Pagina de poezie (26) PDF Imprimare Email

Miracol, de Mihai Ciupercescu

 

se furișează primăvara prin pământ

apoi se-nalță prin stratul de-omăt tos

iar când se întâlnește cu lumina-n vânt

topește albul în verde mătăsos

 

din verde artificii explodează

de vii culori, splendoare și parfum

în care fluturii se balansează

iar păsările-și fac spre noapte drum

 

și tainic primăvara se împreunează

de dor și așteptare cu natura

prin păduri, pe câmpuri fecundează

dau muguri vieții pentru totdeauna

 

Rugăciunea, de O. Goga

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

 

Zâmbeşte, de Gavriil Stiharul

 

Zâmbeşte braţelor sleite de puteri, 
se vor întinde să prindă licurici; 
zâmbeşte pleoapelor învinse de dureri, 
se vor tămădui fără cicatrici.

 

Zâmbeşte cerului nopţii înnourat 
îţi va trimite razele de lună; 
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat, 
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.

 

Zâmbeşte toamna tufelor de liliac, 
vor găsi puteri să mai dea în floare; 
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac, 
aripi de înger se vor cerne-n zare.

 

Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede, 
o lumină nouă în el va străluci; 
zâmbeşte omului care nu mai crede 
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.

 

Cu-n zâmbet ţii în zbor frunzele ce cad, 
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii, 
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard, 
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.


Zâmbește, de Ion Minulescu

 

Când ți se pare atât de greu,

S`asculți cum lumea te bârfește

Atunci, asculta sfatul meu... Zâmbește!

 

Și când cel ce`l iubești curat

Nepăsător te părăsește,

Nu te uita că e`ngânfat... Zâmbește!

 

Păstrează`mă în ochii tăi

Să fiu mereu cu tine.

Azi te iubesc mai mult ca ieri

Și mai puțin ca mâine.

 

Și dacă totuși mă iubești

Păstrează`mi amintirea.

Și nu uita că într`o zi

Ți`am dăruit IUBIREA!

 

Sărutul, de Radu Gyr

 

Cum, sus, în pisc, ne-nlănțuie sărutul
ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,
nu știm de strânge-n cupa lui rotundă
sfârșitul unui cer sau începutul.

Adânci milenii poate ne inundă,
poate-n genuni ni se dizolvă lutul,
se naște-un ev, se-ntunecă trecutul,
sau timpul vast se rupe de secundă...

Ce scări de-argint ne duc spre-nalte zone,
în pulbere de sori să ne transforme?
Tu capeți chipul limpezii madone,

eu, trup de zeu al bolților enorme;
în noi tresar păduri de anemone
și-ntâia oara lumea prinde forme.

 

Ultima floare de toamnă, de Rita Drumeș

Sunt cea din urmă născută floare a toamnei.
Am fost legănată în leagănul verii,
am stat de strajă când dă să muşte vântul din nord,
îmi arde în roşu obrazul,
odinioară alb.

Sunt ultima floare de toamnă.
Sunt cel mai tânăr copil al primăverii-ngropate.
Să mori cea din urmă – e-atât de uşor;
am văzut lacul minunat de albastru,
am simţit vara moartă răsuflând sclipitor,
caliciul nu-mi mai poartă altă sămânţă decât a sfârșitului.

Sunt ultima floare de toamnă.
Am văzut universul încremenit al toamnei,
am văzut lumina prietenă a doua inimi depărtate,
e atât de uşor s-o urmezi,
acum voi închide poarta cea de pe urmă.

Sunt ultima floare de toamnă.

 

În fiecare zi, de Romulus Vulpescu

 

În fiecare zi, ne batem joc

 

De păsări, de iubire și de mare,

Și nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămâne un deșert de disperare.

 

Ne amăgește lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o șovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

 

Ne răsucim pe-un așternut posac,

Însingurați în doi, din lașitate,

Mințindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

 

Ne pomenim prea goi într-un târziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai știm că dragostea există.

 

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire și de mare,

Și nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămâne un deșert de disperare.

 

De ce-ai plecat?, de Ion Minulescu

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis...
Şi visul s-a sfârşit!...

Bătea la Poarta Cerului o rază - de Vasile Voiculescu

Bătea la Poarta Cerului o rază

Bătea sfios şi-ncet, ca o străină…

Târziu, un înger a deschis să vadă

Şi-a stat uimit de palida lumină.

 

Era o biată rază scăpărată

Dintr-un adânc de minte omenească,

Ce străbătuse Calea-nfricoşată

De la Pământ la Graniţa Cerească.

 

Părea atât de tristă şi umilă

Dar totuşi credincioasă şi curată

Că îngerul a tresărit de milă

Şi-a prins-o blând de mâna tremurată.

 

Apoi grăbit, a luat-o-n Cer cu dânsul

Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;

I-a podidit pe toţi, văzând-o, plânsul

Şi-au strâns-o-n braţe-ndată ca pe-o soră.

 

Ea le-a zâmbit stergându-le sudoarea

Şi s-a rugat apoi de ei, fierbinte

S-o-nfăţişeze Bunului Părinte

Ca să primească Binecuvântarea!

 

Stăpâne, Veşnic Dătător de Viaţă

Din ce-ntuneric, mă-nalţai la Tine!

Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă!

Din ce vârtej de patimi şi ruine!

 

Cât am luptat cu oarba rătăcire!

Cu nebunia surdă şi păcatul!

Dar n-am putut să semăn o sclipire,

În largul nopţii stăpânind de-a latul!

 

Ca o umilă, biată lumânare,

Am ars în van, în minte ne-ndurată!

Învinsă, goală, stinsă, spulberată.

Doar în surghiun găsesc acum scăpare.

 

Să pot s-ajung la Cerurile-albastre

Ca dintr-o grea cătuşe ce mă strânge,

Am străbătut prin veacuri de dezastre

Şi-abia trecui oceane-ntregi de sânge!

 

Cum sta smerită-n faţa Strălucirii,

Silită ochii serbezi să şi-i plece,

Sărmana rază – far al omenirii,

Părea o umbră lâncedă şi rece.

 

Tu vii aicea singură şi-nvinsă?

Grăi Cel Vrednic, Nevăzutul Tată.

Tu fugi, de teamă să nu fii atinsă?

Dar când s-a stins Lumina-adevărată?

 

De te-am trimis în lumile-nvrăjbite,

Nu te-am chemat cu pumnii strânşi şi goi,

Ca pe-un mănunchi de Raze împletite,

Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la Noi!

 

Dintr-un biet sâmbur-năbuşit în faşă,

Din strălucirea unei minţi senine,

Să fi crescut o mare uriaşă,

Să porţi Pământu-ntreg până la Mine!

 

Plângând stingheră şi tremurătoare,

C-ai fost înfrântă, vii să-mi dai de ştire?

Nu te primesc săracă şi datoare!

Cui ai lăsat bogata Moştenire?

 

Mergând spre raza, jos îngenunchiată

I-a sărutat obrajii amândoi.

Copila mea, fii binecuvântată!

I-aţi deci puteri şi-ntoarcete-napoi!

 

Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină,

Să-l părăsească Oştile Cereşti,

Tu să rămâi! Căci tu eşti doar Lumina

Şi nu trăieşti, decât când străluceşti!

 

Lut, de Georgiana Ionela Tofoleanu

 

Se luptă-n mine trecerea fiinţei tale

şi urma pasului tău mă descompune

încât te transform într-un cer în noapte

rugând stelele să mă adune.

 

În zarea sufletului meu te-am încuiat

iar inima mi s-a hrănit din tine.

Căci ai făcut, tu, dor tulburat

din ură, iubire.

 

Am vrut să te las, să pleci

din văgăuna propriului meu vis.

Dar ai intrat printre lacrimile reci,

tu, lut şi durere-n abis.

Visul…, de Cristian Gabriel Groman

De mă vei pierde, voi fi mort…

Dar mort fiind, mă vei găsi…

În fiecare strop de ploaie…

În fiecare zori de zi…

În mare, vânt, furtuna, soare…

Și lângă tine eu voi fi…

De seara va fi lunga tare…

Și noaptea singură vei fi…

De vei închide ochii-o clipă…

În vise tu mă vei găsi…

Te voi topi cu-o sărutare…

Iar noaptea se va face zi…

Iar visul tău când va dispare…

Și-n zori de zi te vei trezi…

Vei crede doar că ți se pare…

Dar lângă tine eu voi fi…

Mereu, oricând, te voi iubi…

 

Un zbor de porumbel, de Florentina Crăciun Fabyola

 

Te-aştept străfulgerat de-o amintire

Din vremea când ştiam că din lume mă aduni,

Iar inima ce nu ştia a ta gândire

Era vieţuitoare peste acele lumi.

Azi nici pentru durere, să-mi sfâşii eu nu pot,

Veşmântul, ce cu tine m-a înlănţuit,

Eram atunci orbit cu tot ce-aveam,cu tot...

Şi abia acum eu vad că tu nu m-ai iubit!

 

Am fost trofeul pe care în vreme-aceea îl râvneai

Iar eu, cu uşurinţă am dat ce-aveam în mine,

Credeam orice,credeam în tot ce îmi spuneai

Acum, eu te cunosc mai bine şi nu mai cred în tine.

Am vrut ca să păstrez pentru noi doi din clipele puţine

Purtam în inimă iubire şi în braţe flori,

Un zbor de porumbel imaculat erai tu pentru mine

Dar m-ai durut destul, acum nu mă mai dori!

 

Trecuse mult de-atunci si nu mi-ai spus un nume

Puteam să te numesc înger, sau poate, floare

Iar verdele din ochii tăi şi astăzi îmi va spune

Că tu nu mă iubeai şi nici astăzi, asta nu te doare.

Din părul tău ca noaptea de întunecat

Am strâns o buclă care să fie doar a mea,

Şi nu-nţeleg de ce nu crezi c-ar fi păcat

Din amintiri să strâng doar eu, de ce, ar fi aşa?

 

Hai, lasă-mi ochii cu frumuseţea lor doar mie

Să îi aşez pe cerul plin de stele lucitoare,

De-aici de pe pământ mă voi ruga ai mei să fie

Aşa cum au mai fost în mintea mea năucitoare.

Natura ţi-a dat ţie minunea creată doar de Dumnezeu

Desfid pe orişicine-ar crede că tu eşti păcătoasă,

Sau că se poate ca tu să faci cuiva vre-un rău

De-aceea, acolo, sus în ceruri tot tu,îmi vei fi aleasă!

 

Nu crede decât ce vezi cu ochii tăi,

Şi nu uita că, doar un om e bun dintre o sută răi!...

 

Oare ea..., de Georgiana Ionela Tofoleanu

 

Spune-mi despre ea,

dar nu-mi cânta despre tine.

Mă tem că atunci când mă voi trezi,

voi şti ce este moartea.

 

Spune-mi despre ea.

Oare rănile mele mult prea naive

vor suporta să privească

desenul ei în tine?

 

Spune-mi despre ea

şi nu-mi vorbi de tine.

Plaja îngheţată a gândurilor mele

se va fărâmiţa deodată.

 

Rosteşte-i numele suav.

Îndrăzneşte! De ce ar fi rău

Când răul deja tu

l-ai zugrăvit în mine?

 

Spune-mi dacă fericirea

ţi-a bătut la uşă.

Oare ea... oare eu

cine va şti ce este moartea?

 

Spune-mi despre ea,

dar nu-mi vorbi despre tine.

Mă tem că atunci când mă voi trezi,

veţi fi împreună.

 

Spune-mi despre ea,

dar nu-mi cânta despre tine.

Mă tem că atunci când mă voi trezi,

voi şti ce este moartea.

 

Spune-mi despre ea.

Oare rănile mele mult prea naive

vor suporta să privească

desenul ei în tine?

 

Spune-mi despre ea

şi nu-mi vorbi de tine.

Plaja îngheţată a gândurilor mele

se va fărâmiţa deodată.

 

Rosteşte-i numele suav.

Îndrăzneşte! De ce ar fi rău

Când răul deja tu

l-ai zugrăvit în mine?

 

Spune-mi dacă fericirea

ţi-a bătut la uşă.

Oare ea... oare eu

cine va şti ce este moartea?

 

Spune-mi despre ea,

dar nu-mi vorbi despre tine.

Mă tem că atunci când mă voi trezi,

veţi fi împreună.

 

Mă ninge..., de Florina Cojocaru

 

Mă ninge cu amintire de tine;

Nu ştiam că fulgii pot să şi ardă,

Şi-mi pare că ninge cu mine,

În dureroasă şi arsă zăpadă.

Mă ninge încet, ca-ntr-un bocet prelung,

Mă doare, şi vreau doar zăpada dintâi,

În timpuri din urmă, iubirea s-ajung,

Să-ţi pot spune: Te rog, mai rămâi,

Şi lasă zăpada să fie zăpadă,

Să fie rece, să nu mă ardă,

Şi lasă iubirea să te poarte spre mine,

În ceasul ce-ntre ani încă ne ţine!

Mă ninge în noapte, bieţi fulgii sărmani,

Şi n-am cui spune acum: La mulţi ani!

 

E timpu-împăcării, e Sfântul Crăciun, de Marin Bunget

 

E timpul, când pruncii în ceruri se nasc.

Scântei de lumină aleargă rebele,

Ascunse-n minunea din ramul de vâsc.

Din plete de îngeri se scutură stele.

 

E timpul să fim iertători şi mai buni.

Cu suflet plecat şi cu gânduri curate,

Trimitem spre îngeri, în cer, rugăciuni,

Să fim mai uşori, mai goliţi de păcate.

 

E timpu’-împăcării, e sfântul Crăciun.

Prin albul zăpezii vedem puritate.

Se schimbă şi anul cu unul mai bun,

Mai gol de nevoi şi mai plin cu de toate.

 

Plutesc bucurii peste gândul de mâine.

Este multă căldură şi mult adevăr.

Săracul… şi el, ia din coaja de pâine

În spiritu-i sfânt, cozonac şi cu măr...

 

Ascultă, iubito, de Petrică Neagu

 

Ascultă, iubito, cum iarna

Șoptește la geamul tău rece

Primește-i c-un zâmbet colinda

Și cântă-i ceva să nu plece…

 

Nu-i spune cuvinte prea multe

Păstrează-le-n gând pentru mine

Dar las-o, mai bine s-asculte

Refrenele-acestea divine

 

Și dacă în noapte se pierde

Călare pe calu-i de gheață

Iubito, tu uita, nu crede

Decât că-i din nou dimineață!…

Un poem pentru lumea durerii..., de Marin Bunget

 

Nu mai au nici un drept, nici măcar să mai plângă,

Vină n-au, vina lor e lume nătângă,

Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,

Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.

 

Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.

Pentru ei, umilinţa, e şi surdă şi mută.

În speranţă mai au doar bucata de pâine

Ce-o primesc când şi când, pentru ziua de mâine.

 

Când din lacrima lor se ridică palate,

Nu mai ştiu că pe lume mai este dreptate.

Demnitatea, şi ea, a rămas mai puţină.

Sunt acum condamnaţi, condamnaţi fără vină.

 

E o lume ce creşte zi de zi tot mai mare,

Peste care şi noi împroşcăm nepăsare,

Şi când tot ce vedem îi întindem tăcerii

Mai zidim un cuvânt la poemul durerii...

 

Poem de criză, de Leonid Iacob

 

nu întreba

 

Moto:

„Şi acum te întreb pe tine, cu temei:

 

Mă mai iubeşti? Pe mine, sau… alte femei?”

 

Întrebarea ta finală

e mortală

 

şi tranşantă.

Pentru orice-Adam din lume

e ca mărul:

sufocantă.

 

Va răspunde deci, fireşte,

 

că... iubeşte,

c-asta vrei.

Jură chiar pe luna plină

că tu eşti printre femei.

 

Şi de-l vei zări cu alta

pe-o terasă

la cafea,

nu e nimeni vinovatul

că…afaceri discuta,

 

Fiindcă-i un moment

de criză,

şi afacerile-s nule,

ea fiind o parteneră

dintre-acelea mai ..credule.

 

Aşadar şi-n consecinţă,

(Na! Făcut-am

pleonasm!)

Să nu crezi în pocăinţă

c-o să intri în marasm.

 

Întotdeauna, de Viorela Codreanu Tiron

 

Am trăit o mie de vieţi
şi-n fiecare te-am iubit
o dată ca apa,
altă dată ca focul,
apoi, pământ m-am făcut,
şi cer m-am făcut
risipindu-mă-n ziua şi noaptea
de pe genele tale.

 

Dor..., de Traian Traianescu

 

afară e un anotimp calm, mângâiat de sărutările ploii de vise de mătase,
depărtările s-au risipit sub picuri de speranță, topite de surâsul unui nor alb răsărit dintr-un gând de dor
privindu-te de pe culmile iubirii te ating cu fiorii unui gest de tandră visare, suflet alb,dăruit de o secundă de veșnicie

însetat de tine, te regăsesc printre cuvintele rostite cu căldura unui rătăcitor romantic la ușa inimii tale
doar ești aici, departe,învăluindu-mă în tăcerea de lumină a iubirii tale
poate așteptându-mă, poate neașteptându-mă, poate doar visându-mă ca pe un vis imposibil,
trăindu-mă sau netrăindu-mă, fulgurant și trist...
poate doar crezându-mă o simplă adiere a unei aspirații fine...

doar iubindu-te, cu sfiala și emoția unui poem,mi te apropii dăruindu-ți o impresie de rouă
ca o ninsoare de metafore albastre plânse de cerul gândurilor mele...

afară e un anotimp calm, iar tu ești aici, departe,
alintându-mă cu poveștile nespuse, cu toate bucuriile unei iubiri neapuse,
așteptându-ne, ea, însăși, să pășim pe tărâmul vieții


Sunt copac, de Elena Lavinia Niculicea

 

Sunt copac îmbrăcat în lumina

unui cer dezgolit de regrete

crengile-mi sunt atele la durere

când un vânt rece de toamnă trece,

trezindu-mi din vis rădăcina.

Sunt copac mângâiat de suflarea

unei clipe ce zace-n speranţă

aştept lacrima soarelui să spele

de păcate, coroana abandonată

 

ciorilor stinghere...

O toamnă, zeiţă care ţeşi visarea,

mai lasă-mi, frunzele să-mi acopere

gândurile ce mor de dorul iubirii,

să-mi aducă a veşniciei adiere

păsările să mă atingă cu degetele fericirii.

 

Ţii minte-ntâia ploaie ?..., de Magda Isanos

 

Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,

cu fulgere, cu stele lungi în ea?

Arborii stăteau drept, intonând

imnul vieţei şi-n zarea foşnind,

 

verde ca un codru lichid,

s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

 

Şi noi stăteam ca pomii în picioare.

„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”

 

Şi plantele creşteau, ne făceau semne,

ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,

se străduiau spre viaţă să ne-ndemne

şi iar cădeau în deznădejde toate.

 

Duminica de ieri, de Romulus Vulpescu

 

Aprind țigara și te-aștept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foșnesc șoptit - vecini cu vântul - plopii
Și degetele-mi vântul le resfiră...
E-o liniște de umbră când te-apropii,
Și mâna mea vibrează, și e liră.

Ni-s pașii mici și rari, porniți spre gară
Peronul despărțirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar - vineție - toamna-ți stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri și-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg.

Rămâne rana.

 

Iubirea a spus, de Rumi

Ştii ce eşti?
Eşti un manuscris al unei scrisori divine,
Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.
Acest univers nu este în afara ta.
Priveşte în tine;
tot ceea ce vrei să fii
Eşti.

Ascultă secretul din profunzimea
versurilor...
Şi lasă-l să te ducă unde vrea...
Nu uita de sfatul meu 
Şi nu abandona această cheie.

Am terminat cu munca şi
Am renunţat la toate.
Acum scriu poezie.
Gândul meu, inima mea, viaţa mea
Îi aparţin Lui.
Toate aceste trei cuvinte 
Le-am cuprins într-unul singur:
Iubire.

Îndrăgostiţii au religia lor.
Singurul lor crez este Iubirea.

 

Negustor, de Leonid Iacob

 

Azi la talcioc se vindeau idealuri

la kilogram, la bucată, după dorinţă

erau de toate, cu prisosinţă,

le-adusese un nebun de pe dealuri.

 

Le pusese pe taraba aceea din piaţă

şi strigă chemându-şi cumpărătorii

dar strigătele lui le-auzeau doar cocorii

El, omul îmbrăcat în costum de paiaţă

 

- Le dau ieftin, din preţ eu mai las…

Dar nimeni n-avea nevoie de vise

în sacoşe cărau doar lucruri permise,

iar târgul pustiu de tot a rămas.

 

La urmă de tot un glas se-auzi,

Venind, probabil, de-acolo, de Sus

- Sămânţa speranţei de tot n-a apus,

Şi poate-ntr-o zi va-ncolţi.

 

Acas-am plecat cu speranţele mele,

Idealuri croite-ntr-o aprigă viaţă,

şi, dezbrăcând costum de paiaţă,

Am dat drumul cuvintelor-stele

 

Vis vegetal, de Magda Isanos

 

Aș vrea să fiu copac
Și-as vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-aș auzi,
Și-n voie te-as privi întreaga zi
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Păsările cele mai mândre-ar 
face cuib pe creanga mea,
Iar nopțile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ți le-aș da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
M-aș apleca ușoară să-ți sărut
Când părul ce pe frunte ți-a căzut,
Când buzele cu buze moi de flori
Spre toamnă m-aș juca zvârlindu-ți mere
Și foi de aur roșu prin odaie
Cu-a ramurilor tânăra putere
Ți-as apăra obloanele de ploaie.
Și, cine știe, poate că-ntr-o seară
De primăvară, când va fi și lună
Va trece prin grădină o zână bună,
Făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze și pământ,
Cu roua și cu luna pe obraz,
Eu ți-aș sări în casa și senină,
Uitând de-atâta vreme să vorbesc,
Cu câte-un cuib în fiecare mână,
Aș începe să zâmbesc.

 

Un cerșetor de timp

 

Un cerșetor de timp, probabil cam nebun

Stătea la colț de stradă cu o speranță întinsă

Privind nepăsător dacă sunt rău sau bun

Vrea doar să-i dau o clipă din clipa mea extinsă

 

I-aș arunca probabil, fiind indiferent

Monezi de mult purtate în buzunare goale

Punându-i-le-n mână, cumva cu glas prudent

Aș vrea să-i spun de tine și visurile tale.

 

Cum clipele se scurg din mâna mea bătrână

În mâna lui ce parcă este prea grea de timp

Aș vrea doar amintirea ce-mi place să rămână

Să-i dau tot ce mă doare fără nimic în schimb

 

Un cerșetor de timp, și las în urma mea

Nici nu mai știu de-s vise și nici nu îmi mai pasă

Trec mai departe iar cu amintirea ta

Și timpul cel pierdut, și mă întorc acasă...

 

Copilărie, de Lidia Batali

 

Aş vrea să fiu mereu copil,

Să mă-nvârtesc fără sfială,

Să văd bujorii în April

Trezindu-se din amorţeală,

 

Şi-n iarba umedă covor

S-alerg desculţă pe afară,

Legat de coada unui nor

Să văd bondarul gras cum zboară,

 

Să simt parfum de flori de tei

Şi mâna mamei peste frunte,

Sărutul cald, iubirea ei,

Destinul încercând să-nfrunte,

 

Şi casă fratelui cel mic

Să fac din preşuri colorate

Şi să nu-mi pese de nimic,

Să râd cât pot, pe săturate,

 

Să sar şotronul pe trotuar

Şi să mă cred o mică zână,

Să văd furnici în furnicar

Şi să le iau voioasă-n mână,

 

Şi zmeul să îl trag de sfori,

Să sar cât vreau peste băltoace,

Cunună să îmi fac din flori,

Şi-ntr-una eu să cânt, că-mi place,

 

Să fac mâncare la păpuşi

Din flori de lăcrămioară,

Şi să aştept de după uşi

Un îngeraş să îmi apară,

 

Şi să miroasă pe pământ

A liliac şi micşunele,

Să zburd prin ploaie şi prin vânt

Cu ochii sus pe cer, la stele,

 

Să prind o gărgăriţă-n zbor

Şi să o urc pe degeţele,

S-ascult cum cântă într-un cor

În geamul casei, turturele,

 

Şi să mă sui de vreau în dud

Când stau vacanţele la ţară,

Şi-n gârlă-atunci să mă cufund

Cu ochii-nchişi în plină vară,

 

Să văd bunica împletind

Pentru nepoate mândre şaluri,

S-aud copiii chiuind

Cu piatra-n apă cum fac valuri,

 

Şi îndrăgitul meu bunic

Pe prispă blând să mă alinte,

Şi-n mâini să vină c-un ibric

Să-mi toarne laptele fierbinte,

 

S-aud pe tata povestind

Cum alerga copil pe-afară,

Cu drag în braţe să-l cuprind

Şi cerul mai frumos să-mi pară,

 

Şi-n geamul casei părinteşti

Să joc de-a mama şi de-a tata,

Şi-nchisă cartea cu poveşti

Să nu o simt o clipă gata,

 

Să suflu flori de păpădii

Şi să pocnesc în mâini zorele,

Şi struguri copţi şi mari din vii

Să-i strâng în coşuri de nuiele,

 

Şi-un fluture în insectar

Să îl agăţ de o aripă,

Să fiu un porumbel hoinar

Doar pentru-o clipă, doar o clipă,

 

S-aud cântând în dimineţi

O fermecată vrăbiuţă,

Şi înotând printre nămeţi

Să-nham dulăi la săniuţă,

 

Să nu mă fac vreodată mare,

Rămân fetiţa din oglindă!

Copilăria, dalbă floare,

Cu-al ei parfum să mă cuprindă!

 

Şi poate cândva..., de Ionela-Georgiana Tofoleanu

 

Şi poate cândva ne vom reîntâlni,

pe aceeaşi cărare, la acelaşi ceas.

Vom şti că el bate şi acum,

doar pentru inimile singure.

 

Şi poate cândva vom alerga desculţi,

pe iarba plăpândă şi-nlăcrimată

de atâta dor, de atâta frig şi spaimă

de inimile noastre singure.

 

Poate cândva vom urca spre soare,

el va apune-n graba lui molcomă.

Însă noi, doar noi amândoi,

vom şti să rămânem acolo.

 

Şi poate cândva, într-o seară,

ne vom plimba în parcu-îmbătrânit.

Vom recunoaşte frunzele căzute,

Apoi ne vom recunoaşte singurătatea.

 

Şi poate cândva vom învăţa

ce e iubirea şi cum se naşte ea.

Privind la copaci sau la munţi;

Privind la noi, la noi amândoi...

 

Artistul, de Teodor Munteanu


Hainele-i sunt necălcate
Păru-i este ciufulit
Dar aseară la spectacol
A fost nemaipomenit.

Zi și noapte studiază
Fiindcă vrea să fie bun
Este plin de ciudățenii
Și-i așa,un pic... nebun.

Înțelegeți voi artistul?
El rămâne un ciudat.
Inspirația de-i vine
Sare chiar noaptea din pat.

Are hibe vreo trei sute
Dar un lucru este clar :
Dumnezeu i-a pus în traistă
Un colac făcut din har.

El pictează o visare
Un refren, un violet.
Printre tancuri și gunoaie
Cară-n spate-un șevalet.

Caută mereu lumina
Ca un fluture pribeag,
Și muncește cu plăcere
Când ceva îi este drag.

Iar atunci când el iubește
‘Nalță dincolo de cer
A sa unică iubire
Învelită în mister.

Cum ar fi această lume
Dacă el nu ar picta ?
Cine-ar săruta salcâmul
Lumii cine i-ar cânta?

Sunt artiști de multe feluri
Geniali și talentați
O problemă au toți : Timpul
Căci rămân necultivați

Cei ce-au stat în împietrire
„N loc să-i cânte muzei lor
Zac sub pietre neștiute
„N loc sa se înalțe-n zbor.

Internetul e o cale
Să prind aripi, să mă-nalț
Poate cineva, vreodată
Va citi al meu bilanț.

Eu sunt mic în astă lume
Un om simplu, muritor
Dar vă las ca moștenire
Dorul meu.



Copilărie, de Ana  Blandiana

 

Copilăria-i o poveste
Ce te cuprinde și apoi te lasă
Ajungi bătrân, și zici c-a fost frumoasă
A fost atunci, azi nu mai este.

Învață să-ți trăiești copilăria
Căci ea se duce-așa rapid,
De n-ai să poți să zici c-a fost frumoasă,
Când s-a pierdut în infinit.

 

Versuri pentru suflete sensibile..., de Felicia Feldiorean

 

Strivește-mi lacrima-ntre gene
Strivește-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.

Strivește-mi visele în palmă
Strivește-mi sufletul sub pași
Căci a venit ultima toamnă
Și poți prin frunze să mă lași.

Strivește-mi lacrima iubirii
Strivește-mi și privirea-n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvine atâtea flori.

Strivește-mi lacrima-ntre valuri
Strivește-mi viața în zăpezi
Și vino-apoi cântând pe maluri
Din când în când să mă mai vezi.

Strivește-mi clipele în noapte
Strivește-mi nopțile în zori
Căci ultimele mele șoapte
Se pierd încet, printre ninsori.

 

Păpuşa, de Johnny Welch

 

Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă
că nu sunt decât o păpuşă de cârpă
şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gândesc,
deşi în definitiv aş putea să gândesc tot ce spun.

Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele,
ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.
Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult,
înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii,
pierdem şaizeci de secunde de lumină.

Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc,
aş rămâne treaz în timp ce toţi ceilalţi ar dormi.
Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi
şi cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!

Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâmă de viaţă,
m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi 
sufletul. 
Doamne, dacă eu aş avea o inimă,
mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă
şi aş aştepta ca soarele să-l topească.

Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh,
un poem de Benedetti
şi o serenadă de Serrat
aş oferi-o Lunii.

Aş uda trandafirii cu lacrimile mele
ca să pot simţi durerea spinilor
şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete...
Doamne, dacă aş avea o fărâmă de viaţă...

N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi
fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.
Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult
şi aş trăi îndrăgostit de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cât de mult greşesc
când ei cred că nu trebuie să se mai 
îndrăgostească atunci când îmbătrânesc,
fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti.
Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi,
dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura.

Pe cei bătrâni i-aş învăţa că moartea
nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea.
Am învăţat de la oameni atâtea lucruri...
Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască
pe vârful unui munte,
fără să ştie că adevărata fericire este
felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Am învăţat că ori de câte ori un nou născut
prinde cu pumnul lui mic,
pentru prima oară, degetul mare al tatălui său,
îl ţine strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că un om
are dreptul să privească de sus un alt om
doar când îl ajută să se ridice.
Am învăţat o mulţime de alte lucruri de la voi, deşi, realmente, multe nu îmi vor mai servi la nimic,
fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie,
eu voi fi murit deja.

 

Treabă, de Georgiana Ionela Tofoleanu

 

Am multe de rezolvat în mine:

tocmai s-a crăpat acoperişul visului

iar stâlpii inimii mele naivi şi dezbrăcaţi

nu mai au destulă putere

ca să te ţină.

 

Iar ferestrele, ah, şi ele

sunt sparte şi culcate.

Căci te vedeam cândva-n privirea lor

iar azi, ele nu mai au ochi

şi nici cuvânt.

 

Unghiile sufletului meu

sunt tocite şi rupte.

De ele fiinţa ta se-agaţă

crăpându-le mai tare.

 

Dar uite, e puţin mucegai

adunat în colţul suferinţei.

Şi-o pânză groasă de amar

pe marginea raftului cu amintiri.

 

Am multă treabă de făcut în mine:

sunt scame pe podeaua gândurilor mele

iar praful doarme pe fruntea dorului

tăcut şi suav.

 

Cred ca ştiu precis

ce va rămâne nerezolvat în mine.

Tu!

 

Reverie de toamnă, de Leonid Iacob

 

Şi toamna tot coboară

în sufletele noastre

cu-alaiul e de frunze

de dor şi nostalgii

şi-o vedem plutindă

prin zările albastre,

când picură în inimi

atâtea reverii.

 

Şi-n auriul frunzei

cu tiv carmin pe laturi

prin melopei şi gânduri

găseşti al toamnei dor,

de frumuseţea-i dulce

nu poţi ca să te saturi

şi clipele-n nuntire

dau inimii fior.

 

Primeşte tu, iubire,

frumosul ce se-arată

pe codrii prinşi în ruguri

şi-n strugurii din vii,

şi lasă să-ncolţească

ai primăverii muguri:

iubirea ce îşi cântă

lumina-n simfonii.


Există timp pentru toate, de Simina Şcladan

 

Există timp pentru toate
Există un timp când trebuie să te naşti
Şi un timp când trebuie să dai naştere altor oameni,
Un timp când abia aştepţi să devii tânăr
Şi un timp când ai mai vrea să fii tânăr…
Un timp când vrei să ştii cât mai multe
Şi un timp când ai vrea să nu fi ştiut prea multe,
Un timp când abia aştepţi să descoperi lumea
Şi un timp când aştepţi ca lumea să te descopere pe tine,
Un timp când trebuie să trăieşti cu înţelepciune
Şi un timp când trebuie să mori cu demnitate,
Un timp când tainele Universului erau poveşti
Şi un timp când tu devii o poveste din tainele Universului…
Este timp pentru toate, numai noi oamenii
Nu mai reuşim să descoperim tainica ieşire din goana lui…

 

Te iubesc fără cuvinte, de Mariana Eftimie Kabbout


Când nu îţi spun că te iubesc, să ştii că te iubesc mai mult ...
Eşti un parfum sublim ce-l simt fără cuvinte ...
E uneori prea greu de spus, prefer să tac şi să ascult,
Când număr printre picături vechi jurăminte...

Când uit să-ţi spun că te iubesc, să nu tresari în visul tău
Şi să nu crezi că te-am pierdut printr-o uitare …
Secundă-ţi sunt într-un abis, eşti clipa sufletului meu,
Prin întunericul prea dens, te-mbrac în soare.

Când nu ţi-am spus că te iubesc, te-am mai iubit încă odată
Şi, neştiind că te ador, mi-ai plâns în braţe ...
Smaraldul trist din ochii tăi m-a tot strigat ca altadată,
Lăsând durerea ce-o simţeai să mă agaţe...

Când nu-ţi voi spune te iubesc, să ştii că te iubesc din nou
Şi-ţi scriu pe buze un sărut ce nu te minte,
Nu mă-nvăţa cum să te chem în noapte cu al meu ecou!
Eu ştiu să-ţi spun că te iubesc... fără cuvinte …

 

Mulţumesc, de Andras Chiriluc

 

Îţi mulţumesc pentru că vezi lumina în întuneric...

Îţi mulţumesc pentru că te înconjuri de pământ,

de apă, de linişte, de amurg !

Îţi mulţumesc pentru că treci prin cetate

ca printr-un labirint căutând drumul spre Demiurg...

Îţi mulţumesc pentru că te înconjuri

de darurile primite de la viaţă,

prietenii sunt unul dintre ele...

Îţi mulţumesc pentru că nu oboseşti

să conjugi verbul “a fi”...

Ce minunat este să fii...

Îţi mulţumesc pentru că păstrezi mereu

o bucăţică de cer deasupra vieţii tale.

Îţi mulţumesc pentru că iată,

ne-am cunoscut sub semnul sacru al Muzicii !

Îţi mulţumesc pentru că mergem spre oameni...

Îţi mulţumesc pentru că în noi ne naştem

şi murim noapte de noapte...

pentru ca visele noastre să trăiască !

Îţi mulţumesc pentru că nu ai încetat să crezi...

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei