Pagina de poezie (25) PDF Imprimare Email

Bunicul si nepotul, de George Safir

 

Pe malul unei ape curgătoare

Se desfăta natura în splendoare;

Prin iarbă, risipindu-se sub soare,

Parfumul se-aduna din floare-n floare.

 

Roiuri de gâze, fluturi şi albine

Zburau când pe pistil, când pe stamine,

Greierii nici că se puteau abţine;

Cântau nepăsători că toamna vine.

 

Bunicul, cu nepotul său de mână,

Păşea tăcut cu ochii în ţărână.

Într-un toiag, cu trupul pe o rână,

Gândea că-atât din el o să rămână.

 

- Uite, nepoate, vezi ce frumuseţe?

Eu n-am putut s-o văd la tinereţe...

Am alergat să fac lucruri măreţe

Şi m-am trezit abia la bătrâneţe!

 

- Bunele, te-am întrebat de-atâtea ori,

De ce te naşti dacă, într-o zi, tot mori?

Multă osteneală ca să te însori

Şi-avem în viaţă atâtea sărbători!?

 

- La asta nu ştiu să-ţi răspund, nepoate,

Nu am găsit nimica scris în carte,

Dar am să aflu mâine, după moarte

Şi o să-ţi spun în vise, într-o noapte.

 

Zi-mi, iute, cât ziua încă n-a trecut,

Ştiind că moartea-i pe veci al vieţii scut,

Să te mai naşti, nepoate, ai mai fi vrut?

- Bunicule, dar eu, totuşi…, m-am născut!

 

Dar, tu, bunelule, ce răspuns ai da,

Astăzi, dacă Cineva te-ar întreba?

-Ei, pentru mine acum e altceva…

Să mă nasc, ştiind că mor... nu aş mai vrea!

 

Suflet pereche, de Gia Ionașcu

 

știi?

cred ca ne-am recunoaște

oricând și oriunde,

indiferent câte anotimpuri și tăceri

s-ar așeza între noi.

ne-am adulmeca fără ochi

și privirea prelinsă pe curba cerului

ne va țintui respirația de genele lumii

până când îți vei ispăși delirul iubirii

adâncit în vâltorile mele.

 

neîntreruptă, linia timpului

ne va potrivi mereu perfect

zgomotul inimii

în aceeași bătaie de suflet

până când, din doi în unul

și din unul în doi

vom cuceri infinitul

împletit dinainte de ceruri

prin arterele dorurilor noastre.

 

Suflet negustor, de Dori Lederer

 

E greu uneori cu talpa desculță pământul să-l calci

Și ziua, în cioburi să-ți umble grăbită sub pas,

E greu când o lume-ți vorbește și tu ai ales ca să taci,

Când mâini cu orgolii de om îți sunt înfipte-n grumaz.

 

E greu de crezut că-n ceruri e carne și-s oase

Și sufletul însuși se poate numi negustor,

Că inimi și gânduri în târg, la mezat, pot fi scoase,

E greu când le știi, să nu vrei să rămâi muritor.

 

De-ar fi ca trupul, pe-aici, în cenușă să-l lași,

Să pleci într-o lume cu oameni și toate-ale lor,

Cu sete, cu foame, cu pofte și miri și urmași

Va fi greu să nu îți dorești să rămâi muritor.

 

Când sufletul zboară oricând și oricum și oriunde

Și zboru-i e ieftin și ciclic ca și-al unui soare,

Aripile dacă nu-i poartă spre cer rugăciune,

Atunci, este greu să nu-i interzici să mai zboare.

 

Decât să îl port pe aici pe pământ, negustor,

Orgolii lumești să vândă cu palme păgâne

Mai bine-l trimit în exil și rămân muritor,

Un vas necioplit ce-a crezut într-o altfel de lume.

 

Ţăranii, de Virgil Carianopol

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară...
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în ţigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-l ştie.

 

Domniţa, de Mateiu Caragiale

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie -
Ea poartă pe subţirea năframă cărămizie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir -
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

 

Toamna..., de Felicia Feldiorean

Anotimpuri peste noi,

E toamnă iar, prinos de ploi,

Ne îmbătăm cu vinul bun,

Al toamnei revenite-acum.

 

Ne îmbătăm cu înserarea,

Ne îmbrăcăm cu frunze moi,

Ne aruncăm în valuri calde,

Cu trupurile reci de ploi.

 

Curgem încet dinspre izvoare,

Spre infinitul unui Dor,

E toamnă iar şi blândul Soare

Ne însoţeşte-n al lui zbor.

 

E toamnă iar, păşim pe frunze

Căzute grabnic dinspre cer,

E gust de mere şi de buze

Şi de Iubire în eter.

 

Iubirea ne alungă norii,

Iubirea-n toamnă e mai grea,

Să ne-ncălzim de la toţi Sorii

Ce încălzesc a noastră Stea .

 

Nehotărâre, de Tudor Arghezi

 

Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.

Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.

Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci

Vor strecura prin găuri lumina unei stele.

 

Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?

Înveșmântat domnește, să trec cu giulgiul rupt;

Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur

Și tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt?

 

Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida

Să mi scoată-n drum nerozii, rânjiți, din cârciumi beți.

Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte n praf omida,

Să rabd și eu în mine, povara, două vieți?

 

Un om, trudit și acela, îmi va deschide mâine

Mormântul pomenirii cu mina-i preacurată,

Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,

Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.

 

Dar ziua care trece și mă rănește-n treacăt,

Îmi umilește cârja și mi încovoaie crinii,

Și inima urmează-s atârne ca un lacăt

Cu cheile pierdute, la porțile luminii.

 

De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să-n aud

În ce stă rostul zilei și prețul de a ți-o trece?

Deschide mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut,

Și cântecul și viața și moartea să le-nece.

 

Elegie, de Mihail Ciupercescu

 

E-un zâmbet către mine, doamnă?
Sau este numai fantezia mea
c-o frumusețe tristă ca de toamnă
singurătatea nu mi-ar neglija...

E-un zâmbet tandru pentru fiecare?
Sau este doar deșărtăciunea mea
ce vede-n frumusețea tinereții tale
vârtejul unui vânt de catifea...

E-un zâmbet resemnat, ca să nu plângă?
Sau este numa-n agonia mea
că nimeni n-ar putea să înțeleagă
misterul ce îl porți pe fața ta...

E-un zâmbet rece, cald sau încurcat?
Ori e doar o dâră din visarea mea
că, de scutur norii ce s-au adunat,
vremea ar fi mai bună, de nu s-o răzbuna...

E-un zâmbet ireal, ce mi se pare,
parte vie din re-creația mea
ce-mi joacă feste când mă uit în zare,
miraj de dor, dantelă de perdea!?

Zâmbetul tău este păcatul meu?
Sau e doar agonia-mi gata să mă stingă,
ce naște îngeri albi pe-al meu traseu
plutind peste ruine, prin praf – într-o oglindă...

Surâsul tău, lăcaș al fericirii mele
răpite când eram doar un copil!...
Privirea ta, oglinda izbăvirii grele
a unui orb ce vede într-un tril!...

Umbra ta, atât de răcoroasă
pe trupu-mi fierbițit scriind o după-masă,
mă va lăsa așa cum e, sfioasă,
să o resorb când sufletul mă lasă?...

 

Ritm, de Adrian Erbiceanu

Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,
N-o lăsa, crepusculară,
Val spumat pe creasta dunei –
Răzlețire solitară,
Umbra trasă prin lumină,
Cupa încă nebăută,
Pata fără vreo pricină,
Piatra arsă, iarba mută...

Gândul, pod între zăvoare,
- Vâlvătaie pârguită -
Nu-si găsește dezlegare.
Agonie și... Ispită!
Dănțuie pe vârful strunei
Strigătul, cerșind răsplata;
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!
Gândul tace: Niciodată!

 

Iarna, de Nicolae Labiș

 

Totu-i alb în jur cât vezi

Noi podoabe pomii-ncarcă

Şi vibrează sub zăpezi

Satele-adormite parcă.

Doamna Iarna-n goană trece

În caleşti de vijelii –

Se turtesc de gemul rece

Nasuri cârne şi hazlii.

Prin odăi miroase-a pâine,

A fum cald şi amărui

Zgreapţănă la uşă-un câine

Să-şi primească partea lui…

Tata iese să mai pună

Apă şi nutreţ la vacă;

Vine nins c-un fel de brumă

Şi-n mustăţi cu promoroacă.

Iar bunicul desfăşoară

Basme pline de urgie,

Basme care te-nfioară

Despre vremuri de-odinioară,

Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

 

Străinule rămâi în lumea ta, de Mariana Eftimie Kabbout

 

De mâine sunt doar eu ... şi-mi este bine...
Voi învăţa iubirea fără tine.
Nu ştiu la cine ea se va opri
Sau dacă am noroc s-o pot găsi

În sufletu-mi rănit mai e furtună
Dar numai azi . De mâine-i vreme bună ...
Închid acum o uşă peste tot
Şi mi te smulg din suflet. Sper să pot .

Rămâi acolo-n lumea ta , străine ‚
Trăieşte-ţi viaţa singur , fără mine ...!
Şi nu-ncerca-napoi să mai priveşti
Căci sunt doar lacrimi şi-ai să te căieşti ...

De mâine, voi fi eu. Aşa cum ştiu,
Nu cum am fost. Cum mi-am dorit să fiu .
Eşti fericit c-ai luat iubirea mea,
Străinule ... Rămâi în lumea ta !

 

Isprava toamnei, de Ion Minulescu

Toamna, fată deocheată -
Biata fată!...
Deocheată, dar frumoasă
Şi cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
Să mă-ntrebe ce mai fac...
Ce problemă viitoare
Mă mai doare...
Ce ţigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc...
Şi ce fel de coniac
Beau când tac...

Şi de-atunci -
Nu vreau să spun de când -
Am rămas cu toamna-n trup şi gând!...
Şi de-atunci, în fiecare an,
Toamna, fată bună, vine să mă vadă -
Vine ca o oră fixă pe cadran
Şi solemnă ca o stea cu coadă...
Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine,
Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă...
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Şi se duce de s-ascunde...
Unde?...
Dracul ştie unde!...
Numai că, după ce pleacă,
Odăiţa-mi pare mai săracă...
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun -
Cu răbdare şi tutun -
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoţelul meu de-alarmă!...
Toamna, fată indiscretă
Şi cochetă,
Se agită ca un ascuţiş de sapă
Pe biroul plin de praf şi prin sertare
Şi-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă după filă,
De mă lasă gol... goluţ...
Ca o ciutură-ntr-un puţ,
Fără niciun pic de apă!...

Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian...
Şi că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă -
Cum scriu eu de obicei, pe masă -
Ci pe iarba verde,
Undeva, la ţară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Şi-unde toamna încă nu sosise!...

 

Dorul, de Cristian-Gabriel Groman

 

În noaptea albastră şi caldă de vară...

Doar sufletul meu este rece şi gol...

În inimă-mi arde o rană amară...

Privesc printre lacrimi la poza din hol...

 

Iar vântul se zbate uşor, printre ramuri...

Tresar, mi se pare c-aud vocea ta...

E ploaia ce bate cu lacrimi în geamuri...

 

Sunt lacrimi ce nu pot ajunge la inima ta...

 

Surâsul tău mi-apare în fiecare vis...

Şi-mi luminează somnul în fiecare noapte...

Iar chipul tău de înger e-un colţ de paradis...

De-aş ştii c-o să-l privesc, aş trece chiar de moarte...

 

În ochii tăi frumoşi, ca marea de adânci...

Mă regăseam pe mine, un suflet zbuciumat...

Ca valuri înspumate, lovindu-se de stânci...

Te caut zi şi noapte, sperând neîncetat...

 

Doar tu poţi să fii ce-mi doresc eu pe lume...

Mi-e dor fără tine, îmi e frig şi mi-e greu...

Cât te iubesc nimeni nu-ţi poate spune...

Şi vreau sufletu-ţi cald lângă sufletul meu...

 

Noapte, de O. Goga

Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun' nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.

Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.

Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...

O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.

Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.

Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă...
Azi nu mai este... Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine...

Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec...
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!

Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.

Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.

 

Perdelele nopții, de Adrian Erbiceanu

Perdelele nopții cad iluzorii;
Umbre-epave se-agață de stânci;
Vânturi solare biciuie zorii...
Greu ne începem suișul. Pe brânci!
Ancora zilelor scarmănă-ntruna;
Dinții de gresii se-nfruptă din mal.
Adevărul, frate bun cu Minciuna,
S-a logodit cu un bol de cristal.
Scăpară vatra de-atâta căldură;
Luneca ape pe punți de grumaji.
Ura e dragoste; Dragostea, ură...
Ieri a fost mâine; Mâine e Azi.
Brațe întinse bat greu la galere...
Doi și cu unu fac patru. Și-i trist!
Cutele vremii se strâng de durere...
Popa citește un nou acatist!

 

Cu veșmântul tău cel alb, de Teodor Munteanu

Cu veșmântul tău cel alb

Iarnă te-ai ivit în prag.

Fulgi de nea încet tu cerni

Și covor curat așterni.

Iarnă, iarnă vis de-argint

Astăzi vreau să te colind.

Ești parcă o zâna bună

Cu a ta albă cunună.

În zăpada ta e soare

Cum e-ntr-o iubire mare

Ne săruți cu fulgi de nea

Când îți scuturi aripa.

Flori de gheață pe la geamuri

Țurțuri lungi parcă-s tartamuri

Zăpada și promoroacă

Ne-aduci în a ta desagă.

 

Cad merele, de Nicoară  Nicolae-Horia…

De la ghiocei la crizanteme,
De la tine până mai târziu,
Ce plină mi-e grădina de poeme,
Să fie numai vreme să le scriu.

Prin vie vântul pribegind suspină,
Strugurii ei se odihnesc în vin,
Ultimele roiuri de lumină
Dinspre vară nu le-auzi cum vin?

Se duc grăbite dincolo de toamnă,
Nici să le număr nu mai ştiu de-acum,
Cad merele, ce bucurie, doamnă,
De vârsta mea lovindu-se postum.

Eu le ascult căderea lor şi tac,
La sân tu le adună dacă vrei,
Ce coapte sunt şi roşii, cum îţi plac,
Sunt mere oare, ori sunt anii mei?...

 

Miraj de iarnă, de A. E. Baconsky

 

Aicea totul seamănă cu tine

Sau poate eu asemănări îți caut;

Flori de ninsoare mari, diamantine,

Suavi mesteceni-melodii de flaut.

 

Brazii înalți și copleșiți de nea

Par crini enormi acoperiți de floare-

Cu dorul meu de pretutindenea

Te caut ca o plantă suitoare.

 

În șarpele de fum ce suie lin

Făptura ta subțire se mladie,

Vântul de nord în fulgii care vin

Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.

 

Cețuri tarzii - flori de ninsoare, flori

Tresar și se-nfioară omenește,

Și parcă însăși noaptea uneori

Cu ochii tăi de-aproape mă privește.

 

O, ceas de taină - clipele dispar,

E numai gândul meu umblând aiurea.

Și neaua cu sclipiri de nenufăr

Trecând prin mine, bântuie pădurea.

 

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…

Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.

Doar inima cu dorul ei fierbinte

Topește-n jur imensele zăpezi.

 

Suflet de femeie, de Sorin Cerin

Aș putea vreodată,
Să înțeleg sufletul unei femei?
Mai aproape decât ceea ce poate fi
Nașterea acestei vieți?
Pentru a se hrăni moartea,
Cu miracolul existenței,
De a fi iubirea,
Pierdută pe caldarâmul,
Fiecărei priviri pierdute,
Pe aripile timpului neiertător,
De atât de mult dor,
Al unor clipe,
Pierdute pentru totdeauna,
În buzunarul peticit,
Al unui surâs,
Uitat.

 

Basm neisprăvit, de Șt. O. Iosif

 

A fost o fată de-mpărat
Frumoasă ca o zână…
A fost o fată de-mpărat
Cu ochi vicleni, cu păr buclat,
Cu inima păgână.

Sta visătoare-odată-n prag
Şi-un paj trecea pe scară,
Sta visătoare-odată-n prag,
Şi-n treacăt îi şopti: “Mi-eşti drag,
Mi-eşti drag din cale-afară!”

A doua zi îi iese-n drum:
“Mi-eşti drag cât nu pot spune!”
A doua zi îi iese-n drum,
Şi fuge, izbucnind acum
În hohote nebune…

Iubite, să-ţi mai spun ai vrea,
Cum s-a-ncheiat povestea?
Iubite, să-ţi mai spun ai vrea?…
Dar dac-ar fi povestea mea
În rândurile-acestea?

Doar viața... de Anghel Lupu


Zâmbești deși ai ochii triști

Privești cu ei da-s larg închiși

Te uiți deși nu-i nimic de văzut

Crezi deși nu e nimic de crezut

Spui că e bine deși e loc numai de rău

Și numai gânduri negre sunt în capul tău

Crezi poate c-așa te păcălești

Dacă nu plângi și doar zâmbești

Tristețea te-nconjoară și o simți

Nu vrei să o accepți și o dezminți

Mulți te susțin dar nu-i prea vezi pe lângă tine

Ziceau că-ți sunt prieteni numai atunci când ți-era bine

E-o altă zi în care-ncerci să uiți și să mergi mai departe

Să lupți și să dai tot ce nu e bine la o parte

Mergi prin viață și calci pe cuie

E un drum greu, dar altul nu e

Iubești și ești dezamăgit

Spui adevărul și totuși ești mințit

Povești fără sfârșit s-au scris

Destine luminate brusc s-au stins

E înc-o zi în lumea asta mare

Când vrei și mai faci o-ncercare...

 

Apostolul, de O. Goga

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-şi închide
Sus, pe-o căpiţă de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliţă -
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiţă.
Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se aşează,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moşneagul.
Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Şi fusul se opreşte-n mâna
Înduioşatelor neveste.
Moşnegii toţi fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinşi, feciorii strâng prăseaua
Cuţitului din cingătoare.
Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte,
Şi-atâta dor aprins în inimi
De clipa răzbunării sfinte.
Bătrânul mag înalţă fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârşit de jale!
Acelaşi dor tresare-n piepturi
Când glasul strigător răsună,
Şi gemăt înfioară firea
Prelung şi greu, ca o furtună.
Frăgarul îşi îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.
Din cetăţuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunţii lui boltite
Din aur împletesc cunună.
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ţie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!

 

Iubirile, de Adrian Erbiceanu

Iubirile vin,
Iubirile pier...
Cui să le dau,
Cui să le cer?

Doruri ascunse,
Patimă crudă -
Cine să vadă,
Cine s-audă?

Vise cărunte,
Nadă prin nadă -
Cine s-audă,
Cine să vadă?

Mantii de ape,
Lujeri de foc -
Râd... de durere,
Plâng... de noroc.

Pe pământ şi-n cer..., de Patricia Șerbănescu


ploaie şi vânt plâng într-un... cuvânt,

se strâng stropii mii, până în zori de zi

aripile-n în zbor, se-anină de-un nor,

stau ude chircite, de dor răvăşite

vor fi încălzite...

 

bate iarăşi vânt, facem legământ

am jurat să fim şi să ne iubim…

pe vreme de ploaie, să stingem văpaie

şi să strălucim, doruri să-mpletim,

acum... le urzim.

 

amor vei voii, desfătări de-o zi,

ploaia, e cu vânt iar zborul ne’nfrânt,

mă duci însetat, pe un câmp curat,

şuvoaiele tac, între flori de mac

aş vrea să te-mpac…

 

susuri la ureche, zefir în pereche…

ploaia a-ncetat, pe macat uscat

cu braţe fierbinţi, acum mă alinţi,

fulgerul pe cer, aduce mister

nu mai eşti stingher...

 

ploaie de o zi, ne vom contopi

cu roua din flori şi stropii din nori

clipa moare-n loc, timp fără soroc...

luna joacă feste, vântu-i ferecat,

ne-mpinge-n păcat…

 

bolta se despică, spre ea ne ridică,

totul e chemare, amor şi candoare...

revenim în minţi, descântaţi de sfinţi,

norii iar veghează, cu stropi temători,

suntem muritori…

 

ploile au stat, numai vânturi bat,

glas de ciocârlii cântă triluri vii,

multă bucurie, ispitele-nvie

în noi este soare pentru... fiecare

miresme-n risipă, plăsmuiri...

de-o clipă...

 

Poveste sentimentală, de Nichita Stănescu 

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. 
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă. 
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi. 
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând. 
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

 

Îți las aceste versuri..., de Charles-Pierre Baudelaire

Îți las aceste versuri, iar dacă al meu nume,
Corabie purtată de vânturi priitoare,
Ajunge-va odată la țărmuri viitoare,
Însuflețind pe oameni cu-n vis din altă vreme,

Să-ți fie amintirea un basm de altădată,
Un cântec spus pe-o veche și ostenită strună,
Cu stihurile mele-nălțându-se-mpreună,
În tainice inele frățește-ncătușată.

- Făptură urgisită, din Iad la Dumnezeu
Nu-i nimeni să-ți audă strigarea decât eu.
Iar tu, ușoară umbră, alunecând fugară,

Treci peste proștii care te-au socotit amară,
Disprețuind grămada infamă care latră, -
Arhanghel cu ochi negri și inima de piatră !

 

Veselie, de Șt. O. Iosif

 

La orândă-i o beţie
Straşnică în astă-seară!
Nimeni nu mai vrea să ştie
Ce viforniţă e-afară…
Glasuri vesele răsună,

Zic vioare, urlă vântul…
Joacă toţi cu voie bună,
Duduie sub ei pământul!
Dând uitării grija, scârba,

Inima în piept le saltă…
Pân’ şi popa-i trage sârba,
Cu creştinii laolaltă!
Bate-n cizme, stă să cadă,

Dând potcapul către ceafă…
Trei moşnegi aprinşi la sfadă
Se-ndulcesc din o garafă…
Şi petrec! E o urgie

A lui Dumnezeu afară,
Dar e-atâta veselie
La orândă-n astă-seară!…

 

O privire peste lume, de Andrei Mureșanu

 

Deşert e tot ce vede semeţul ochi sub soare

Şi nu e fericire deplină pe pământ;

Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare

Din ora când se naşte şi până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:

“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?

Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarta

La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune,

Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:

“Nimic sub cer statornic, ci tot deşertăciune,

Deplină fericire sub soare n-am aflat!”

Un tată se sileşte s-adune-averi în lume

Încunjură oceane cu mii nefericiri,

Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume

Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulţumească

Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;

În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească

Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine,

Zburând în armonie mai multe zeci de mii,

Adună dimineaţa, în orele senine,

Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,

Iar inima-i vicleană goneşte mijlociri

Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,

Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte,

Bucată neiertată de lege n-a intrat,

Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sfinte,

Ca ploaia primăverii din rostu-i au zburat.

Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare

Şi nu e fericire deplină pe pământ;

Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare

Din ora când se naşte şi până la mormânt!

 

Darul meu, de Ioana Voicilă Dobre

 

Pe banca din parc aşteptai viitorul.
Erai, atât de încordat,
Cu pumnii strânşi, aşteptând!
Voiam să mă cuprindă braţele tale
Dar nu le-ai întins.
Privirea ta, nu m-a atins!
Cum să poţi primi viitorul,
Altfel, decât cu braţele deschise?
Deschide-ţi, inima, în primăvară
Şi uită de iarna din noi!
Şi, du-mă, departe, cât mai departe!
Roteşte-mă, în alte ochiuri de viaţă,
Să ajung la inima ta
Şi al nostru va fi viitorul!


Tu, de Boris Ioachim

 

Iubirea ta mi-adie-n șoapte
Un vag parfum de primăveri...
Când te privesc plecând în noapte -
Mai drag mi-e ,,mâine”decât ,,ieri”.

Te mlădiezi, cumva, șerpește
Printre copacii înfloriți
Și luna păru-ți poleiește
Cu aur de avari smintiți.

Avar mi-e sufletul de tine -
Abia-ai plecat și iar mi-e dor -
Și iar mi-e  rău și iar mi-e bine
Și iar mi-e soare și iar mi-e nor.

Vreau să fiu drumul ce-ți sărută
Fiece pas ce-l faci, grăbit...
Cu mersul tău, firav, de ciută,
Stârnești castanul ațipit.

Și te petrec, zâmbind șăgalnic,
Toți sorii lumilor de sus...
Și-mi saltă sufletul năvalnic
Că-n viața ta-nu-s un intrus.

Și nu-mi mai pasă că drumeagul
Îți fură repezi sărutări -
Și nici de sorii ce șiragul
Își-ntind în negre depărtări.

Ai dispărut... mai simt, în noapte,
Arzânde-a-tale mângâieri...
Și-mi tot repet, cu aprinse șoapte:
,,Mai drag mi-e mâine decât ieri!”

 

Toamna, de Șt. O. Iosif

 

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la ferești,
Tu, suflet plin de griji și de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i povești…
El povestește despre moarte foi
Pe care le gonește ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morți, si i le-aruncă-n geamuri,
El stinge crini, și roze, și zambile,
El frânge ramuri,
Și plânge, și se tânguiește zile
Întregi și nopți întregi, necontenit.
Acuma stins și parcă ostenit
Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi își schimbă fără veste tonul
Și-uimit l-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Și șuieră, și fluieră, și vuie,
Și vâjâie, și hohotă, și geme
Într-un amestec înfiorător
De bocet, și de vaiet, și blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce veac senin fusese până ieri!
Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,

Așa bogata-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit…,
Văzând fugită
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înțelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Și-n deznădejdea ei își smulge părul!…

 

Să m-aştepţi!, de Konstantin Simonov

 

Să m-aştepţi, şi-am să mă-ntorc!

Jalea s-o alungi!

Să m-aştepţi când trist se torc

Ploi de toamnă, lungi.

Să m-aştepţi prin ger şi vânt,

Sau în veri, pe-arşiți,

Să m-aştepţi când alţii sunt

Morţi şi prohodiţi,

Să m-aştepţi când nici-un rând

Luni şi ani nu-ţi scriu,

Să m-aştepţi când toţi, pe rând,

Nu mai cred că-s viu.

 

Să m-aştepţi, şi-am să mă-ntorc!

Spună cine-o vrea

Că-s demult pierit, în foc,

Fugi, şi n-asculta!

Maică-mea, copilul chiar,

De-ai să-i vezi plângând!

Iar prietenii, cu-amar,

Lângă vatră stând,

Las’ să bea după-obicei

La priveghiul meu.

Râzi, şi nu boci cu ei!

Tu s-aştepţi mereu!

 

Să m-aştepţi, şi-am să mă-ntorc!

Moartea am s-o-nfrâng!

Creadă c-am avut noroc

Cei ce azi mă plâng!

Ei, ce n-au dorit nicicând,

Nu vor şti deloc

Că-aşteptând, dorind, crezând,

Tu m-ai smuls din foc.

Ştim doar noi cum de-am trecut

Ceasu-acesta greu:

Tu, ca nimeni, ai ştiut

Să m-aştepţi mereu.

 

Epilog sentimental, de Ion Minulescu

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!...
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!...
Nu le cunoşti?...
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!


Ploaie în luna lui Marte, de Nichita Stănescu

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai știam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

 

Înserare, de Șt. O. Iosif

S-a înserat. Ușor se-nalță fumul
De prin ogeaguri către bolta vastă,
Domol coboară turma de pe coastă,
Umplând cu larma de talange drumul.
Blând, florile, în liniștea lor castă,
Își dăruiesc văzduhului parfumul,
Și noaptea-si cerne peste toate scrumul…
Ici-colo numai licăre-o fereastă…
Un clopot plânge-o clipă, și-apoi tace…
Luceafărul în alba-i strălucire
Răsare sus… Și-atâta sfântă pace
Domnește-acuma peste-ntreaga fire,
Că sufletul aripile-și desface
Ca să se piardă în nemărginire…

 

Poveste, de Mariana Pancu


,, A fost odată ca niciodată...,,
aşa începe orice basm
cu feţi-frumoşi şi fete de-mpărat.
A fost odată ca niciodată
la un capăt de anotimp fermecat,
pe când nu se despărţeau încă apele de uscat,
au fost doar ei doi:
fiul si fata de împărat.
Şi se iubeau,
se iubeau infinit neapărat.
Cât se iubeau?
Un infinit, doi infiniţi, trei....
Opriţi! Ce faceţi? Socotiţi?
Aţi apucat iubirea lor de un capăt 
şi-o faceţi ghem fără să ştiţi?
Am oprit numărătoarea la doi,
doi infiniţi amândoi.
Ea +(plus) infinit la un capăt de lume,
el -(minus) infinit la celălalt.
Pentru ei doi un anotimp se naşte rar
nici odată pe an măcar...
dar..
povestea lor nu are sfârşit.
Pentru că durează,
cât credeţi?
un infinit!

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?

 

O caut peste tot, am fost şi-n sate,

Ogoare plâng în buruieni lăsate,

Înspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

 

Acasă poarta nu e zăvorâtă,

Căci mama tot mai iese şi se uită;

Atâta dor i-a mai rămas pe lume,

Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

 

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:

„Vine? „ , „La anul, cred! Acu-i la treabă,

La noi în ţară-i multă sărăcie.

Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!”

 

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?

Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

 

Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o înjurau români de mamă;

Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,

Erau culese, parcă, de pe Lună!

 

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară ,

Călcată în picioare şi murdară?

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,

Eu o declar singura mea avere!

 

O ramură întârziată, de Octavian Goga

Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înţelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Şi dac-o blândă-nduioşare
Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai aşa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înţeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii.
Şi-n preajma morţii abătute
A picurat, pe neştiute,
Un strop din cântecu-nvierii...


Romanţa nebunului, de Ion Minulescu

Vreţi să vă spun cine sunt eu?...
Un pod cu chip de curcubeu -
Un curcubeu multicolor,
Armonizat pe placul tuturor!...

Cei mai mulţi -
Proştii -
Cred că sunt
Aureola unui sfânt...
Iar cei mai puţini -
Cei cuminţi -
Cei care nu se-ncred în sfinţi,
M-asigură că sunt un pod,
Pe care regele Irod -
Un rege mândru
Şi stupid -
A vrut să-l construiască-n vid...

Dar Dumnezeu l-a pedepsit,
Căci a murit,
Lăsându-şi podul nesfârşit
Exact când reuşise să-l îndoaie
Cu cei din urmă stropi de ploaie
Schimbaţi în lacrime solare,
Ca orice pod fără picioare.

Şi totuşi, acest pod sunt eu -
Un pod cu chip de curcubeu!...

 

Poem nefolositor, de Elena Toma

inima atârnă de-o iluzie
nu ştie să rupă trecerea din trecut

rănită abia respiră decadent

în depărtarea de tine
caută cuib în amintirea ta
ai devenit umbra înfăşurată în curcubeu
debarcare după revelaţii cu buze flămânde

în iubiri de-o clipă bulversate amăgiri

carnaval fără sfârşit înveşmântat în mătase
desfrunzită în lumini şi umbre
încerc să mă-nalţ pe altă pagină

surprinsă de un vers inevitabil

uimit
ridică privirea spre mine
biet poem nefolositor.

Ieri, azi, mâine, de Al. Vlahuță

Ieri!… cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,

Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,

Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;

Ieri… poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

 

Astăzi?… lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,

Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,

Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte

Ţărmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

 

Mâini?… o strângere din umeri a enigmei întrebate;

Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,

Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.

Mâine… mâine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi!

 

Romanţă negativă, de Ion Minulescu

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu „fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

 

Ca lacătul, de Adrian Erbiceanu

Ca lacătul ce nu se mai descuie
când ai nevoie şi-l înfrunţi febril,
în braţe te strângeam ca pe-o statuie
care ardea în simţul meu tactil.

Atâtea ţi-aş fi spus, dar ce cuvinte
puteam găsi – nevrând să mă divulg –
iscam tornade-n juru-mi, să ţii minte,
din mreaja îndoielii să te smulg.

Şi timpurile, ca-ntr-o odisee,
mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit

iar tu-mi eşti vis întăinuit sub cheie.
Cum să te pierd acum când te-am găsit?!

Nu mi-am dorit nicicând să fiu veşnic..., de Florina Cojocaru

 

Nu am vrut niciodată să fiu veşnic,

Doar am vrut să trăiesc până ce mă voi fi săturat de verde,

în vară,

De-albastru, în mare de mare,

şi-n ceruri,

de tine culoare,

De sunet pur, de caldă vioară.

Nu am vrut niciodată să fiu veşnic,

Dar mi-am dorit să îmbătrânesc în urmă de tine,

în cânturi de april;

Nu mi-am dorit nicicând să mai rămân copil,

Dar mi-am dorit să adorm de mare,

în plete sure,

Şi gârbovit de o viaţă de om.

Nu mi-am dorit nicicând să fiu veşnic,

Dar nu-mi ucide speranţele de a scăpăta de gânduri,

Într-un apus,

Atunci, de-abia atunci,

Eu voi să adorm!

 

Romanţă meschină, de Ion Minulescu

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin „et caetera!”...


Întelepciune, de Magda Isanos

Înţelepciune este să respiri
ușor, și după lacrimi să zâmbești,
petalele ce cad din trandafiri
și nu s-aud când mor, să le iubești.

Privește pomii drepţi din bătătură -
ei cată totdeauna către cer,
și-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai puţină ură.

Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor să cazi,
stăpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.

 

Femeia, de Luiza-Adriana Grama

Suspini în tăcere şi veşnic pari tristă,

Iubirea o cauţi şi ştii că există

Deşerturi şi lacrimi în numele ei,

Doar noaptea mai ştie visul unei femei

 

Şi-un vis se mai naşte sau moare-n tăcere,

Duci lumea pe braţe zâmbind la durere

Şi inima ta e izvorul sublim

Prin tine ne naştem, fără tine murim.

 

Laşi totul de o parte când viaţa ţi-o cere,

Devii doar o torţă ce dai mângâiere

Şi-alungi tot ce-i zbucium şi sete şi chin,

În rând cu poeţii la tine mă-nchin.

 

Şi visul tău tandru ce pare scânteie

Va arde de-a pururi în mine, femeie.

Oricum, de Maica Tereza

Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…

Iartă-i, oricum.

 

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse…

Fii bun, oricum.

 

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi…

Caută succesul, oricum.

 

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…

Fii cinstit şi sincer, oricum.

 

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi…

Construieşte, oricum.

 

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi…

Fii fericit, oricum.

 

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine…

 

Fă bine, oricum.

 

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns…

Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

 

La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu…

N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.

 

Cea mai frumoasă floare, de Radu Stanca

 

„Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?”

O întrebă în şoapte într-o zi.

„Din insule pierdute-n depărtare

Cea mai frumoasă floare care-o fi.”

 

Abia se mai zăreşte-acum catargul.

Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân

O fată albă, alb măsoară largul,

Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

 

Un an întreg prin insule cu soare

Corabia opri şi strânse-n ea

Morman de flori, căci fiecare floare

Cea mai frumoasă-n felul ei era.

 

Dar florile, prea multe într-o seară,

Cu peşti de aur prinşi la subţiori,

Corabia de foc o scufundară,

Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

 

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare:

„Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?”

„Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –

Cea mai frumoasă scoică din ocean”...

 

Nu e..., de Tudor Arghezi

 

În cutia de sidef şi aloi

Au venit podoabe noi,

Lăcuste, păianjeni, brotăcei.

Nu te speria de ei.

I-am încremenit în stihuri blajine,

Ca să te găsească pe tine,

Stăpână.

 

Şopârla-i pentru glezna de la mână,

Iar şarpele pentru grumaz,

Fetişcană de atlaz -

Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,

Domnişoară.

 

Te rog a mă ierta

Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata

Şi dacă din cuviinţă şi de frică

Mintea mi se face peltică

Şi uitucă mi se face.

 

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.

Matostatul e un cărăbuş

Prins acuş.

 

E adevărat? Nu-i adevărat!

Gângăniile au cam întârziat,

Şi cutia de lemn de aloi

S-a întors din drum înapoi,

Pe spinarea furnicilor

În hamul şi hăţul panglicilor,

 

Bună dimineaţa duduie!

Uite-l mărţişorul: nu e!

 

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei