în braţe,
Forsythia, cerceii pe ram o să-şi agaţe,
Iar corzile din suflet vor fi în armonie.

E ceasul rar şi tainic când se şoptesc poveşti,
Tu, spune-mi încă-odată că totuşi mă iubeşti...

Sonet, de John Keats

Tu, cel al cărui unic tom a fost
Lumina beznei lungi ce ţi-a fost hrană,
Nopţi după nopţi, plecat cât era Phoebus,
April ţi-o fi-ntreita dimineaţă.

Nu căuta cunoaşterea! – Eu n-o am,
Dar cânt firesc când dă căldura buzna.
Nu căuta cunoașterea! – Eu n-o am,

Dar Seara mă ascultă… Cel ce-i trist
Gândind la trândăvie, trândav nu e
Si-i treaz cel adormit se crede.

Ars poetica, de Grigore Vieru

Merg eu dimineaţa, în frunte,
Cu spicele albe în braţe
Ale părului mamei.
Mergi tu după mine, iubito,
Cu spicul fierbinte la piept
Al lacrimii tale.
Vine moartea din urmă
Cu spicele roşii în braţe
Ale sângelui meu -
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
Şi toţi suntem luminaţi
De-o bucurie neînţeleasă.”

Amiaza pașnică, de Anna de Noailles

Ce proaspătă mireasmă de cătină, de coajă
Și de polen și sevă în jur s-a risipit ;
Copacul, plin de soare, își picură-a lui vrajă ;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.

Frunzișurile limpezi par crețe, moi dantele ;
Și iarba și sămânța și mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele ;
Nu-i primăvară numai, deși nici vară nu-i !

Ce străluciri, ce poze de încântare pline !
Flori de migdal și piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate și guri spre noi tânjind.

Nimic nu mișcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au amețit de parcă, sfârșite, se topesc.

Nu simți nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete ;
Ești un copil, ce cată, nestânjenit și pur,
Cu brațele întinse, pe țărm să se desfete
Pe pajiștea tivită de cerul de azur.

Ce bun, ce lent e totul, ce liniște descinde …
Și totuși, obsedante, moi griji parcă respir ;
Brusc, liniștea această tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir !

Fecioara în alb, de Șt. Petică

Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simţi o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopţilor de vară,
Ce se înalţă-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalţă singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Şi dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopţile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară.

Urma pașilor, de Silvia Moian

Văd calea vieţii mele plină de neprevăzut
Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.
Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.
Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.
Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.
Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.
- Dar,  Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri  întristat:
- Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.

Oglinda din adânc, de Lucian Blaga

Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume

Cu ce rămâi, de Traian Dorz

Cu ce rămâi din toate
Spre câte-n lume-alergi
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi?

Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit?

Cu ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe
Ci tremurau săraci?

Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns
Când o să vină focul!
Cu scrâşnete şi plâns?

Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi?

Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol
Când toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol?

Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci
Când tot ce-ai azi pieri-va
Cu ce rămâi atunci?

Cântecul toamnei, de Șt. Petică

Serbare zgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.

Mulţimea îmbătată
De pulbere şi soare
Întoarce-nfierbântată
Un danţ nebun pe care

Îl farmecă orgia
Din surle, din ţimbale,
Din nai şi măiestria
Din cornuri triumfale;

O muzică ciudată
Ce-nalţă orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.

Mulţimea se aprinde
Şi râde, strigă, -njură.
Paiaţa se desprinde
Din gloată. O figură

Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.

În ochi îi arde para
Durerei care creşte.
Ar plânge; dar ocara
Mulţimei ‘l-ngrozeşte

Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiaţa întristată
Priveşte cu durere.

O lacrimă îi pică
Încet şi el tresare
Şi mândru îşi ridică
Privirea sfidătoare

Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu braţe încleştate.

Zâmbind din înălţime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulţime
Pomana-nduioşărei.

Nopţi de vară, de Șt. O. Iosif

La casa fără lacăt
Doar luna de mai vine
S-o cerceteze-n treacăt
În nopţile senine.

Perdele-nvechite
Atârnă într-o parte
Ca aripi ostenite
La geamurile sparte.

Doar şoareci ţin soborul
Ungherelor uitate,
Păienjeni ţes covorul
Uitării-ntunecate.

Şi-aceeaşi armonie
De greieri trist răsună
În casa cea pustie
Sub farmecul de lună…

Acuarelă, de Ion Minulescu

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Dragoste, de Dimitrie Anghel

Miroasă iarba pătulită a sânziană ş-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;
Şi-n mine, când e întunerec şi când se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă,
Şi vântu-i bălsămat şi dânsul ca o năframă când o scuturi;
Purcede-un cânt din creangă-n creangă ş-un susur blând din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gânduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mişcat-alene,
Pe somnul tău ş-alintă-n aer gingaşa ei apărătoare.
La vârsta ta tihnit e somnul, şi ochii-adorm curând sub gene
Când are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.

Tu dormi, şi eu visez pe gânduri, că trec şi zilele de vară
Şi că la anul, poate, fruntea ce-acum aşa de blând ţi-o razimi
De braţul meu, n-o s-o mai razimi, şi gândul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sânul tău cel dulce şi alb ca miezul unei azimi...

Cu iarba ne-a crescut amorul, şi cade-acum cu ea sub coasă!
Ah! gând mâhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Şi că-şi deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ş-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sânziană şi sulcină?

Primăvara, de Nichita Stănescu 

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n căldărim o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii...



 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei