Pagina de poezie (24) PDF Imprimare Email

Corbii, de Arthur Rimbaud

Doamne, când câmpu-i îngheţat,
Când în cătunele sărace
Al clopotelor vaier tace...
Peste-al Naturii câmp uscat
Din cerul tău adânc şi mare,
Frumoşii corbi fă-i să coboare!

Ciudate oşti de corbi năuci,
Ferit de vânturi cuibul nu vi-i!
De-a lungul galbenelor fluvii,
Pe drumurile cu vechi cruci,
Peste tranşei, şi gropi, şi şanţuri,
Abateţi-vă-n negre lanţuri!

Peste-ale Franţei mari câmpii,
Unde dorm noii morţi, - daţi roată
Ca fiece drumeţ să poată
Să cugete. De-aceea, fii
Un vestitor al Datoriei,
O, neagră pasăre-a veciei!

Dar, sfinţi ai bolţii, zugrăviţi
În vârfuri de stejar – caice
Pierdute-n nopţi, - pe pitulice
Lăsaţi-o celor ţintuiţi
În ale ierburilor carceri
De-nfrângerea fără întoarceri!

 

Lied, de Al. O. Teodoreanu

Toamna a căzut,
Peste parcul mut.
Tainicule dor,
In zadar te alint.
Trandafirii mor.
Visurile mint.

Toamna trece acum.
Învelită în fum.
Unde-i de argint
Glasul ei sonor?
Trandafirii mor.
Visurile mint.

 

Scrisoare către cititor, de Adrian Erbiceanu

Pe fiecare filă a cărţii care-o scriu
Las sufletu-mi să cearnă tăcere şi pustiu;
In fiecare urmă, pe drumul ce-l străbat,
Se-aşează praful vremii, precum un greu lăcat.
E-n toate-o-nlănţuire ce-ncerc să o dezleg
Când vremea se încoardă şi mă cuprinde-ntreg
Şi nu-mi dă nici răgazul nici mintea s-o adun,
De parc-ar vrea să spună ce n-aş voi să spun.

Dar nu ştiu cum se-ntâmplă, căci nu mi-e-n obicei
Să mă aşez la masă când bate ora trei
Rând după rând să-nşirui, de nu mă pot opri
Decât târziu, când noaptea s-a prefăcut în zi
Şi gândurile toate, captate într-un mit,
La pragul dimineţii mi s-au orânduit
Şi s-au lăsat să cadă - din greu, către mai greu -
Pe tot ce mă-nconjoară. Şi pe trecutul meu.

Văd umbre ce se-adună, pierdute, fără glas.
Să fie oare viaţa, atât cât mi-a rămas?
Că nu mai ştiu ce neguri prin sufletul meu cern,
Ce adevăr mi-e cale, cât drumui prin infern
Şi lumii în ce rosturi înalte m-am deschis
Cum visul către viaţă şi viaţa către vis.
Că-n cele ce urmează e-atâta adevăr -
Încât de-ar fi cu forţa de el să mă dezbăr -
N-aş mai avea din mine nimic să mai aleg
Când umbrele m-or prinde şi cotropi întreg.

Trecut prin ani de pâclă -orânduiţi ceţos -
Ca viforul ce bate şi te pătrunde-n os,
Natalele meleaguri le-am străbătut avid
Cercând a înţelege ce pot; şi să decid
De am sau nu putere să le aşez la rând
Pe foaia ce stă gata să ardă, fumegând...

Bat clipele din aripi, torcând în jurul lor
Un iureş, ca o horă în ritm absorbitor,
Ce mă ridică-n trepte, din ce în ce mai sus...
C-atâtea se cer spuse şi încă nu s-au spus.
Îmi fac doar datoria, acuma, când descind,
Cercând povestea vieţii în pagini s-o cuprind,
Cu gândul că, la vremea când anii ne-or cerni,
Ne-om depăna aleanul - poveste - la copii...
Iar ei purtând lumina - cuvânt, după cuvânt -
Vor da de-o umbră caldă. Şi-o urmă pe pământ.

 

Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă, de Șt. Petică

Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mâni albe de princese,
Şi-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi şi-alese.

Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.

Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale şi uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.

Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Şi-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.

Şi turlele părură ca braţe desperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumuseţe murea pe înserate
Şi sufletul cetăţei se plânse-ntr-un târziu.

Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Şi turlele-nălţate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătasă
Şi limpede ca roua pe albe flori de crin!

 

Doar toamna-mi ştie, de Marian Burtoi

Doar toamna-mi ştie setea de lumină

Cu soarele-i rănit, prin nori pierdut,

Cu frunze care ştiu că a lor vină

E doar iubirea verii ce-a trecut.

 

Doar toamna-mi ştie dragostea de stele

Când luna, blând, mă mângâie pe-obraz,

Cu dor nemărginit mă-nalţ spre ele,

Le-ating în vis, dar niciodată treaz.

 

Doar toamna-mi ştie lacrima de rouă

Prin bruma ce se naşte-n dimineţi

Când iarba-şi plânge moartea-n haină nouă

Şi sufletul se-nvăluie-n tristeţi.

 

Şi-ntr-un târziu, când noaptea o să cearnă

Înstrăinări prin zile fără rost

Prin toamna mea va viscoli a iarnă

Şi-n lipsa ei, cine va şti c-am fost

 

O zbatere de aripi spre lumină,

Un fir de iarbă peste care-a nins,

O frunză-nsângerată ca o vină,

Un strop de rouă-n lacrimă prelins?

 

Ultimul apus, de Mariana Eftimie Kabbout


Am furat o bucată de timp şi-am ascuns-o în stele
Cu un zâmbet timid m-am plimbat mai apoi printre ele
Talpa mea a păşit prea uşor, nimeni astăzi nu ştie 
C-am trecut pe acolo cândva, într-o clipă târzie...

Mii de ani am crezut că o lume-i făcută să piară
Neştiind de ce toamna soseşte mereu după vară 
Am fost centru solar şi-am sclipit o secundă-n amurg
Risipind vise lungi prea ascunse-n speranţe ce curg

Umbra verii tăcea urmărind pasul meu legănat
Iar poteca rămasă în urmă după mine-a strigat 
Rele vânturi băteau peste anii ce-n spate-i căram
Împotriva uitării mi-amintesc şi acum că luptam

Am ştiut că secunda avea chipul fetei bătrâne
Şi din trecerea ei friguroasă nimic nu rămâne 
Curtezana din ea e mereu doar un suflet flămând
Care sapă adânc răscolind printre şoaptă şi gând

Înghiţită de-o stea somnoroasă mai alerg prin secunde
Învăţând să trăiesc nostalgii fără lacrimi profunde 
Am păşit izgonind anotimpul spre care m-am dus 
Patimi dulci am trăit aşteptând doar un ultim apus...

 

Cuget târziu, de Valeria Mahok

Am dedus că viaţa pământeană ar deveni o adevărată peliculă divină, 
dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,
ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseţii ei spirituale,
care prin legile înţelepte va înflori sănătatea, fericirea şi pacea sufletească a omenirii.

Am învăţat că nu râvnesc şi să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material, 
dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape şi de sănătoasă este fericirea spirituală,
trebuie doar să o dorească cu adevărat şi să respecte câteva norme elementare de morală,
apoi trăgând linie de fracţie să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială şi cea spirituală şi să aleagă.

Am înţeles că nu întâmplător viaţa pământeană are scară de valori,
dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înţelepciunii.

Am dedus că în travaliul vieţii pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viaţa oamenilor în episoade dramatice şi poate educative până la sfârşitul ei.

Am înţeles că oricât de ateistă şi nesaturată este știința omenirii, în faţa neputinţei şi a morţii îngenunchează la picioarele Divinităţii cerându-i cu pioşenie ajutor şi îndurare.

Am dedus că oamenii aţâţaţi de poftele cunoaşterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele şi blestemele lor.

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mişcării şi ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.

Am dedus că din coastele neprevăzutului curios s-au născut legile universale, dar că ele au suport divin.

Am înţeles că mai uşor scoţi apă din inima stâncii împietrite de timp, decât să scoţi prostia din omul catâr şi capriciile din femeia frumoasă.

Am dedus că în temniţa singurătăţii se aprind făcliile cugetărilor, idolii albi sau negri ai firii omeneşti, autocunoaşterea şi deseori moartea.

Am dedus că omenirea şi cercetarea universului înconjurător oricât de perfecte ar deveni se vor termina într-un punct mort ca şi construcţia turnului Babel, 
probabil că şi Geneza are anotimpuri şi luptă pentru regenerare.

Am înţeles că arta pământenilor de-a trăi în armonie cu mediul înconjurător este un dar divin, pentru care se cere mult respect pentru Decalogul biblic.

 

Când moare un vis, de Felicia Feldiorean

Ce greu e când moare o floare,
Ce greu e când moare un vis,
Când soarele nu mai răsare
Nimic nu mai poate fi zis.

Ce bine că lumea mai speră
Când totul în jur e-ngropat,
Pământul e-ascuns că-ntr-o seră,
E ros,condamnat şi uscat.

Nimic nu mai stă în picioare
Şi munţii se clatină toţi
Umblăm zi de zi la-ntâmplare
În nişte trăsuri fără roţi.

Se rupe zăgazul răbdării
Şi lacrimi sparg ziduri şi zări,
Şi-n ceasul din urmă-al răbdării
Ne pierdem pe ninse cărări.

Curajul de-a merge înainte
Dispare cu ultimul tren,
Nimic nu e-n stare s-alinte,
Banalul,umilul refren.

Şi dacă iubirea e-o armă
Şi toţi vom muri împuşcaţi,
Vom trage semnalul de-alarmă
Atunci când vom fi condamnaţi.

Şi când ne vom duce departe
Şi totul va fi mai curat,
Va ninge frumos peste toate
Şi totul va fi îngropat.

 

Ne mor prietenii, de Adrian Păunescu

Ne mor prietenii, ne mor,
Murim şi noi în moartea lor,
Că-ntârzie îngrozitor,
Într-una, primul ajutor,
Chemat la patul tuturor,
Mereu, e de ales: or-or!
Se rupe aţa pe mosor,
Tuşesc segmentele-n motor,
Ne mor prietenii, ne mor
Murim şi noi în moartea lor,
Şi amintirile ne dor,
Ne mor prietenii, ne mor.

 

Dacă nu cer prea mult, de Marin Sorescu

- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

 

Dragul meu..., de Mariana Eftimie Kabbout

Să numeri câte stele sclipesc pe cer mereu
Le număr eu pe cele care nu-s …
Tot căutând lumina spre care eu m-am dus
Căci n-am ajuns acolo, dragul meu....

Să numeri anii toţi ce scrişi ne-au fost pe frunţi 
Îi număr eu pe cei care mai vin 
Şi între noi să faci un pod din flori de crin
Să-ncununeze ale noastre nunţi

Dac-ai să uiţi acum, aminte-am să-ţi aduc
De la-nceput s-o iei fără regret 
Purtându-ţi azi iubirea ca pe un sfânt secret 
Pe care nu l-a şters al vieţii truc

Când am să-ncerc să număr săruturile tale
Vor naşte-n mine clipe care nu-s
În timp ce tu, încătuşat, de remuşcări sedus
Vei bântui-n văzduhuri ireale

Arată-mi dragul meu, acum, cât m-ai iubit
Căci eu rămas-am astăzi cu nimic...
Doar mări învolburate am tot închis în plic
Temându-mă de valul răzvrătit

Şi de va fi să uiţi, mă poţi uita cu bine,
Eu am să uit doar ceea ce n-a fost...
Voi încerca să-nvăţ ca niciodată, pe de rost,
Să număr stelele, dar... fără tine...

 

Azi, de primăvară, de Vasile Ionac

Astăzi, dintre doamne, te doresc pe tine, 
Cea mai ilegală, cea mai fără zestre, 
Voi veni cu seara, ca un tren pe șine 
Să trăim o clipă ruptă din poveste.

Adă primăvara în surâs de fată, 
Adă-te pe tine ca și pe-o petală, 
Să trăim un mugur cum n-a fost vreodată - 
Eu să-ți fiu doar clipa, tu să-mi fii vestală!

Primăvara asta, doamnă, domnișoară 
Sau ce-i fi-n istoria ruptă din secundă, 
Să privim cum cerul doarme-n mări pe-afară;

Eu ți-aștept simțirea, vino de inundă 
Sufletu-n unghere cu dorinți de-o seară, 
Să ne bată-n stele dragostea fecundă.

 

Incurabila boală, de Felicia Feldiorean

Bolnavă sunt de fiecare seară,

Bolnavă sunt de miezul unei veri

De amintiri şi trupul se-nfioară

Căci nu mai e nimic din ce-a fost ieri.

 

Mă dor îmbrăţişările din mare

Mă doare chipul tău cel obosit

De tine sunt bolnavă şi mă doare

Toată iubirea care m-a rănit.

 

Mă simt umblând prin văi sau poate-aiurea

Mă văd prin munţi sau rătăcind prin ploi

Cu milă mă mângâie lin pădurea

Dar lacrimi curg pe chipul meu şuvoi.

 

Dac-aş muri ucisă de iubire

Dac-aş muri lovită de-un sărut

N-aş mai putea spera în nemurire

N-aş mai avea puterea să te uit.

 

Bolnavă sunt de-o boală neştiută

De-o boală care n-a mai existat

Iubirea mea e o iubire mută

Şi sufletul mi-e astăzi exilat.

 

Mă doare infinitul şi-nserarea

Mă dor zăpezile ce vin spre noi

Mă înspăimântă câteodată marea

Căci am rămas pe ţărm cu nori de ploi.

 

Mi-e trupul plini de răni şi de iubire

Mi-e sufletul rănit de amintiri

N-a mai rămas nimic,doar amăgire

Şi-n braţe am doar spini de trandafiri.

 

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre, de Adrian Păunescu

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întâia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa suntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgâna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchi în faţa ta.

 

Romanţa răspunsului mut, de Ion Minulescu

Ce văd!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...

Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii...

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...

Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi „Da”...
Răspunde-mi „Nu” -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine „Nu” şi „Da” nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...

De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...

Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci răspunsul mut!...

 

Sclipiri de iarnă, de Vasile Ionac

Se înserează-n zarea porții mele

Și curge frigul din pământ spre oase,

A vijelii și-a-mbătrânit miroase

Sclipirea mult visat-a unei stele.

 

Îți scriu pe câmpuri albe de zăpadă

Cu urmele ce le răsară pașii-

Din timpul scurs mă fugăresc hăitașii

Iar ochii mei sunt dornici să te vadă.

 

Iubita mea de dincolo de punte

Să te prefaci că îmi devii sosire,

Să vii cu trenul iernilor din munte,

 

Să vii cu diligența de iubire;

Eu te aștept cu tâmplele cărunte

Să mă înalți sărut din risipire.

 

Iubirile, de Adrian Erbiceanu

Iubirile vin,
Iubirile pier…
Cui să le dau,
Cui să le cer?

Doruri ascunse,
Patimă crudă -
Cine să vadă,
Cine s-audă?

Vise cărunte,
Nadă prin nadă -
Cine s-audă,
Cine să vadă?

Mantii de ape,
Lujeri de foc -
Râd…de durere,
Plâng…de noroc.

 

Cântec fără răspuns, de Nichita Stănescu

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger...

 

Frunze pierdute, de Tudor Arghezi

Cincizeci de ani, de când încerci, mereu,
Condeiul, gândurile şi cerneala,
N-au mai ajuns să-ţi curme, fătul meu,
Frica de tine şi-ndoiala.

Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut,
De pagina curată şi de rândul, 
Şi de cuvântul de la început.
Te sperie şi litera şi gândul.

Foile tale scrise, de hârtie,
Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă
Frunzele smulse-n vijelie, 
Fără ca piersicul să şi le vadă.

La fiece cuvânt, o şovăire
Te face să tresari şi-ai aştepta.
Parcă trăieşti în somn şi-n amintire
Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta.

 

Şi, ştii, iubito..., de Boris Ioachim

Şi, ştii, iubito, nu am timp de lume –
Şi, parcă, nici de tine nu mai am...
Căci plictiseala vrea să mă sugrume,
Şi simt cum nepăsarea-mi bate-n geam.

Te uită, a trecut şi primăvara –
S-a dus şi floarea pură de castan...
Mă lasă rece - cu căldura-i, vara –
Căci, tot mai rece-i lumea, an de an.

E secetă, câmpiile sunt arse –
O secetă cumplită simt în piept...
Natura-mi joacă - şi ne joacă farse –
Aştept ceva – dar nu ştiu ce aştept:

Să plângă cerul lacrimi răcoroase,
Sau, poate, într-un vis să te revăd...
Ori să-ţi aud şoptirile duioase –
Când ploaia-ar face, în oraş, prăpăd.

Când strada s-ar zbici, sub ochi de soare,
Şi teii ar îmbăta - cu floarea lor
Iar totul, împrejur, ar fi splendoare –
Aş vrea, din nou, să mă topesc de dor.

Dar nu mai am putere, nici voinţă
Să te iubesc, cum te iubeam, cândva...
Când, ars de-aleanuri, respiram dorinţă –
Eu – nu sunt eu – tu eşti altcineva.

... Şi, nu mai am, iubito, timp de lume,
Nu mai prind rod a-inimii livezi...
Dar îmi doresc ceva – şi ştiu ce-anume –
Ceva în care nu cred şi nu crezi...

 

Anestezie finală, de Marius Robu

Din mine, când o fi să mori
Te rog frumos să nu mă dori
Şi te mai rog, a doua oară
Când mor, nimic să nu mă doară.

Te-aş mai ruga, dacă se poate
Să-mi ierţi vreo câteva păcate
Căci vreau să am la judecată
Din două pete, doar o pată.

Şi-acum, ţi-o spun aşa 'ntr-o doară
Mi-e dor să mor, dar să nu doară.

 

Iubitei, de Mihai Eminescu

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;
O, însenină faţa ta de nea.
Nu ştii că-n piept inima mea rănită
Tresare-adânc la întristarea ta?
Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită
­Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.
Durerea chiar de-o simulezi - eu simt
Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă
Când râzi, când plângi, când mă săruţi, când - ah!
Cuprind în mâni eu capul tău - geloasă! ­
Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah
Ei strălucesc ca stelele focoase
Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!
Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,
Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,
C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci
­Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită
Şi de durere n-aş putea muri.
Aş purta-n timp inima-ncremenită,
Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:
Durerea ta m-ar face să trăiesc,
Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.
Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,
Pân' ce de fericire-oi muri eu.
Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.
Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;
De-oi învia, să ştii, dumnezeită,
Că-un somn a fost angelic, deşi greu.
De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii
­Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune -
Eu numai îl gândesc când mă cufund
În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,
Acele-nchipuiri ce mă pătrund.
Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune
Ce vezi în ei, în dorul lor profund.
Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău ­!
Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,
În somnul morţii m-or nelinişti,
Pătrunde-vor cu raza lor focoasă
Chiar în sicriul unde voi dormi.
Ei au pătruns prin pături neguroase
Ce viaţa mi-a urzit până aci
­De-aţi putut sparge negurile-acele,
Veţi lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume
Eu am iubit murit-au prea curând ­
Orice amor ce n-a luat drept glume
Al meu amor, e astăzi în mormânt. ­
Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:
Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvânt
Tu mi-ai murit o dată. - Să nu mori
De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume?
N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor
Şi osândit aş fi să stau în lume ­
De jalea ta eu n-aş putea să mor.
Acum - acum n-aş plânge al tău nume,
Ci chiar pe tine, vecinice amor:
Mort, aş trăi eu; - vie, eu aş fi mort.
Trăieşte-mi dar - c-adânc în piept te port!!

 

Rondelul țiganilor, de Alexandru Macedonski

Țiganii merg fără-ncetare-
Nu știu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Împinși de-o vecinică chemare.

Cu galbeni ochi pierduți în zare,-
De când se știu s-au pomenit-
Țiganii merg fără-ncetare:
Nu știu nici ei când au pornit.

Mereu țigani, -cu mic, cu mare,
Au tot născut și-au tot murit-
Și tot spre visul ne-mplinit,
Răpiți de-aceeași aiurare,
Țiganii merg fără-ncetare.

 

Ninsoare toridă, de Vasile Ionac

Mă ninge iarna-n Rodna, într-o vale,

Înspre Ineu timid se-nalță ceața,

Aș vrea să-ți dau azi bună dimineața

Iubita mea de dor și întâmplare.

 

O să-ți închin când anu-i la hotare

Pocal cu vin și cu tării de prună,

Am să mă ning în gând a vreme bună

Fără de timp, ca semnul de-ntrebare.

 

Te-aștept rostit în mângâieri de flaut;

Atâtea fapte sunt numai visate-

În dimineți de rază dezmierdate

Mai lasă-mă iubito să te caut;

 

Chiar dacă sunt simbolul nesosirii

În mine port doar mugurii iubirii.

 

Nu vei ști, de Felicia Feldiorean

Motto: 
Şi niciodată nu vei şti
Că-n jurul mesei trei vom fi
În stânga tu,în dreapta eu
Şi-n faţa noastră... dorul meu.

Şi niciodată nu vei şti
Că tot ce-a fost nu va mai fi
Şi niciodată n-ai să speri
În adevărul altei veri.

Şi niciodată n-ai să crezi
Că-n jurul nostru sunt zăpezi
Şi niciodată n-ai să-mi ceri
Iubire,ca să poţi să speri.

Şi niciodată nu vei şti
Că visul tău se va sfârşi
Şi niciodată n-ai să speri
În infinitul altei seri.

Şi niciodată n-ai să pleci
Pe drumul plin de lacrimi reci
Şi niciodată n-ai să-mi dai
Un strop din colţul tău de rai.

Şi chiar şi-acum când s-a sfârşit
Când am plecat spre infinit
Tu niciodată nu vei şti
Că tot ce-a fost nu va mai fi.

 

Valsul iubirii, de Mariana Kabbout

Doar în somn am curaj să te strig
Vântul rece mă închide în frig 
Tu căldură îmi dai şi fiori ,
Şi valsăm amândoi peste flori 

Este noapte şi mi-e visul târziu 
Nu mai vreau să m-arunci în pustiu !
Ne-am unit într-un gând rătăcit 
Şi desculţi printre spini am păşit

Într-un frac ai venit înspre seară 
Şi la dans m-ai luat prima oară 
Printre note valsând în neştire
Tu în jur aruncai cu iubire

M-am simţit printre flori o crăiasă ,
M-ai spre zori am fost Cenuşăreasă
Tu erai acel crai care-l ştiu 
Şi-l găsesc doar în noapte târziu

Am valsat şi-am iubit ca nebuna 
Iar din flori a rămas numai una 
Într-o carte şi-acum o păstrez ,
Când mi-e dor o deschid şi visez 

Şi mă pierd într-un vals fără moarte 
Printr-o ceaţă te văd .... eşti departe ...
Îmi zâmbeşte iubirea prea fals 
Şi mă poartă pe aripi de vals ...

 

De când alerg pe drumul ăsta lung, de Adrian Erbiceanu

De când alerg pe drumul ăsta lung,
Neodihnit, prin vise tâlcuite,
Străin, tot bat la porţi zăgăzuite,
Iar îndoiala n-am cum s-o alung.

Pocalu-i gol, izvoarele coclite….
Ochiul, în sine, drămuie prelung;
Neînţelesul n-am cum să-l străpung
Şi Valea-i năruită-ntre ispite…

Nu-s purgatorii gândurile aste!
În cine să mă-ncred şi cui să spun
Pierdut că sunt în lumea de contraste?

Aş vrea să mă-nţeleg şi să m-adun,
Timpu-i zorit şi nu vrea să adaste
Şi n-am cum în dorinţă să-l supun

 

Rugă pentru ultima rugă, de Ion Minulescu

Dă-mi Doamne, binecuvântarea Ta,
Să pot intra-n Ierusalim şi eu, cândva,
Ca şi Cristos, călare pe măgar,
În înflorita lună-a lui florar!...

Dă-mi bucuria să mă văd trădat
Ca fiul Tău -
De Iuda sărutat -
Şi, ca să-mi pot îndepărta sfiala,
Dă-mi buzele Mariei din Magdala...

Cum nu sunt decât scribul cărturar,
Dă-mi, Doamne, spor la minte -
Nu lipsă la cântar...
Ia-mi inima şi-aruncă-mi-o la câini,
Şi-n locul ei dă-mi patru ochi
Şi zece mâini...

Dă-mi zborul rândunicii peste mări,
Să-mi ducă scrisul dincolo de zări,
Şi-n ciocnetul de cupe -
La beţie -
Dă-mi darul să schimb vinu-n apă vie.

Dă-mi învierea morţilor din mine
Să-mi pot lega viaţa, prin ea, numai de Tine -
Nu să-mi reneg stăpânul, ca Petre-n sărbători,
Când va cânta-n ogradă cocoşul de trei ori.

Iar dac-o fi să mor şi eu, ucis
De cei care n-au înţeles încă ce-am scris,
Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta,
Să pot muri, ca şi Cristos, pe Golgota!...

 

Dacă azi mai eşti în viaţă, de Elena Fărăgău

Dacă azi mai eşti în viaţă
Încă nu eşti chiar pierdut
Căci ţi sa mai dat o şansa
Să răscumperi ce-ai pierdut.

Iar acesta este timpul
Cel ce a trecut mereu
Dar tu n-ai luat aminte
Şi-ai făcut numai ce-i rău.

Ţi-ai ales cărări străine
Departe de Dumnezeu
N-ai vrut ca să iei aminte
La jertfa Fiului Său.

Inima ţi-a fost departe
Să faci bani, să faci avere
Nu uita căci tot ce-ai face
În lumea aceasta piere.

Câtva timp poate ţi-e bine
Dar cu timpul vei vedea
Căci un gol îţi va rămâne
Şi pace nu vei avea.

Se va apropia şi ziua
Când linie vei trăgea
Se va cântării atuncea
Tu cu ce vei rămânea?

Astăzi vezi, încă se poate
Răscumpără tot ce poţi
Adunaţi in Cer comoara
Nu te trudi pentru hoţi.

Căci acol-unde-ai comoare
Va fii şi inima ta
De-o îndrepţi spre veşnicie
Viaţa ta se va schimba.

Dumnezeu încă te aşteaptă
Nu mai sta nepăsător
Aleargă cât se mai poate
a bunul nostru „Păstor”.
AMIN

 

De când mă ştii, de Tudor Arghezi

De când mă ştii, am luat asupra mea

Povara-ntodeauna, Doamne, cea mai grea.

Şi tot urcând în coastă, vream s-arăt

Că nu mă dau poverile-ndărăt.


O suferinţă între alte două

N-am socotit-o suferinţă nouă.

Haide şi tu, aşează-te-n spinare.

Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare?

Cine-i străin şi singur, cine?

Să urce-n cârcă, pe şamar, la mine.


Hai, ticăloşii, blânzii, toţi de-a valma,

Câţi aţi întors obrazul, câţi l-aţi bătut cu palma,

Însărcinare, poate, am de la Satan

Să vă ridic la cer prin uragan.

Sunt robul vostru, hotărât de sus,

Să fiu caricatura lui Isus.


De câţi în seamă mi v-a dat

Vreau să răspund pe faţă şi curat.

Nu-l uit pe cel ce pâine dă şi nici

Pe cel ce dă cătuşe, pravilă şi bici.

Sunteţi ai mei, şi răi şi buni. Veniţi.

Dator sunt să vă fac şi fericiţi.


Dar ostenit în drumul meu îngust,

Că sunt ales la milă cu dezgust,

Scârbit de om, jignit de omenire,

Să-mi duc poverile la mântuire,

Aş căuta zadarnic a-nţelege

De ce mi-ai pus porunci de-atare lege.

Eu, Doamne, le-am primit şi mă supun,

Stăpâne drag, gingaş ca un lăstun.

Vreau să te-ntreb: când m-ai ales, ai fost nebun?

 

Cap de Faun,de Arthur Rimbaud

Prin frunze, verde scrin în aur prins,
Într-un frunziş incert, minunăţie
De flori în care-n somn sărutu-I stins,
Vioi, ripând suava broderie,

Şi-arată ochii-un faun speriat,
Cu dinţii albi muşcând flori roşii, sare.
Brun-sângerie, ca vin vechi, curat,
Sub ramuri buza-I hohoteşte tare.

Fugind ca veveriţa, -n urma lui,
Prin frunze râsul său mai trece.
De-un căldăruş se teme-al Codrului
Sărut de aur ce se reculege.

 

Petale de suflet, de Felicia Feldiorean

Petale de suflet mai cad peste noi,

E tristă şi toamna, e plină de ploi,

Iubirea-i o fiară vânată în zori,

Învinşii de ieri ies învingători.

 

Petale de suflet, petale de cer,

Iubire postumă, destin efemer,

Covoare de versuri, petale de crin,

O singură floare şi-atâta venin.

 

Petale de viaţă, petale de-argint,

Doar cupluri răzleţe, iubiri ce se mint,

Petale de stele, petale de dor,

Mai multe dorinţe şi-un singur fior.

 

Petale de suflet, iubiri care mor

În toamna aceasta cu lacrimi de dor

Petale de viaţă, petale de rai

Iubiri interzise în luna lui mai.

 

Sfârşit de romanţă, petală de vis,

Un tren ce se-aude venind din abis,

Petale pe voaluri, pe fluturi şi zbor,

Petale de viaţă, de lacrimi şi dor.

 

Petale de taină, petale de flori,

Pe ochii uscaţi de lacrimi  în zori,

Iubiri înspinate, iubiri de argint,

Petale de suflet şi de infinit...

 

Tu, femeie!, de Mariana Eftimie Kabbout

 

Cântată e femeia şi-a fost de când e lumea,

Regina multor versuri ce scrise-au fost de mulţi...
E floarea ce răsare pe unde treci , bărbate
Şi te îndeamnă-n şoaptă iubirea să-i asculţi...

Ascunde-ţi fericirea în trupul ei suav,
Scufundă-te-n adâncul din ochii ei albaştri
Şi uită-ţi azi fiinţa în inima-i de aur
Ce-ţi va păstra sărutul chiar dincolo de aştri...

Iubită eşti femeie , de suflete rebele,
Ce-ascund în ei bărbaţii mereu ca nişte prunci...
Nevoie au de tine , eşti drumul lor spre stele
Deschis mereu în noaptea de-acum şi de atunci.

Pe buzele-ţi prea roze săruturi dulci valsează
Împrăştiind ecouri spre ochi ce te privesc...
Tu ştii să ierţi , femeie, greşeli ce sting destine
Dorindu-ţi nu mai mult decât un „te iubesc”

De ce plâng trandafirii atunci când eşti departe ?
De ce dispare visul fără a ta scânteie ?
Lumină şi culoare dai vieţii care trece
Nimic n-ar exista , de n-ai fi tu , femeie !....

 

Cădea o ploaie..., de Adrian Erbiceanu

Cădea o ploaie dulce şi suavă
Ca-n Eminescu, din bătrânul tei.
Aveai în ochi o mare de scântei,
Iar eu înfăţişarea cea mai gravă
Să-ţi pară vorba-mi, vorbă cu temei...

Şi-am tot visat ca alţii fericirea
Ascunsă-n ierburi şi cuprinsă-n flori.
Erai cu trenă şi aveai bujori,
Aşa cum te întrunchipa iubirea.
Eram şi eu şi alţii visători.

Se risipea în jur o melodie
Ca dărnicia unui blând copil
Ce-şi saltă, blonde, pletele-n April,
Când corzile, ţâşnind adânc din glie,
S-au re-mplantat în solul lor fertil.

Neînţeles de cel ce Înţelege,
Inevitabil ne-am topit arzând,
Ca patima stârnită de un gând,
Însămânţând, sperând că vom culege
Formula veşniciei mai curând.

 

Cântecul unui om, de Ion Minulescu

Ce-am fost cândva azi nu mai sunt...
Dar ce sunt azi îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu -
Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt...

Când am urât am fost iubit,
Când am iubit am fost urât...
Şi-n viaţă n-am cântat decât
Romanţa Celui răstignit...

Tot ce-am sperat rămas-a vis,
Şi-am dobândit ce n-am visat...
Dar ce-am fost ieri am şi uitat -
Un titlu de volum nescris...

Şi-azi, dacă sunt un chip de Sfânt,
Aşa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu -
Să fiu tot altul... Şi să-l cânt mereu
Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt...

 

Un vis, de Petöfi Sandor

Iubesc cum încă om pe lume
N-a fost în stare să iubească.
Iubita mea e sfântă, mare,
Dar nu-i fiinţă pământească.

Iubesc o zeie exilată
Din cer, şi-n veci o voi iubi:
E libertatea. Dar, durere!
În vis numai o pot zări.

În versurile mele însă
Mi-apare falnica iubită.
Chiar astă-noapte-a fost cu mine
Într-o grădină înflorită.

Îngenunchind i-am spus iubirea-mi
Şi m-am plecat să rup o floare
Ca să i-o dau — o mică jertfă...
Atunci - cu spada sclipitoare -

La spate-mi apăru călăul,
Şi capul meu căzu trunchiat...
În mâini chiar îmi căzu, şi dânsei
În loc de floare i l-am dat.

 

Avem o ţară, de Radu Gyr

Avem o ţară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!

 

Ultimul sărut, de Felicia Feldiorean

Strivește-mi lacrima-ntre gene
Strivește-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.

Strivește-mi visele în palmă
Striveste-mi sufletul sub pași
Căci a venit ultima toamnă
Și poți prin frunze să mă lași.

Strivește-mi lacrima iubirii
Strivește-mi și privirea-n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvine atâtea flori.

Strivește-mi lacrima-ntre valuri
Strivește-mi viața în zăpezi
Și vino-apoi cântând pe maluri
Din când în când să mă mai vezi.

Strivește-mi clipele în noapte
Strivește-mi nopțile în zori
Căci ultimele mele șoapte
Se pierd încet,printre ninsori.

 

Tu nu eşti frumuseţea..., de Tudor Arghezi

Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide,
În ochi tu nu duci moarte şi perlele lichide
În cari răsfrâng misterul văpăile livide.

Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dânsele plecată,
Nici pagini cu poeme rămase de-altădată
Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată.

Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii:
Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii,
Nu ţi-au suflat miresme subt salciile serii.

Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace,
Că drumul e pe care păianjenul îl face
Țesând în umbră caldă velurele să-mbrace
Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace.

Copil naiv! de-aceea te-ador şi te mângâi
Cu fața-nmormântată ca-n floare de lămâi
În carnea-ţi netezită de buzele dintâi!

Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngân,
Pe unde trece umbra acestui hoit păgân.
Aplec eternitatea spre tine, şi rămân

Cu ochi-închişi în zâmbet, copil abia-nflorit;
Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,
Ca o dantelă scumpă pe trupu-ţi adormit.

Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?…

 

Sunt umbra ta, de Adrian Erbiceanu

Sunt umbra ta… şi te urmez de când
Lumina te-a scăldat întâia oară
Cu-aceeaşi certitudine precară,
De salt între “acum” şi…”pe curând”.

Sunt umbra ta şi te urmez spre seară
Dar umbrele nasc umbre strecurând
Dorul prin dor… şi ne topim arzând -
Îngemănate lumânări de ceară.

Sunt umbra ta şi te urmez supus,
Cu fiecare răsărit de soare,
Până şi-n golul umbrei interpus
Ca un sigiliu sec, de încifrare

A tainei tale care m-a sedus
Să-nşirui lumea: urme pe-o cărare…

Geneza, de Patricia Șerbănescu

Din praf de stele şi cuvânt

Formând creaţia divină,

Venit-am pe acest Pământ

Ca O sămânţă de lumină.

 

Suntem un bulb de floare rară

Poate un vreasc, un boţ de lut,

Ori poate-un fulg al unei aripi

De înger sau de demiurg…

 

Gândul fugar, dumnezeit,

Doar cu iluzii e plămădit,

Timpul şi spaţiul s-au contopit

Speranţa-n în suflet, a rodit....

 

Suntem o rădăcină ancestrală

Fragmentul unic din multiplu,

Un mugure, o stea primordială,

Plecaţi apoi în marele periplu.

 

Din stropul viu universal

Şi praf din hăul abisal

S-a frământat şi s-a dospit

Lumina... lut însufleţit.

 

Şi înzestraţi cu strălucire

Curând ne transformam în rug,

Trăgând smeriţi plini de iubire

Cu boii Domnului, la jug.

 

De vorbă cu diavolul, de Ion Minulescu

Azi-noapte, Diavolul din mine -
Un Diavol ce pretinde-a fi profet -
M-a luat cu vorba-ncet... încet...
Şi m-a băgat în tainele divine,
Pe care eu - spun drept - mi-e frică
Să nu care cumva să le-nţeleg,
Fiindcă sunt taine care - când se strică -
Nu se mai dreg...

De-aceea nici nu sunt prea lămurit
Asupra celor ce mi-a povestit...
Dar cum azi-noapte Diavolul din mine
Vorbea ca un profet adevărat,
Să nu-l ascult deloc mi-a fost ruşine,
Şi curios, ca orice om, i-am suportat
Năzbâtia cu care m-a-ngrozit
De la-nceput şi până la sfârşit...

Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii
Ce nu ştiu decât morţii
Când pleacă dintre vii.
Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,
Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,
Să nu te-audă prietenii plângând,
Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti
Femeilor ce ţi-au păpat avutul,
Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,
Să nu blestemi... şi să nu faci
Nimic mai mult decât ce face mutul:
Să taci, să taci, să taci...
Şi iar să taci...
Iar când vei amuţi complet,
Ca orice-autohton fără defect,
Tăcerea, care-i aur controlat,
Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,
Iar tu - un simplu sâmbure de-alună -
Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc...

Şi Diavolul din mine sfârşi cu...
„Noapte bună!”

 

Evanghelia Zilei

 

Icoana zilei

Sinaxarul zilei